Obligarea unității administrativ-teritoriale la restituirea în natură a unui imobil având destinația de spațiu verde. Neexecutarea culpabilă a hotărârii judecătorești. Interdicția schimbării destinației imobilului ca urmare a modificărilor legislative. Încălcarea dreptului de proprietate. Acțiune în despăgubiri.
Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate.
Index alfabetic : teren cu destinație de spații verzi
-domeniu public
-expropriere în fapt
-despăgubiri
O.U.G. nr. 195/2005, art. 71
C.civ. din 1864, art. 480 - 481
Câtă vreme dreptul de proprietate asupra terenului, având destinația de spațiu verde, le-a fost recunoscut reclamantelor prin hotărâre judecătorească irevocabilă, prin care unitatea administrativ-teritorială a fost obligată la restituirea bunului în natură, cu restabilirea situaţiei anterioare preluării abuzive a imobilului de către stat, respectarea acestei obligaţii, în raport cu dispozițiile art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005 de la acel moment - care exceptau terenurile proprietate privată de la interdicția schimbării destinaţiei terenurilor prevăzute în planurile urbanistice ca spaţii verzi amenajate -, genera în sarcina pârâtei obligația de a proceda la scoaterea terenului din domeniul public şi trecerea acestuia în domeniul privat, tocmai în scopul restabilirii situaţiei anterioare preluării abuzive de către stat şi a restituirii imobilului cu destinaţia avută la acel moment.
Nerespectarea culpabilă a acestei obligaţii de către unitatea administrativ-teritorială precum şi menţinerea încadrării terenului, ulterior datei la care obligaţia sa a devenit exigibilă, în domeniul public al municipiului au generat o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantelor şi au creat premisa încadrării imobilului litigios în categoria celor supuse interdicţiei privind schimbarea destinaţiei terenurilor amenajate ca spaţii verzi, ca efect al modificărilor legislative survenite prin O.U.G. nr. 114/2007, prin care dispoziţiile art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005 au fost modificate în sensul că schimbarea destinaţiei terenurilor ce constituie spaţii verzi a fost interzisă indiferent de regimul juridic al acestora, moment la care terenul proprietatea reclamantelor a fost supus interdicţiilor legale.
Această conduită a pârâtei a anihilat reclamantelor prerogativa de a exercita plenar atributele dreptului de proprietate asupra terenului care le-a fost restituit în natură, fără a exista vreun act formal în acest sens din partea autorităţii publice locale, reclamantele fiind, astfel, obstaculate de a folosi bunul potrivit propriilor interese şi de a-i culege fructele, atât datorită destinaţiei acestuia de spaţiu verde, cu acces public nelimitat, cât şi prin funcţiunea restrânsă instituită prin lege, deoarece imobilul, deşi nu a fost scos efectiv din circuitul civil, se află în situația de a nu mai participa efectiv şi eficient la acest circuit în condiţiile normale impuse de piaţa liberă. În acest context, situaţia reclamantelor nu poate fi „previzibilă” şi corespunzătoare cerinţei „principiului securităţii juridice”, drept pentru se reţine existenţa unei privări de proprietate care poate fi calificată drept „expropriere de fapt”.
Și cum ingerinţa produsă nu este compatibilă cu principiul legalităţii, reclamantelor fiindu-le încălcat dreptul la respectarea bunurilor lor, consacrat atât de normele legale interne, cât şi de cele convenţionale, consecințele juridice ale acestei încălcări determină acordarea unei reparaţii de natură să respecte principiul proporţionalităţii.
Secția I civilă, decizia nr. 1567 din 22 septembrie 2016
Prin sentinţa civilă nr. 247 din 22.04.2009 pronunţată de Tribunalul Cluj, într-un prim ciclu procesual, a fost admisă cererea formulată de reclamantele A. şi B. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Cluj - Napoca, prin Primar, în sensul că pârâtul a fost obligat să plătească reclamantelor suma de 907.700 Ron , cu titlu de despăgubiri și cheltuieli de judecată în sumă de 2.810 lei.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut, în esenţă, faptul că reclamantele sunt coproprietare asupra terenului în suprafaţă de 248 mp, înscris în CF nr. x5 nr. top x9/8, teren redobândit prin hotărâre judecătorească irevocabilă, în baza Legii nr. 10/2001, în calitate de moştenitoare ale fostei proprietare tabulare, C., teren cu care reclamantele au fost puse în posesie prin protocolul de predare-primire din 15.02.2008. Reclamantele nu pot uza de prerogativele conferite proprietarului prin dispoziţiile art. 480 C.civ., datorită faptului că terenul figurează ca spaţiu verde, iar O.U.G nr. 195/2005 interzice schimbarea destinaţiei unor astfel de categorii de terenuri.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâtul Municipiul Cluj - Napoca prin Primar şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj.
Prin decizia civilă nr. 278/A din 04.11.2009, pronunţată de Curtea de Apel Cluj au fost admise apelurile formulate, sentința atacată fiind desființată în întregime, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Cluj.
În pronunțarea acestei soluții, instanța de apel a avut în vedere faptul că tribunalul nu a soluţionat fondul cauzei, întrucât nu a clarificat dacă acţiunea cu care a fost învestit se încadrează în dispoziţiile art. 23 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 sau este o acţiune în despăgubiri pentru restrângerea atributului folosinţei imobilului în litigiu.
În rejudecarea cauzei, în al doilea ciclu procesual, prin sentinţa civilă nr. 405 din 04.05.2010 pronunţată de Tribunalul Cluj a fost admisă acţiunea, astfel cum a fost completată de reclamante la data de 02.03.2010, dispunându-se înscrierea în CF x5 nr. top x9/8 a dreptului de proprietate în favoarea Municipiului Cluj-Napoca, cu titlu de expropriere, iar pârâtul a fost obligat să plătească reclamantelor suma de 907.700 lei cu titlu de despăgubiri.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de rejudecare a apreciat că reclamantele au pierdut posesia şi folosinţa terenului, atribute esenţiale ale dreptului de proprietate, împrejurare care se desprinde din certificatul de urbanism din 30.05.2008. Această situaţie a permis autorităţilor să tragă foloase din ocuparea terenului în cauză, cu neglijarea regulilor ce guvernează exproprierea, prevăzute în Constituţia din 1991 şi în Legea nr. 33/1994, fără a pune în prealabil o indemnizaţie la dispoziţia reclamantelor.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâtul Municipiul Cluj - Napoca, prin Primar care a fost admis prin decizia civilă nr. 257/A din 01.10.2010 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, instanța de apel dispunând schimbarea în tot a sentinţei civile nr. 405/2010 a Tribunalului Cluj, în sensul respingerii în întregime a acţiunii reclamantelor.
Curtea de Apel Cluj a reţinut, în esență, necesitatea lămuririi modului în care reclamantele au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu, a naturii juridice a terenului în litigiu şi modul în care operează exproprierea. S-a avut în vedere că la data de 30.06.2003 reclamantele au promovat pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca acţiunea având ca obiect constatarea preluării abuzive şi restituirea în natură a imobilului teren intravilan, în suprafaţă de 69 stjp, situat în Cluj-Napoca, evidenţiat sub nr. top x/8.
Prin sentinţa civilă nr. 3328/2004 a Judecătoriei Cluj-Napoca, acţiunea a fost respinsă ca inadmisibilă, iar prin decizia civilă nr. 1820/A/2004 a Curţii de Apel Cluj, apelul declarat împotriva acestei hotărâri a fost admis, sentinţa a fost anulată şi s-a dispus trimiterea cauzei spre competentă soluţionare, în primă instanţă, la Tribunalul Cluj.
Prin sentinţa civilă nr. 509/2005 a Tribunalului Cluj s-a admis în parte acţiunea reclamantelor, s-a constatat preluarea abuzivă de către stat a imobilului în litigiu şi s-au respins petitele privind restituirea în natură şi rectificare CF.
Prin decizia civilă nr. 839/A/2005 pronunţată de Curtea de Apel Cluj s-a admis în parte apelul şi s-a schimbat în parte hotărârea primei instanţe în sensul restituirii în natură către reclamante a terenului în suprafaţă de 248 mp, nr. top x/8, cu destinaţia de alei şi spaţii verzi, fiind menţinută dispoziţia privind respingerea cererii de intabulare a dreptului de proprietate asupra parcelei restituite în favoarea reclamantelor.
Prin decizia civilă nr. 967/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost admis recursul reclamantelor, decizia instanţei de apel a fost modificată în parte, în sensul admiterii şi a cererii privind restabilirea situaţiei anterioare preluării imobilului de către stat şi
intabularea dreptului de proprietate al reclamantelor cu titlu de moştenire.
