Proces-verbal de constatare și sancționare a contravenției. Prejudiciu creat ca urmare a confiscării nelegale a unor bunuri și aplicării amenzii. Anularea actului în temeiul O.G. nr. 2/2001. Acțiune în despăgubiri întemeiată pe dispozițiile dreptului comun. Competența materială procesuală de soluționare a litigiului.
Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Competența materială.
Index alfabetic : proces-verbal de contravenție
-confiscare
-amendă
-răspundere civilă delictuală
-prejudiciu
-despăgubiri
-act administrativ
-excepția necompetenței materiale
-instanță de contencios-administrativ
C.proc.civ. din 1865, art. 297, art. 304 pct. 5
C.civ. din 1864, art. 998, art. 999, art. 1000 alin. (3)
O.G. nr. 2/2001, art. 32, art. 47
Legea nr. 554/2004, art. 19
Dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 vizează cererile de despăgubiri introduse ulterior anulării actului administrativ, în condiţiile, procedura de judecată şi competenţa prevăzute de Legea nr. 554/2004.
Rămânând nesoluţionată o asemenea pretenţie, doar pentru că persoana vătămată nu a solicitat, odată cu anularea actului administrativ şi despăgubiri [art. 19 alin. (1)], partea poate adresa pe cale separată o cerere aceleiaşi instanţe competente în soluţionarea litigiului principal [art. 19 alin. (2)]. Dispoziţia legală menţionată este o aplicare, pe plan procesual, a regulii accesorialităţii, instanţa competentă în soluţionarea pretenţiei principale (vizând anularea actului) rămânând competentă să judece şi pretenţia accesorie constând în despăgubiri, chiar atunci când aceasta nu a fost dedusă judecăţii în acelaşi timp cu cea principală.
Or, câtă vreme procesul-verbal de contravenţie nu a fost supus controlului şi anulat în condiţiile prevăzute de Legea nr. 554/2004, ci în temeiul O.G. nr. 2/2001, act normativ care reprezintă sediul în materie contravenţională, determinarea competenței de soluționare a acțiunii pentru repararea prejudiciului produs prin constatarea greșită a contravenției, nu se va face în condițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, ci în raport cu normele de drept comun ale procedurii civile, la care fac referire prevederile art. 47 din O.G. nr. 2/2001. Astfel, nu natura administrativă a actului anulat – identificat drept cauză a producerii prejudiciului – este relevantă, câtă vreme litigiul este sustras jurisdicţiei de contencios-administrativ reglementate de Legea nr. 554/2004 şi supus normelor dreptului comun ca procedură de judecată şi reguli de competenţă.
Deosebirea esenţială dintre litigiile de contencios administrativ date în competenţa anumitor instanţe prin norme speciale şi cele date numai în competenţa instanţelor de contencios administrativ de drept comun este aceea că primele nu vor fi judecate după procedura prevăzută de legea-cadru a contenciosului administrativ, ci după procedura comună a dreptului procesual civil.
Ca atare, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 297 C.proc.civ., dispunând anularea sentinţei secției civile a tribunalului sub motiv de nesocotire a normelor de competență și trimiterea cauzei pentru soluţionare în primă instanţă secţiei de contencios administrativ a aceleiași instanțe.
Secția I civilă, decizia nr. 286 din 15 februarie 2017
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, la data de 19.11.2009, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâţii Autoritatea Naţională a Vămilor, Direcţia Regională Vamală Constanţa, B. şi Ministerul Finanţelor Publice – Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, solicitând obligarea pârâţilor în solidar la plata următoarelor sume: 287.501,5 euro, în echivalent în lei la cursul de schimb din ziua executării (1.234.186,44 lei la data introducerii acţiunii), reprezentând diferenţa dintre preţul de achiziţie din import a două răcitoare de lichid centrifugale (chiller), respectiv 326.706,25 euro şi preţul de vânzare al acestora în stare degradată, după ce au fost confiscate de Vamă (pierderea de valoare ca urmare a confiscării abuzive şi a depozitării şi manipulării improprii), respectiv 39.204,75 euro; 330.350,94 euro + T.V.A, în echivalent în lei la cursul de schimb din ziua executării (1.418.130,5 lei+ T.V.A la data introducerii acţiunii) reprezentând beneficiul nerealizat ca urmare a faptului că nu a mai putut onora două contracte de furnizare, montaj, punere în funcţiune; 67.151,25 euro, în echivalent în lei la cursul de schimb din ziua executării (288.266,9 lei la data introducerii acţiuni), reprezentând dobânda plătită băncii pentru linia de credit contractată de către reclamantă, din care a susţinut imobilizarea de fonduri pentru această operaţiune, până la data formulării cererii (în cazul taxei de vama, comisionului vamal şi T.V.A, până la data restituirii lor), dar nu mai vechi de 3 ani şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a încheiat cu societatea comercială C. S.R.L., contractele nr. A şi B din 08.03.2005, având ca obiect principal livrarea, punerea în funcţiune şi asigurarea service-ului în perioada de garanţie pentru câte un chiller şi un turn de răcire pentru fiecare contract.
În vederea realizării celor două contracte, reclamanta a importat de la societatea comercială D. S.A. Grecia 2 bucăţi răcitor centrifugal de lichid (chiller), care au venit însoţite de factura externă TIM B 0031915/29.06.2005 şi pentru care a întocmit declaraţia vamală nr. 1426 din 27.07.2005.
Agentul B., prepus al Direcţiei Regionale Vamale Constanţa, Biroul Vamal Constanta Sud, a întocmit procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor nr.190 din 29.07.2005, considerând că a încălcat prevederile art. 386 lit. k din Regulamentul de aplicare a Codului vamal al României, dispunând amendarea S.C. A. S.R.L. şi confiscarea celor doua răcitoare centrifugale de lichid.
Împotriva procesului verbal de constare şi sancţionare a contravenţiilor, reclamanta a formulat plângere, care a fost admisă, prin sentinţa civilă nr. 10.736 din 21.11.2006, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului la data de 24.10.2007, fiind exonerată de plata amenzii şi înlăturată măsura confiscării.
Cele două răcitoare centrifugale de lichid au fost restituite reclamantei în anul 2008, într-o avansată stare de degradare, întrucât fuseseră ţinute afară, în aer liber şi fuseseră manipulate fără respectarea instrucţiunilor de manipulare.
