Decizia nr. 2224/2015
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanțele cauzei
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, să se dispună:
- anularea în parte a Hotărârii nr. 276 din 13 octombrie 2010 emisă de CNCD în Dosarul nr. 84/2010, cu privire la punctul 1 din dispozitiv, în care pârâtul hotărăște că aspectele sesizate se plasează în afara incidenței unui eventual raport de muncă, în sensul art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 5 și 7 din O.G. nr. 137/2000, republicată și cu privire la punctul 3 din dispozitiv, în care pârâtul hotărăște sancționarea părții reclamate B. cu avertisment;
- să se constate că aspectele sesizate de reclamantă se plasează în domeniul muncii, sub incidența Capitolului II, Secțiunea I - Egalitatea în activitatea economică și în materie de angajare și profesie, în particular art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 5 și 7 din O.G. nr. 137/2000, republicată și să oblige pârâtul să refacă investigația;
- să se constate că în fața CNCD reclamanta și-a îndeplinit obligația de a dovedi existența unor fapte care permit a se presupune existența unei discriminări directe sau indirecte (prezumția de discriminare), ceea ce implică faptul că reclamaților B. și SC C. SA le revine sarcina de a dovedi că faptele nu constituie discriminare, conform art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000, republicată și să oblige CNCD să refacă investigația în consecință;
- să se constate, având în vedere circumstanțele cauzei, că încălcările O.G. nr. 137/2000, republicată, sunt de natură a atrage sancțiunea cu amenda contravențională în locul avertismentului dispus de CNCD la punctul 3 din dispozitiv.
În fapt, reclamanta a arătat că la data de 09 martie 2010 a înregistrat la CNCD o sesizare prin care a reclamat caracterul discriminatoriu pe criteriul orientării sexuale, a afirmațiilor făcute de B. în mass-media, la data de 13 februarie 2010.
Prin Hotărârea nr. 276 din 13 octombrie 2010, CNCD a hotărât că aspectele sesizate se plasează în afara incidenței unui eventual raport de muncă, în sensul art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 5 și art. 7 din O.G. nr. 137/2000 republicată, intrând sub incidența prevederilor art. 2 alin. (5) și art. 15 din O.G. nr. 137/2000, republicată.
Prin aceeași hotărâre, pârâtul a dispus sancționarea părții reclamate B. cu avertisment, potrivit art. 2 alin. (11) și art. 26 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată.
Reclamanta a susținut nelegalitatea Hotărârii nr. 276 din 13 octombrie 2010 în privința punctelor 1 și 3 din dispozitiv, din perspectiva aplicării greșite a prevederilor O.G. nr. 137/2000, republicată și a Directivei 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul CNCD a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Prin încheierea pronunțată în ședința publică din 12 octombrie 2011, Curtea de Apel București a admis cererea formulată de reclamantă și a dispus sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene pentru pronunțarea unei decizii preliminare, formulată în temeiul art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, iar la data de 08 mai 2013 a fost înaintată instanței Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată în Cauza C-81/12.
În temeiul dispozițiilor art. 161 din Legea nr. 554/2004, Curtea a dispus introducerea în cauză în calitate de pârâți a SC C. și B., pentru motivele arătate în considerentele încheierilor de ședință din 19 iunie 2013 și 16 octombrie 2013.
2. Hotărârea Curții de apel
Prin Sentința nr. 4180 din 23 decembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, SC C. SA și B., ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, următoarele considerente:
În ceea ce privește petitul acțiunii având ca obiect anularea pct. 1 din Hotărârea nr. 276 din 13 octombrie 2010, prin care CNCD a hotărât că aspectele sesizate se plasează în afara incidenței unui eventual raport de muncă, în sensul art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 5 și 7 din O.G. nr. 137/2000, republicată, prima instanță a constatat că susținerile reclamantei sunt nefondate.
A constatat că prevederile art. 1 alin. (2) lit. i), art. 2 alin. (1), art. 3 lit. a), art. 5 și art. 7 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 137/2000 asigură transpunerea în dreptul național a prevederilor Directivei 2000 din 78 și a Directivei 2000/43.
