Prejudiciu decurgând din săvârșirea unei infracțiuni. Decesul unuia dintre inculpați intervenit pe parcursul judecății cauzei penale. Nesoluționarea laturii civile ca urmare a încetării procesului penal față de persoana decedată. Acțiune în despăgubiri îndreptată împotriva moștenitorilor. Începutul termenului de prescripție. Efectele hotărârii penale în fața instanței civile în raport cu dispozițiile noului Cod de procedură penală.
Cuprins pe materii : Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală.
Index alfabetic : infracțiune
- hotărâre penală
- prejudiciu
- moștenitori
- parte civilă
- prescripție
- autoritate de lucru judecat
Decretul nr. 167/1958, art. 1, art. 3, art. 16
NCPP, art. 27, art. 28
Notă : Decretul nr. 167/1958 a fost abrogat de Legea nr. 71/2011 la data de 1 octombrie 2011
1. În condiţiile în care acţiunea civilă a fost alăturată celei penale în procesul penal, în cadrul căruia instanţa, constatând decesul inculpatului, a făcut aplicarea dispoziţiilor art.27 alin.(2) din noul Cod de procedură penală, termenul de prescripţie pentru exercitarea acţiunii civile începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii penale prin care a fost lăsată nesoluţionată latura civilă, moment la care s-a născut dreptul la acţiunea separată, până atunci neputându-se reţine o atitudine pasivă a titularului dreptului ce ar fi putut atrage aplicarea sancţiunii civile a prescripției.
2. Câtă vreme instanţa penală nu a pronunţat o hotărâre de condamnare întrucât a intervenit decesul inculpatului, însă a stabilit că acesta a săvârșit infracţiunile reţinute în sarcina sa, statuând, totodată, şi cu privire la forma de vinovăţie cu care acesta a acţionat cât şi asupra cuantumului prejudiciului produs de către coinculpați prin faptele reținute, succesorii în drepturi ai inculpatului decedat, chemați în judecată de partea civilă în vederea recuperării prejudiciului suferit, nu pot invoca imposibilitatea reţinerii autorităţii de lucru judecat a hotărârii penale în ceea ce îl priveşte pe autorul lor.
Modalitatea în care instanţa penală a stabilit săvârşirea faptelor pentru care autorul pârâților a fost trimis în judecată alături de alte persoane, este intrată în autoritatea de lucru judecat şi se repercutează asupra judecăţii civile, date fiind indivizibilitatea faptei ilicite, precum şi forma de participaţie. Adică, statuându-se în ce au constat acţiunile ilicite şi faptul că cei condamnaţi s-au aflat în coautorat cu defunctul autor al părților pârâte din acțiunea în despăgubiri, jurisdicţia civilă nu ar putea stabili contrariul.
Potrivit dispozițiilor art. 28 alin. (1) din noul Cod de procedură penală, hotărârea definitivă a instanţei penale se bucură de prezumţia absolută a autorităţii de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o, nu şi în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite, însă, în măsura în care aceste aspecte au fost dezlegate în faţa instanţelor penale, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat poate fi reţinut, în lipsa unei probe contrare. Și cum în procesul civil, pârâții – succesori ai inculpatului decedat - nu au răsturnat prezumţia de adevăr rezultată din hotărârile penale şi, dat fiind litisconsorţiul procesual în care s-a aflat autorul pârâţilor cu ceilalţi condamnaţi în procesul penal, nu se poate pretinde că efectele acelei judecăţi nu se răsfrâng şi asupra jurisdicţiei civile.
Secția I civilă decizia nr. 153 din 25 ianuarie 2017
Prin cererea înregistrată la data de 20.04.2014 pe rolul Tribunalului Dolj, Secţia I civilă, reclamanta A. SA a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 25 alin. (5), art. 27 alin. (2), art. 28, art. 397 alin. (5) C.proc.civ., art. 998, 999, art. 1003 vechiul Cod civil, art. 1357, art. 1381, art. 1382 C.civ., în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi D., în calitate de succesori acceptanţi ai succesiunii inculpatului decedat în cursul judecăţii, E., obligarea acestora la plata sumei de 1.400.728,86 lei în solidar cu ceilalţi inculpaţi condamnaţi, reprezentând prejudiciul suferit de către reclamantă, cu care s-a constituit parte civilă în cursul procesului penal, reprezentând suma nerecuperată de către bancă din totalul transferat de către inculpatul decedat împreună cu ceilalţi coinculpaţi.
