Decizia nr. 886/2015
Asupra recursurilor de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea formulată, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., în principal anularea Deciziei B. nr. 17 din 10 ianuarie 2013 și exonerarea de la plata amenzii contravenționale în cuantum de 30.000 lei, și, în subsidiar, înlocuirea/reducerea sancțiunii dispuse de B. raportat la criteriile prevăzute de Legea nr. 504/2002 - modificată și completată și Codul audiovizualului (Decizia nr. 220/2011) - modificată și completată, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat în esență că la data de 10 ianuarie 2013, B. a emis Decizia nr. 17 din 10 ianuarie 2012, prin care a dispus sancționarea SC A. SRL cu amendă de 30.000 lei pentru încălcarea prevederilor art. 3 alin. (1) și (2) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, cu modificările și completările ulterioare, precum și ale articolelor 45 alin. (1), 64 alin. (1) lit. b) și alin. (3) și 65 lit. e) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual.
Reclamanta a arătat că actul administrativ contravențional trebuie să fie încheiat cu respectarea tuturor normelor edictate pentru valabilitatea sa, inclusiv procedura prealabilă de adoptare. În caz contrar, sancțiunea ce intervine este nulitatea actului.
Reclamanta a subliniat că Decizia nr. 17 din 10 ianuarie 2013 a fost emisă de B. cu nerespectarea unor norme legale imperative, respectiv a art. 15 alin. (4) din Legea nr. 504/2002, modificată și completată, cu privire la motivarea votului fiecărui membru al B.; că în cadrul deciziei contestate nu există vreo minimă referire cu privire la îndeplinirea sau nu a cerințelor imperative prevăzute de art. 15 alin. (1) din Legea audiovizualului; că decizia contestată a fost emisă de către B. în mod vădit subiectiv, fiind luată sub imperiul emoțional, față de sancționarea altor posturi de televiziune în cadrul aceleiași ședințe din data de 10 ianuarie 2013, respectiv Decizia nr. 15 din 10 ianuarie 2013 prin care B. a sancționat postul de televiziune C. cu amendă de 10.000 lei, Decizia nr. 16 din 10 ianuarie 2013 prin care B. a sancționat postul de televiziune Antena 3 cu amendă de 20.000 lei, Decizia nr. 18 din 10 ianuarie 2013 prin care B. a sancționat postul de televiziune D. cu amendă de 100.000 lei.
S-a arătat că în cadrul deciziilor sus-menționate se regăsesc fragmente identice pentru toate posturile de televiziune, subiectivismul evident al B. în luarea unei decizii „globale" reieșind din ansamblul acestora.
S-a arătat, de asemenea, că decizia contestată a fost emisă cu vădită rea-credință, în totală contradicție cu art. 83 din Legea nr. 504/2002 - Legea audiovizualului, potrivit căruia „Orice persoană are dreptul de a primi informații pe cale audio sau audiovizuală cu privire la orice problemă sau eveniment de interes public”.
A subliniat reclamanta că membrii B., în exercitarea atribuțiilor ce le revin legal, acționând cu vădită părtinire, au aplicat reclamantei o sancțiune influențată neechivoc de imaginile vizionate pentru alte posturi de televiziune dezbătute în cadrul aceleiași ședințe din data de 10 ianuarie 2013 și cu privire la aceleași subiecte; că, în prezenta cauză, B. nu a făcut o reală individualizare a sancțiunii, aplicând în mod părtinitor sancțiuni în cadrul aceleiași ședințe, fără a ține cont de dispozițiile lit. a) -e) din articolul sus-menționat, neexistând nicio minimă referință în cadrul deciziei contestate.
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 12 februarie 2013, sub nr. x/2/2013, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., anularea Deciziei nr. 55 din 24 ianuarie 2013, emisă de pârât în soluționarea contestației administrative formulate împotriva Deciziei nr. 17 din 10 ianuarie 2013.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat în esență că pârâtul a decis respingerea cererii formulate de reclamantă ca neîntemeiată și menținerea Deciziei nr. 17 din 10 ianuarie 2013, că Decizia nr. 55 din 24 ianuarie 2013 a fost emisă de B. cu nerespectarea unor norme legale imperative, respectiv art. 15 alin. (4) din Legea nr. 504/2002.