De asemenea, prima instanță a avut în vedere considerentele Hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată în cauza C-81/12, în care s-a reținut că aprecierea faptelor care permit prezumția existenței unei discriminări aparține strict instanței judecătorești naționale sau unei alte autorități naționale competente, fără a se face vreo analiză cu privire la caracterul faptei deduse judecății, competența examinării judiciare revenind exclusiv instanței naționale.
În ceea ce privește mecanismul sarcinii probei în materia nediscriminării, prevăzut de art. 10 alin. (1) din Directiva 2000 din 78 și transpus în legislația națională prin art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000, prima instanță a remarcat faptul că prin Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene s-a reținut că numai dacă faptele care permit prezumția existenței unei discriminări sunt dovedite (de către cel care reclamă), revine pârâtului, sarcina de a dovedi că, în pofida acestei aparențe de discriminare, principiul egalității de tratament nu a fost încălcat.
Or, în cauză, reclamanta nu a dovedit existența unui refuz efectiv al clubului de fotbal de a contracta serviciile sportive ale jucătorului I.I., refuz prezumat a avea ca mobil un criteriu de discriminare, astfel încât, conform argumentației Curții de Justiție a Uniunii Europene, cel acuzat de discriminare în domeniul muncii să se afle în postura să dovedească că nu acest motiv ar fi stat la baza refuzului de angajare.
Astfel, C. SA a declarat că nu a urmărit niciodată transferul sportivului I.I. și nici nu a inițiat vreun demers concret de negociere cu clubul deținător al drepturilor federative ale jucătorului. Sub acest aspect, în mod corect CNCD a reținut că în cazul jucătorilor de fotbal profesioniști, procesul de recrutare este atipic, în sensul că nu implică o ofertă publică, ori o negociere directă (în afara situației în care sportivul nu deține obligații contractuale, ceea ce nu este cazul în speță), ci implică un proces specific de negociere între cluburile sportive contractante.
De asemenea, prima instanță a constatat că reclamanta nu a dovedit că C. SA s-a identificat vreun moment cu declarațiile pârâtului B. sau că, în calitate de angajator, a practicat o politică de discriminare pe criteriul orientării sexuale.
Declarațiile în discuție au fost date în contextul unui demers jurnalistic, în care autorul interviului a ridicat problema orientării sexuale a jucătorului în cauză, și nu pârâtul B.. Aceste declarații exprimă o poziție personală a pârâtului, fiind plasate într-un context asociat cu credința religioasă a acestuia și nu au fost însușite de către clubul de fotbal.
În ceea ce privește notorietatea în calitate de "patron" a pârâtului B., din înscrisurile depuse la dosarul cauzei nu rezultă că acesta deținea, la data declarațiilor respective, calitatea de reprezentant legal al clubului de fotbal.
Astfel, pârâtul B. nu deținea o funcție sau o calitate care să-i confere autoritatea legală de a lua decizii în cadrul C. SA sau de a angaja clubul sportiv în relațiile cu terții, inclusiv cu privire la politica de recrutare/angajare.
Prin raportare la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene invocată de către reclamantă, spre deosebire de speța în cauză, prima instanță a constatat că în cauza Feryin C-54/07, subiectul activ al declarațiilor deține nu numai calitatea de reprezentant, ci și funcția de director al întreprinderii, ceea ce pune în discuție abilitatea unui exercițiu de autoritate sub aspectul rolului pe care îl îndeplinește subiectul respectiv în calitatea sa de angajator.
De asemenea, în cauza Bossman C-414/93, elementul supus analizei îl constituie o regulă expresă edictată la nivelul asociațiilor de fotbal, prin care se impune o clauză formulată sine qua non pe baza unui criteriu de naționalitate.
Prin urmare, prima instanță a reținut că, în mod corect CNCD a plasat aspectele reclamate în afara incidenței unui eventual raport de muncă, circumscris ipotezelor normelor juridice instituite de art. 5 și art. 7 din O.G. nr. 137/2000.