De la data restituirii şi până în prezent, reclamanta nu a reuşit să le mai vândă nici în ţară şi nici în străinătate, întrucât sunt echipamente de dimensiuni şi capacităţi foarte mari şi au o construcţie personalizată, care nu-şi găsesc utilizarea decât în aplicaţii tehnice de puteri foarte mari şi de tipul exact al celor pentru care fuseseră comandate, proiectate şi fabricate.
Însuşi producătorul acestor echipamente a încercat să găsească beneficiar pentru ele, însă nu a reuşit şi având în vedere starea de degradare a făcut o ofertă reclamantei de a le cumpăra pentru piese de schimb cu suma de 39.204,75 euro.
Degradările echipamentelor au fost constatate în cadrul unui proces de asigurare dovezi, care a făcut obiectul dosarului nr. x/212/2007 pe rolul Judecătoriei Constanţa, expertiza tehnică efectuată în cauză la data de 14.08.2007 concluzionând că evaluează degradările vizibile la suma de 132.850 euro, valoare la care s-ar putea adaugă degradări interne care nu puteau fi constatate decât prin demontarea echipamentelor.
Întrucât nu s-a găsit niciun client pentru aceste echipamente, reparaţiile nu s-au efectuat, deoarece ar fi impus costuri suplimentare, care nu se puteau recupera.
Având în vedere că pârâţii, prin activitatea lor sau a prepuşilor lor, prin confiscarea nelegală, depozitarea şi manipularea în condiţii improprii, au pus reclamanta în imposibilitatea executării celor două contracte şi au făcut cele două răcitoare centrifugale de lichid nevandabile, i-au creat prejudiciul menţionat în petitul acţiunii, împrejurare faţă de care a solicitat admiterea acesteia astfel cum a fost formulată.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 998, art. 999 şi art. 1000 alin. (3) C.civ.
Pârâtele au formulat şi cerere de chemare în garanţie a S.C. E. S.A Sucursala Constanţa Sud, arătând că obligaţia depozitarii, conservării şi asigurării integrităţii bunurilor confiscate era în sarcina comisionarului vamal, în speţă în sarcina S.C. E. S.A - Sucursala Constanţa, conform prevederilor art. 95 lit. g) şi lit. h) din Legea nr. 141/1997 şi art. 578 lit. g) şi lit. h) din Regulamentul Vamal
aprobat prin H.G. nr.707/2006.
Reclamanta a depus cereri precizatoare cu privire la câtimea pretențiilor.
Prin sentinţa civilă nr.868 din 27.06.2014, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată; a admis acţiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii B. şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi; a obligat pe pârâţii B. şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 947.529,55 euro, în echivalent în lei la data plăţii şi a sumei de 2.234.590 lei, cu titlu de despăgubiri; a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi ANAF, ca neîntemeiată; a admis în parte cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi; a obligat chemata în garanţie S.C. E. S.A., la plata către pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi a sumei de 473.764,77 euro, în echivalent în lei la data plăţii şi a sumei de 1.117.295 lei; a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală ca lipsită de obiect şi a obligat pârâţii B. şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 136.678,43 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Examinând cu prioritate, legitimarea procesuală a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, instanța a reținut că împrejurarea dacă acest pârât a săvârşit sau nu faptele descrise de reclamantă şi dacă acestea au sau nu caracter ilicit reprezintă o chestiune care ţine de fondul pretenţiilor deduse judecăţii, presupunând verificarea îndeplinirii în cauză a condiţiilor răspunderii civile delictuale, iar nu un aspect care să vizeze calitatea procesuală.
Asupra fondului cauzei, prima instanţă a reţinut că la data de 08.03.2005, între reclamanta S.C A. S.A şi S.C C. S.R.L s-a încheiat contractul nr. A, având ca obiect livrarea, punerea în funcţiune, reglarea şi asigurarea serviciilor în perioada de garanţie a unui chiller X. şi a unui turn de răcire Y., valoarea contractului fiind de 465.407,81 USD plus 87.762,50 euro.
La aceeaşi dată, între reclamanta S.C A. S.A şi S.C. C. S.R.L s-a încheiat contractul nr. B, având ca obiect livrarea, punerea în funcţiune, reglarea şi asigurarea serviciilor în perioada de garanţie a unui chiller X. şi a unui turn de răcire Y., valoarea contractului fiind de 676.812,5 USD plus 175.525 euro.
În vederea executării celor două contracte, reclamanta a importat de la D. S.A Grecia 2 bucăţi răcitor centrifugal de lichid (chiller), în valoare de 326.706,26 euro.
La data de 27.07.2005, reclamanta, prin comisionarul vamal S.C E. S.A (actualmente S.C E. S.A) a completat şi depus declaraţia vamală de import nr.123454, având ca obiect 2 bucăţi răcitor centrifugal de lichid, bunurile fiind încadrate la poziţia tarifară 84159090, cu taxă vamală de 2,7%, corespunzătoare descrierii „părţi pentru instalaţia de condiţionare a aerului”.
Prin procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor nr.190 din 29.07.2005 încheiat de Direcţia Regională Vamală Constanţa - Biroul Vamal Constanţa Sud, prin agentul constatator B., s-a dispus sancţionarea reclamantei cu amendă în cuantum de 5.000 lei pentru săvârşirea contravenţiei prevăzute de art.386 lit.k din Regulamentul vamal aprobat prin H.G nr. 1114/2001, reţinându-se că la data de 27.07.2005, reclamanta a depus declaraţia vamală de import nr.123454, având ca obiect 2 bucăţi răcitor centrifugal de lichid (parte a instalaţiei pentru condiţionarea aerului marca X.), bunurile fiind încadrate la poziţia tarifară 84159090, cu taxa vamală de 2,7%, corespunzătoare descrierii „părţi pentru instalaţia de condiţionare a aerului”, potrivit traducerii certificate prin semnătura şi ştampila declarantului pe factura din 29.06.2005 anexată la declaraţia vamală de import. În urma expertizei tehnice efectuate la 28.07.2005, organul constatator a stabilit că mărfurile pentru care reclamanta a depus declaraţia vamală sunt de fapt 2 grupuri frigorifice cu compresoare, care cuprind compresorul cu motor şi condensatorul cu evaporator, formând cu ansamblu monobloc şi accesoriile aferente (grupuri răcitoare cu lichid), ce se încadrează la poziţia tarifară 84186190 „ alte maşini şi aparate şi maşini pentru producerea frigului” din Tariful vamal de import al României, pentru care taxa vamală este de 20%.