Pârâtul B. a formulat întâmpinare la data de 04 martie 2013, în Dosarul nr. x/2/2013, solicitând respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.
În Dosarul nr. x/2/2013, pârâtul a formulat întâmpinare la data de 29 martie 2013, prin care a invocat excepția inadmisibilității cererii de anulare a Deciziei nr. 55 din 24 ianuarie 2013 și, în subsidiar, excepția neîndeplinirii procedurii plângerii prealabile, iar, pe fond, a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.
Prin încheierea de ședință din 18 aprilie 2013, Curtea a admis excepția de conexitate și a dispus reunirea Dosarului nr. x/2/2013 la Dosarul nr. x/2/2013.
La același termen, reclamantul a depus o cerere modificatoare și completatoare, în raport de cererea din Dosarul conexat nr. x/2/2013, prin care a solicitat, în principal, anularea Deciziei nr. 17 din 10 ianuarie 2013 emisă de B. și exonerarea de la plata amenzii contravenționale în cuantum de 30.000 lei, iar, în subsidiar, înlocuirea/reducerea sancțiunii dispuse de B. cu avertisment amendă sau reducerea sancțiunii.
În ceea ce privește cererea conexă, a solicitat, în principal, anularea Deciziei nr. 55 din 24 ianuarie 2013 emisă de B., iar, în subsidiar, anularea Deciziei nr. 55 din 24 ianuarie 2013 în cazul unei eventuale anulări a Deciziei nr. 17 din 10 ianuarie 2013.
Prin sentința civilă nr. 3844 din 3 decembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a dispus următoarele:
- a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâtul B.;
- a anulat în parte Decizia nr. 17 din 10 ianuarie 2013, în ceea ce privește cuantumul amenzii de 30.000 lei, pe care l-a redus la 20.000 lei;
- a respins cererea conexă, de anulare a Deciziei nr. 55 din 24 ianuarie 2013, ca inadmisibilă;
- a obligat pârâtul la plata sumei de 1000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, admise în parte.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că primul motiv invocat prin cererea de anulare nu este fondat, deoarece legiuitorul nu a reglementat sancțiunea nulității exprese pentru nemotivarea verbală a votului în momentul exprimării acestuia, iar în cauză nu pot fi reținute împrejurări care să conducă la reținerea unei vătămări grave a drepturilor reclamantei prin această lipsă, vătămare care să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului, în condițiile în care din decizie rezultă motivele care au fost avute în vedere la adoptarea ei.
Curtea a apreciat că din procesul verbal al ședinței din 10 ianuarie 2013rezultă că au fost respectate dispozițiile art. 15 alin. (1) din Legea audiovizualului și că, având în vedere aspectele reținute în raportul de monitorizare, este justificată concluzia autorității pârâte în sensul că unele dezbateri și informații referitoare la decesul și incinerarea regizorului E. au depășit sfera unor informații de interes general, fiind de natură să afecteze viața privată a familiei acestuia.
În opinia instanței de fond, faptul că aceste persoane nu au reclamat vătămarea nu poate sta la baza anulării deciziei, având în vedere dispozițiile legii audiovizualului, iar împrejurarea că difuzarea imaginilor de la Cercul Militar și crematoriu s-a realizat din spații publice, precum și faptul că subiectul morții regizorului E. a fost un eveniment local și internațional de interes major, sunt avute în vedere în aprecierea circumstanțelor obiective, însă nu pot sta la baza anulării sancțiunii.
Curtea a constatat că s-a reținut în mod corect încălcarea dispozițiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 504/2002 și art. 64 alin. (1) lit. b), alin. (3) și art. 65 lit. c) din Decizia nr. 220/2011.