Prin sentinţa nr. 187 din 16.06.2014 Tribunalul Dolj, Secţia I civilă a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Secţiei a II-a civilă a aceleiaşi instanţe, reţinând că reclamanta pretinde, prin prezenta acţiune, un prejudiciu material produs în cadrul activităţii desfăşurate în calitate de comerciant (profesionist), sens în care competenţa de soluţionare a cauzei este atrasă de atare calitate.
Prin sentinţa nr. 424 din 24.11.2015 pronunţată de Tribunalul Dolj, Secţia a II-a civilă, a fost respinsă acţiunea.
Prin decizia nr. 513 din 31.05.2016, Curtea de Apel Craiova, Secţia a II-a civilă a admis apelul reclamantei şi a schimbat sentinţa atacată în sensul că a obligat, în solidar, pe pârâţii B., C. şi D., succesori în drepturi ai inculpatului decedat E., doar în limita activului succesoral, la plata sumei de 1.400.728,86 lei, cu dobânda legală până la data achitării efective.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 5, 6, 8 C.proc.civ., pârâţii, susţinând că hotărârea atacată a fost pronunţată cu grava încălcare a normelor de competenţă de ordine publică, a regulilor de procedură care generează nulitate, nu cuprinde motivele efective pentru care se dispune, încalcă normele de drept material în materie penală dar şi civilă, după cum urmează:
1.În mod greşit cauza a fost soluţionată de către o instanţă având în competenţă litigii cu profesionişti, întrucât aceasta era de competenţa instanţei civile.
Având în vedere obiectul cererii-antrenarea răspunderii civile delictuale pentru o faptă reprezentând un delict civil presupus a fi fost săvârşit de către o persoană fizică, fără vreo legătură juridică cu instituţia bancară, calitatea de profesionist a persoanei juridice ce a suferit prejudiciul, parte civilă în dosarul penal, nu are nicio relevanţă în speţă, competenţa aparţinând instanţei civile de drept comun.
Însăşi intimata din prezenta cauza a susţinut atât la fond, cât şi în apel, caracterul civil al litigiului, fiind evident că presupusa prejudiciere a băncii nu s-a făcut într-un cadru contractual, persoana fizică neavând niciun fel de legătură juridică cu societatea comercială.
2.Instanţa de apel a schimbat temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, încălcând astfel principiul contradictorialităţii, al disponibilităţii şi al dreptului la apărare.
Deşi reclamanta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 998 - 999 şi 1003 C.civ., instanţa a reţinut în considerente un cu totul alt temei, neinvocat de parte, respectiv art. 774 coroborat cu art. 777 din vechiul Cod civil, aspect ce ar fi trebuit pus în discuţia părţilor, fiind astfel încălcat art. 22 C.proc.civ.
În acest sens se arată că în apel, după rămânerea în pronunţare a hotărârii, direct în faza redactării acesteia, instanţa reţine un temei juridic distinct (art.774 coroborat cu art.777 din vechiul Cod civil), fără a-1 fi pus în prealabil în discuţia părţilor. Chiar dacă un astfel de aspect de corectă calificare ar fi fost sesizat în această fază, instanţa de apel era datoare a repune cauza pe rol şi a-l supune dezbaterii în contradictoriu. Instanţa de apel, în mod nejustificat, a respins cererea de amânare a judecăţii formulată de apărătorul pârâţilor (singura, dovedită), grăbindu-se să soluţioneze cauza, cu încălcarea gravă a procedurii.
În ceea ce priveşte temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, în mod corect instanţa de fond a apreciat că dispoziţiile legale invocate de reclamantă prevăd că obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat revine direct şi nemijlocit autorului faptei ilicite şi prejudiciabile, neexistând niciun text de lege care să reglementeze răspunderea colectivă. Or, în speţă, este evident că pârâţii nu sunt autorii faptei prejudiciabile, răspunderea lor neputând fi angajată în condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie-temei ales de reclamantă, nici direct, nici indirect, căci nu sunt întrunite ipotezele legale. Mărirea fără justă cauză a patrimoniului pârâţilor pe seama patrimoniului reclamantei nu are legătură cu obligaţia de plată a pasivului succesoral şi nici cu o obligaţie de reparare a unui prejudiciu cauzat printr-o faptă proprie a lor, căci aceasta nu există.