Prin procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor menţionat s-a dispus, de asemenea, confiscarea celor 2 grupuri frigorifice cu compresoare, cuprinzând compresorul cu motor şi condensatorul cu evaporator, formând cu ansamblu monobloc şi accesoriile aferente, predate în custodia S.C E. S.A - Sucursala Constanţa Sud, conform procesului-verbal de custodie RCI 1247 din 29.07.2005.
Prin sentinţa civilă nr.10736 din 21.11.2006, pronunţată de Judecătoria Constanţa, a fost admisă plângerea formulată de reclamanta S.C A. S.R.L împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor nr.190 din 29.07.2005, a fost anulat acest proces-verbal și exonerată reclamanta de plata amenzii contravenţionale, fiind înlăturată măsura confiscării, cu consecinţa restituirii către reclamantă a bunurilor confiscate, reţinându-se că descrierea mărfurilor făcută în declaraţia vamală de import este în concordanţă cu felul mărfurilor, fiind o descriere corectă.
Această sentinţă a rămas irevocabilă prin respingerea recursului, potrivit deciziei civile nr.189 din 13.03.2007 pronunţate de Tribunalul Constanţa.
Instanța de fond a reținut existenţa mai multor fapte ilicite, constând în confiscarea, în mod nelegal, a echipamentelor frigorifice aparţinând societăţii reclamante, cât şi în manipularea şi depozitarea necorespunzătoare a acestor echipamente, săvârșite de pârâtul B., care a încheiat procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor nr.190 din 29.07.2005 și respectiv, de chemata în garanție S.C E. S.A, societate căreia, în calitate de comisionar vamal, i-au fost predate în custodie bunurile respective.
S-a stabilit că în cauză, atât pârâtul B., cât şi chemata în garanţie S.C E. S.A au acţionat cu vinovăţie, sub forma culpei, că sunt îndeplinite în persoana acestora toate condițiile răspunderii civile delictuale, în ce privește cuantumul prejudiciului avându-se în vedere sumele pretinse prin cererea inițială și cea precizatoare
Prin urmare, s-a constatat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului B. și că prejudiciul suferit de reclamantă este imputabil atât acestui pârât, cât şi societăţii E. S.R.L.
În consecinţă, faţă de reclamantă a fost obligat la repararea prejudiciului pârâtul B., în solidar cu comitentul său, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, conform dispoziţiilor art.998-999 C.civ şi art.1000 alin.(3) C.civ, fapta ilicită constând în confiscarea nelegală a utilajelor frigorifice și fiind săvârşită de pârât în exerciţiul funcţiei încredinţate.
Astfel, au fost obligaţi pârâţii B. şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 947.529,55 euro, în echivalent lei la data plăţii şi a sumei de 2.234.590 lei, cu titlu de despăgubiri. Tribunalul a avut în vedere suma solicitată de reclamantă prin cererea iniţială şi prin cererile
precizatoare depuse cu respectarea prevederilor art.132 alin.(2) C.pr.civ.
A fost respinsă acţiunea în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, ca neîntemeiată, reţinându-se că aceşti pârâţi nu au săvârşit nicio faptă ilicită şi nici nu au calitatea de comitenţi ai pârâtului B., acesta fiind angajat al Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Galaţi, instituţie cu personalitate juridică.
În temeiul art.60 şi urm. C.pr.civ, tribunalul a admis în parte cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi şi a obligat chemata în garanţie S.C. E. S.A. la plata către pârâtă a sumei de 473.764,77 euro, în echivalent lei la data plăţii şi a sumei de 1.117.295 lei.
S-a avut în vedere, de asemenea, că răspunderea comitentului este o răspundere pentru fapta altuia, această răspundere, inclusiv solidaritatea dintre comitent şi prepus fiind prevăzute în folosul victimei, constituind măsuri de garantare a intereselor acesteia; plătind despăgubirile, comitentul nu face altceva decât să avanseze, în locul prepusului, despăgubirile pe care acesta din urmă le datorează victimei. Astfel fiind, pârâta este îndreptăţită să recupereze de la coautorul prejudiciului, respectiv chemata în garanţie S.C. E. S.A., partea din despăgubiri corespunzătoare participării acesteia din urmă la producerea prejudiciului.
Tribunalul a respins, în rest, cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, reţinând că pentru cealaltă parte a despăgubirilor, aceasta are la îndemână o acţiune în regres formulată împotriva propriului prepus, care a contribuit, alături de chemata în garanţie, la producerea prejudiciului.
Cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta ANAF a fost respinsă ca lipsită de obiect, având în vedere că această parte nu a căzut în pretenţii.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanta S.C. A. S.R.L., pârâţii B., Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi şi chemata în garanţie
S.C. E. S.A.
Prin decizia nr. 670 din 19.10.2016 a Curții de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru
cauze cu minori și de familie a fost admis apelul declarat de reclamantă împotriva încheierii de ședință de la data de 06.08.2015 și apelurile declarate de pârâții B., Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, Ministerul Finanţelor Publice şi de chemata în garanţie S.C. E. S.A. împotriva sentinţei civile nr.868/2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti.
A fost anulată sentinţa şi cauza trimisă spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti, Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că se impun analizei, în mod prioritar, criticile deduse judecății de către Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, referitoare la necompetenţa funcţională a primei instanţe, ca instanţă civilă, susţinându-se că pricina revenea în competenţa instanţei de contencios administrativ.
S-a apreciat că stabilirea competenţei funcţionale, care vizează atribuţiile ce revin fiecărei categorii de instanţe, se face din perspectiva includerii acesteia în sfera competenţei materiale, potrivit unei clasificări adoptate constant în doctrina şi practica judiciară. Mai mult, întrucât normele juridice ce reglementează specializarea unei instanţe în judecarea anumitor pricini ţin de compunerea completului de judecată, s-a susţinut în doctrina recentă că aceste norme sunt asimilate normelor de organizare judecătorească, având caracter de ordine publică.