În ceea ce privește petitul acțiunii având ca obiect anularea pct. 3 din Hotărârea nr. 276 din 13 octombrie 2010, prin care CNCD a dispus sancționarea pârâtului B. cu avertisment, prima instanță a constatat, de asemenea, că este nefondat.
Prin Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată în cauza C-81/12, se confirmă valoarea juridică a sancțiunii avertismentului, sub aspectul îndeplinirii exigenței efectivității, proporționalității și disuasivității, fiind de competența instanței naționale să verifice dacă această sancțiune este adecvată în litigiul ce face obiectul cauzei deduse judecății.
În speță, în raport de împrejurările de fapt reținute prin hotărârea contestată, prima instanță a apreciat că CNCD a realizat o corectă individualizare a sancțiunii contravenționale.
Astfel, sancțiunea contravențională a avertismentului a fost aplicată distinct de aspectul prescrierii aplicării sancțiunii cu amendă [Legea nr. 189/2013 a modificat O.G. nr. 137/2000, prin introducerea la art. 26 a alin. (21)], autoritatea pârâtă având în vedere la aplicarea sancțiunii împrejurarea în care a fost săvârșită fapta, respectiv, în contextul unui demers pur jurnalistic, declarația fiind provocată de jurnalist în scopul vădit de a obține poziția particulară a intervievatului, corelativ exercitării dreptului la libertatea de exprimare, față de un subiect aflat în relație abstractă cu domeniul muncii, precum și lipsa producerii unor efecte ulterioare, prin neconcretizarea unui refuz efectiv la angajare, pe criterii discriminatorii.
Caracterul public al declarațiilor nu poate fi privit ca o circumstanță agravantă în stabilirea sancțiunii și a fost avut în vedere de CNCD la individualizarea sancțiunii, alături de celelalte împrejurări mai sus menționate conducând la concluzia că sancțiunea contravențională a avertismentului corespunde cerințelor efectivității, proporționalității și disuasivității coerciției juridice în materie.
3. Recursul A.
Împotriva sentinței Curții de apel a formulat recurs reclamanta, invocând art. 304 pct. 9 și art. 3041 C. proc. civ.
Recurenta a susținut, în esență, că instanța de fond a încălcat decizia preliminară pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în această cauză (C - 81 din 12 din data de 25 aprilie 2014) și a aplicat greșit legea sub următoarele aspecte:
- a reținut greșit că faptele imputate nu se plasează în domeniul muncii, contrar art. 1 și 3 alin. (1) lit. a) din Directiva nr. 2000/78, precum și art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 5 și 7 din O.G. nr. 137/2000 chiar dacă nu a existat un refuz concret de angajare, simplele declarații publice referitoare la politica de recrutare a unui angajator făcute de o persoană care nu are în mod necesar capacitatea legală de a angaja entitatea respectivă în relațiile cu terții, intră sub incidența directivei invocate;
- a aplicat eronat prevederile legale în ceea ce privește sarcina probei, respectiv art. 10 alin. (1) din Directiva nr. 200/78, art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000, precum și art. 6, 8, 13 și 14 Protocolul 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului; în răspunsul la prima și a doua întrebare,Curtea de Justiție a Uniunii Europene a confirmat raționamentul A., stabilind că faptele de natura celor aflate la originea litigiului principal pot fi calificate drept "fapte care permit prezumția existenței unei discriminări";
- sancțiunea avertismentului nu îndeplinește în cauză exigențele efectivității, proporționalității și disuasivității; au fost aplicate greșit dispozițiile art. 17 din Directiva nr. 2000/78, precum și art. 16 din O.G. nr. 137/2000, art. 8, 13, 14 Protocolul la Convenția Europeană a Drepturilor Omului; nu s-a ținut seama de îndrumările și "parametrii" de apreciere expuși în hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene, confirmându-se o sancțiune simbolică inadecvată gravității unei încălcări a principiului egalității de tratament.
4. Apărările intimaților
Prin întâmpinarea înregistrată la data de 25 februarie 2015, intimatul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Intimatul a reiterat considerentele relevante ale sentinței atacate și ale propriei hotărâri jurisdicționale, subliniind că Curtea de Justiție a Uniunii Europene nu a făcut o analiză cu privire la caracterul faptei, competența examinării judiciare fiind plasată exclusiv instanței naționale.