La individualizarea sancțiunii, având în vedere întregul context în care au fost săvârșite contravențiile, astfel cum rezultă din elementele de fapt reținute mai sus, și care relevă gravitatea faptei, împrejurarea că nu au fost invocate elemente subiective care să justifice aplicarea unei sancțiuni într-un cuantum ridicat, Curtea a apreciat că amenda de 20.000 lei este suficientă pentru îndeplinirea scopului sancționator și preventiv. Instanța a avut în vedere și faptul că din procesul verbal al ședinței din 10 ianuarie 2013 nu rezultă care au fost împrejurările concrete care au stat la baza aprecierii necesității aplicării unei amenzi într-un cuantum mai ridicat decât cel propus inițial.
În ce privește acțiunea conexă, având ca obiect anularea Deciziei nr. 55/24 ianuarie 2013, Curtea a constatat că sunt întemeiate susținerile formulate prin întâmpinare, în sensul că actul prin care este soluționat recursul administrativ prealabil nu dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.
Având în vedere admiterea în parte a acțiunii, față de prevederile art. 274 și art. 276 C. proc. civ., curtea a obligat pârâtul la plata sumei de 1.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, admise în parte.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât reclamanta SC A. SRL, cât și pârâtul B., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
I. În motivarea recursului declarat de reclamanta SC A. SRL se arată că, referitor la motivul invocat în cadrul cererii introductive, vizând nerespectarea art. 15 alin. (4) din Legea nr. 504/2002, instanța de fonda reținut în mod corect că din procesul verbal al ședinței din 10 ianuarie 2013 nu rezultă că exprimarea fiecărui vot deschis ar fi însoțită de motivarea lui, însă a apreciat că, față de lipsa unei nulități exprese pentru nemotivarea verbală a votului în momentul exprimării acestuia, judecătorul fondului nu poate reține împrejurări care să conducă la reținerea unei vătămări grave a drepturilor reclamantei prin această lipsă, vătămare care să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului, în condițiile în care din decizie rezultă motivele care au fost avute în vedere la adoptarea ei.
Recurenta apreciază că, față de lipsa motivării votului în aplicarea sancțiunii, față de imposibilitatea cunoașterii voinței membrilor manifestată la momentul exercitării votului, față de imposibilitatea analizării și eventual a contestării pentru realele motive, față de imposibilitatea instanțelor în a aprecia realele motive care au condus la sancționarea reclamantei, se impune aplicarea sancțiunii anulării deciziei contestate, respectiv nulitatea Deciziei nr. 17 din 10 ianuarie 2013,aceasta netranspunând reala situație de fapt și de drept, aspecte pe care instanța de fond doar le-a constatat, fără însă a exercita atributul pus la dispoziția sa de către legiuitor, sentința recurată fiind sub acest aspect nelegală.
Arată recurenta că instanța de fond, cu nesocotirea legii, a înlăturat motivul de nulitate ce iradia decizia contestată prin prisma dispozițiilor legale privitoare la principiul imparțialității și independenței, principiu conform căruia membrii consiliului sunt obligați să aibă o atitudine obiectivă, neutră față de orice interes politic, economic, religios sau de altă natură, în exercitarea funcției, principiului cinstei și corectitudinii, principiului conform căruia în exercitarea funcției și în îndeplinirea atribuțiilor aceștia trebuie să acționeze cu bună - credință.
Se mai arată în motivele de recurs că în mod netemeinic și nelegal instanța de fond a înlăturat vădita rea-credință și părtinire în luarea deciziilor din cadrul „Procesului verbal al ședinței de joi, 10 ianuarie 2013 - ora 1000” „la pachet”.
Reiterând considerentele expuse în cererea de chemare în judecată, recurenta subliniază că decizia contestată a fost emisă de către B. în mod vădit subiectiv, fiind luată sub imperiul emoțional față de sancționarea altor posturi de televiziune în cadrul aceleiași ședințe din data de 10 ianuarie 2013.
Mai arată recurenta că judecătorul fondului a apreciat, în mod netemeinic și nelegal, contrar considerentelor unei hotărâri judecătorești pronunțate între aceleași părți (sentința definitivă nr. 6899 din 04 decembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2/2012)că autoritatea intimată-pârâtă se poate substitui și valorifica drepturile individuale ale unor persoane care nu s-au considerat niciodată lezate, încălcând flagrant astfel dreptului recurentei la stabilirea propriei politici editoriale, garantat de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 504/2002, fiind în același timp o ingerință în conținutul programului interzis de alin. (3) din același articol, aspecte neanalizate de instanța de fond, înlăturate nelegal, ceea ce conduce la casarea sentinței recurate.