Astfel fiind, fie că este analizată ca parte a competenţei materiale, fie că e privită din perspectiva reglementării compunerii completului de judecată, deci a organizării judecătoreşti, competenţa funcţională a instanţei are caracter de ordine publică, iar concluzia ce rezultă este aceea că apelanta pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi avea posibilitatea de a critica direct în apel necompetenţa funcţională a primei instanţe sub forma invocării necompetenţei instanţei civile de a judeca pricina, competenţă ce revenea, potrivit apelantei, instanţei de contencios administrativ.
Această posibilitate trebuie recunoscută apelantei pârâte, contrar susţinerilor reclamantei din cuprinsul întâmpinării vizând inadmisibilitatea invocării excepţiei direct în apel, raportat şi la dispoziţiile procedurale incidente în cauză faţă de data la care s-a formulat cererea de chemare în judecată, 19.11.2009, deci anterior modificării Codului de procedură civilă prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, act normativ prin care a fost introdus art. 1591 C.pr.civ., ce instituie ca moment limită până la care se poate invoca necompetenţa materială prima zi de înfăţişare în faţa primei instanţe, nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului.
S-a constatat că, întrucât potrivit art. XXII alin. (2) din Legea nr. 202/2010, dispoziţiile art. 1591 C.pr.civ. se aplică numai proceselor şi cererilor începute, respectiv formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, nu poate fi reţinută incidenţa acestor dispoziţii în cauză, invocarea necompetenţei materiale funcţionale nefiind deci limitată la momentele procesuale menționate şi putând fi invocată direct în apel, dat fiind caracterul de ordine publică al normelor ce reglementează competenţa funcţională.
Pe fondul criticii vizând necompetenţa funcţională a instanţei civile de a judeca pricina, instanța de apel a apreciat ca fiind întemeiate susţinerile apelantei pârâte potrivit cu care instanţa de contencios administrativ era cea competentă funcţional să soluţioneze cauza.
Astfel, prin cererea dedusă judecății, reclamanta a învestit instanţa cu solicitarea de obligare a pârâţilor, în solidar, la plata sumelor de bani reprezentând despăgubiri pentru repararea prejudiciului suferit ca urmare a faptei ilicite constând în confiscarea nelegală, prin procesul verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor nr.190 din 29.07.2005, a unor bunuri şi în depozitarea acestora în condiţii necorespunzătoare, invocându-se dispoziţiile art. 998 - 999 şi art. 1000 alin. (3) C.civ.
De asemenea, prin cererea de majorare a câtimii obiectului cererii, formulată la data de 06.09.2013, reclamanta a susţinut că prejudiciul a cărui reparare o cere, a rezultat din actele ilicite săvârşite în principal de instituţiile statului. A arătat, astfel, reclamanta că fapta ilicită pe care o impută pârâţilor Autoritatea Naţională a Vămilor - Direcţia Regională a Vămilor Constanţa, Ministerul Finanţelor şi B., este reprezentată de confiscarea nelegală a bunurilor prin procesul verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor, anulat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, fiind vorba de acte administrative ilicite ale autorităţilor publice, primul temei legal pentru repararea prejudiciului astfel generat fiind prevăzut de art. 52 alin.(1) din Constituţie. S-a susţinut şi că răspunderea autorităţilor este una delictuală, de tip special, avându-şi, de asemenea, temei în dispoziţiile Legii nr. 554/2004 potrivit cu care lezarea unui drept sau a unui interes legitim, privat sau
public, deschide calea reparării pagubei.
Inclusiv prin întâmpinările formulate de reclamantă în apel, s-a arătat că faptul generator de prejudicii a fost reprezentat de confiscarea nelegală a bunurilor, apelanta susţinând însă că trebuie făcută distincţia între actul procedural prin care această măsură s-a dispus, anume procesul verbal de contravenţie şi măsura în sine, chiar dacă aceasta a fost consemnată în cuprinsul procesului verbal.
Mai mult, pe parcursul judecăţii în primă instanţă, dar şi în apel, susţinerile apelantei reclamante au fost în sensul că şi în cazul în care bunurile ar fi fost depozitate în mod corespunzător, acestea nu mai puteau fi vândute din cauza depăşirii termenului contractual, ca urmare a confiscării dispuse de autoritatea vamală, dat fiind că bunurile prezentau caracteristici speciale adaptate cerinţelor beneficiarului, astfel că principalul răspunzător de prejudiciul cauzat este autoritatea vamală.
Astfel fiind, Curtea de apel a constatat că, în esenţă, reclamata a urmărit prin cererea adresată instanţei repararea unui prejudiciu cu privire la care a susţinut că a fost produs prin fapta funcţionarului public ce a exercitat defectuos atribuţiile ce îi reveneau în efectuarea procedurii de vămuire a mărfurilor aparţinând reclamantei, faptă ce a constat în luarea măsurii confiscării mărfurilor şi cu privire la care s-a constatat ulterior, în cadrul procesului având ca obiect anularea procesului verbal de contravenţie prin care s-a dispus măsura confiscării, că este nelegală. De asemenea, s-a susţinut că prejudiciul a fost creat şi prin manipularea şi depozitarea necorespunzătoare a mărfurilor, pretenţiile din cererea de chemare în judecată fiind îndreptate numai împotriva pârâţilor Autoritatea Naţională a Vămilor - Direcţia Regională a Vămilor Constanţa, Ministerul Finanţelor şi B., ulterior fiind chemat în proces şi comisionarul vamal prin cererea de chemare în garanţie formulată de pârâţi.
Susţinând, aşadar, că prejudiciul ce trebuie reparat a fost produs, în principal, prin constatarea greşită a unei contravenţii în sarcina reclamantei, constatare ce a atras atât sancţionarea cu amendă contravenţională, cât şi măsura confiscării bunurilor, s-a reţinut că reclamanta solicită în fapt repararea unei pagube izvorâte din încheierea unui act administrativ.
