Decizia nr. 960/2015
Asupra cererilor de față,
Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:
I. Circumstanțele cauzei;
1. Cadrul procesual;
Prin cererea depusă la data de 16 aprilie 2014, la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, A. a formulat atât cerere de revizuire, cât și contestație în anulare a Deciziei nr. 357 din 28 ianuarie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.
A fost invocat motivul prevăzut de dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ., respectiv, faptul că instanța a omis să cerceteze și să se pronunțe asupra motivelor de recurs invocate în concluziile scrise depuse la dosar, precum și motivul prevăzut de dispozițiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ., respectiv, dacă s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut.
2. Hotărârea atacată cu revizuire și contestație în anulare;
Prin Decizia nr. 357 din 28 ianuarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost respins, ca nefondat, recursul formulat de A. împotriva sentinței nr. 2175 din 27 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de control judiciar a reținut că prin sentința nr. 2175 din 27 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a admis acțiunea formulată de reclamantul b. în contradictoriu cu pârâtul A. și s-a constatat calitatea pârâtului de colaborator al Securității.
Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de apel a reținut că pârâtul a informat organele de miliție și de Securitate cu privire la discuțiile „neprincipiale la adresa partidului și statului, a șefului statului, precum și a națiunii române în general”, purtate de colegii săi de muncă.
S-a apreciat că aceste relatări se înscriu în ipoteza art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, întrucât au vizat îngrădirea dreptului la liberă exprimare și, totodată, au denunțat atitudini vădit contrare regimului totalitar comunist.
Apărările pârâtului, în sensul că declarațiile sale au fost date sub presiunea organelor de Securitate, au fost contrazise de probele administrate, constatându-se nerelevantă și împrejurarea că pârâtul se afla în atenția organelor de Securitate datorită atitudinii sale recalcitrante față de autoritățile epocii, întrucât o astfel de împrejurare nu constituie o cauză de exonerare dintre cele prevăzute limitativ de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâtul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de recurs invocate, recurentul-pârât a susținut în esență că în mod greșit instanța de fond a apreciat ca fiind îndeplinite condițiile impuse de dispozițiile art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea securității, pentru reținerea calității de colaborator.
Astfel, susține recurentul că declarațiile sale privind unele persoane din cadrul fostei IAEM Timișoara nu au fost date în calitate de colaborator al Securității, cum greșit s-a reținut prin sentința atacată, întrucât acesta nu a avut vreun angajament cu aceste organe, iar scopul acestor declarații viza rezolvarea unor probleme de muncă, respectiv schimbarea locului său de muncă, ca urmare a stării precare de sănătate.
Pe de altă parte, recurentul a arătat că în perioada 1984-1989, fiind cunoscut ca un element protestatar, a fost urmărit de organele de Securitate, iar declarațiile sale au fost redactate la sugestiile acestora, scopul său fiind rezolvarea unor probleme personale și nu acela de a denunța activități sau atitudini potrivnice regimului totalitar comunist sau al îngrădirii drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, cum greșit a apreciat prima instanță.
Înalta Curte, sesizată cu soluționarea recursului formulat în cauză, a apreciat că în mod corect s-a reținut, prin sentința atacată, calitatea de colaborator a recurentului-pârât, criticile formulate prin recursul declarat de acesta fiind nefondate.
Astfel, în ceea ce privește susținerea recurentului potrivit căreia declarațiile furnizate organelor de securitate nu au avut la bază un angajament, ci au vizat rezolvarea unor probleme de muncă, întrucât persoanele cu funcții de conducere nu îi aprobau schimbarea locului de muncă corespunzător stării sale de sănătate, instanța de control judiciar a constatat că această susținere este irelevantă, în raport de condițiile impuse de legiuitor pentru constatarea calității de colaborator al Securității.
Legiuitorul a condiționat constatarea calității de colaborator de furnizarea de date și informații organelor de Securitate, prin care se denunțau activități și atitudini potrivnice regimului totalitar comunist și nu de existența strictă a unui angajament semnat de acesta.
Or, în cauză, atașat notei de constatare din 3 iunie 2009 rezultă că recurentul este titularul Dosarului fond informații nr. x în care se află două documente datate 15 februarie 1989 și 20 septembrie 1989 întocmite și semnate olograf de acesta, care conțin delațiuni referitoare la manifestările „dușmănoase” ale unor colegi de serviciu.
Întrucât prin conținutul declarațiilor furnizate erau redate „discuții nepotrivite la adresa partidului, a șefului statului, a națiunii române”, care se referă, în fapt, la atitudini potrivnice regimului totalitar comunist, în mod corect s-a reținut prin sentința atacată că aceste relatări se înscriu în ipoteza prevăzută de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, întrucât au vizat îngrădirea dreptului la liberă exprimare și libertatea opiniilor prevăzută de art. 28 din Constituția României din 1965, coroborat cu art. 19 din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice și respectiv a dreptului la viață privată prevăzut de art. 17 din același Pact.
Instanța de control judiciar nu a primit nici susținerile potrivit cărora declarațiile date organelor de Securitate au fost determinate de presiunile organelor de securitate, având în vedere că acesta era urmărit datorită atitudinii sale protestatare, întrucât această împrejurare nu constituie o cauză de exonerare dintre cele prevăzute de dispozițiile O.U.G. nr. 24/2008.
II. Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție;
Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea cererilor de față, analizând motivele formulate în raport cu hotărârea atacată și dispozițiile legale incidente în cauză, va respinge cererile pentru considerentele ce urmează:
1. Argumentele de fapt și de drept relevante;
Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare prin care se cere însăși instanței ce a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege, să-și desființeze propria hotărâre și să procedeze la o nouă judecată.
Înalta Curte a constatat că această cale extraordinară de atac de retractare este deschisă exclusiv pentru situațiile prevăzute de art. 317 și art. 318 C. proc. civ., fără ca instanța de retractare să poată proceda la o reapreciere a probelor sau a dispozițiilor legale aplicabile în cauză.
Analizând hotărârea atacată, prin prisma dispozițiilor care reglementează contestația în anulare, Înalta Curte a constatat că decizia în cauză nu se circumscrie ipotezei arătată de contestator, respectiv aceea prevăzută de dispozițiile art. 318 C. proc. civ., întrucât procedând la analiza dispozițiilor legale în raport cu decizia atacată, instanța nu a putut identifica vreo greșeală materială ori o omisiune de a cerceta vreunul dintre motivele de casare sau modificare a hotărârii atacate.
În conformitate cu dispozițiile prevăzute de art. 322 pct. 2 C. proc. civ. revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut.
Înalta Curte, analizând hotărârea atacată în raport cu motivul de revizuire invocat, a constatat că cele trei ipoteze prevăzute de art. 322 pct. 2 C. proc. civ. vizează inadvertențele dintre obiectul pricinii supuse judecății și ceea ce instanța a hotărât.
Înalta Curte reține că dispozițiile menționate fac referire la aplicarea principiului disponibilității, care nu îngăduie instanței să depășească obiectul acțiunii sau al celorlalte cereri accesorii ori incidentale, dar nici nu-i permite să omită a se pronunța asupra unui capăt de acțiune. Or, analizând din această perspectivă hotărârea atacată cu revizuire, Înalta Curte reține că instanța de fond și instanța de control judiciar s-au pronunțat pe cererea de chemare în judecată, așa cum a fost formulată, nefiind incidente motivele de revizuire invocate.
2. Temeiul legal al soluției adoptate;
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 320 și art. 326 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererile formulate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge cererile de revizuire și contestație în anulare formulate de A. împotriva Deciziei nr. 357 din 28 ianuarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 martie 2015.