Este adevărat că, la data de 25.05.2015, după ce instanţa de fond a rămas în pronunţare asupra excepţiei de necompetenţă funcţională, reclamanta a depus concluzii scrise privind excepţia, în care face referire şi la art. 774, art. 777 din vechiul Cod civil, însă aceste concluzii s-au depus după închiderea dezbaterilor şi luarea în pronunţare a cauzei, în afara cadrului procedural al contradictorialităţii, oralităţii şi asigurării dreptului la apărare. Orice modificare a cadrului procesual încalcă art. 204 alin. (1) şi (3) C.proc.civ., întrucât nu există un acord al pârâţilor.
3.Cererea de chemare în judecată şi calea de atac a apelului au fost promovate de către o persoană fără capacitate procesuală.
Este adevărat că, potrivit art. 56 alin. (2) C.proc.civ., pot sta în judecată şi entităţi fără personalitate juridică dacă acestea sunt constituite în condiţiile legii. În speţă, însă, sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale care în art. 43 statuează regimul juridic al sucursalei ca fiind dezmembrământ fără personalitate juridică al societăţii comerciale. Acţiunea civilă în cadrul procesului penal a fost formulată de o entitate fără personalitate juridică şi fără a avea vreo împuternicire de reprezentare, respectiv acţiunea în justiţie a fost promovată de către sucursală în nume propriu, iar nu în calitate de reprezentant al societăţii mamă, sens în care devin aplicabile dispoziţiile art. 40 C.proc.civ. privind sancţiunea nulităţii.
În acelaşi sens, recurenţii-pârâţi invocă dispoziţiile Deciziei în interesul legii nr. 9/2016, conform cărora „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, cererea de chemare în judecată şi reprezentarea convenţională a persoanei juridice în faţa instanţelor de judecată nu se poate face prin mandatar persoană juridică, nici prin consilierul juridic sau avocatul acesteia din urmă”.
4.Cererea de chemare în judecată este prescrisă, raportat la dispoziţiile art. 1, 3 şi 16 din Decretul nr. 167/1958, coroborat cu dispoziţiile art. 6 alin. (1), (2) şi (6) C.proc.civ.
Faptele despre care se afirmă că au condus la producerea prejudiciului au fost săvârşite, aşa cum susţine reclamanta, în cursul anului 2007, dosarul penal fiind înregistrat în 2008.
Conform reglementărilor penale în vigoare la acel moment, acţiunea civilă putea fi alăturată acţiunii penale în cadrul procesului penal, prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă. Per a contrario, persoana vătămată avea posibilitatea de a recupera prejudiciul şi în cadrul unei acţiuni civile, anterior sesizării instanţei penale, demers ce nu a fost întreprins, persoana vătămată rămânând în pasivitate.
Art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 prevede că prescripţia nu este întreruptă dacă s-a pronunţat încetarea procesului, ipoteză reţinută în cadrul dosarului nr. x/30/2008 în privinţa autorului pârâţilor. În aceste condiţii, reclamanta nu şi-a valorificat dreptul în termenul legal de prescripţie de 3 ani de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască persoana responsabilă de producerea prejudiciului.
Termenul limită în care reclamanta putea demara judiciar valorificarea dreptului său era la nivelul anului 2010. Chiar dacă art. 27 alin.(2) C.proc.pen. prevede că după lăsarea ca nesoluționată a laturii civile în procesul penal se poate introduce acţiune în instanţa civilă, regulile prescripţiei trebuie respectate.
5. Instanţa a încălcat grav normele de drept material şi nu a stabilit starea de fapt pe baza de probe, conform dispoziţiilor legale.
Instanţa de apel nu a procedat la administrarea de probatorii în dovedirea condiţiilor răspunderii civile delictuale şi nu le-a analizat pe cele deja existente la dosarul cauzei
Atât acţiunea introductivă de instanţă cât şi motivele de apel sunt argumentate, în ceea ce priveşte întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, exclusiv pe existenţa rechizitoriului DIICOT şi a unor hotărâri judecătoreşti de condamnare a altor persoane.