Natura de acte administrative a proceselor verbale de constatare şi sancţionare a contravenţiilor, categorie în care intră actul ce a generat prejudiciul pe care reclamanta urmăreşte să îl repare prin cererea ce face obiectul prezentei cauze, nu poate prezenta vreun dubiu. Astfel, chiar în condiţiile în care OG nr. 2/2001, legea-cadru în materie contravențională, nu precizează, în mod expres, natura juridică a procesului-verbal de constatare a contravenției și de aplicare a sancțiunii contravenționale, limitându-se, în art. 15 alin. (1), să arate doar că acesta este actul prin care se constată de către agentul constatator săvârșirea unei contravenţii, trebuie reţinut că procesul-verbal de contravenție, materializând o manifestare de voință cu caracter unilateral a unei autorităţi publice (prin intermediul persoanelor care au calitatea de agenţi constatatori), reprezintă un act administrativ unilateral cu caracter individual, emis în temeiul puterii publice, cu scopul de a produce efecte juridice.
De altfel, doctrina juridică şi jurisprudenţa s-au exprimat constant în sensul că procesul-verbal de contravenţie este un act administrativ, iar în jurisprudenţa Curții Constituționale s-a statuat, de asemenea, că natura juridică a procesului-verbal de contravenție este de „act administrativ de constatare”.
Pornind de la toate aceste elemente, Curtea a constatat, în esenţă, că apelanta reclamantă pretinde repararea pagubei produse printr-un act administrativ nelegal, neputând fi primită ca având vreun temei ori logică juridică distincţia dintre măsura confiscării bunurilor, reclamată ca fiind fapta generatoare a prejudiciului, pe de o parte şi procesul verbal, ca act constatator al acestei măsuri (distincţie făcută de apelanta reclamantă în cuprinsul întâmpinării), câtă vreme măsura confiscării a fost dispusă, alături de sancţiunea amenzii, prin procesul verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor nr. 190 din 29.07.2005 încheiat de Autoritatea Naţională a Vămilor, Direcţia Regională Vamală Constanţa, Biroul Vamal Constanţa Sud. Procesul verbal menţionat a fost anulat prin sentinţa civilă nr. 10736/2006 pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul nr. x/2006, irevocabilă.
Aşa fiind, Curtea a reținut că, deducând judecății în faţa instanţei de judecată un raport juridic întemeiat pe răspunderea materială a autorităţilor administrative pentru un act încheiat de acestea în mod nelegal, pretenţiile reclamantei de reparare a prejudiciului astfel creat îşi găsesc temeiul juridic în dispoziţiile speciale ale Legii nr. 554/2004, încadrându-se în sfera raporturilor de drept administrativ reglementate expres prin art. 19 alin. (1) din actul normativ. Astfel, potrivit normei menţionate, când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.
Dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, chiar dacă au ca denumire marginală termenul de prescripție pentru despăgubiri, reglementează, în realitate, regulile la care se supune acţiunea în răspundere patrimonială a autorităţii publice, reguli privitoare la condiţiile de admisibilitate a acţiunii de despăgubiri, durata şi data de la care curge termenul de prescripţie, instanţa competentă şi procedura aplicabilă.
Din interpretarea sistematică a prevederilor art. 1 alin. (1) şi (2), art. 8, 11 şi 18 din Legea nr. 554/2004, rezultă regula acţiunii în contencios subiectiv de plină jurisdicție, prin care se urmăreşte şi repararea pagubei şi înlăturarea consecinţelor vătămătoare ale actului administrativ nelegal ce se cere a fi anulat. Astfel fiind, calea procesuală reglementată de art. 19 este una de excepţie, la care se recurge în situaţia în care reclamantul nu avea, în mod rezonabil, posibilitatea să cunoască întinderea pagubei încă de la data formulării acţiunii în anulare, în cadrul termenelor prevăzute de art. 11 din Legea nr. 554/2004. De altfel, în doctrina juridică s-a subliniat că prevăzând expres competenţa instanţei de contencios administrativ, legea actuală accentuează natura juridică a acţiunii în despăgubire drept componentă a contenciosului administrativ şi dă rezolvare controverselor care au existat sub imperiul Legii nr. 29/1990, în sensul că o astfel de acţiune, formulată pe cale separată, ar intra în competenţa instanţei civile de drept comun.
De asemenea, s-a reținut că acţiunea în despăgubire pentru repararea pagubei produse printr-un act administrativ nelegal este subsecventă acţiunii principale având ca obiect anularea actului, fiind o latură intrinsecă litigiului de contencios administrativ şi supunându-se regulilor specifice acestuia sub aspect procesual. S-a apreciat, totodată, reţinându-se competenţa instanţei de contencios administrativ, reglementată expres în art. 19 din lege, că împrejurarea indicării de către reclamant, ca temei de drept, a prevederilor art. 998-999 C.civ., nu modifică fizionomia acţiunii, pentru că textele indicate conţin norme de drept material privind condiţiile angajării răspunderii civile delictuale.
Ca atare, instanța de apel a constatat că acţiunea în despăgubiri promovată de reclamantă, prin care aceasta urmăreşte repararea pagubei create prin actul administrativ nelegal (procesul verbal de contravenţie din 29.07.2005 încheiat Biroul Vamal Constanţa), act ce a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, este în competenţa instanţei de contencios administrativ, iar nu a celei civile, iar regulile căreia i se supune acţiunea sunt cele prevăzute de dispoziţiile speciale cuprinse în art. 19 din Legea nr. 554/2004, inclusiv sub aspectul competenţei instanţei de judecată.
Împrejurarea că în cauză a fost ulterior atras în proces, ca urmare a unei cereri incidentale, şi un terţ faţă de raportul juridic dedus iniţial judecăţii, fiind formulată de către pârâte cererea de chemare în garanţie a SC E. S.A, nu este de natură să modifice configuraţia acţiunii principale, câtă vreme potrivit dispoziţiilor art. 17 C.pr.civ., cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală, aplicabil în temeiul art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Pentru toate aceste considerente, critica formulată de către apelanta pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi a fost găsită fondată, judecata în primă instanţă făcându-se de o instanţă necompetentă, ceea ce a atras incidența art. 297 alin. (2) C.pr.civ., cu soluţia admiterii apelului declarat de această pârâtă, anulării hotărârii atacate şi trimiterii cauzei spre judecare instanţei competente.