Reiese, astfel, că reclamantele au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 248 mp, în baza unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, însă, la data pornirii demersului judiciar de către reclamante - 30.06.2003 - terenul în litigiu avea deja destinaţia de alei şi spaţii verzi, destinație ce a fost păstrată pe tot parcursul derulării litigiului, precum şi la momentul punerii reclamantelor în posesie, în baza protocolului de predare-primire întocmit la 15.02.2008, semnat de către reclamante fără obiecţiuni, având şi în prezent această destinaţie.
Aşadar, încă din momentul demarării demersurilor în vederea dobândirii imobilului în natură, reclamantele erau în deplină cunoştinţă asupra naturii şi destinaţiei terenului – alei şi spaţii verzi în Parcul Central al mun. Cluj-Napoca – astfel că încă de la început puteau şi trebuiau să aibă reprezentarea faptului
că în perspectivă, în ipoteza redobândirii bunului în natură, destinaţia acestuia nu va putea fi schimbată.
Pretinsa ingerinţă în exercitarea dreptului de proprietate invocată de către reclamante îşi are, astfel, originea în atitudinea culpabilă a reclamantelor, care cunoşteau destinaţia imobilului, de spațiu verde și imposibilitatea schimbării acestei destinații, dar au insistat în dobândirea dreptului de proprietate în natură. Reținând atitudinea culpabilă a reclamantelor, instanța de apel a apreciat că nu se poate pune în discuţie proporţionalitatea între interesul public şi cel privat. S-a avut în vedere și faptul că, dată fiind natura și destinația imobilului în litigiu – alei și spații verzi – nu se justifică exproprierea pentru efectuarea de lucrări de utilitate publică, exproprierea având un regim juridic special.
Împotriva acestei decizii au formulat apel reclamantele criticând hotărârea atacată pentru motive de nelegalitate și netemeinicie.
Prin decizia nr. 7542 din 26.10.2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost admis recursul declarat de reclamantele A. şi B., a fost casată decizia civilă nr. 257/A/2010 a Curţii de Apel Cluj și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
În pronunţarea acestei soluții, instanța supremă a reținut nelegalitatea deciziei recurate, întrucât instanţa de apel trebuia să verifice dacă sunt întrunite condiţiile unei exproprieri de fapt și nu să refuze o astfel de analiză cu motivarea că numai o procedură întemeiată pe Legea nr. 33/1994 ar putea sta la baza pierderii dreptului de proprietate prin expropriere; analiza condiţiilor impuse de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, în care privarea de proprietate ar fi admisibilă, nu poate fi înlăturată cu motivarea că ingerinţa statului în ceea ce priveşte dreptul de proprietate al reclamantelor asupra terenului era cunoscută de acestea la momentul la care au solicitat şi obţinut restituirea bunului în natură, neputându-se nega faptul că reclamantele sunt titularele unui „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie. S-a dispus ca, în rejudecare, instanța de apel să analizeze: în ce măsură a existat o expropriere de fapt a terenului restituit reclamantelor prin hotărâre judecătorească definitivă şi, în măsura în care se va constata că a operat o astfel de expropriere pentru cauză de utilitate publică, să se analizeze, din perspectiva art. 480 C.civ. şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, dacă privarea de proprietate îndeplineşte condiţiile de legalitate, dacă este justificată de o cauză de utilitate publică şi dacă este proporţională cu scopul vizat, urmând ca în raport de dezlegările date acestor chestiuni să se verifice şi temeinicia pretenţiilor reclamantelor sub aspectul îndreptăţirii lor la a obţine despăgubirile pretinse prin cererea de chemare în judecată.
În rejudecare, prin decizia civilă nr. 18/A din 23.02.2012 pronunţată de Curtea de Apel Cluj a fost admis apelul declarat de pârâtul Municipiul Cluj-Napoca, prin Primar împotriva sentinţei civile nr. 405/2010 a Tribunalului Cluj și a modificat hotărârea apelată în sensul respingerii acțiunii reclamantelor.
În pronunțarea acestei soluții, instanța de apel a reținut, în esență, că deși există o privare de proprietate a reclamantelor, în sensul art. 1 alin. 1 teza I din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană și nu doar o simplă limitare a folosinței, reclamantele nu sunt îndreptățite la despăgubiri, deoarece au cunoscut afectațiunea imobilului pe perioada procesului de restituire și, cu toate acestea, au optat pentru restituirea imobilului în natură și nu prin echivalent.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele, invocând motive de nelegalitate și netemeinicie.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia civilă nr. 7460 din 06.12.2012, a admis
recursul declarat de reclamante împotriva deciziei civile nr. 18/A/2012 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, a casat decizia atacată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
La pronunţarea acestei soluţii s-a avut în vedere nelegalitatea deciziei recurate determinată, în esenţă, de nerespectarea îndrumărilor trasate instanței de rejudecare prin decizia de casare nr. 7542/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Instanţa de apel deși avea stabilită obligaţia de a analiza pretinsa privare de proprietate şi a condiţiilor în care aceasta ar putea opera din perspectiva art. 1 din Primul Protocol al Convenţiei europene, aceasta a nesocotit îndrumările instanţei supreme referitoare la faptul că în analiza condiţiilor exproprierii de fapt nu prezintă relevanţă împrejurarea că reclamantele au cunoscut ingerinţa statului în ce priveşte dreptul de proprietate al acestora asupra terenului în litigiu la momentul la care au solicitat şi obţinut restituirea bunului în natură. Instanţa de apel era obligată să cerceteze în mod efectiv condiţiile a căror îndeplinire ar fi putut justifica pretinsa ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantelor.
Instanţa de apel nu a analizat îndeplinirea condiţiilor privind respectarea principiului legalităţii, sub aspectul caracterului precis accesibil şi nearbitrar al normelor de drept ce reglementează ingerinţa pornind în mod necesar de la ceea ce s-a dezlegat în mod irevocabil prin hotărârile judecătoreşti anterioare, dar şi de la momentul la care în patrimoniul reclamantelor, cu caracter definitiv, a fost recunoscut dreptul de proprietate al acestora.
Instanţa de apel nu a identificat actul sau faptul juridic care a condus la privarea de proprietate şi efectul real produs de acesta în patrimoniul reclamantelor, respectiv să constate dacă bunul acestora este afectat în mod necesar şi permanent unei cauze de utilitate publică şi dacă se respectă condiţia proporţionalităţii.
Deşi instanţa de apel a recunoscut că reclamatele s-ar afla într-o situaţie clară de privare de proprietate, totuşi a apreciat că nu se impune acordarea de despăgubiri în favoarea acestora, argumentele folosite în acest sens de instanţa de apel fiind nu numai împotriva legii, dar şi împotriva unei decizii anterioare de casare care a impus, prin dispoziţii exprese, coordonatele rejudecării în circumstanţele cauzei pendinte.
S-a stabilit că îndrumările dispuse prin decizia de casare anterioară își mențin valabilitatea, urmând a se verifica prin prisma art. 480 C.civ. şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, dacă privarea de proprietate îndeplineşte condiţiile de legalitate, iar în funcţie de dezlegarea dată acestor aspecte va fi soluţionat şi capătul de cerere referitor la despăgubiri, în circumstanţierea tuturor elementelor de fapt ale cauzei, de natură să compenseze pierderea suferită, echivalentă însă doar cu valoarea reală a bunului expropriat.
În rejudecarea cauzei, prin decizia civilă nr. 363/A din 16.04.2014 pronunţată de Curtea de Apel Cluj a fost admis apelul declarat de pârâtului Municipiul Cluj-Napoca, prin Primar împotriva sentinţei civile nr. 405/2010 a Tribunalului Cluj, sentință care a fost schimbată în parte, doar cu privire la cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantelor, care au fost stabilite la suma de 226.700 lei, reprezentând echivalentul a 51.100 euro la cursul B.N.R. din 04.11.2013, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel Cluj a reţinut, în esență, că nu avut loc o expropriere tipică, în sensul Legii nr. 33/1994, ci una atipică, reclamantele, cât și antecesoarea acestora, cunoscând atât la data formulării notificării, cât și pe parcursul desfășurării procesului că terenul solicitat are destinația de alei și spații verzi, astfel încât după dobândirea dreptului de proprietate de către reclamante asupra terenului în litigiu nu a existat un act sau fapt juridic din partea pârâtului care să ducă la privarea lor de proprietate, terenul având exact aceeaşi destinaţie, atât anterior cât şi ulterior restituirii, acesta fiind afectat în mod necesar şi permanent unei cauze de utilitate publică, încă înainte de restituire, aspect cunoscut de către reclamante.
Întrucât terenul în litigiu nu poate fi utilizat potrivit solicitării reclamantelor, acestea sunt îndreptăţite la despăgubiri reprezentând contravaloarea terenului în suprafaţă de 248 mp, calculate conform art. 26 din Legea nr. 33/1994. Ca urmare a admiterii apelului și a schimbării, în parte, a sentinței atacate pârâtul a fost obligat să le plătească reclamantelor suma de 226.700 lei, echivalentul a 51.100 euro, la cursul de 4.4382 lei/euro, în loc de 907.700 lei, fiind menținut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Împotriva deciziei civile nr. 363/A/2014 pronunţată de Curtea de Apel Cluj au formulat recurs reclamantele, cât și pârâtul criticând hotărârea atacată ca fiind netemeinică și nelegală.
