Decizia nr. 979/2015
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Procedura în fața primei instanțe;
Prin cererea formulată la data de 10 decembrie 2012, reclamanta A. a solicitat instanței de contencios administrativ anularea Deciziei nr. 405 din 22 octombrie 2012, emisă de pârâtul B.
2. Hotărârea instanței de fond;
Prin sentința civilă nr. 1438 din 23 aprilie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul B.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că, potrivit art. 32 alin. (2) din Legea nr. 489/2006, personalul didactic care predă religia în școlile de stat se numește cu acordul cultului pe care îl reprezintă, în condițiile legii.
Aplicând prevederile legale citate la speță, Curtea a reținut că prevederea legală citată trimite la reglementările de ordin secundar, stabilite de fiecare cult religios. Or, reglementările aplicabile în cauză sunt tocmai hotărârile Sfântului Sinod la care face trimitere reclamanta. Prin urmare, nu se poate reține existența unei discriminări, câtă vreme prevederile legale se aplică tuturor persoanelor aflate în situații similare. Mai exact, în lumina Deciziei Curții Constituționale nr. 997/2008, nici pârâtul și nici instanța de judecată nu pot constata o eventuală situație discriminatorie în conținutul unui text legal, întrucât acest lucru ar contraveni Constituției, așa cum s-a statuat pe cale contenciosului constituțional.
În raport cu cele reținute, Curtea a constatat că decizia atacată a fost legal emisă, motiv pentru care a respins acțiunea ca neîntemeiată.
3. Calea de atac exercitată;
Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, reclamanta A. a declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 3041 C. proc. civ.
În motivarea căi de atac, recurenta susține că instanța de fond nu a intrat și nu a făcut o cercetare a fondului cauzei întrucât aceasta a înțeles să se prevaleze de cele statornicite de Curtea Constituționala a României prin decizia amintită mai sus.
Așadar, se impune a se retine că instanța de fond în mod criticabil nu a analizat toate motivele invocate de către recurenta - reclamantă, după cum nu a arătat în ce maniera decizia Curții Constituționale a României o împiedică a constata o eventuală discriminare, cu atât mai mult cu cât prin cererea modificatore și completatoare la acțiunea inițială, recurenta reclamantă a apreciat expres și motivat faptul că prin petiția din 15 mai 2012 a chemat autoritatea pârâtă să se pronunțe cu privire la fapte de discriminare și nu să "cenzureze" prin decizii sau modul de adoptare a unei legi sau a unui alt act normativ cu aceeași forță juridică respectiv că a înțeles să cheme instanța de fond în aceleași condiții.
Așadar pe de o parte instanța de fond nu și-a motivat hotărârea respectiv nu a prezentat argumentativ pentru ce considerente a găsit ca neîntemeiată acțiunea reclamantei, preferând a retine simple aprecieri nemotivate, iar pe de alta a înțeles să se prevaleze, în mod greșit de dispozițiile din decizia Curții Constituționale, neincidente în cauza pendinte, pentru motivele deja dezvoltate, atât mai sus cât și pe larg atât prin petiție cât și prin contestație.
Față de acestea se poate desprinde fără tăgadă că instanța de fond nu prezintă motive temeinice care să stea la baza hotărârii pronunțate, respectiv că preferă simple afirmații enunțiative, preluate din întâmpinarea depusă de pârâtă, pe care și le însușește fără a aprecia cu luarea în seamă și a susținerilor reclamantei, după cum înțelege să nu motiveze nici modul în care decizia Curții Constituționale produce efecte în cauză.
4. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului;
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurentă și a dispozițiilor art. 3041 C. proc. civ., față de materialul probator și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat, însă în limitele și pentru considerentele care se vor arăta în continuare.
Astfel cum rezultă din actele și lucrările dosarului, reclamanta A. a solicitat instanței de contencios administrativ anularea Deciziei nr. 405 din 22 octombrie 2012 emisă de pârâtul B.
Examinând conținutul Hotărârii nr. 405 din 22 octombrie 2012 emisă de B. (filele nr. 8-13 dosar fond), Înalta Curte remarcă faptul că această decizie a fost pronunțată în Dosarul nr. x/2012, având ca părți pe petenta A. și pe reclamanta C., prin D.
Înalta Curte constată că instanța de fond a soluționat pricina fără a nominaliza și cita în cauză C., prin D., care a fost parte în decizia contestată.
În conformitate cu prevederile art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ., care consacră rolul activ al judecătorului, judecătorul este în drept, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă în susținerea pretențiilor și apărărilor lor, să le ceară acestora să prezinte explicații, oral sau în scris, precum și să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, și de asemenea acesta are îndatorirea de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.
În materia contenciosului administrativ sunt incidente, în plus, dispozițiile art. 161 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, care prevăd că ”Instanța de contencios administrativ poate introduce în cauză, la cerere, organismele sociale interesate sau poate pune în discuție, din oficiu, necesitatea introducerii în cauză a acestora, precum și a altor subiecte de drept”. Prevederile art. 161 teza a II-a din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, care conferă instanței de contencios administrativ posibilitatea ca, din oficiu, să pună în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a organismelor sociale interesate sau a altor subiecte de drept, dau expresie principiului rolului activ al judecătorului, mai sus evocat, în virtutea căruia acesta poate propune lărgirea cadrului procesual în scopul asigurării unei soluționări juste și complete a cauzei.
Se constată, în litigiu, că în exercitarea rolului activ ce revine instanței de contencios administrativ, potrivit art. 129 C. proc. civ. și art. 161 teza a doua din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, prima instanță era datoare să pună în discuția părților, din oficiu, necesitatea introducerii în cauză a C., prin D., subiect de drept care este îndreptățit să formuleze propriile apărări față de susținerile din acțiunea reclamantei, numai în această modalitate putându-se crea premisele soluționării judicioase și complete a litigiului și a pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.
De asemenea, trebuie avut în vedere faptul că efectele hotărârii judecătorești se întind numai inter partes, respectiv între părțile în litigiu, ori în situația în care episcopia reclamantă în decizia atacată nu a avut calitatea de parte, sentința nu este opozabilă acesteia.
Neprocedând în modul enunțat mai sus, instanța de fond a pronunțat o hotărâre lovită de nulitatea prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., ceea ce atrage incidența motivului de casare reglementat de art. 304 pct. 5) C. proc. civ.
Pentru aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) - (3) raportat la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 1438 din 23 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.
Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 martie 2015.