Hotărârile penale au fost desfiinţate sub raportul laturii civile, singura decizie cu caracter irevocabil fiind decizia nr. 1136 din 31.03.2014 pronunţată de ICCJ în dosar nr. x/30/2008*, conform căreia acţiunea civilă exercitată împotriva inculpatului decedat în vederea asigurării recuperării prejudiciului va fi lăsată în nesoluţionare, aparţinând părţii civile dreptul de a introduce o astfel de acţiune la instanţa civilă, fiind înlăturată astfel obligarea succesorilor în drepturi ai inculpatului decedat faţă de care a încetat procesul penal, la plata de daune materiale către partea civilă, A. SA.
Deşi instanţa de apel reţine că se impune analiza îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, în realitate aceasta s-a limitat la a lua în considerare rechizitoriul şi considerentele hotărârii penale fără a fi analizat, în mod nemijlocit, în ce măsură autorul pârâţilor se face vinovat de săvârşirea unei fapte producătoare de prejudicii. Instanţa de apel susţine ca apărările pârâţilor în sensul inexistenței, în ceea ce îl priveşte pe autor, a unei hotărâri de condamnare sunt nefondate, nefiind de natură să înlăture angajarea răspunderii civile delictuale. Se reţine, în considerentele hotărârii atacate, că pârâţii nu ar fi propus nicio probă care să facă dovada contrară, aspect contrazis de situaţia din dosar.
Rechizitoriul reprezintă actul de sesizare al instanţei de judecată, cuprinde descrierea situaţiei de fapt şi încadrarea juridică a faptelor, fără a constitui o probă prin el însuşi.
De asemenea, hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.
A reţine că elementele antrenării răspunderii civile delictuale ar rezulta generic din dosarul penal (care nici nu a fost ataşat la dosarul prezentei cauze deşi era obligatoriu) este complet eronat, căci încetarea procesului penal intervenită ca efect al decesului unuia dintre inculpaţi şi lăsarea în nesoluționare a cauzei civile nu permite instanţei civile să considere ca fiind stabilită deja în procesul penal o faptă ilicită săvârşită cu vinovăţie şi producând un prejudiciu, în sarcina autorului pârâţilor, fiind nevoie de probe administrate nemijlocit în procesul civil sau de examinarea concretă a probelor administrate în procesul penal.
În cauză, condiţiile răspunderii civile delictuale au fost analizate exclusiv pe baza rechizitoriului şi a hotărârilor penale pronunţate, fiind astfel încălcate art. 5 alin. (1), art. 6, art. 7, art. 20 şi art. 22 alin. (1) şi (2) C.proc.civ., art. 21 şi 24 din Constituţia României, art. 6 CEDO.
Pârâţii au solicitat încă de la instanţa de fond, dar şi în cadrul apărărilor formulate în faţa instanţei de apel, administrarea unui probatoriu complet, inclusiv ataşarea în întregime a dosarului penal, ascultarea ca martori în cauza civilă a persoanelor participante la procesul penal, astfel încât instanţa sa îşi formeze o opinie completă şi corectă asupra chestiunii deduse judecaţii.
6. Deşi constată formal că autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale nu poate fi reţinută, în realitate concluziile instanţei de apel conduc exact către această ipoteză, apreciindu-se că „drepturile recunoscute sau constatate printr-o hotărâre definitivă, nu pot fi contrazise printr-o hotărâre ulterioară dată în alt proces”.
7. Recurenţii-pârâţi au invocat imposibilitatea reţinerii autorităţii de lucru judecat a hotărârii penale prin care s-a dispus încetarea procesului penal faţă de autorul lor, faţă de acesta, susţinând că, în cazul concret, hotărârea penală nu poate fi avută în vedere căci ea nu oferă elementele necesare antrenării răspunderii civile delictuale a autorului.
Aspectele reţinute în rechizitoriu cu privire la fiecare dintre inculpaţii trimişi în judecată nu pot fi luate în considerare dacă nu a fost administrat probatoriul pentru fiecare dintre inculpaţi.
Cum autorul recurenţilor-pârâţi îşi rezervase dreptul la tăcere, faţă de acesta opera prezumţia de nevinovăţie până la pronunţarea unei hotărâri penale de condamnare. Având în vedere că o asemenea hotărâre nu există, întrucât procesul penal a încetat faţă de autorul recurenţilor-pârâţi datorită decesului acestuia, concluzia instanţei de apel potrivit căreia la data decesului, respectiv a deschiderii succesiunii, în patrimoniul defunctului ar fi existat o obligaţie de acoperire a unui prejudiciu reţinut în sarcina sa şi invocat de către A. SA, este eronată.