Prin decizia civilă nr. 3291 din 25.11.2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au fost admise recursurile declarate de reclamante, respectiv de pârâtul Municipiul Cluj-Napoca, prin Primar, a fost casată decizia civilă nr. 363/A/2014 a Curţii de Apel Cluj, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanță.
În considerentele acestei decizii, s-a reţinut, în esenţă, că prin deciziile de casare anterioare s-a stabilit obligaţia pentru instanţa de trimitere de a identifica în ce măsură, în cauză, există o expropriere de fapt a terenului prin identificarea actului sau faptului juridic care a condus la privarea de proprietate şi, prin urmare, de a analiza îndeplinirea condiţiilor privind respectarea principiului legalităţii în ceea ce priveşte ingerinţa.
Instanţa de trimitere avea obligaţia să analizeze întrunirea condițiilor exproprierii de fapt și examinarea faptului dacă bunul este afectat în mod permanent şi necesar unei cauze de utilitate publică, aspect care nu poate fi separat de identificarea actului sau faptului juridic care a condus la privarea de proprietate.
Deşi ambele instanţe de recurs au arătat că nu are relevanţă împrejurarea că reclamantele au cunoscut ingerinţa statului în ce priveşte dreptul lor de proprietate stabilit irevocabil prin decizia nr. 967/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, încă de la momentul în care au solicitat şi obţinut restituirea bunului în natură, instanţa de apel, la evaluarea despăgubirilor, reiterează greșit acest criteriu de cuantificare, ceea ce conduce, inevitabil, la existenţa unei motivări contradictorii, câtă vreme se afirmă că, ulterior restituirii bunului în natură, nu a avut loc nicio ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantelor.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, instanţa aplică dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, deşi în cauză nu a operat o expropriere propriu - zisă în temeiul Legii nr. 33/1994. Instanța supremă a apreciat că trebuie stabilită, în acord şi cu jurisprudenţa Curţii Europene, valoarea venală a bunului, cu referire la data la care a avut loc ingerinţa cu nerespectarea principiilor legalităţii şi proporţionalităţii, iar în privința calității procesuale a pârâtului, s-a apreciat că susţinerea trebuie realizată în contextul verificării legalităţii ingerinţei pretinse, cu referire la HCL nr. 532/2009.
În rejudecare, prin decizia nr. 852/A din 6.04.2016 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, Secția I civilă a fost admis, în parte, apelul declarat de pârâtul Municipiul Cluj-Napoca, prin Primar, împotriva sentinţei civile nr. 405/2010 a Tribunalului Cluj, sentință care a fost schimbată în parte cu privire la cuantumul despăgubirilor stabilite în favoare reclamantelor, despăgubiri care au fost stabilite la suma de 414.793 lei, în loc de suma de 907.700 lei. Restul dispoziţiilor din sentinţa apelată au fost menținute.
În pronunțarea soluției, instanța de rejudecare a avut în vedere dispoziţiile art. 315 alin. (1) C.proc.civ. și a constatat că nu mai pot fi repuse în discuţie, în actualul ciclu procesual, aspectele tranşate irevocabil prin statuările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel cum au fost stabilite prin deciziile de casare nr. 7542/2011, nr. 7460/2012 şi nr. 3291/2014. S-a apreciat, astfel, că nu se mai impun a fi analizate aspectele privind dacă: reclamantele cunoşteau sau nu, la momentul soluţionării cererii formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, faptul că terenul în litigiu avea destinaţia de alei, spaţii verzi - parc public; dacă această împrejurarea are sau nu relevanţă în cauză, sub aspectul îndreptăţirii/neîndreptăţirii reclamantelor la a pretinde despăgubiri pentru terenul în litigiu; că reclamantele au un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie; că în analiza condiţiilor exproprierii de fapt nu prezintă relevanţă faptul că reclamantele au cunoscut ingerinţa statului în ce priveşte dreptul de proprietate al acestora asupra terenului în litigiu, la momentul la care au solicitat şi au obţinut restituirea bunului în natură; că în cauză, din perspectiva art. 480 C.civ., s-ar părea că a operat o expropriere de fapt pentru cauze de utilitate publică; că pierderea suferită de reclamante trebuie compensată în echivalent cu valoarea bunului expropriat; că se impune identificarea actului sau faptului juridic care a condus la privarea reclamantelor de proprietate și că trebuie stabilită valoarea venală a bunului la data la care a avut loc ingerinţa.
Referitor la critica pârâtului privind cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantelor, instanța de rejudecare a reținut că reclamantele au un „bun” în înţelesul art. 1 alin. 1 teza I din Protocolul adiţional nr. 1, dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu fiindu-le recunoscut prin hotărâre judecătorească irevocabilă (decizia civilă nr. 967/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) și că au fost private de acest bun în sensul că deţinerea prerogativelor dreptului de proprietate este una iluzorie, pentru că reclamantele nu pot dispune de bun aşa cum doresc, datorită încadrării terenului în categoria de spațiu verde. În cauză, însă, nu a operat o expropriere de drept în sensul dispoziţiilor Legii nr. 33/1994, ci, aşa cum s-a statuat prin îndrumarul de casare, a operat o expropriere de fapt.
Relativ la identificarea actului sau faptului juridic care a generat şi determinat exproprierea de fapt și a condus la privarea reclamantelor de proprietate, instanța de rejudecare a reținut că acesta constă în actul juridic reprezentat de OUG nr. 195/2005, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 114/2007.
Astfel, prin art. 71 din acest act normativ, modificat prin pct. 1 al art. I din O.U.G. nr. 114 din 17 octombrie 2007, s-a statuat în sensul că: „(1) Schimbarea destinaţiei terenurilor amenajate ca spatii verzi și/sau prevăzute ca atare în documentaţiile de urbanism, reducerea suprafeţelor acestora ori strămutarea lor este interzisă, indiferent de regimul juridic al acestora. (2) Actele administrative sau juridice emise ori încheiate cu nerespectarea prevederilor alin. (1) sunt lovite de nulitate absolută”.
HCL Cluj-Napoca nr. 532/2009, a modificat şi completat doar HCL Cluj-Napoca nr. 133/2005, privind însuşirea inventarului bunurilor din domeniul public al Municipiului Cluj-Napoca, dar domeniul public al Municipiului fusese atestat cu mult anterior acestui moment, prin H.G. nr. 969/2002, modificată prin H.G. nr. 193/2006.
Astfel, prin art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005, modificat prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 114/2007 s-a adus o atingere dreptului de proprietate al reclamantelor, deoarece respectivul act normativ a produs o ingerinţă în dreptul de proprietate al acestora. Instanța a reținut că această ingerinţă - chiar dacă a fost prevăzută de lege şi chiar dacă era previzibilă în raport de regimul juridic care guvernează bunurile ce fac parte din domeniul public al Municipiului Cluj - Napoca şi în raport de Planul Urbanistic General - nu respecta proporţionalitatea între atingerea interesului general al comunităţii şi imperativul protecţiei dreptului
individual al reclamantelor, în condiţiile în care nu s-a asigurat reclamantelor o justă despăgubire.
În absenţa unui act formal de expropriere, dar în prezenţa unei dispoziţii legale care, interzicând expres schimbarea destinaţiei bunului, reclamantele sunt în imposibilitate de a-și exercita deplin dreptul de proprietate asupra bunului lor, situaţie care a permis autorităţilor să tragă foloase din afectarea terenului în litigiu unei cauze de utilitate publică, cu neglijarea regulilor ce guvernează exproprierea (Constituţia din 1991 şi, în special, Legea nr. 33/1994), fără a pune în prealabil o indemnizaţie la dispoziţia reclamantelor (a se vedea în acest sens Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 27 ianuarie 2009, pronunţată în cauza Burghelea c. României, publicată în Monitorul Oficial Nr. 736 din 29 octombrie 2009, paragraf 39).
În speţă, reclamantele au fost private nu numai de posesia şi folosinţa terenului asupra căruia poartă dreptul lor de proprietate recunoscut irevocabil pe cale judecătorească, dar acestea au pierdut și dispoziţia juridică asupra terenului, în condiţiile în care O.U.G. nr. 195/2005 interzice orice schimbare a destinaţiei acestui teren, interdicţie care le împiedică pe reclamante să poată dispune liber, aşa cum doresc, de bunul lor.