Referitor la instanţa în competenţa căreia intră soluţionarea acţiunii în despăgubiri promovate de reclamantă, s-a arătat că aceasta trebuie determinată prin raportare la dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și cum obiectul acţiunii priveşte despăgubiri pentru repararea pagubei pricinuite prin actul administrativ emis nelegal de o autoritate publică judeţeană, iar nu taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale ori accesorii ale acestora, aceasta din urmă fiind singura ipoteză în care competenţa materială a instanţei de contencios administrativ se determină prin luarea în considerare a criteriului valoric, faţă de prevederea expresă şi clară a normei legale, competenţa de a judeca pricina revine tribunalului. De asemenea, sub aspect teritorial, s-au avut în vedere dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, conform cărora reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului, în cauză opţiunea reclamantei fiind în favoarea domiciliului acesteia, ceea ce a determinat concluzia potrivit căreia competent în primă instanţă este Tribunalul Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Ţinând seama de soluţia pronunţată ca urmare a admiterii apelului declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, de anulare a hotărârii pe motivul necompetenţei instanţei de a judeca pricina, Curtea de apel a constatat că nu mai poate analiza celelalte critici din apelul acestei pârâte şi nici celelalte apeluri declarate în cauză, dat fiind că acestea vizează aspecte legate de fondul cauzei, iar judecata în primă instanţă urmează a fi reluată în faţa instanţei competente, astfel încât soluţia de admitere a apelurilor acestora este doar una formală, decurgând din cerinţe procedurale.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta, care a susţinut caracterul nelegal al soluţiei sub următoarele aspecte:
În mod greşit s-a apreciat că ar fi competentă în soluţionarea cauzei instanţa de contencios administrativ, deşi litigiul nu îndeplineşte condiţiile judecării de o astfel de instanţă.
Astfel, procesul verbal de constatare şi sancţionare contravenţională este, aşa cum rezultă de altfel, şi din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, un act administrativ de constatare, iar nu actul juridic care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice în sensul art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004 şi nici nu a fost emis de o autoritate în regim de putere publică, pentru a se aplica dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 în ce priveşte acţiunea în repararea prejudiciului, incidente fiind dispoziţiile dreptului comun.
Trebuie avut în vedere că dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 se referă la anularea actului administrativ în procedura prevăzută de această lege şi nu în alte proceduri speciale.
În speţă, anularea procesului verbal de contravenţie fiind reglementată prin O.G. nr. 2/2001, repararea pagubelor nu ar fi putut fi solicitată decât în baza dreptului comun, în condiţiile în care actul administrativ nu a fost anulat de instanţa de contencios administrativ ci de cea de drept comun şi nu în baza Legii nr. 554/2004 ci în temeiul O.G. nr.2/2001.
În cauză nu era îndeplinită nici condiţia prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, pentru a fi un litigiu de contencios administrativ – născut din emiterea sau încheierea unui act administrativ – întrucât acţiunea dedusă judecăţii este una în răspundere civilă delictuală, îndreptată în principal împotriva unei persoane fizice, chemate să răspundă solidar alături de comitent pe temeiul art. 1000 alin. (3) C.civ.
Decizia atacată este lovită de nulitate întrucât există neconcordanţe între minuta întocmită la 19.10.2016 – care conţine doar soluţia de admitere apelurilor şi anulare a sentinţei atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare”, în timp ce dispozitivul hotărârii este mult mai amplu, aşa încât „numai dacă se numără rândurile minutei şi ale dispozitivului, rezultă o diferenţă enormă”.
Există neconcordanţe şi între considerentele deciziei şi „oricare din cele două dispozitive”, în condiţiile în care din conţinutul considerentelor rezultă că „faţă de soluţia de anulare a hotărârii pe motivul necompetenţei nu vor mai fi analizate celelalte critici ale pârâtei Direcţia Generală a Finanţelor Publice Galaţi şi nici celelalte apeluri declarate, deoarece acestea vizează aspecte ale fondului cauzei” iar pe de altă parte, au fost admise toate apelurile.
Or, în celelalte apeluri n-au fost formulate critici pe aspectul necompetenţei şi pe de altă parte, ceea ce se execută dintr-o hotărâre este dispozitivul, ceea ce înseamnă că instanța „a dat dreptate tuturor celorlalți apelanţi”. Astfel, admiţând apelul pârâtului B. care a susţinut că nu sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale înseamnă că instanța a confirmat, prin soluţia adoptată, această susţinere şi că la rejudecare, tribunalul va trebui să ţină seama de această dezlegare a problemei, în sensul că nu sunt îndeplinite elementele răspunderii civile delictuale.
Prin soluţia adoptată, Curtea a admis apeluri ale căror susţineri erau nu doar diferite, ci şi profund contradictorii.
Necompetenţa funcţională nu era o reală competenţă materială pentru a putea fi invocată şi supusă controlului judiciar în calea de atac.
Astfel, dispoziţiile procedurale referitoare la normele de competență se referă la instanţă şi nu la secţiile instanţei respective, iar potrivit art. 159 coroborat cu art. 19 C.pr.civ., doar prevederile referitoare la competenţa generală, la competența materială şi cea teritorială exclusiv au caracter imperativ, fiind reglementate de norme de ordine publică. În schimb, competenţa funcţională a unei secţii din cadrul unei instanțe are caracter relativ, fiind reglementată de norme de ordine privată.
Aceasta întrucât maniera de distribuire a cauzelor în funcţie de o anumită specializare a
judecătorilor în anumite materii sau domenii ale dreptului ţine de organizarea judiciară şi nu reprezintă norme de competenţă în sensul avut în vedere de legiuitor.
În drept, criticile au fost încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C.pr.civ.
Prin întâmpinările formulate, intimatele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi şi SC E. SA au solicitat respingerea recursului ca nefondat susţinând, în esenţă, caracterul legal al soluţiei, în condiţiile în care procesul-verbal de contravenţie este un act administrativ de constatare, ceea ce nu-l exclude din sfera actelor administrative definită de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 şi nici de la incidenţa art. 19 din acest act normativ în privinţa soluţionării acţiunii în despăgubiri ca urmare a anulării actului administrativ nelegal. În plus, nu există, cum se susţine, neconcordanţe între minută şi dispozitiv, nici între considerentele deciziei şi dispozitiv, iar prima instanţă a încălcat norme de competenţă în materia contenciosului administrativ, iar nu doar norme care vizează organizarea funcţională a instanței.