Instanţa de apel, în prezenta cauză, nu analizează probele administrate în procesul penal (declaraţii ale participanţilor, înscrisuri, toate celelalte probe administrate la urmărirea penală şi în faza de judecată), pentru a stabili, cu privire la autorul pârâţilor, existenta faptei, a prejudiciului, a vinovăţiei şi cauzalității.
Mai mult, se impune administrarea nemijlocită a probatoriului cu declaraţiile participanţilor la procesul penal (inculpaţi, martori etc.) pentru că în procesul penal, autorul pârâţilor nu a recunoscut faptele, acesta nu a putut valorifica în faza de judecată dreptul la apărare şi nu a putut pune întrebări, în condiţii de contradictorialitate efectivă, celor care au făcut referiri la persoana sa. De aceea, în prezenta cauza trebuia reluată probațiunea în condiţiile procesului civil, la cererea reclamantei şi a pârâţilor (care au contestat existenţa faptei, vinovăţia, prejudiciul, legătura de cauzalitate) sau la dispoziţia instanţei, conform art. 22 C.proc.civ.
8. Instanţa de apel nu analizează probatoriul administrat de către pârâţi, şi anume certificatul de moştenitor şi hotărârile instanţei civile, irevocabile, care anulează integral actul de partaj voluntar, excluzând de la masa partajabilă unul dintre imobile.
Recurenţii susţin că nu poate fi antrenată răspunderea solidară a moştenitorilor legali, ci în ipoteza în care s-ar constata că, într-adevăr, sunt întrunite elementele antrenării răspunderii civile delictuale şi că moştenitorii ar trebui să suporte prejudiciul din patrimonial preluat, trebuie determinată partea fiecăruia la suportarea prejudiciului, în funcţie de masa succesorală ce a revenit fiecăruia.
Nu s-a pus nicio clipă problema antrenării răspunderii civile delictuale a recurenţilor pârâţi pentru fapte proprii, ci pentru pretinse fapte reţinute în sarcina autorului lor care, în lipsa unei hotărâri penale de condamnare, trebuie dovedite în faţa instanţei civile. Simpla enumerare a unor fapte penale indicate în rechizitoriu nu conduce implicit la reţinerea, în mod irevocabil, a acelor fapte în sarcina autorului lor, căci, într-o astfel de ipoteză, instanţa penală ar fi admis acţiunea civilă inclusiv împotriva autorului lor, obligând pe pârâţi la plata prejudiciului în solidar cu ceilalţi inculpaţi.
În acest context, chiar art. 777 din vechiul Cod civil invocat de instanţa de apel, impune a se determina "partea ereditară" şi a se stabili plata datoriilor în proporţie cu aceasta, ceea ce nu s-a făcut de instanţa de apel.
Înalta Curte a procedat, la data de 7.11.2016, la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, după depunerea la dosar a întâmpinării şi răspunsului la întâmpinare.
Completul de filtru, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C.proc.civ., a dispus, prin rezoluţia de la aceeaşi dată, comunicarea către părţi, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C.proc.civ.
La data de 18.11.2016, în termen legal, intimata-reclamantă a formulat punct de vedere la raport, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii căii de atac pentru neinvocarea unor motive de nelegalitate, ci a unor stări de fapt.
Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, care, contrar susţinerilor reclamantei, pot fi încadrate, în parte, în dispoziţiile art.488 C.proc.civ., Înalta Curte constată următoarele:
1. Prima critică vizează competența funcțională a instanței de apel care ar fi soluționat cauza de drept civil într-un complet specializat în litigii cu profesioniști.
Se reţine că între instanţele de fond a operat o calificare a litigiului ca fiind un litigiu cu profesionişti, sens în care a fost admisă excepţia necompetenţei funcţionale a Secţiei I iar dosarul a fost transmis spre soluţionare Secţiei a II-a a tribunalului. Deşi iniţial, ambele părţi au fost de acord cu admiterea necompetenţei funcţionale, pusă în discuţia părţilor din oficiu de instanţa de fond, în faţa completului specializat părţile au susţinut că litigiul are o natură civilă, repunând astfel în discuţie această excepţie.
Cum instanţa s-a declarat competentă, soluţia a fost atacată doar de reclamantă odată cu fondul. Pârâţii au solicitat respingerea acestui motiv de apel al reclamantei.
