Nesemnarea minutei de către unul dintre judecătorii completului din apel. Nulitate de ordine publică.
Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Hotărârile judecătorești
Index alfabetic : minută
- nulitate de ordine publică
C.proc.civ. din 1865, art. 258, art. 304 pct. 5
Nulitatea decurgând din nesemnarea minutei de către un judecător, este o nulitate absolută deoarece, în asemenea situaţie, nu se poate constata dacă instanţa a fost compusă potrivit prevederilor legale şi dacă toţi membrii completului au luat parte la deliberare; ca atare, ea nu se acoperă prin semnarea ulterioară a hotărârii motivate, de către judecătorii arătaţi în partea introductivă a acesteia. Hotărârea judecătorească pronunţată este şi aceasta lovită de nulitate, fiind subsecventă şi având la bază un act nul, minuta hotărârii.
Secția I civilă, decizia nr. 2014 din 25 octombrie 2016
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România a solicitat în contradictoriu cu pârâtele SC A. SRL şi B. : plata în solidar a remuneraţiei echitabile (reprezentând drepturi conexe dreptului de autor) datorate producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică neautorizată a fonogramelor publicate în scop comercial, în cadrul mijloacelor de transport rutier de persoane, dotate cu instalaţii de sonorizare, deţinute (cu orice titlu) de către pârâtă, de la data punerii acestora în circulaţie şi până în prezent; plata sumelor rezultate din actualizarea remuneraţiei datorate în funcţie de rata inflaţiei, precum şi plata daunelor interese constând în dobânda legală calculată pentru fiecare zi de întârziere, de la data scadenţei până în prezent; obţinerea licenţelor neexclusive pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial, cu aplicarea unei amenzi civile pentru fiecare zi de întârziere, în limitele prevăzute de art. 580 3 alin. (1) C.proc.civ.
Prin sentinţa civilă nr. 813 din 19.06.2014 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a V-a civilă s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B. şi a fost respinsă acţiunea formulată în contradictoriu cu aceasta, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A fost admisă în parte acţiunea precizată, formulată de reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR), în contradictoriu cu pârâta SC A. SRL şi a fost obligată aceasta din urmă la plata sumei de 90.226,89 lei reprezentând remuneraţie actualizată cu rata inflaţiei pentru perioada 01.04.2006 – 31.03.2013, la plata sumei de 15.600,59 lei reprezentând daune interese moratorii şi la plata sumei de 7.000 lei cheltuieli de judecată (6.000 lei onorariu avocat + 1.000 lei onorariu expert). Totodată, a fost respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind obligarea pârâtei SC A. SRL să încheie autorizaţie licenţă neexclusivă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta SC A. SRL.
Prin decizia civilă nr. 425/A din 2.06.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a fost respins apelul declarat de pârâta SC A. SRL împotriva sentinţei civile nr. 813/2014 a Tribunalului Bucureşti şi a fost obligată această pârâtă la plata a 5.000 lei cheltuieli de judecată către reclamanta U.P.F.R., cheltuieli de judecată reduse conform art. 274 alin. (3) C.proc.civ.
Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel a apreciat că majorarea/micşorarea câtimii pretenţiilor poate fi făcută în condiţiile art. 132 al. (2) C.proc.civ. şi după prima zi de înfăţişare şi până la închiderea oricăror dezbateri; în speţă, faptul că a fost precizat cuantumul pretenţiilor prin renunţarea la suma reclamată pentru o perioadă (ianuarie 2000 – aprilie 2006) şi s-a actualizat la zi perioada pentru care se solicită remuneraţiile neplătite nu echivalează unei modificări a acţiunii iniţiale (părţile, obiectul şi cauza sunt aceleaşi): remuneraţiile sunt pretinse ca sume datorate cu caracter constant şi periodic, fiind venituri ajunse la termen [asimilabile celor permise a fi solicitate şi în apel – art. 294 al. (2) C.proc.civ., cu atât mai mult în condiţiile art. 132 alin. 2 C.proc.civ.].
Aşadar, s-a reţinut că cererea precizatoare trebuia a fi avută în vedere de instanţă şi nu e
tardivă.