În opinia recurentei, judecătorul fondului nu a analizat criticile privitoare la faptul că pârâtul B., cu vădită rea-credință, a emis decizia contestată în totală contradicție cu art. 83 din Legea nr. 504/2002- Legea audiovizualului.
În acest sens, recurenta precizează că nici B. nu a făcut o reală individualizare a sancțiunii, aplicând în mod părtinitor sancțiuni în cadrul aceleiași ședințe, fără a ține cont de dispozițiile lit. a)-e) din articolul sus-menționat, neexistând nicio minimă referință în cadrul deciziei contestate (aspect reținut de instanța de fond), însă nici chiar judecătorul fondului nu s-a raportat la dispozițiile legale invocate de reclamantă, ci doar la prima propunere de 20.000 lei, respinsă de membrii B. în cadrul aceleiași ședințe.
II. Prin recursul formulat, pârâtul B. arată că instanța de fond a interpretat greșit decizia de sancționare dedusă judecății și a schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acesteia, hotărârea pronunțată fiind lipsită de temei legal și fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, în ceea ce privește diminuarea cuantumului amenzii aplicate de pârât de la 30.000 lei la 20.000 lei.
Arată recurentul că argumentul reținut de instanța de fond la adoptarea acestei soluții este formulat pe o greșită reținere a situației de fapt în ceea ce privește modul în care Consiliul a procedat la sancționarea intimatei-reclamante, în sensul că propunerile de amendare a acesteia nu au fost succesive, așa cum în mod greșit a reținut instanța de fond, ci concomitente, fiind vorba despre două propuneri de amendare, una de 20.000 lei și una de 30.000 lei, iar condiția de cvorum (prevăzută de art. 15 din Legea audiovizualului) pentru ca o decizie să poată fi adoptată a fost îndeplinită în ceea ce privește propunerea de amendare cu 30.000 lei, așa cum reiese din Procesul-verbal al ședinței.
În opinia recurentului, acest argument invocat de instanța de fond în susținerea deciziei sale de reducere a cuantumului amenzii nu se susține în realitate și nu poate constitui un motiv temeinic pentru reducerea amenzii prin decizia contestată, în condițiile în care, la adoptarea sancțiunii, membrii Consiliului care au votat aplicarea acestei amenzi au avut în vedere criteriile de la art. 90 alin. (4) al Legii audiovizualului.
Recurentul arată că instanța de fond nu și-a motivat în niciun fel decizia de reducere a cuantumului amenzii aplicate, singurul argument invocat decurgând dintr-o greșită interpretare a actelor administrative deduse judecății.
Solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și, în urma rejudecării cauzei, în temeiul dispozițiilor art. 3041 C. proc. civ., modificarea în parte a sentinței recurate, în sensul menținerii amenzii aplicate prin decizia contestată, în cuantumul stabilit prin aceasta de 30.000 lei, constatând că decizia contestată a fost emisă cu respectarea tuturor condițiilor de legalitate (inclusiv a criteriilor de individualizare a sancțiunii) prevăzute de Legea audiovizualului.
Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.
Reclamanta SC A. SRL a supus controlului de legalitate, în condițiile art. 952 din Legea audiovizualului nr. 504/2002, Decizia B. nr. 17 din 10 ianuarie 2013, prin care s-a dispus sancționarea reclamantei cu amendă în cuantum de 30.000 lei pentru încălcarea dispozițiilor art. 3 alin. (1) și (2) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, precum și ale art. 45 alin. (1), art. 64 alin. (1) lit. b) și alin. (3) și art. 65 lit. c) din Decizia B. nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual.
Împotriva deciziei de sancționare, reclamanta a formulat contestație la Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, care, prin sentința civilă nr. 3844 din 03 decembrie 2013, a admis în parte acțiunea acesteia și a dispus anularea în parte a deciziei contestate în sensul diminuării cuantumului amenzii aplicate de pârât de la 30.000 lei la 20.000 lei.