La rândul său, instanţa de apel a considerat că operează delimitarea de competenţă, dată fiind specializarea suplimentară a acesteia în litigii cu profesionişti. Însă tot instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că legea civilă se aplică deopotrivă şi raporturilor între profesionişti şi orice alte subiecte de drept civil, neexistând o competenţă proprie sub acest aspect a secţiilor din cadrul instanţei de control judiciar.
Obligaţi fiind, prin decizia atacată în prezent, la plata despăgubirilor, pârâţii au reluat, în recurs, critica necompetenţei funcţionale a secţiei specializate a instanţei de apel.
Critica formulată nu poate fi încadrată în cazul de nelegalitate prevăzut de art.488 alin.(1) pct. 3 C.proc.civ., menţionat în memoriul de recurs, care se referă exclusiv la competenţele de ordine publică.
Or, spre deosebire de competenţa materială funcţională (rationae oficii) care stabileşte funcţiile şi rolul fiecăreia dintre categoriile de instanţe, care fac parte din sistemul judiciar român (judecătorii, tribunale, curţi de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi instanţe judecătoreşti de drept comun şi instanţe judecătoreşti speciale) şi care este de ordine publică, potrivit art.129 alin.(2) pct. 2 C.proc.civ, necompetenţa materială procesuală a unei secţii specializate a instanţei, este de ordine privată astfel că nu poate constitui obiect de cenzură în recurs prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin.(1) pct.3 C.proc.civ.
Critica însă poate fi analizată prin prisma dispoziţiilor art.488 alin.(1) pct.5 C.proc.civ., în măsura în care, judecata cauzei de către un complet specializat în litigii cu profesionişti, ar încălca o normă de procedură din care ar rezulta o vătămare adusă părţii şi care nu ar putea fi înlăturată decât prin casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Înalta Curte reţine că după abrogarea Codului de comerţ prin art. 230 alin.(1) lit. c) din Legea nr.71/2011, nu mai există o competenţă specializată având drept criteriu legal calitatea de comerciant a părţii antrenate în proces (astfel cum era reglementată de art.56 Cod comercial), competenţa materială procesuală a instanţelor/secţii/completuri specializate determinându-se în funcţie de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare, astfel cum s-a statuat şi în interpretarea dată prin Decizia nr.18 din 17.10.2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii.
Prin urmare, dacă nu intervine un criteriu de stabilire a competenţei în raport cu obiectul cauzei sau natura litigiului, instanţele civile au deplină jurisdicţie în materia raporturilor juridice substanţiale de drept civil chiar şi atunci când o parte este profesionist.
Cum în cauză litigiul dedus judecăţii poartă asupra răspunderii civile delictuale pentru fapta
ilicită a unei persoane fizice prin care s-a cauzat un prejudiciu unui profesionist în accepţiunea termenului dată de art. 3 C.civ., şi a fost eronat considerat a atrage o competenţă specializată după calitatea de profesionist a uneia dintre părţi, critica privind necompetenţa procesuală a instanţelor de fond care au soluţionat cauza este neîntemeiată întrucât acestea au competenţa generală de drept comun care le permite judecata cauzei, astfel că partea nu poate susţine că a existat o vătămare ce i s-a adus prin încălcarea unei norme ce guvernează desfăşurarea procesului civil.
Prin urmare, chiar dacă litigiul a fost soluţionat de Curtea de Apel Craiova, Secţia a II-a civilă, câtă vreme această instanţă are plenitudine de jurisdicţie în materie civilă, nu se poate constata că ar fi fost încălcată competenţa funcţională, din punct de vedere material sau procesual.
2. O altă critică se referă la împrejurarea că instanţa de apel ar fi schimbat temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, încălcând astfel principiul contradictorialităţii, al disponibilităţii şi al dreptului la apărare, în condiţiile în care nu s-a limitat la analiza temeiului invocat în acţiune de reclamantă, art. 998 - 999 şi 1003 din vechiul Cod civil, ci a avut în vedere, direct în faza redactării hotărârii, art. 774 coroborat cu art. 777 din vechiul Cod civil, aspect ce nu a fost pus în discuţia părţilor, fiind astfel încălcat art. 22 din noul Cod de procedură civilă. Pârâţii susţin şi că temeiul juridic nou invocat este greşit reţinut întrucât dispoziţiile legale invocate de reclamantă vizează răspunderea directă şi nemijlocită a autorului faptei ilicite şi nu răspunderea colectivă. Cum pârâţii nu sunt autorii faptei prejudiciabile, răspunderea lor nu poate fi angajată în condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie-temei ales de reclamantă, nici direct, nici indirect, căci nu sunt întrunite ipotezele legale iar mărirea fără justă cauză a patrimoniului pârâţilor pe seama patrimoniului reclamantei nu are legătură cu obligaţia de plată a pasivului succesoral şi nici cu o obligaţie de reparare a unui prejudiciu cauzat printr-o faptă proprie a lor, căci aceasta nu există.