Relativ la momentul la care a operat privarea reclamantelor de dreptul lor de proprietate, instanța de rejudecare a reținut că, deşi teoretic a intervenit odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 195/2005, deoarece doar din acest moment, printr-o dispoziţie legală expresă a fost interzisă schimbarea destinaţiei terenurilor amenajate ca spatii verzi și/sau prevăzute ca atare în documentaţiile de urbanism, reducerea suprafeţelor acestora ori strămutarea lor este interzisă, indiferent de regimul juridic al acestora, ingerința s-a produs efectiv în patrimoniul reclamantelor la momentul la care a devenit exigibilă obligaţia pârâtului de predare a imobilului către reclamante, în deplinătatea atributelor proprietăţii.
Relativ la cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantelor, s-a reținut că acesta trebuie calculat în funcţie de valoarea pe care terenul o avea la data de 05.02.2007, aceasta fiind data pronunţării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a deciziei civile nr. 967/2007, prin care dreptul de proprietate al reclamantelor asupra imobilului litigios a fost recunoscut în mod irevocabil.
În raport cu data producerii ingerinței, instanța de apel a apreciat, pe baza raportului de expertiză evaluatorie întocmit de expert D., că reclamantelor li se cuvin despăgubiri în sumă de 414.793 lei pentru imobilul litigios, având în vedere destinația de teren construibil avută la
momentul la care imobilul a trecut în proprietatea statului în anul 1952.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamantele cât şi pârâtul Municipiul Cluj-Napoca, prin Primar.
1. Recurenta-reclamantă B. a criticat decizia atacată din perspectiva motivului de nelegalitate înscris în art. 304 pct. 9 C.proc.civ. solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii atacate cu privire la cuantumul despăgubirilor stabilite, în sensul de a obliga intimatul la plata despăgubirilor stabilite la valoarea de 122.760 euro, care să fie achitate în lei, conform cursului BNR de la data plăţii.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta B. a susținut că este eronat raționamentul instanței de apel în baza căruia a stabilit că actul juridic prin care s-a produs ingerința în dreptul de proprietate este reprezentat de O.U.G. nr. 195/2005, fiind rezultatul încălcării și aplicării greșite atât a dispozițiilor art. 71 din act normativ respectiv, cât și aplicării greşite a noțiunii de „expropriere de fapt”, astfel cum a fost stabilită în jurisprudența CEDO.
Consideră că O.U.G. nr. 195/2005 nu poate reprezenta actul juridic prin care s-a produs ingerinţa în dreptul său de proprietate, deoarece la data la care a devenit exigibilă obligaţia pârâtului, respectiv cea de restituire în deplină proprietate şi posesie a terenului către reclamante, dispoziţiile art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005 nu prevedeau interdicţia schimbării destinaţiei terenurilor amenajate ca spaţii verzi în toate cazurile. Arată și faptul că respectivul act normativ nu stabileşte categoria de folosinţă pentru anumite terenuri prevăzute punctual, ci instituie doar un anumit regim juridic al unor terenuri, proprietate publică, care erau deja încadrate ca spaţii verzi.
Întrucât prin hotărârea judecătorească irevocabilă de restituire în natură a imobilului din 05.02.2007 s-a dispus totodată şi restabilirea situaţiei anterioare preluării abuzive a terenului, recurenta consideră că, ulterior datei de 05.02.2007, Municipiul Cluj-Napoca avea obligaţia de a proceda la scoaterea terenului litigios din categoria spaţiilor verzi, tocmai pentru a face posibilă restabilirea situaţiei anterioare preluării abuzive şi restituirea terenului în deplină proprietate şi posesie, cu destinaţia avută de acesta anterior preluării abuzive, respectiv destinaţia de curţi-construcţii.
Cu toate acestea, pârâtul nu și-a respectat aceste obligații până la data de 17.10.2007, moment la care a fost adoptată O.U.G. nr. 114/2007 prin care au fost modificate dispozițiile art. 71 în sensul că schimbarea destinaţiei terenurilor ce constituie spaţii verzi este interzisă indiferent de regimul juridic al acestora și datorită atitudinii pârâtului, care a menţinut ulterior datei de 05.02.2007 încadrarea terenului în categoria spaţiilor verzi, s-a produs ingerinţa în dreptul de proprietate, devenind incidente interdicțiile instituite de art. 71, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 114/2007.
Totodată, consideră greșit raționamentul instanței de apel relativ la aplicarea noțiunii de „expropriere de fapt”, deoarece analiza nu poate fi raportată la un act normativ care reglementează cu caracter general situația juridică a terenurilor ce reprezintă spații verzi și care nu conține prevederi referitoare la terenul în litigiu, astfel încât opinează că analiza trebuie realizată prin raportare la conduita pârâtului Municipiul Cluj-Napoca care, prin a cărui omisiune de a scoate terenul litigios din categoria spațiilor verzi, a produs în fapt ingerința în dreptul de proprietate al reclamantelor.
În ceea ce privește stabilirea despăgubirilor pentru exproprierea de fapt, recurenta a susținut că despăgubirea acordată încalcă atât noțiunea de valoare venală a bunului, cât și art. 1 din Protocolul adițional la CEDO și art. 44 din Constituția României. Prin ultima decizie de casare, instanța supremă a dispus ca despăgubirile pentru exproprierea de fapt să fie stabilite, în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene, "în raport cu valoarea venală a bunului, cu referire la data la care a avut loc ingerinţa cu nerespectarea principiilor legalităţii şi proporţionalităţii". Consideră că justa despăgubire trebuie stabilită în speţă prin raportare la faptul că reclamantele nu s-au putut bucura de imobil din data de 05.02.2007 şi până în prezent, trebuind să suporte peste 9 ani de încălcare continuă a dreptului lor de proprietate.
Apreciază că valoarea reală a bunului expropriat a fost judicios stabilită de Tribunalul Cluj, prin sentinţa civilă nr. 405/2010, prin care au fost acordate despăgubiri în valoare totală de 907.700 lei, ce au fost stabilite în funcţie de valoarea de circulaţie a terenului în suprafaţă de 248 mp. situat în intravilanul Municipiului Cluj-Napoca la nivelul anului 2008, la momentul efectuării expertizei. Consideră că această valoare a despăgubirilor, ce reprezintă echivalentul a 250.000 euro, se încadrează în noţiunea de valoare venală, astfel cum aceasta este avută în vedere de practica CEDO.
În subsidiar, solicită acordarea de despăgubiri în cuantum de 122.760 euro, valoare stabilită prin raportul de expertiză întocmit de expert D. ca fiind valoarea imobilului la data de 05.02.2007, urmând ca plata acestor despăgubiri să se efectueze de către apelantă în moneda națională, la cursul BNR valabil la momentul plății efective, procedeu care va putea asigura o justă despăgubire pentru prejudiciul suferit de reclamante ca urmare a exproprierii în fapt.
2. În cererea de recurs, recurenta-reclamantă A. a solicitat admiterea recursului pentru motivul înscris în art. 304 pct. 9 C.proc.civ., modificarea în parte a hotărârii atacate cu privire la cuantumul despăgubirilor stabilite, în sensul de a obliga intimatul la plata despăgubirilor stabilite la valoarea de 122.760 curo, care să fie achitate în lei conform cursului BNR de la data plăţii.
În dezvoltarea motivului de recurs evocat, reclamanta a susținut că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 44 alin. (3) din Constituţia României, respectiv prevederile art. 998 C.civ.
Instanţa de apel a stabilit cuantumul despăgubirilor în funcţie de valoarea pe care terenul o avea la data de 05.02.2007, terenul fiind evaluat, potrivit raportului de expertiză tehnică de specialitate efectuat în cauză, la valoarea de 495 euro/mp, astfel încât valoarea totală, raportat la suprafaţa terenului, a fost stabilită prin expertiză la suma de 122.760 euro.
Cu toate acestea, instanţa de apel a reţinut greşit faptul că valoarea de circulaţie a terenului este de 414.793 lei, întrucât aceasta reprezintă valoarea bunului la data de referinţă 05.02.2007 (dată la care instanţa a apreciat că a intervenit ingerinţa în dreptul de proprietate) şi nu valoarea despăgubirii care este menită a acoperi prejudiciul cauzat reclamantelor. Or, pentru ca despăgubirea să fie integrală, aceasta trebuie raportată la data la care se face în mod efectiv repararea prejudiciului, prin urmare, la cursul valutar BNR de la data plăţii efective a acestor despăgubiri.