De altfel, chiar cererea precizatoare din 15.05.2010, necontestată menţionează că se pretind remuneraţiile datorate până în prezent, adică la zi.
Cât priveşte obiecţiunile neaduse de prima instanţă la raportul de expertiză contabilă, Curtea de Apel a observat că expertul nu avea posibilitatea reală şi efectivă de a analiza fizic dotarea cu instalaţie de sonorizare a fiecărui autoturism în parte cu care pârâta a efectuat activitate de taximetrie de la 01 ianuarie 2000 până în prezent, ci s-a bazat, firesc, pe documentele puse la dispoziţie şi pe care le-a indicat, efectuând, doar, potrivit specialităţii sale (contabilitate), calculele referitoare la remuneraţia datorată.
În acest sens, expertul a precizat expres că din documentele de identificare ale autoturismelor (carte de identitate, certificat de înmatriculare) nu rezultă dacă acestea sunt sau nu dotate cu instalaţii de sonorizare, dar că există o declaraţie pe proprie răspundere a pârâtei care menţionează că toate autovehiculele în număr de 101 bucăţi utilizate pentru transportul public de persoane (taxi) fără excepţie, sunt dotate cu instalaţie de sonorizare.
Nu expertului îi revine sarcina să aprecieze asupra valorii probante a celor de mai sus, acesta prezentând instanţei calculul remuneraţiilor datorate în ipoteza în care se reţine că autoturismele erau dotate cu instalaţie de sonorizare, dar şi răspunsul pentru situaţia inversă (răspunsul la obiecţiuni, unde expertul menţionează explicit că, dacă se consideră în raport de documente că autovehiculele nu sunt dotate cu instalaţie de sonorizare, atunci pârâta nu datorează nicio remuneraţie).
Or, Curtea de Apel a apreciat că în mod corect s-a dat putere probantă documentului din 26.11.2008 prin care pârâta SC A. declara pe proprie răspundere că are în exploatare autovehicule în care se comunică muzică în scop ambiental, anexând lista autoturismelor aflate în parcul propriu (34, identificat cu indicativ şi număr de înmatriculare) şi în parc leasing (67 la număr), menţionând în dreptul fiecărui autoturism existenţa unui radio-CD, fiind sarcina pârâtei să lipsească de eficienţă această dovadă prin invocarea şi dovedirea unei situaţii juridice noi sau care să o invalideze.
Curtea de Apel a reţinut că declaraţia pârâtei pe proprie răspundere răstoarnă sarcina probei.
Absenţa menţiunilor din cartea de identitate a autovehiculelor privind existenţa unui radio-CD nu înlătură declaraţia de mai sus; de asemenea nici existenţa a 50 procese-verbale de predare-primire a autovehiculelor în care nu se menţionează dotarea cu instalaţie de sonorizare nu au vreo semnificaţie, câtă vreme nu se menţionează explicit în ele absenţa instalaţiei audio; doar o menţiune explicită a unei atare absenţe putea dovedi lipsa instalaţiei audio, nu şi nemenţionarea acesteia (după cum nemenţionarea altor componente ale autoturismelor: volan, oglinzi, etc. nu echivalează cu lipsa lor)
Prin urmare, Curtea de Apel a înlăturat atât criticile referitoare la presupusa greşită respingere a obiecţiunilor cât şi cele privind fondul problemei, respectiv considerarea ca dovedite a susţinerilor reclamantei privind dotarea parcului auto al pârâtei cu instalaţii audio.
În apel s-a întocmit o completare a raportului de expertiză cu varianta în care s-ar considera că cele 50 autoturisme la care se referă procesele-verbale depuse nu ar fi dotate cu radio-CD, însă Curtea nu va lua în considerare această variantă, în raport de cele sus-argumentate.
A fost înlăturată critica referitoare la presupusa acordare a mai mult decât s-a cerut în mod legal, în realitate instanţa acordând sume în limita pretenţiilor astfel cum au fost precizate atât la 15.05.2010 când s-au solicitat remuneraţiile la zi, cât şi la 12.06.2014.