Este nefondată această critică ce poate fi analizată prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin.(1) pct. 5 C.proc.civ., privind încălcarea unor principii ce guvernează procesul civil, întrucât, contrar susţinerilor pârâţilor, se constată că drepturile procesuale ale pârâţilor nu au fost încălcate.
Astfel, reclamanta a susţinut prin acţiunea formulată că pârâţii sunt chemaţi în judecată în calitate de succesori ai autorului lor, ca urmare a lăsării nesoluţionate a acţiunii civile în procesul penal. Chiar dacă la acel moment nu a fost indicat expres temeiul de drept al acestei susţineri, instanţa a dispus de elementele necesare calificării complete a raportului juridic obligaţional dedus judecăţii.
În răspunsul la întâmpinarea pârâţilor care susţineau că nu există un temei legal de a răspunde pentru fapta ilicită a autorului lor, reclamanta a precizat că cererea formulată se întemeiază pe dispoziţiile art.713, 777 şi 778 din vechiul Cod civil. Prin teza invocată, reclamanta a susţinut că aceştia nu sunt chemaţi în judecată pentru o faptă ilicită proprie ci, în calitate de succesori ai autorului lor, pentru prejudiciul ce reprezintă pasivul succesiunii.
Ulterior, reclamanta a invocat şi dispoziţiile art.774 C.civ., iar pârâţii au depus la dosar note de şedinţă prin care au formulat apărări inclusiv cu privire la dispoziţiile art.774 C.civ. considerat de aceştia neincident în cauză.
Acest temei juridic a fost reluat în motivele de apel însă pârâţii nu s-au mai raportat, în întâmpinare, la textul de lege respectiv, neformulând apărări în acest sens.
Prin urmare, pârâţii nu pot invoca o vătămare procesuală prin încălcarea unor principii procesuale civile ce guvernează derularea procesului, în condiţiile în care aceştia au cunoscut susţinerile reclamantei, nu s-au opus dezbaterilor invocând o eventuală depăşire a cadrului procesual, s-au apărat pe fondul pretenţiilor, astfel că afirmaţiile lor referitoare la încălcarea principiilor contradictorialităţii, disponibilităţii şi dreptului la apărare ce guvernează procesul civil, sunt nefondate. Cât priveşte corecta aplicare a normei de drept substanţial în cauză, aceasta urmează a fi analizată odată cu temeiul juridic principal al acţiunii în răspundere civilă delictuală.
3. Pârâţii au mai invocat şi lipsa capacităţii procesuale a reclamantei în raport de dispoziţiile art. 43 din Legea nr. 31/1990 care statuează cu privire la regimul juridic al sucursalei ca fiind un dezmembrământ fără personalitate juridică al societăţii comerciale. Susţin că acţiunea în justiţie a fost promovată de către sucursală în nume propriu, iar nu în calitate de reprezentant al societăţii mamă, sens în care devin aplicabile dispoziţiile art. 40 C.proc.civ. privind sancţiunea nulităţii.
În acelaşi sens, recurenţii-pârâţi invocă dispoziţiile Deciziei în interesul legii nr. 9/2016, referitoare la iniţierea procesului şi reprezentarea convenţională a persoanei juridice în faţa instanţelor de judecată care nu se poate face prin mandatar persoană juridică, nici prin consilierul
juridic sau avocatul acesteia din urmă.
Este nefondată această excepţie întrucât în cauză nu este aplicabil textul de lege interpretat prin decizia nr. 9/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care se referă la situaţia în care persoana juridică optează pentru reprezentare convenţională în faţa instanţei, caz în care îşi poate alege reprezentantul doar dintre categoriile prevăzute de art.84 alin.(1) C.proc.civ.
Or, în cauză, acţiunea a fost formulată de către A. SA, prin reprezentantul legal - Directorul executiv.
Potrivit dispoziţiilor art. 56 alin.(2) C.proc.civ., pot sta în judecată entităţi fără personalitate juridică, dacă sunt constituite conform legii.