Soluția Curții de Apel este legală și temeinică, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente, în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 3 din Legea audiovizualului nr. 504/2002:
„(1) Prin difuzarea și retransmisia serviciilor de programe se realizează și se asigură pluralismul politic și social, diversitatea culturală, lingvistică și religioasă, informarea, educarea și divertismentul publicului, cu respectarea libertăților și a drepturilor fundamentale ale omului.
(2) Toți furnizorii de servicii media audiovizuale au obligația să asigure informarea obiectivă a publicului prin prezentarea corectă a faptelor și evenimentelor și să favorizeze libera formare a opiniilor.
(3) Răspunderea pentru conținutul serviciilor de programe difuzate revine, în condițiile legii, radiodifuzorului, realizatorului sau autorului, după caz.”
Art. 45 din Decizia B. nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual prevede că:
„(1) Orice persoană are dreptul la respectarea intimității în momente dificile, cum ar fi o pierdere ireparabilă sau o nenorocire.
(2) În cazul situațiilor de suferință umană, al dezastrelor naturale, accidentelor sau al actelor de violență, furnizorii de servicii media audiovizuale au obligația de a respecta imaginea și demnitatea persoanelor aflate în astfel de situații.”
Conform prevederilor art. 64 din Decizia B. nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual:
„(1) În virtutea dreptului fundamental al publicului la informare, furnizorii de servicii media audiovizuale trebuie să respecte următoarele principii:
a) asigurarea unei distincții clare între fapte și opinii;
b) informarea cu privire la un fapt sau un eveniment să fie corectă, verificată și prezentată în mod imparțial și cu bunăcredință.
(2) În cazul în care informațiile prezentate se dovedesc a fi eronate în mod semnificativ, furnizorul de servicii media audiovizuale trebuie să aducă rectificările necesare în cel mai scurt timp și în condiții similare de difuzare.
(3) În cazul în care informația provine din surse confidențiale sau a căror credibilitate nu este suficient verificată, se va menționa explicit acest fapt.”
Art. 65 lit. c) din Decizia B. nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual statuează faptul că, în emisiunile de știri și dezbateri, radiodifuzorii trebuie să respecte următoarele reguli: „c)titlurile și textele afișate pe ecran, să reflecte cât mai fidel esența faptelor și datelor prezentate.”
Din actele și lucrările dosarului rezultă următoarele:
În sarcina recurentei-reclamante s-a reținut faptul că în cadrul grupajelor informative și a emisiunilor de dezbateri difuzate în zilele de 4 și 5 ianuarie 2013, postul SC A. SRL a difuzat informații legate de incinerarea regizorului E., de implicarea soției sale în luarea deciziei ca regizorul să fie incinerat, iar nu înmormântat, de averea familiei E. și despre posibilii moștenitori.
În acest context, atât în emisiunile informative cât și în cele de dezbateri transmise în perioada menționată, au fost transmise imagini de la Cercul Militar, precum și de la Crematoriul Vitan, imagini în care o parte dintre oamenii prezenți la funeraliile regizorului o huiduiau pe văduva acestuia pentru presupusa decizie de a-l incinera și nu de a-l înmormânta, precum și pentru faptul că era îmbrăcată în alb la ceremonie.
B. a apreciat că intimitatea familiei E., aflată într-un moment dificil, de suferință, nu a fost respectată, încălcându-se astfel dispozițiile art. 45 alin. (1) din Codul Audiovizualului.
S-a mai reținut prin decizie că dreptul la viață privată al dnei F. a fost prejudiciat, întrucât postul SC A. SRL a difuzat informații referitoare la viața conjugală a soților E., informații ce vizau aspecte ce țineau de viața de familie a acestora.
Prin decizia contestată s-a mai reținut că în cadrul știrilor difuzate pe parcursul zilei de 05 ianuarie 2013 au fost prezentate informații potrivit cărora un presupus fiu nelegitim al regizorului ar fi făcut o solicitare adresată Judecătoriei sectorului 1 cu privire la stoparea incinerării regizorului, pentru a împiedica distrugerea prelevării probelor ADN în vederea stabilirii paternității, respectiv informații potrivit cărora în urma regizorului ar fi rămas șase copii.