Analizând aspectele deduse judecăţii, Înalta Curte constată următoarele:
În primul rând, sub aspectul criticilor de ordin formal – vizând contradicţia între minută şi dispozitiv, între considerente şi dispozitiv – încadrabile, în condițiile art. 306 alin. (3) C.pr.civ., în motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C.pr.civ., deoarece vizează nereguli procedurale ale judecății, se constată caracterul lor nefondat.
Astfel, este total lipsită de fundament susţinerea conform căreia ar exista deosebire între conţinutul minutei şi dispozitivul deciziei, în condiţiile în care dispozitivul întocmit „de îndată” (minuta) conţine soluţia adoptată, de admitere a apelurilor, anulare a sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în timp ce dispozitivul cuprinde doar elemente suplimentare referitoare la indicarea obiectului apelurilor (încheierea de şedinţă din 6.08.2015 şi sentinţa nr. 868/2014), la denumirea şi sediul părţilor.
O eventuală contradicţie, aptă să atragă nulitatea hotărârii, ar fi putut fi invocată numai dacă dispozitivul ar fi conţinut elemente care să denatureze soluţia adoptată, iar nu elemente care completează dispozitivul întocmit de îndată (în termenii art. 258 C.pr.civ.) cu precizarea obiectului controlului judiciar (actele procedurale anulate ca urmare a admiterii apelurilor) şi respectiv, datele de identificare a părţilor (denumire, sediu), necesare inclusiv pentru îndeplinirea procedurii de comunicare a actului jurisdicţional, în vederea curgerii termenului de exercitare a căii de atac.
De o manieră total nejuridică, recurenta-reclamantă susţine neconcordanţa între minută şi dispozitiv raportându-se la „numărul de rânduri” ale celor două acte procedurale, iar nu la conţinutul soluţiei, omiţând totodată, diferenţa care există din punct de vedere tehnic-juridic (iar nu al substanţei soluţiei) între dispozitivul hotărârii întocmit de îndată [art. 258 alin. (1) C.pr.civ.] şi dispozitivul redactat conform art. 261 alin. (1) pct. 6 C.pr.civ.
Este, de asemenea, nefondată critica potrivit căreia ar exista contradicţie între considerente şi dispozitiv sub motiv că, deşi a anulat sentinţa de primă instanță sub aspectul necompetenţei, primind astfel critica din apelul pârâtei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, în acelaşi timp, instanţa a admis şi celelalte apeluri care conţineau critici pe fondul soluţiei.
Contrar susţinerii recurentei-reclamante, o astfel de contradicţie care să afecteze cu nulitatea actul jurisdicţional, nu există în contextul în care în conţinutul considerentelor se menţionează expres că, faţă de aspectul reţinut spre analiză în mod prioritar vizând necompetența, criticile deduse judecăţii legate de fondul cauzei nu mai pot fi analizate, admiterea celorlalte apeluri realizându-se doar formal, pentru a face posibilă o soluţionare unitară la momentul rejudecării.
Este total eronată susţinerea recurentei conform căreia, admițându-se de exemplu, apelul pârâtului B., care a susţinut că nu sunt îndeplinite cerinţele răspunderii civile delictuale, înseamnă că instanța a validat raţionamentul acestuia, urmând ca o asemenea dezlegare a problemei să se impună instanţei la rejudecare.
Este de principiu că ceea ce intră în autoritate de lucru judecat şi dobândeşte caracter obligatoriu este soluţia cuprinsă în dispozitiv, astfel cum aceasta este explicitată în conţinutul considerentelor (care au caracter necesar şi fac corp comun cu dispozitivul, bucurându-se deopotrivă, de autoritatea lucrului judecat).
Or, astfel cum s-a arătat, instanţa de apel nu a tranşat în conţinutul considerentelor problema existenţei sau nu a elementelor angajării răspunderii civile delictuale, menţionând în mod expres, că admiterea apelurilor vizând fondul litigiului se realizează doar formal, pentru a permite din punct de vedere procedural o reluare a judecății sub toate aspectele de către instanţa considerată competentă.
Ca şi în cazul susţinerii referitoare la contradicţia între minută şi dispozitiv şi cea privitoare la
neconcordanţa între considerente şi dispozitivul deciziei este total lipsită de fundament, ignorând
modalitatea în care dispozitivul unei hotărâri dobândeşte autoritate de lucru judecat, alături de considerentele care explică soluţia.
Este nefondată şi critica potrivit căreia instanța de apel n-ar fi putut cenzura în calea de atac aspectul vizând competenţa întrucât dispoziţiile referitoare la competenţa funcţională privesc de fapt, distribuirea cauzelor între secţiile aceleiaşi instanţe în funcţie de specializarea judecătorilor şi ca atare, sunt de ordine privată.
În realitate, în speţă nu este vorba despre o simplă repartizare a cauzelor între secţiile aceleiaşi instanţe, deopotrivă competente în soluţionarea pricinii, ceea ce ar fi atras, cum se susţine, doar o exercitare a atribuţiilor administrative ale preşedintelui instanţei (privind repartizarea dosarelor).
Problema care s-a pus în speță a fost aceea a determinării competenţei materiale procesuale (după natura litigiului), iar o astfel de competenţă, anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 202/2010, era reglementată de norme de ordine publică, părţile neputând conveni, nici chiar cu încuviinţarea instanţei, să deroge de la aceasta.
Soluţionarea litigiilor în materia contenciosului administrativ este dată în competenţa anumitor instanţe, reglementată ca atare prin normele Codului de procedură civilă, [art. 2 alin. (1) pct. 1 lit. d), art. 3 pct. 1] sau prin acte normative speciale, nefiind vorba de o simplă specializare a completelor în funcţie de care să se facă repartizarea cauzelor şi deci de respectarea doar a normelor de organizare judiciară.
Cum s-a arătat, o astfel de competenţă materială, anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 202/2010 (forma nemodificată a art. 159 C.pr.civ. fiind incidentă în cauză, faţă de data promovării litigiului) era de ordine publică, excepţia putând fi invocată oricând în cursul procesului şi deci, valorificabilă în faza apelului.