3. Recurentul-pârât Municipiul Cluj-Napoca, prin Primar a invocat nelegalitatea deciziei atacate pentru motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și pct. 9 C.proc.civ., întrucât hotărârea cuprinde motive contradictorii, fiind pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
Recurentul arată că instanţa de apel a reţinut în considerentele hotărârii recurate faptul că instanţa supremă, în decizia de casare, a stabilit că a avut loc o expropriere de fapt a terenului însă, potrivit deciziei de casare, instanţele de recurs au stabilit obligaţia pentru instanţa de trimitere de a identifica "în ce măsură în cauză există o expropriere de fapt a terenului prin identificarea actului sau faptului juridic care a condus la privarea de proprietate şi, prin urmare, de a analiza îndeplinirea condiţiilor privind respectarea principiului legalităţii în ceea ce priveşte ingerința, (...) ceea ce trebuie stabilit, în acord şi cu jurisprudenţa Curţii Europene, este valoarea venală a bunului, cu referire la data la care a avut loc ingerinţa cu nerespectarea principiilor legalităţii şi proporționalității. Cât priveşte susţinerea pârâtului referitoare la calitatea sa procesuală, această susținere va fi realizată în contextul verificării legalităţii ingerinţei şi cu referire la HCL nr. 532/2009 ".
Instanţa de apel procedând la identificarea actului sau faptului juridic care a dus la privarea de proprietate a reclamantelor, constată că O.U.G. nr. 195/2005, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 114/2007, este actul juridic care a determinat situaţia de expropriere de fapt, care a generat o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantelor, în acelaşi sens fiind şi susţinerile Municipiului prin care s-a arătat că privarea de proprietate rezultă din instituirea interdicţiei conţinută de art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005, care prevede că este interzisă şi sancţionată cu nulitatea absolută schimbarea destinaţiei terenului amenajat ca spaţiu verde în planul urbanistic.
Reţinând corect că nu există un act sau fapt juridic din partea pârâtului care să ducă la privarea reclamantelor de proprietate, în mod nelegal instanța de apel a obligat unitatea administrativ - teritorială la plata despăgubirii. Chiar dacă este vorba despre o expropriere de fapt, atât timp cât legea nu distinge, acordarea unei despăgubiri în compensare nu se poate face decât în condiţiile Legii nr. 33/1994, cadrul normativ aplicabil, de către autoritatea care are calitatea de expropriator, calitate pe care Municipiul Cluj-Napoca nu o deține deoarece nu are calitatea de emitent al actului normativ prin care a intervenit ingerinţa în dreptul de proprietate.
Interdicţiile de construire, prevăzute în certificatul de urbanism din 30.05.2008 nu întrunesc condiţiile unei exproprieri pentru cauză de utilitate publică locală. Aceste interdicţii nu fac decât să pună în aplicare dispoziţiile art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005, actualizată, potrivit cărora "schimbarea destinaţiei terenurilor amenajate ca spaţii verzi şi/sau prevăzute ca atare în documentaţiile de urbanism, reducerea suprafeţelor acestora ori strămutarea lor este interzisă, indiferent de regimul juridic al acestora ".
Este adevărat ca terenul este situat în intravilanul municipiului Cluj-Napoca, având destinaţia de spaţiu verde - parc public, iar restricţiile pe care aceasta destinaţie le implica sunt stabilite prin Planul Urbanistic General, însă interdicţia de schimbare a destinaţiei de spaţiu verde a fost introdusă şi reglementată de către statul român, în calitate de autoritate competentă pentru protecţia mediului. În condiţiile în care instanţa de apel a constatat că nu există din partea Municipiului Cluj-Napoca un act sau fapt juridic care să priveze reclamantele de dreptul lor, în mod greşit a dispus obligarea acestuia la plata despăgubirii, atât timp cât acesta nu are calitatea de expropriator şi nici nu s-a reţinut că bunul este afectat unei cauze de utilitate publică locală, numai în această situaţie autoritatea publică fiind ţinută să plătească despăgubiri.
Invocă şi faptul că art. 44 din Constituţie consacră principiul ocrotirii şi garantării dreptului de proprietate, însă acesta nu este un drept absolut, legiuitorul având dreptul să stabilească cadrul juridic al exercitării atributelor dreptului de proprietate, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind anumite limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat. Din această perspectivă, arată că dreptul la un mediu sănătos reprezintă un drept fundamental al omului, iar una din sarcinile aferente dreptului de proprietate se referă tocmai la respectarea tuturor sarcinilor privind protecţia mediului.
Limitarea exerciţiului dreptului de proprietate, raportat la dispoziţiile art. 71 din O.U.G nr. 195/2005, are şi o justificare socială, având în vedere că respectarea riguroasă a acestor norme reprezintă un obiectiv major, protejarea mediului înconjurător, deci şi a spaţiului verde existent, având o legătură directă cu nivelul de sănătate publică, ceea ce constituie o valoare de interes naţional. De aceea, apreciază că restricţiile ce decurg din dispoziţiile art. 71 nu afectează dreptul de proprietate în substanţa sa, rezumându-se la a institui o limitare obiectivă şi rezonabilă, în acord cu principiile constituționale fundamentale care consacră dreptul la un mediu sănătos, respectiv dreptul la viaţă şi integritate fizică şi psihică. Or, efectele acestor restricţii nu sunt de natură a fi asimilate unei privări de proprietate.
Susţine recurentul că reclamantele nu au pierdut accesul la teren, stăpânirea acestuia sau dreptul de a-l înstrăina, iar restricţia prevăzută de art. 71 din OUG nr. 195/2005 nu se traduce într-o expropriere formală şi nici într-o expropriere faptică, ci duce la un control al folosirii bunurilor, ceea ce nu contravine art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, referitor la protecţia proprietăţii private. În acest sens a statuat şi Curtea Europeana a Drepturilor Omului în cauza Mellacher şi alţii c. Austriei, 1989, o speţă referitoare la reglementarea folosirii bunurilor. De asemenea, în cauza Sporrong şi Lonnroth c. Suediei, 1982, aceeaşi Curte a arătat că, întrucât autorităţile nu au trecut la exproprierea imobilelor petiţionarilor, aceştia puteau să-şi folosească bunurile, să le vândă, să le lase moştenire, să le doneze sau sa le ipotecheze.
Existenţa echilibrului între limitările stabilite în exercitarea dreptului de proprietate şi dreptul la un mediu sănătos, trebuie analizată din aceasta perspectivă, ca un concurs între două drepturi fundamentale. De aceea, atât timp cât art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005 impune doar anumite limitări, în acord cu dispoziţiile constituţionale şi europene, se apreciază că nu poate fi primită interpretarea instanței de apel potrivit căreia, în speţă, a operat o expropriere atipică prin care proprietarele au pierdut însăşi dispoziţia juridică asupra terenului.
Recurentul a criticat decizia atacată și sub aspectul modului greșit de determinare a cuantumului despăgubirii, evaluată la data de 05.02.2007, la suma de 414.973 reprezentând valoarea de piaţă a terenului considerat construibil. Arată că terenul, încadrat din punct de vedere urbanistic în zona X, nu poate fi utilizat pentru dezvoltare rezidenţială, cum s-a reţinut în metoda de evaluare folosită.
Examinând criticile învederate prin cererile de recurs şi dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte va admite recursurile formulate de reclamantele A. şi B. şi va respinge, ca nefondat, recursul promovat de pârâtul Municipiul Cluj-Napoca, prin Primar, urmând a răspunde prin considerente unice, motivelor comune de recurs care vor fi analizate grupat, după cum urmează:
Prin recursul declarat, reclamanta B. a formulat, în esenţă, două critici, subsumate motivului de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C.proc.civ., respectiv:
- statuarea greşită cu privire la actul juridic prin care s-a produs ingerinţa în dreptul de proprietate, apreciind că OUG nr. 195/2005 nu poate reprezenta în mod efectiv actul juridic prin care s-a materializat exproprierea de fapt.
- stabilirea greşită a cuantumului despăgubirilor pentru exproprierea de fapt, în sensul că pentru privarea de proprietate, ce a avut loc în cauză, nu s-a stabilit o justă despăgubire.
Aceasta din urmă critică de nelegalitate reprezintă un motiv comun de recurs cu cel invocat de reclamanta A. prin cererea proprie de recurs.
Pârâtul Municipiul Cluj-Napoca a invocat motivele de recurs înscrise în 304 pct. 7 şi 9 din Codul de procedură civilă, formulând, în esenţă, următoarele critici:
1. instanţa de apel, deşi a identificat actul juridic care a dus la privarea de proprietate a reclamantelor ca fiind O.U.G. nr. 195/2005, în mod nelegal a dispus obligarea Municipiului la plata despăgubirilor, deoarece această entitate nu are calitatea de expropriator;
2. dreptul de proprietate al reclamantelor nu este afectat în substanţa sa prin restricţiile instituite prin OUG nr.195/2005, restricţii care ar reprezenta doar o limitare rezonabilă şi obiectivă a dreptului de folosinţă, care nu dă dreptul la acordarea de despăgubiri, deoarece nu se poate reţine că ar fi intervenit o expropriere de fapt a proprietăţii reclamantelor;
3. cuantumul despăgubirilor acordate de instanţa de apel este nejustificat de mare, acestea fiind calculate în raport cu valoarea de piaţă a terenului considerat construibil, deşi încadrarea urbanistică a acestuia nu permite dezvoltarea rezidenţială;
Prin criticile grupate în recurs, pârâtul a contestat premisa reţinută de instanţa de apel care a stat la baza acordării despăgubirilor către reclamante, respectiv ipoteza existenţei unei exproprieri de fapt determinată de actul juridic ce ar fi produs ingerinţa în dreptul de proprietate al reclamantelor şi care nu i-ar putea conferi calitatea de expropriator, iar reclamanta B., plecând de la ipoteza reţinută de instanţa de apel, respectiv cea a intervenirii unei exproprieri de fapt, a contestat actul juridic care ar fi produs ingerinţa în dreptul de proprietate, critici care se impun a fi analizate prioritar în raport de cele învederate de cei trei recurenţi care se referă atât la greşita obligare a pârâtului la despăgubiri, cât şi la modul de stabilire a cuantumului acestora.