Sub aspect probator, recurenta nu a dovedit existența unui refuz la angajare astfel că nu se poate deplasa sarcina probei la clubul de fotbal pentru a demonstra că refuzul nu a avut la bază criteriul orientării sexuale. Cu toate acestea, clubul a dovedit că nu a inițiat niciodată, nici direct și nici prin intermediar, demersuri de angajare/contractare a fotbalistului în cauză, astfel că nu s-a pus problema condiționării de orientarea sexuală. Mai mult, clubul sportiv a probat disocierea din declarațiile publice ale lui B.
Cât privește solicitarea recurentei de înlocuire a sancțiunii aplicate cu una mai gravă, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a arătat că recurenta nu poate justifica per se vreun prejudiciu în drepturile și interesele sale, atât timp cât petiția i-a fost soluționată favorabil.
La rândul său, intimatul C. SA, prin concluziile scrise depuse la 6 martie 2015 a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În principal, a punctat cu citate din hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauză, arătând că instanța europeană nu a statuat cu privire la existența vreunei discriminări, ci a indicat, în mod repetat, că aprecierea faptelor aparține strict instanței judecătorești naționale.
Referitor la situația de fapt, a subliniat că nu a demarat negocieri pentru transferul jucătorului bulgar și nu și-a exprimat vreodată o intenție în acest sens; probele administrate au dovedit că nici clubul care deținea drepturile federative al jucătorului nu și-a manifestat intenția de a-l transfera la Steaua București. În acest context, nu poate fi împovărat cu sarcina de a dovedi că nu a încălcat principiul egalității de tratament.
Intimatul B. nu a formulat întâmpinare sau concluzii scrise.
5. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului
Examinând sentința atacată prin prisma criticilor recurentei, a apărărilor intimaților, cât și sub toate aspectele, în temeiul art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că se impune respingerea recursului ca nefondat pentru argumentele ce urmează.
Recurenta-reclamantă A. a supus controlului de legalitate pe calea prevăzută de art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, Hotărârea nr. 276 din 13 octombrie 2010, prin care intimatul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a stabilit: 1. Aspectele sesizate se plasează în afara incidenței unui eventual raport de muncă, în sensul art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 5 și art. 7 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată; 2. Aspectele sesizate intră sub incidența prevederilor art. 2 alin. (5) și art. 15 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată; 3. Sancționarea părții reclamate B. cu avertisment, potrivit art. 2 alin. (11) și art. 26 alin. (1) din Ordonanța de Guvern nr. 137/2000 republicată privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare; 4. Clasarea dosarului.
Motivele pentru care recurenta-reclamantă a solicitat anularea parțială a actului administrativ jurisdicțional indicat au fost reiterate în recurs ca reprezentând motive de nelegalitate a sentinței.
Teza autoarei demersului judiciar este că declarația intimatului - pârât B.: "Nici dacă se desființează C. nu iau un homosexual în echipă (...). Nu poate să mă oblige nimeni să lucrez cu cineva. Am și eu dreptul să lucrez cu cine îmi place, așa cum au și ei drepturi" reprezintă discriminare directă în domeniul muncii din partea angajatorului SC C. SA, fiind îndeplinite standardele de probă impuse de legislația națională și cea europeană. De asemenea, recurenta-reclamantă a atacat și partea din hotărâre referitoare la sancțiunea aplicată intimatului-pârât B., considerând-o prea ușoară în raport cu gradul de pericol social al faptei imputate.
Potrivit considerentelor expuse la pct. 2 al acestei decizii, curtea de apel a apreciat că susținerile reclamantei nu pot fi primite.
Această soluție este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a cadrului normativ la elementele factuale ale cauzei.