Deşi instanţa de apel reţine în mod greşit că ar fi vorba despre chestiunea competenţei funcţionale – cea care se determină după felul atribuţiilor jurisdicționale ce revin fiecărei categorii de instanțe şi care se referă la judecata în primă instanţă, în apel sau în recurs – această eroare nu are consecinţele pretinse de către recurentă în legătură cu imposibilitatea analizării chestiunii competenţei în apel.
Considerentele expuse anterior - care suplinesc, pe aspectul calificării excepţiei de necompetenţă, pe cele din apel - împreună cu regimul juridic dat de existenţa în materie a unor norme de ordine publică justifică posibilitatea analizei respectivei critici deduse judecăţii în apelul pârâtei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi.
Critica recurentei-reclamante are însă caracter întemeiat cu privire la modalitatea în care a fost soluţionată în apel excepţia de necompetenţă materială procesuală, determinând anularea sentinţei şi trimiterea cauzei pentru soluţionare în primă instanţă secţiei de contencios administrativ a tribunalului.
Justificând această soluţie, instanţa de apel a reţinut că prejudiciul a cărui reparare s-a solicitat a fost produs prin constatarea greşită a unei contravenţii în sarcina reclamantei, constatare ce a atras atât sancţionarea cu amendă contravenţională, cât şi măsura confiscării bunurilor, fiind vorba deci, de repararea unei pagube izvorâte din încheierea unui act administrativ nelegal.
S-a apreciat că, dată fiind natura administrativă a procesului-verbal de contravenţie, chiar în condiţiile în care legea – cadru în materie contravenţională (O.G. nr. 2/2001) nu-i defineşte natura juridică, raportul litigios dedus judecăţii este unul de drept administrativ, găsindu-şi reglementarea în dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, care statuează asupra unei căi procesuale de excepţie, în favoarea instanţelor de contencios – administrativ, pentru acţiunea în despăgubiri decurgând din anularea actului administrativ.
Deşi a pornit de la premisa corectă, a naturii administrative a procesului-verbal de contravenție, instanţa de apel concluzionează greşit în sensul configuraţiei raportului juridic dedus judecăţii ca fiind unul care îl plasează în sfera de reglementare a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, atrăgând competenţa de primă instanţă a jurisdicţiei de contencios - administrativ.
Astfel, textul menţionat vizează cererile de despăgubiri introduse ulterior anulării actului administrativ, în condiţiile, procedura de judecată şi competenţa prevăzute de Legea nr. 554/2004. Rămânând nesoluţionată o asemenea pretenţie, doar pentru că persoana vătămată nu a solicitat, odată cu anularea actului administrativ şi despăgubiri [art. 19 alin. (1)], partea poate adresa pe cale separată o cerere aceleiaşi instanţe competente în soluţionarea litigiului principal [art. 19 alin. (2)].
Dispoziţia legală menţionată este o aplicare, pe plan procesual, a regulii accesorialităţii, instanţa competentă în soluţionarea pretenţiei principale (vizând anularea actului) rămânând competentă să judece şi pretenţia accesorie constând în despăgubiri, chiar atunci când aceasta nu a fost dedusă judecăţii în acelaşi timp cu cea principală.
În speţă însă, aşa cum subliniază recurenta-reclamantă prin criticile formulate, procesul-verbal de contravenţie nu a fost supus controlului şi anulat în condiţiile prevăzute de Legea nr. 554/2004, ci în temeiul O.G. nr. 2/2001, actul normativ care reprezintă sediul în materie contravenţională.
Este vorba într-o astfel de situaţie de aşa-numitul recurs paralel, care supune anumite acte administrative altui control jurisdicţional decât cel prevăzut de Legea nr. 554/2004 – în speţă, competenţa de primă instanță a aparţinut judecătoriei (art. 32 din O.G. nr. 2/2001) şi doar soluţionarea căii de atac a recursului s-a realizat de secţia de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului.
Or, raţiunea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 este de a lăsa cererea în despăgubiri în competenţa instanței de contencios administrativ, cea căreia i-a revenit şi atribuţiunea de a judeca litigiul principal referitor la anularea actului.
Deosebirea esenţială dintre litigiile de contencios administrativ date în competenţa anumitor instanţe prin norme speciale şi cele date numai în competenţa instanţelor de contencios administrativ de drept comun este aceea că primele nu vor fi judecate după procedura prevăzută de legea-cadru a contenciosului administrativ, ci după procedura comună a dreptului procesual civil.
Că este aşa, rezultă fără dubiu, în speță, din prevederile art. 47 ale O.G. nr. 2/2001, potrivit cărora „dispoziţiile prezentei ordonanţe se completează cu dispoziţiile Codului penal şi ale Codului de procedură civilă, după caz”.
Aşadar, determinarea competenţei în speţă, nu se va face în condiţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, întrucât nu această lege completează O.G. nr. 2/2001, ci în condiţiile prevăzute de normele de drept comun ale procedurii civile.
De aceea, nu natura administrativă a actului anulat – identificat drept cauză a producerii prejudiciului – este relevantă, câtă vreme litigiul este sustras jurisdicţiei de contencios-administrativ reglementate de Legea nr. 554/2004 şi supus normelor dreptului comun ca procedură de judecată şi reguli de competenţă.
Fiind vorba de formularea unor pretenţii în materia răspunderii civile delictuale, cu o valoare a acestora ce depăşeşte suma de 500.000 lei, competenţa de primă instanţă aparţine tribunalului conform art. 2 pct. 1 lit. b) C.pr.civ., adică instanţei care a fost în mod corect învestită cu cererea de chemare în judecată.
Ca atare, anularea sentinţei tribunalului sub motiv de nesocotire a normelor de competență s-a făcut în mod eronat de către instanța de apel.
În consecinţă, constatându-se o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 297 C.pr.civ. de către instanţa de apel ceea ce atrage, fiind vorba de nesocotirea unor norme de procedură, incidenţa art. 304 pct. 5 C.pr.civ. (motiv de recurs în care au fost încadrate, în condiţiile art. 306 alin. (3) C.pr.civ., criticile sub acest aspect formulate de recurentă pe temeiul art. 304 pct. 9 C.pr.civ.), a fost casată decizia atacată cu trimiterea cauzei spre continuarea judecăţii aceleiaşi instanţe.