Sub aspectul analizării criticilor prioritare, Înalta Curte reţine că reclamantele au sesizat la data de 16.07.2008 instanţele judecătoreşti cu pretenţia de a se constata că au fost expropriate în fapt pentru cauză de utilitate publică locală de terenul în suprafaţă de 248 mp, situat în municipiul Cluj-Napoca, înscris în CF nr. x5 nr. topo x/8, solicitând a fi despăgubite pentru deposedarea, prin exproprierea de fapt, de imobilul proprietatea acestora fără a fi intervenit o decizie formală de expropriere şi în absenţa unei juste şi echitabile indemnizaţii.
Cererea reclamantelor a fost încadrată, în drept, pe dispoziţiile art. 480-481 Cod civil de la 1865, art. 44 din Constituţia României, art. 9 şi 44 din Legea nr. 10/2001 şi art. 1 din Protocol adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Calitatea reclamantelor de titulari ai unui “bun“ în sensul art. 1 din Protocol nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum această noţiune a fost conturată în jurisprudenţa instanţei de contencios european, nu a fost pusă la îndoială în cauză, dreptul de proprietate fiindu-le recunoscut prin hotărâre judecătorească irevocabilă, respectiv prin decizia civilă nr. 967/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care pârâtul-recurent din prezentul litigiu - Municipiul Cluj-Napoca, prin primar - a fost obligat la restituirea terenului către reclamante, cu restabilirea situaţiei anterioare preluării abuzive a imobilului de către stat, prin rectificarea CF x7, dezlipirea parcelei nr. topo x/8, radierea dreptului de proprietate al statului şi înscrierea dreptului de proprietate al reclamantelor într-o nouă CF, dobândit prin moştenire, instanţa supremă statuând în mod irevocabil că apartenenţa la domeniul public a terenului nu împiedică restituirea acestuia în natură.
La momentul la care obligaţia pârâtului de restituire a terenului a devenit exigibilă, respectiv data pronunţării deciziei civile nr. 967/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dispoziţiile art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005 (în forma în vigoare la data pronunţării hotărârii judecătoreşti irevocabile de restituire a dreptului de proprietate şi restabilire a situaţiei anterioare) nu prevedeau interdicţia schimbării destinaţiei terenurilor amenajate ca spaţii verzi în toate cazurile, dispoziţii care stipulau că: "(1) Schimbarea destinaţiei terenurilor prevăzute în planurile urbanistice ca spaţii verzi amenajate este interzisă. (2) Sunt exceptate de la prevederile alin. (1) terenurile proprietate privată, prevăzute în planurile urbanistice ca zone verzi, sau spaţiile plantate neprotejate a căror destinaţie poate fi schimbată numai cu respectarea reglementărilor specifice în vigoare".
Drept urmare, la data la care a devenit exigibilă obligaţia pârâtului de restituire a terenului, dispoziţiile înscrise în art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005 instituiau interdicţia schimbării destinaţiei terenurilor prevăzute în planurile urbanistice ca spaţii verzi amenajate, singura derogare instituită de legiuitor era cea care viza terenurile proprietate privată, prevăzute în planurile urbanistice, ca spaţii verzi. Or, la momentul exigibilităţii obligaţiei pârâtului, terenul restituit reclamantelor prin hotărâre judecătorească irevocabilă se încadra în categoria exceptată de la interdicţia de schimbare a destinaţiei, potrivit art. 71 alin. (2) din actul normativ sus evocat, dat fiind faptul că regimul juridic al terenului în litigiu se modificase ca efect al deciziei irevocabile de restituire a imobilul către reclamante, dobândind regimul juridic al proprietăţii private.
Prin urmare, având în vedere că prin hotărârea judecătorească irevocabilă de restituire a imobilului s-a dispus şi restabilirea situaţiei anterioare preluării abuzive a terenului și radierea dreptului de proprietate al statului din CF rezultă că aceste dispoziţii impuneau în sarcina recurentului-pârât obligaţia de a proceda la predarea terenului cu destinaţia avută la momentul preluării imobilului de către stat, respectiv curţi-construcţii şi nu cu destinaţia de alei şi spaţii verzi, astfel cum a procedat prin procesul-verbal de predare din data de 15.02.2008.
Respectarea acestei obligaţii, genera în sarcina Municipiul Cluj-Napoca obligativitatea de a proceda la scoaterea terenului litigios din domeniul public şi trecerea acestuia în domeniul privat al municipiului, tocmai în scopul restabilirii situaţiei anterioare preluării abuzive a imobilului de către stat şi a restituirii terenului cu destinaţia avută la acel moment.
În pofida acestor obligaţii, pârâtul a menţinut apartenenţa terenului la domeniul public al municipiului Cluj-Napoca prin HCL nr. 532/2009, astfel încât şi în prezent terenul figurează, potrivit Planului Urbanistic Zonal al municipiului Cluj-Napoca adoptat prin HCL nr. 493/2014, ca făcând parte din domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale.
Or, nerespectarea culpabilă a acestei obligaţii de către pârât şi menţinerea încadrării terenului de către acesta, ulterior datei la care obligaţia pârâtului a devenit exigibilă, în domeniul public a Municipiului Cluj-Napoca au generat ingerinţa în dreptul de proprietate al reclamantelor şi a creat premisa încadrării imobilului litigios în categoria celor supuse interdicţiei privind schimbarea destinaţiei terenurilor amenajate ca spaţii verzi, ca efect al modificărilor legislative survenite la data de 17.10.2007, când a fost adoptată O.U.G. nr. 114/2007. Or, prin acest din urmă act normativ dispoziţiile art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005 au fost modificate în sensul că schimbarea destinaţiei terenurilor ce constituie spaţii verzi a fost interzisă indiferent de regimul juridic al acestora, moment la care terenul proprietatea reclamantelor a fost supus interdicţiilor legale.
De aceea, circumstanţele factuale stabilite de instanţa de apel nu pot acreditat ideea că actul juridic reprezentat de O.U.G. nr. 195/1995 ar fi produs ingerinţa în dreptul de proprietate al reclamantelor, atât timp cât ingerinţa invocată de reclamante îşi are originea în atitudinea culpabilă a pârâtului care, în calitate de autoritate publică locală, a negat constant exercitarea de către reclamante a atributelor dreptului lor de proprietate şi nu a întreprins măsurile legale care se impuneau în vederea punerii în executare a hotărârii judecătoreşti irevocabile de restituire, neexecutare care a permis ca imobilul litigios să intre sub incidenţa dispoziţiilor art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005, astfel cum au fost modificate şi completate prin O.U.G. nr. 114 din 17.10.2007. Or, tocmai această conduită a Municipiului Cluj-Napoca a fost cea care a anihilat reclamantelor prerogativa de a exercita plenar atributele dreptului de proprietate asupra terenului care le-a fost restituit în natură, fără a exista vreun act formal în acest sens din partea autorităţii publice locale, reclamantele fiind, astfel, obstaculate de a folosi bunul potrivit propriilor interese şi de a-i culege fructele, atât datorită destinaţiei acestuia de spaţiu verde, cu acces public nelimitat, cât şi prin funcţiunea restrânsă instituită prin lege, deoarece imobilul, deşi nu a fost scos efectiv din circuitul civil, bunul s-a aflat în situația de a nu mai participa efectiv şi eficient la acest circuit, în condiţiile normale impuse de piaţa liberă.
În condiţiile arătate rezultă, contrar opiniei instanţei de apel, că ingerinţa Municipiului Cluj-Napoca în dreptul de proprietate privată a reclamantelor s-a manifestat prin menţinerea afectaţiunii terenului în categoria de folosinţă de spaţiu verde - parc public şi a apartenenţei imobilului litigios la domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale chiar şi ulterior momentului la care obligaţia Municipiului Cluj-Napoca, la restituirea terenului în natură, restabilirea situaţiei anterioare preluării abuzive și radierea dreptului de proprietate al statului din CF, a devenit exigibilă. Menţinerea acestor caracteristici juridice ale terenului, în pofida dispoziţiilor hotărârii judecătoreşti irevocabile, a generat imposibilitatea reclamantelor de a exercita deplin atributele dreptului de proprietate cu privire la acest teren, în privinţa căruia subzistă interdicţia de a construi şi de a-i schimba destinaţia, tocmai ca urmare a încadrării acestuia în categoria de spaţiu verde.