Analizând punctual criticile recurentei Înalta Curte constată, mai întâi, că prin Hotărârea din 25 aprilie 2013 pronunțată în cauza C - 81 din 12 A. împotriva Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a răspuns la întrebările preliminare formulate în temeiul art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene de către prima instanță în sensul că:
1) Art. 2 alin. (2) și art. 10 alin. (1) din Directiva 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă trebuie să fie interpretate în sensul că faptele de natura celor aflate la originea litigiului principal pot fi calificate drept "fapte care permit prezumția existenței unei discriminări" în ceea ce privește un club de fotbal profesionist în cazul în care declarațiile vizate sunt făcute de o persoană care se prezintă și este percepută în media și în societate ca fiind principalul conducător al acestui club, fără să aibă totuși în mod necesar capacitatea juridică de a angaja clubul sau de a-l reprezenta în materie de recrutare.
2) Art. 10 alin. (1) din Directiva 2000 din 78 trebuie să fie interpretat în sensul că, în ipoteza în care faptele de natura celor aflate la originea litigiului principal ar fi calificate drept "fapte care permit prezumția existenței unei discriminări" pe motive de orientare sexuală săvârșite cu ocazia recrutării jucătorilor de către un club de fotbal profesionist sarcina probei, astfel cum este concepută la art. 10 alin. (1) din Directiva 2000/78, nu conduce la impunerea unei probe care este imposibil să fie prezentată fără a se aduce atingere dreptului la respectarea vieții private.
3) Art. 17 din Directiva 2000 din 78 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale în temeiul căreia, în cazul constatării unei discriminări pe motive de orientare sexuală, în sensul acestei directive, nu este posibil să se aplice decât un avertisment, precum cel în discuție în litigiul principal, atunci când o asemenea constatare intervine după expirarea unui termen de prescripție de șase luni de la data săvârșirii faptei dacă, în temeiul aceleiași reglementări, o asemenea discriminare nu este sancționată în condiții de fond și de procedură care conferă sancțiunii un caracter efectiv, proporțional și disuasiv. Instanța de trimitere are sarcina să aprecieze dacă aceasta este situația reglementării în discuție în litigiul principal și, dacă este cazul, să interpreteze dreptul național, în cea mai mare măsură posibilă, în lumina textului și a finalității directivei menționate pentru a atinge rezultatul urmărit de aceasta.
Consecventă jurisprudenței sale consolidate, instanța europeană a arătat în considerentele hotărârii sale (parag. 41 și 42) că "nu are competența să aprecieze faptele din litigiul principal sau să aplice unor măsuri ori unor situații naționale normele pe care le interpretează, aceste chestiuni intrând în competența exclusivă a instanței naționale" (a se vedea în special Hotărârea din 30 martie 2006, Servizi Ausiliari Dottori Commercialisti, C-451/03, Rec, p. 1-2941, pct. 69 și jurisprudența citată). Astfel, Curtea nu are competența de a se exprima cu privire la aspectul dacă împrejurările aflate la originea litigiului principal, astfel cum sunt expuse în decizia de trimitere, evidențiază existența unei discriminări pe motive de orientare sexuală. Aprecierea faptelor care permit prezumția existenței unei discriminări aparține instanței judecătorești naționale sau unei alte autorități competente, în conformitate cu dreptul național sau cu practicile naționale. În conformitate cu mecanismul prevăzut la art. 10 alin. (1) din directiva interpretată, dacă asemenea fapte sunt dovedite, revine pârâtului, într-o a doua etapă, sarcina de a dovedi în fața instanței că, în pofida acestei aparențe de discriminare, principiul egalității de tratament, în sensul art. 2 alin. (1) din aceeași directivă, nu a fost încălcat.
În aceste coordonate, critica recurentei potrivit căreia instanța de fond ar fi încălcat decizia preliminară a Curții de Justiție a Uniunii Europene care ar plasa în mod clar cauza în domeniul muncii este lipsită de suport.
În etapa examinării factuale a cauzei, instanța de fond a reținut corect că nu există elemente pe baza cărora să se poată reține că C. SA ar fi inițiat vreun demers, de orice natură, în vederea contractării serviciilor sportive ale jucătorului I.I.