Pârâtul a reținut că, deși în cadrul știrilor au fost prezentate atât informațiile primite pe surse, potrivit cărora ar exista o cerere din partea unui presupus fiu nelegitim al regizorului de a opri incinerarea acestuia, cât și declarațiile d-nei F., sora regizorului, care infirma o astfel de ipoteză, postul a difuzat știrea sub titluri care induceau publicului ideea că informația potrivit căreia fiul nelegitim a contestat incinerarea ar fi una certă.
B. a apreciat că informațiile oferite de radiodifuzor telespectatorilor prin știrile prezentate, în contradicție cu titlurile afișate, au fost de natură să prejudicieze dreptul acestora la informare corectă, precum și posibilitatea de a-și forma propria opinie în legătură cu subiectul prezentat, fapte ce contravin prevederilor art. 3 alin. (2) din Legea audiovizualului și art. 64 alin. (1) din Codul audiovizualului.
S-a apreciat de către pârât, de asemenea, că afișarea pe ecran a unor titluri care nu reflectau în mod fidel esența faptelor și a datelor prezentate în știri contravine dispozițiilor art. 65 lit. c) din Codul audiovizualului, respectiv că modalitatea în care radiodifuzorul a înțeles să abordeze aceste subiecte, punctele de vedere ce au fost prezentate, în contradicție cu titlurile afișate pe ecran, au fost de natură să prejudicieze atât memoria persoanei decedate, cât și viața privată a familiei sale, dar și dreptul la informare al publicului, căruia nu i s-au pus la dispoziție informații clare, verificate, astfel încât acesta să își poată forma propria opinie în legătură cu evenimentele prezentate.
Prima instanță a confirmat punctul de vedere al autorității intimate și a apreciat că situațiile de fapt descrise în decizia contestată în cauză sunt reale, iar reclamanta a săvârșit faptele menționate în cuprinsul acesteia, cu încălcarea dispozițiilor normative anterior enunțate.
La aceeași concluzie a ajuns și Înalta Curte în urma propriului demers de aplicare a cadrului normativ incident cauzei la situația de fapt.
Totodată, în opinia Înaltei Curți, instanța de fond a apreciat în mod corect că motivul invocat prin cererea de anulare a deciziei, întemeiat pe dispozițiile art. 15 alin. (4) din Legea nr. 504/2002, nu este fondat.
Astfel, conform art. 15 alin. (4) din Legea nr. 504/2002: „Exprimarea fiecărui vot deschis este însoțită de motivarea acestuia''.
Înalta Curte constată că, deși din procesul verbal al ședinței din 10 ianuarie 2013 nu rezultă că exprimarea fiecărui vot deschis ar fi fost însoțită de motivarea lui, curtea a apreciat în mod corect că legiuitorul nu a reglementat sancțiunea nulității exprese pentru nemotivarea verbală a votului în momentul exprimării acestuia, astfel că nu pot fi reținute împrejurări care să conducă la reținerea unei vătămări grave a drepturilor reclamantei prin această lipsă, vătămare care să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului, în condițiile în care din decizie rezultă motivele care au fost avute în vedere la adoptarea ei.
Curtea de apel a apreciat, de asemenea în mod corect, că din procesul verbal al ședinței din 10 ianuarie 2013 rezultă că au fost respectate dispozițiile art. 15 alin. (1) din Legea audiovizualului, potrivit cărora „în îndeplinirea funcțiilor și a atribuțiilor ce îi revin potrivit prezentei legi, Consiliul emite decizii, instrucțiuni și recomandări, în prezența a cel puțin 8 membri și cu votul a cel puțin 6 membri".