În acest context, este greşită concluzia instanţei de apel potrivit căreia actul juridic care a produs ingerinţa în dreptul de proprietate al reclamantelor ar fi reprezentat de O.U.G. nr. 195/2005.
Reglementând norme cu caracter general referitoare la protecția mediului, fără a stabili faptul că anumite terenuri s-ar încadra în categoria spaţiilor verzi, O.U.G. nr. 195/1995 nu poate influenţa obligaţia Municipiului de predare a terenului conform deciziei de restituire. De asemenea, trebuie avut în vedere și faptul că respectivul act normativ, în forma în vigoare la data exigibilităţii obligaţiei de predare a imobilului de către recurentul-pârât, nu prevedea interdicţia schimbării destinaţiei terenurilor amenajate ca spaţii verzi în toate cazurile, aceasta fiind interzisă, la acel moment, doar în privinţa terenurilor prevăzute în planurile urbanistice ca spaţii verzi.
Or, încadrarea terenurilor ca spaţii verzi se realizează, astfel cum o arată chiar recurentul, prin acte ale autorităţii publice locale, respectiv prin adoptarea planului urbanistic general al unităţii administrativ-teritoriale, situaţie în care pârâtul, în pofida obligaţiilor de executare derivate din hotărârea judecătorească irevocabilă, a menţinut afectaţiune terenului litigios la domeniul public al municipiului, cu destinaţia de spaţii verzi, cu toate că terenul în cauză era proprietatea privată a reclamantelor, înscris în cartea funciară, conduită care a condus la aplicabilitatea interdicţiilor prevăzute de art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005, ca efect al modificărilor intervenite prin O.U.G. nr. 114/2007 şi, prin aceasta, doar la posibilitatea teoretică a reclamantelor de a exercita plenar atributele dreptului lor de proprietate.
În acest context şi în lipsa unui act formal de expropriere, situaţia reclamantelor nu poate fi „previzibilă” şi corespunzătoare cerinţei „principiului securităţii juridice”, drept pentru care Înalta Curte reţine existenţa unei privări de proprietate care poate fi calificată drept „expropriere de fapt”.
Cum ingerinţa litigioasă produsă în cauză nu este compatibilă cu principiul legalităţii, reclamantelor fiindu-le încălcat dreptul la respectarea bunurilor lor, consacrat atât de normele legale interne, cât şi de cele convenţionale, încălcare care trebuie să aibă consecinţe juridice ce reclamă acordarea unei reparaţii (în una dintre modalităţile pretinse de părţi, în condiţiile prevăzute de lege) de natură să respecte principiul proporţionalităţii.
De altfel, circumstanţele cauzei sunt similare celor constatate şi sancţionate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin hotărârile în cauzele Vergu c. României; Sporrong şi Lonnroth c. Suediei; James şi alţii c. Regatului Unit; Burghelea c. României; Belvedere Alberghiera SRL c. Italiei. Astfel, în cauza Vergu c. României, instanţa de contencios european a reţinut că „reclamantul a pierdut în totalitate şi definitiv dispoziţia asupra parcelei în litigiu din cauza ocupaţiei de către Administraţia Naţională a Drumurilor care a transformat-o iremediabil construind o reţea de evacuare a apelor. Deşi nu a existat un act de expropriere formală şi deşi reclamantul păstrează posibilitatea teoretică de a vinde acest teren, Curtea consideră că limitările aduse dreptului său de proprietate au fost atât de grave încât pot fi asimilate unei exproprieri de fapt care reiese din a doua frază a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1”.
Prin recursul declarat, pârâtul Municipiul Cluj-Napoca a susţinut că dreptul de proprietate nu este un drept absolut şi că limitările impuse asupra dreptului de proprietate al reclamantelor, prin restricţiile impuse de art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005, nu pot fi asimilate unei privări de proprietate, neputându-se reţine în cauză existenţa unei exproprieri de fapt, întrucât dreptul de proprietate al acestora ar fi supus unei “limitări obiective şi rezonabile“, justificat de respectarea dreptului la un mediu sănătos.
Susţinerile recurentului referitoare la susținerea tezei referitoare la inexistența unei exproprieri de fapt, nu pot fi primite.
Într-adevăr, potrivit art. 44 din Constituţie, legiuitorul ordinar este competent să fixeze cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepţiunea principială conferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel nişte limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat. De altfel, chiar art. 44 alin. (7) din Legea fundamentală chiar art. 44 alin. (7) din Legea fundamentală prevede respectarea de către titularul unui drept de proprietate privată a tuturor "sarcinilor privind protecţia mediului", astfel cum susţine recurentul pârât.
Din această perspectivă, verificarea compatibilităţii dispoziţiilor art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului, aprobată prin Legea nr. 265/2006, dispoziţii modificate prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 114/2007 cu dispoziţiile constituţionale a fost realizată de Curtea Constituţională, prin decizia nr. 1416/2008, care a respins excepţia de neconstituţionalitate a acestor dispoziţii legale, reţinând următoarele: „împrejurarea că în practică, aşa cum arată autorul excepţiei, pot apărea abuzuri cu consecinţe prejudiciabile pentru proprietarii terenurilor ce fac obiectul reglementării criticate constituie exclusiv o problemă de fapt, asupra căreia urmează a se pronunţa instanţele judecătoreşti ordinare, Curtea Constituţională nefiind competentă a decide cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale criticate. De altfel, Curtea reţine că, pentru lipsa de folosinţă a terenurilor proprietate privată amenajate ca spaţii verzi şi/sau prevăzute ca atare în documentaţiile de urbanism, proprietarii terenurilor sunt îndreptăţiţi să beneficieze de despăgubiri. Astfel, nimic nu împiedică persoana care a suferit un prejudiciu cauzat de interdicţia instituită prin lege să solicite autorităţilor administraţiei publice locale repararea pagubei produse, potrivit dispoziţiilor dreptului comun”.
Prin urmare, deşi este posibilă limitarea valorificării dreptului de proprietate, condiţia esenţială este, însă, ca limitările acestui drept să fie rezonabile şi privarea de proprietate a particularului de către stat să se realizeze în condiţiile reglementate chiar prin Constituţie, respectiv cu dreaptă şi prealabilă despăgubire.
În cauză, deşi în prezent limitarea exerciţiului dreptului de proprietate impusă reclamantelor de art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005 ca urmare a menţinerii încadrării terenului în categoria spaţiilor verzi poate avea şi o justificare socială şi morală, având în vedere că respectarea riguroasă a acestor norme reprezintă un obiectiv major, respectiv protejarea mediului înconjurător, deci şi a spaţiului verde existent, aspect sesizat corect de recurent, nu poate fi, însă, pierdut din vedere un aspect esenţial, respectiv acela că o atare limitare a fost generată de conduita culpabilă a pârâtului, iar limitarea prezentă impusă reclamantelor implică şi o analiză a raportului de proporţionalitate în scopul stabilirii existenţei unui corect echilibru între interesele aflate în concurs.
Or, pentru a determina dacă ingerinţa litigioasă reţinută în cauză respectă justul echilibru necesar şi, în special, dacă nu obligă reclamantele să suporte o sarcină disproporţionată, trebuie să se ia în considerare modalităţile de compensare a prejudiciului. În această privinţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat deja că, fără plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului, privarea de proprietate constituie, în mod normal, o atingere excesivă şi că lipsa totală a despăgubirilor nu poate fi justificată în domeniul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în împrejurări excepţionale. În acest sens, Curtea Europeană a considerat că „atunci când un bun este afectat unei utilităţi publice, prin natura sa, statul are obligaţia de a expropria bunul, prin oferirea unei despăgubiri proprietarului său. Altfel, ar însemna ca statul să îşi atingă anumite obiective de politică socială, pe seama unei persoane private (fizică sau juridică), ceea ce nu este acceptabil, întrucât costurile de politică socială trebuie suportate de întreaga colectivitate, nu doar de o anume persoană” (cauza Bugajny și alții c. Poloniei, 2007).
În caz contrar, privarea de proprietate a reclamantelor, în lipsa oricărei despăgubiri ar fi lipsită de proporţionalitate, ce ar putea atrage încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, încălcare ce trebuie evitată de instanțele interne, primele chemate să aplice dispozițiile convenționale.
Astfel, conduita autorităţii publice locale, manifestată în pofida obligaţiilor derivate din decizia irevocabilă de restituire şi restabilire a situaţiei anterioare, precum și menţinerea terenului în domeniul public al municipiului cu păstrarea afectaţiunii dată acestuia de spaţiu verde - folosit drept parc public, imposibil de modificat, reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate, manifestată prin împiedicarea de a exercita atributele esenţiale ale acestui drept asupra bunului restituit prin hotărâre judecătorească irevocabilă.