De asemenea, a fost înlăturată critica referitoare la nepronunţarea asupra excepţiei prescripţiei, menţionându-se că prima instanţă nu s-a mai pronunţat distinct pe această excepţie întrucât reclamanta şi-a restrâns pretenţiile privitoare la respectiva perioadă, iar perioada pentru care a fost admisă acţiunea respectă, în raport cu data scadenţei remuneraţiilor, termenul de prescripţie.
În ceea ce priveşte criticile pe fond, Curtea de Apel a făcut trimitere la cele arătate în paragrafele privitoare la analiza raportului de expertiză contabilă.
S-a reţinut că aprecierile procurorului privind calificarea autoturismele cu care se practica activitatea de taximetrie ca neputând fi înscrise in categoria spatiilor publice așa cum sunt ele definite de lege au relevanţă doar în ceea ce priveşte spaţiul public în înţelesul legii penale sau doar în măsura în care concluzia privea elemente de competenţa sa (de drept penal) cu consecinţe în plan civil, dar nu şi mai mult decât atât.
În plus, s-a arătat că în mod corect prima instanţă a avut în vedere dispoziţiile art. 1065 din Legea nr. 8/1996 şi art. 1 din Metodologia cuprinsă în Decizia O.R.D.A. nr. 391/2006, precum şi jurisprudenţa CJUE (C-162/10, C-306/05) care susţine aprecierea că instalarea dispozitivelor apte de redare a înregistrărilor sonore (radio, casetofon) către public constituie comunicare către public indiferent dacă a avut loc sau nu comunicare publică efectivă, situaţia din speţă fiind asimilabilă celei din cauzele citate, în care s-a decis (vezi C-162/10) că 1. Operatorul hotelier care instalează în camerele clienților televizoare și/sau aparate de radio la care difuzează un semnal radio are calitatea de „utilizator” care realizează o „comunicare publică” a unei fonograme radiodifuzate în sensul articolului 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind dreptul de închiriere și de împrumut și anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietății intelectuale şi 2. Operatorul hotelier care instalează în camerele clienților televizoare și/sau aparate de radio la care difuzează un semnal radio are obligația de a plăti, pentru emiterea unei fonograme radiodifuzate, o remunerație echitabilă în temeiul articolului 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115, pe lângă cea plătită de autorul radiodifuzării.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC A. SRL.
În motivarea recursului s-au arătat următoarele :
Instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la primul motiv de apel care viza momentul la care a fost depusă de către reclamantă cererea precizatoare, anume în şedinţa publică din data de 12.06.2014, susţinându-se încălcarea prevederilor art. 261 C.proc.civ.
Se menţionează că a solicitat instanţei să nu aibă în vedere la pronunţarea hotărârii cererea precizatoare depusă de reclamantă în şedinţa publică din data de 12.06.2014, întrucât aceasta a fost depusă după închiderea dezbaterilor.
Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 132 C.proc.civ.
Pârâta SC A. SRL. arată că nu sunt aplicabile în cauză prevederile art. 132 alin. (2) pct. 2 C.proc.civ., întrucât prin cererea depusă la termenul din 12.06.2014 reclamanta nu indică cuantumul pretenţiilor pentru perioada solicitată anterior ci modifică această perioadă, renunţând la intervalul ianuarie 2000 – aprilie 2006 şi adăugând o altă perioadă, anume de la data introducerii acţiunii (28.05.2009) şi până în prezent. Se susţine că în aceste condiţii cererea depusă de reclamantă este una de modificare,tardiv formulată, cu depăşirea termenului prevăzut de art. 132 alin. (1) C.proc.civ.
Instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 1169 C.civ.
Recurenta susţine că reclamanta trebuia să facă dovada, conform art. 1169 C.civ., că autoturismele sunt dotate cu aparatura necesară reproducerii fonogramelor şi că această aparatură a fost pusă în funcţiune, simpla deţinere neducând la obligaţia de plată a remuneraţiei, lucru care nu s-a întâmplat. Se arată că în mod nelegal instanţa de apel a considerat că declaraţia pârâtei pe proprie răspundere răstoarnă sarcina probei.
Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile pct. 4 din H.G. nr. 143/2003 pentru aprobarea metodologiilor privind utilizarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora şi a tabelelor cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite artiştilor interpreţi sau executanţi şi producătorilor de fonograme, pct. 7 din Decizia O.R.D.A. nr. 244/2005, pct. 7 din Decizia O.R.D.A. nr. 399/2006 şi art. 15 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe.
Conform acestor prevederi, obligaţia de plată are ca izvor comunicarea publică a fonogramelor şi nu simpla deţinere a unui aparat electronic.
Recurenta învederează că orice eventuală comunicare a unei fonograme nu are scop comercial, neexistând nicio diferenţă de preţ/tarif sau criteriu de alegere din partea clientului dacă are sau nu muzică în timpul călătoriei.
Se face trimitere la rezoluţia nr. 2997/P/2009 din data de 7.04.2009 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, în cuprinsul căreia organul de urmărire penală a calificat autoturismele cu care se practică activitatea de taximetrie ca neputând fi înscrise în categoria spaţiilor publice, aşa cum sunt ele definite de lege.
Instanţa de apel a acordat mai mult decât s-a cerut.
Acţiunea cu privire la plata remuneraţiei echitabile vizează numai perioada ianuarie 2000 – 28.05.2009. În subsidiar, în situaţia în care instanţa ar fi considerat că prin cererea precizatoare depusă pentru termenul din 15.05.2010 s-a precizat şi primul capăt de cerere, perioada supusă analizei este ianuarie 2000 – 15.05.2010. Recurenta menţionează faptul că reclamanta nu a solicitat niciodată obligarea pârâtei la plata remuneraţiei echitabile şi pentru viitor
Instanţa a admis acţiunea şi pentru perioada 01.04.2006 – 28.05.2006, perioadă prescrisă întrucât instanţa a fost investită cu cererea de chemare în judecată la data de 28.05.2009, perioada menţionată fiind anterioară perioadei de 3 ani anterioară sesizării instanţei.
Înalta Curte a constatat fondat recursul în limitele și pentru considerentele expuse mai jos.
La termenul de judecată, Înalta Curte, în temeiul art. 306 alin.(2) C.proc.civ., a invocat din oficiu şi a pus discuţie un motiv de nulitate de ordine publică a deciziei recurate, vizând nesemnarea minutei de către toţi membrii completului de judecată.
Minuta deciziei pronunţată în apel poartă o singură semnătură, or aceasta trebuia semnată de către toţi membrii completului care au participat la dezbateri şi la deliberări.
Redactarea unei minute dă posibilitatea verificării celor deliberate asupra unei pricini şi a exercitării controlului în calea de atac.
Art. 258 alin. (1) C.proc.civ. prevede că „După ce s-a întrunit majoritatea, se va întocmi de îndată dispozitivul hotărârii care se semnează, sub sancţiunea nulităţii, de către judecători şi în care se va arăta, când este cazul, opinia separată a judecătorilor aflaţi în minoritate”.
Nulitatea decurgând din nesemnarea minutei de către un judecător este o nulitate absolută deoarece, în asemenea situaţie, nu se poate constata dacă instanţa a fost compusă potrivit prevederilor legale şi dacă toţi membrii completului au luat parte la deliberare; ca atare, ea nu se acoperă prin semnarea ulterioară a hotărârii motivate, de către judecătorii arătaţi în partea introductivă a acesteia.
Hotărârea judecătorească ce s-a pronunţat este şi aceasta lovită de nulitate, fiind subsecventă şi având la bază un act nul, minuta hotărârii.
În consecință, în temeiul art.312 alin.(1) - (3) raportat la art.304 pct.5 C.proc.civ., Înalta Curte a admis recursul, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Faţă de soluţia ce urmează a se pronunţa în cauză şi care vizează un motiv de nulitate de ordine publică care atrage nulitatea hotărârii, nu se mai impune cercetarea motivelor de recurs dezvoltate de recurentă prin cererea de recurs.