De fapt, nici recurenta, căreia îi revenea sarcina probei potrivit art. 10 alin. (1) din Directiva 2000/78/CE a Consiliului de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, transpusă în legislația națională prin art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000, nu a susținut că intimatul - pârât C. SA ar fi avut vreo intenție în sensul afirmat.
În realitate, întreaga procedură a fost declanșată în urma declarațiilor pur speculative, fără nici un corespondent în realitatea obiectivă, făcute de intimatul B. în timpul unui interviu în care problema orientării sexuale a unui fotbalist a fost ridicată de jurnalist pe fondul cunoașterii structurii profund religioase a intervievatului, mizând pe reacția previzibilă a acestuia.
Or, chiar în contextul în care autorul declarației este o persoană care nu poate fi disociată în percepția opiniei publice de intimatul C. SA, nu se poate extrage din această unică împrejurare concluzia pe care mizează recurenta, mai ales că în tot cursul procedurii intimatul C. SA a negat orice legătură cu afirmațiile respective și lipsa oricărei baze factuale.
Definind conținutul constitutiv al contravențiilor din materia discriminării în raporturile de muncă, O.G. nr. 137/2000 indică drept fapte ilicite: "condiționarea participării la o activitate economică a unei persoane ori a alegerii sau exercitării libere a unei profesii" (art. 5 forma în vigoare în perioada de referință) "refuzul unei persoane fizice sau juridice de a angaja în muncă o persoană", respectiv "Condiționarea ocupării unui post prin anunț sau concurs" [art. 7 alin. (1) și (2)], prin raportare la criteriile de discriminare prevăzute de art. 2 alin. (1) din același act normativ.
Contrar criticilor recurentei, Înalta Curte nu decelează din probele administrate nici un element care să justifice sancționarea contravențională a intimatului C. SA și reținerea în sarcina acestuia a unei fapte de discriminare directă pe criteriul orientării sexuale în domeniul raporturilor de muncă.
Hotărârile Curții de Justiție a Uniunii Europene invocate cu titlu de jurisprudență de către recurentă relevă fapte concrete de discriminare: declarația publică a unui angajator (directorul întreprinderii) că nu va angaja salariați cu o anume origine etnică sau rasială din cauza reticenței clienților săi de a le permite accesul pe durata lucrărilor în locuința lor privată (cauza Feryn C - 54/2007), respectiv inserarea unei cauze de recrutare, pe baza unui criteriu de naționalitate, la nivelul asociațiilor de fotbal (cauza Bosman C - 415/93).
În fine, cât privește sancțiunea aplicată intimatului-pârât B., curtea de apel a apreciat că aceasta răspunde cerințelor efectivității și proporționalității, fiind judicios examinate în considerentele sentinței elementele care au stat la baza individualizării sancțiunii.
Contrar susținerilor recurentei, avertismentul nu este incompatibil cu art. 17 din Directiva 2000 din 78 a Consiliului și nu poate fi considerat de plano ca reprezentând o sancțiune pur simbolică.
La aplicarea acestei sancțiuni CNCD beneficiază de o marjă de apreciere în cadrul căreia evaluează mai multe elemente, în cadrul cărora contextul săvârșirii faptei, efectele ori urmarea produsă și persoana contravenientului au jucat un rol determinant. Nu în ultimul rând, publicitatea care a însoțit hotărârea de sancționare a autorului faptei de discriminare care și-a exercitat excesiv libertatea de exprimare a exercitat un rol disuasiv în societate.
Distinct de argumentația prezentată și în acord cu jurisprudența sa (e.g. Decizia nr. 2129/2011) Înalta Curte mai reține că asociația recurentă nu poate justifica vătămarea unui interes legitim public, în sensul pe care art. 2 alin. (1) lit. r) din Legea nr. 554/2004 îl conferă acestei sintagme, prin faptul că CNCD a aplicat contravenientului B. sancțiunea avertismentului și nu sancțiunea amenzii.
Pentru toate argumentele expuse, constatând că nu există motive pentru reformarea sentinței atacate, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și al art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul de față, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de A. împotriva Sentinței nr. 4180 din 23 decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 mai 2015.
Procesat de GGC - GV