Această situaţie este, aşadar, una prejudiciabilă pentru reclamante, imputabilă recurentului-pârât care, în calitate de autoritate implicată în executarea hotărârii irevocabile a menţinut afectaţiunea acestui bun unei utilităţi publice de interes local, aflat în prezent sub regimul juridic al proprietăţii private. În acest context, chiar dacă pârâtul Municipiul Cluj-Napoca nu are calitatea de “expropriator” în sensul dispoziţiilor Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, obligarea acestuia la plata despăgubirilor către reclamante este pe deplin justificată, întrucât lipsa echilibrului între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării dreptului fundamental al reclamantelor, reclamă ca sarcina disproporţionată suportată de către acestea să fie compensată printr-o reparaţie rezonabilă.
În acest context, reclamantele au fost plasate în ipoteza unei “exproprieri de fapt” ca urmare a încălcării dreptului lor de proprietate prin împiedicarea exercitării atributelor esenţiale ale acestui drept de către pârât, ca autoritate publică locală, fiind îndreptăţite la acordarea de despăgubiri de către cel care nu şi-a îndeplinit obligaţia impusă prin hotărârea judecătorească irevocabilă prin care s-a dispus restituirea în proprietate a terenului în temeiul legii speciale de reparaţie, respectiv recurentul Municipiul Cluj-Napoca.
În ceea ce priveşte criticile de recurs referitoare la despăgubirile acordate pentru exproprierea în fapt, Înalta Curte urmează a înlătura susţinerile formulate de recurentului Municipiul Cluj-Napoca prin care a arătat că despăgubirile la plata cărora a fost obligat prin decizia atacată sunt prea mari. Sub acest aspect, pârâtul a susţinut că instanţa de apel a omologat greşit varianta din raportul de expertiză în baza căreia despăgubirile au fost calculate în funcţie de valoarea de piaţă a terenului considerat construibil, în contextul în care, în realitate, terenul nu poate fi utilizat pentru dezvoltare rezidenţială, datorită interdicţiei de a i se schimba destinaţia din spaţiu verde-parc public.
Înalta Curte reține că valoarea despăgubirilor stabilite de instanţa de apel a fost realizată pe baza unei expertize judiciare, administrată în aplicarea îndrumărilor din decizia de casare nr. 3291/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a dispus ca despăgubirile pentru exproprierea de fapt să fie stabilite, în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene "în raport cu valoarea venală a bunului, cu referire la data la care a avut loc ingerinţa, cu nerespectarea principiilor legalităţii şi proporționalității".
Astfel, în rejudecare, raportul de expertiză întocmit de expert D. a fost comunicat părţilor litigante, fiind formulate obiecţiuni de către reclamatele A. şi B. care au fost respinse, prin încheierea de şedinţă din 30.03.2016. În ceea ce priveşte pârâtul Municipiul Cluj-Napoca, prin Primar, deşi cu adresa de la fila 222 i s-a comunicat un exemplar de pe raportul de expertiză, acesta nu şi-a exprimat punctul de vedere până la închiderea dezbaterilor şi reţinerea cauzei în pronunţare. Ulterior închiderii dezbaterilor, la dosarul cauzei au fost înregistrate obiecţiunile pârâtului la raportul întocmit de expertul judiciar D., împrejurare ce este atestată de menţiunile referitoare la data şi ora primirii acestora.
În condițiile în care exprimarea poziției procesuale a pârâtului cu privire la raportul de expertiză întocmit în cauză nu a fost realizată în condiţii de contradictorialitate la termenul la care au avut loc dezbaterile pe acest aspect, obiecţiunile pârâtului înregistrate la dosar, ulterior rămânerii în pronunţare, au rămas fără eficienţă juridică. În împrejurările expuse, se constată că instanţa de apel a procedat corect la stabilirea valorii despăgubirii în funcţie de valoarea de piaţă a terenului construibil, avută anterior preluării abuzive, ce a fost determinată prin raportul tehnic judiciar, context în raport cu care, în prezentul recurs pârâtul nu mai poate susţine cu temei că valoarea pretenţiilor reclamantelor trebuia calculată în raport de criteriul privind destinația de spațiu verde a terenului litigios și nu cu cea de curți-construcții
Este, însă, întemeiat motivul comun de recurs formulat de reclamante cu privire la cuantumul despăgubirilor stabilite. În esenţă, prin cererile de recurs, reclamantele au susţinut că despăgubirea stabilită la valoarea de 414.793 lei încalcă atât noţiunea de “valoare venală a bunului”, cât şi dispoziţiile art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană şi art. 44 din Constituţia României.
Într-adevăr, prin decizia de casare nr. 3291/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se arată că despăgubirile pentru exproprierea de fapt urmează să fie stabilite de către instanţa de rejudecare, în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene şi "…în raport cu valoarea venală a bunului, cu referire la data la care a avut loc ingerinţa…".
Relativ la sintagma de “valoare venală a bunului” această noţiune este uzitată în jurisprudenţa instanţei de contencios european pentru a defini valoarea reală a bunului în condiţiile pieţei imobiliare de la un anumit moment dat, respectiv a valorii de circulaţie a bunului avută în vedere, în funcţie de circumstanţele concrete ale speţei, de către Curtea europeană la stabilirea despăgubirilor acordate cu titlu de satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul suferit în cauzele în care a fost reţinută ingerinţa statului în dreptul de proprietate privată.
În privinţa momentului în raport cu care se impune a fi realizată evaluarea despăgubirilor, susţinerile recurentei B. potrivit cărora valoarea venală şi, deci, valoarea de circulaţie a terenului în suprafaţă de 248 mp situat în municipiul Cluj-Napoca s-ar impune a fi calculată la nivelul anului 2008, respectiv data întocmirii raportului de expertiză ce a fost omologat prin sentinţa civilă nr. 405/2010 (care a stabilit valoarea despăgubirilor la suma de 907.700 lei) nu pot fi primite.
Înalta Curte are în vedere, pe de o parte, că aserţiunea recurentei B. se află în contradicţie cu propriile susţineri formulate pe parcursul judecării cauzei în apel, etapă în cursul căreia a solicitat ca valoarea despăgubirilor să fie stabilită în raport de data producerii ingerinţei, cu determinarea prealabilă a actului sau faptului juridic prin care s-a produs respectiva ingerință. Pe de altă parte, dat fiind faptul că instanţa de apel a reţinut că ingerinţa în patrimoniul reclamantelor s-a produs la momentul la care a devenit exigibilă obligaţia pârâtului de predare a imobilului, respectiv data la care a rămas irevocabilă hotărârea judecătorească prin care s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului litigios, aspect necontestat de recurentă, Înalta Curte constată că valoarea venală a bunului a fost calculată corect de către instanţa de apel, în raport cu valoarea de piaţă a terenului funcţie de destinaţia avută la data preluării acestuia de către stat (respectiv curţi-construcţii) şi de momentul la care a avut loc ingerinţa în dreptul de proprietate al reclamantelor, respectiv data de 05.02.2007.
Cu toate acestea, în consens cu susţinerile reclamantelor-recurente, stabilirea prin decizia recurată a unei despăgubiri calculate la cursul leu-euro valabil la 05.02.2007, în contextul deprecierii monedei naţionale, nu poate avea semnificaţia unei juste despăgubiri de vreme ce reclamantele ar trebui să suporte fluctuaţia cursului valutar şi riscul devalorizării monedei naţionale.
Prin raportul de expertiză judiciară, terenul litigios a fost evaluat la valoarea totală de 122.760 euro, fiind stabilită valoarea de 495 euro/mp, astfel încât, din perspectiva criticilor învederate care se vădesc a fi întemeiate, se constată că valoarea despăgubirilor stabilite de instanţa de apel în funcţie de valoarea monetară a cursului leu-euro la data de 05.02.2007 este greşită, întrucât nu asigură acoperirea integrală a prejudiciului cauzat reclamantelor, desdăunare care va putea fi integrală numai prin raportare la cursul valutar de la momentul plăţii efective a despăgubirilor.
În consecinţă, pentru considerentele expuse, Înalta Curte reținând incidenţa motivului de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C.proc.civ., a admis recursurile declarate de reclamantele A. şi B. împotriva deciziei nr. 852/A/2016 a Curţii de Apel Cluj, pe care o a modificat-o, în parte, în sensul că a dispus obligarea pârâtului Municipiul Cluj-Napoca, prin Primar să plătească reclamantelor despăgubiri în cuantum de 122.760 euro, contra-echivalentul în lei în raport de cursul BNR la data plăţii, în loc de 414.793 lei. Totodată, constatând netemeinicia criticilor formulate de pârâtul Municipiul Cluj-Napoca, prin Primar, a respins recursul acestuia.