Analizând aspectele reținute în raportul de monitorizare, curtea de apel a constatat în mod corect că este justificată concluzia autorității pârâte în sensul că unele dezbateri și informații referitoare la decesul și incinerarea regizorului E. au depășit sfera unor informații de interes general, fiind de natură să afecteze viața privată a familiei acestuia, iar faptul că aceste persoane nu au reclamat vătămarea nu poate sta la baza anulării deciziei, având în vedere dispozițiile Legii audiovizualului.
În mod corect a apreciat curtea de apel că împrejurarea că difuzarea imaginilor de la Cercul Militar și crematoriu s-a realizat din spații publice, precum și faptul că subiectul morții regizorului E. a fost un eveniment local și internațional de interes major, sunt avute în vedere în aprecierea circumstanțelor obiective, însă nu pot sta la baza anulării sancțiunii.
Astfel, în mod corect s-a apreciat că, faptul că familia regizorului se afla într-un spațiu public, la un eveniment intens mediatizat, nu poate sta la baza concluziei că protecția vieții private nu mai face obiectul obligațiilor furnizorului de servicii media. Având în vedere natura evenimentului, exista obligația respectării dreptului la imagine a persoanei aflate într-o situație vulnerabilă, de suferință cauzată de pierderea ireparabilă.
Curtea a subliniat faptul că, deși manifestările mulțimii, care și-a exprimat în spațiul public gândurile, opiniile, credințele, nu sunt imputate reclamantei care a captat imaginile, totuși, în scopul difuzării acestora, reclamanta avea obligația de a evalua echilibrul dintre interesul publicului de a fi informat și dreptul persoanei la respectarea integrității sale morale.
Pentru argumentele expuse anterior, Înalta Curte constată, în acord cu instanța de fond, că prin decizia contestată s-a reținut în mod corect încălcarea dispozițiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 504/2002 și art. 64 alin. (1) lit. b), alin. (3) și art. 65 lit. c) din Decizia B. nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual.
Susținerea recurentei-reclamante, în sensul că nici pârâtul în decizia contestată și nici instanța de fond nu au făcut o reală individualizare a sancțiunii aplicate, este neîntemeiată.
Înalta Curte constată că decizia atacată a fost adoptată de B. în temeiul prevederilor art. 144 din Decizia B. nr. 220/2011, conform cărora:
”(1) Nerespectarea prevederilor art. 16 alin. (1), ale art. 27, 47 și 48, ale art. 90 alin. (1) și (3), ale art. 96, precum și nerespectarea prevederilor legale privind acordarea dreptului la replică se sancționează conform dispozițiilor art. 90 alin. (2) din Legea audiovizualului.
(2) Nerespectarea prevederilor celorlalte articole ale prezentei decizii, precum și refuzul ducerii la îndeplinire a dispozițiilor referitoare la acordarea rectificării se sancționează conform dispozițiilor art. 91 din Legea audiovizualului.
(3) În individualizarea sancțiunii Consiliul va ține cont, după caz, de următoarele aspecte:
a) gravitatea faptei și efectele acesteia;
b) sancțiunile primite anterior, pe o perioadă de cel mult un an, și modul în care furnizorul de servicii s-a raportat la acestea;
c) ziua din săptămână și intervalul de difuzare a emisiunii în cauză;
d) durata emisiunii;
e) audiența înregistrată.”
Potrivit prevederilor art. 91din Legea nr. 504/2002:
„(1) Încălcarea de către radiodifuzori sau distribuitorii de servicii a prevederilor prezentei legi, altele decât cele prevăzute la art. 90, sau a deciziilor cu caracter de norme de reglementare emise de Consiliu constituie contravenție.”
De asemenea, conform prevederilor art. 90 din Legea nr. 504/2002:
„(1) Constituie contravenții următoarele fapte: (…);
h) nerespectarea prevederilor art. 3, art. 17 alin. (4), art. 49, art. 54 alin. (2) și ale art. 58 alin. (1);
(2) Faptele prevăzute la alin. (1) se sancționează cu amendă de la 10.000 lei la 200.000 lei. (…);
(4) Individualizarea sancțiunii în cazul săvârșirii uneia dintre contravențiile prevăzute în prezenta lege se face ținându-se seama de gravitatea faptei, de efectele acesteia, precum și de sancțiunile primite anterior, pe o perioadă de cel mult un an.”
Înalta Curte apreciază că nu poate fi reținută nici critica recurentei-reclamante potrivit căreia decizia contestată a fost emisă de către B. în mod vădit subiectiv în raport cu sancționarea altor posturi de televiziune în cadrul aceleiași ședințe, din data de 10 ianuarie 2013.
În fapt, aplicarea diferențiată a sancțiunilor celorlalte societăți în cadrul ședinței din 10 ianuarie 2013 a fost justificată în mod obiectiv de respectarea de către B. a condițiilor legale în care pot fi emise deciziile de sancționare, iar acest fapt nu este de natură să atragă nelegalitatea deciziei ce face obiectul prezentei cauze.
Comparația pe care recurenta - reclamantă încearcă să o facă în raport cu alte posturi de televiziune sancționate în aceeași ședință publică este irelevantă și nu este de natură să atragă nelegalitatea actului contestat.
Cu privire la criticile formulate de recurentul-pârât, referitoare la individualizarea sancțiunii, respectiv la reducerea cuantumului amenzii aplicate, Înalta Curte constată că acestea sunt neîntemeiate.
Astfel, Curtea de apel, analizând întregul context în care au fost săvârșite contravențiile, astfel cum acesta rezultă din elementele de fapt expuse și care relevă gravitatea faptei, precum și împrejurarea că nu au fost invocate elemente subiective care să justifice aplicarea unei sancțiuni într-un cuantum ridicat, a apreciat în mod corect că amenda de 20.000 lei este suficientă pentru îndeplinirea scopului sancționator și preventiv.
Înalta Curte apreciază că prima instanță, exercitând controlul de legalitate al deciziei contestate sub toate aspectele, control subiectiv de plină jurisdicție, a dispus cu respectarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) și art. 8 și 18 din Legea nr. 554/2004.
Prima instanță, prin modificarea cuantumului amenzii aplicate, a anulat în parte decizia contestată, soluția fiind dispusă cu respectarea dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 554/2004. Acesta deoarece controlul exercitat de instanța de contencios administrativ nu s-a limitat la aspectele formale ale raportului juridic dedus judecății, ci a fost verificată vătămarea, aplicarea amenzii în raport de conduita recurentei-reclamante și de vătămarea produsă în raport cu principiile jurisdicționale ale Curții Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, potrivit art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, instanța, soluționând acțiunea, poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, un act administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o operațiune administrativă.
Raportul de drept administrativ este însă guvernat de principiul proporționalității între măsura dispusă în fiecare caz individual și interesul public ocrotit, impunând ca actele administrative să nu depășească limitele a ceea ce este adecvat și necesar pentru a atinge scopul urmărit, astfel ca inconvenientele cauzate particularului să nu fie disproporționate în raport cu scopurile urmărite.
Folosirea unei măsuri coercitive trebuie,astfel, să fie condiționată de respectarea principiului proporționalității.
Prin urmare, verificând raportul dedus judecății prin prisma principiului proporționalității, instanța învestită cu o acțiune în contencios administrativ subiectiv, de plină jurisdicție, poate modifica sau înlocui o sancțiune aplicată de autoritatea publică în limitele propriei marje de apreciere, modificarea fiind echivalentă unei anulări parțiale a actului administrativ.
Prin reducerea cuantumului amenzii, instanța de fond a respectat tocmai acest principiu, date fiind circumstanțele legate de gravitatea abaterii, așa cum au fost evidențiate mai sus.
Având în vedere că instanța de fond avea posibilitatea legală să reducă cuantumul amenzii aplicate, instanța de recurs apreciază că soluția de diminuarea cuantumului amenzii, de la 30.000 lei la suma de 20.000 lei, a fost pronunțată cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002 referitoare la criteriile de individualizare a sancțiunii, coroborate cu prevederile art. 144 alin. (2) și 3 din Decizia B. nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurenților sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală.
În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., recursurile vor fi respinse ca nefondate, menținându-se sentința atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de reclamanta SC A. SRL și de pârâtul B. împotriva sentinței civile nr. 3844 din 3 decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 februarie 2015.