Sucursalele sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăţilor care, în conformitate cu dispoziţiile art.43 din Legea nr.31/1990, se înregistrează, înainte de începerea activităţii lor, în registrul comerţului din judeţul în care vor funcţiona.
Însă, având în vedere că reclamanta este sucursala unei instituţii bancare, acesteia i se aplică dispoziţiile legale ce reglementează această materie. Potrivit art. 7 pct. 31 din O.U.G. nr.99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, sucursala este definită ca orice unitate operaţională dependentă din punct de vedere juridic de o instituţie de credit sau de o instituţie financiară, care efectuează în mod direct toate sau unele dintre activităţile acesteia.
Prin urmare, în măsura în care sucursala este constituită conform legii şi exercită atribuţiile instituţiei bancare, este aptă a sta în proces, ca parte în raportul juridic delictual în vederea recuperării prejudiciului cauzat acesteia prin fapta imputată autorului pârâţilor.
De altfel, astfel cum rezultă din împuternicirile avocaţiale depuse la dosar, A. SA este persoana juridică ce a dat mandat de reprezentare avocatului ales, iar acesta a acţionat în numele societăţii, fără ca mandantul, direct sau prin sucursala din Craiova, să conteste în vreo împrejurare limitele acestui mandat.
4. Se invocă de către pârâţi şi prescripţia dreptului la acţiune, potrivit dispoziţiilor art. 1, 3 şi 16 din Decretul nr. 167/1958, coroborat cu dispoziţiile art. 6 alin. (1), (2) şi (6) C.proc.civ. întrucât faptele despre care se afirmă că au condus la producerea prejudiciului au fost săvârşite în cursul anului 2007, dosarul penal fiind înregistrat în 2008. Pârâţii susţin că art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 prevede că prescripţia nu este întreruptă dacă s-a pronunţat încetarea procesului, ipoteză reţinută în cadrul dosarului penal nr. x/30/2008 în privinţa autorului pârâţilor. În aceste condiţii, reclamanta nu şi-a valorificat dreptul în termenul legal de prescripţie de 3 ani de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască persoana responsabilă de producerea prejudiciului. Chiar dacă art. 27 alin.(2) C.proc.pen. prevede că, după lăsarea ca nesoluționată a laturii civile în procesul penal, se poate introduce acţiune în instanţa civilă, regulile prescripţiei trebuie respectate.
Înalta Curte reţine că susţinerea pârâţilor referitoare la intervenirea prescripţiei dreptului la acţiune, încadrabilă în cazul de recurs reglementat de art.488 alin.(1) pct.8 C.proc.civ., este lipsită de temei legal, în condiţiile în care acţiunea civilă a fost alăturată celei penale în procesul penal, în cadrul căruia instanţa penală a făcut aplicarea dispoziţiilor art.27 alin.(2) din noul Cod de procedură penală care dispun că: „Persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acţiune la instanţa civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă. Probele administrate în cursul procesului penal pot fi folosite în faţa instanţei civile”.
Termenul de prescripţie pentru exercitarea acţiunii civile începe să curgă de la data rămânerii definitive a soluţiei din penal care a lăsat nesoluţionată latura civilă, când s-a născut dreptul la acţiunea separată, până atunci neputându-se reţine o atitudine pasivă a titularului dreptului care ar fi putut atrage aplicarea sancţiunii civile a prescripției.
În cauza pendinte, termenul de prescripţie a început să curgă de la data de 31.03.2014 la care, prin decizia nr.1136 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, a fost finalizat procesul penal şi, constatându-se decesul făptuitorului, a fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă formulată împotriva acestuia.
În acest sens, intenţia legiuitorului de a îndruma partea către introducerea cererii la instanţa civilă este neechivocă cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 397 alin.(5) C.proc.pen., se instituie un termen special de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii penale în interiorul căruia promovarea acţiunii civile are ca efect menţinerea măsurilor asiguratorii dispuse în procesul penal
pe timpul soluţionării acestei acţiuni.
5. Pârâţii susţin şi faptul că instanţa a încălcat grav normele de drept material în sensul că nu a administrat probe nemijlocit pentru stabilirea faptei ilicite, a vinovăţiei, a raportului de cauzalitate şi a prejudiciului în privinţa autorului recurenţilor-pârâţi şi nici nu le-a analizat pe cele deja existente la dosarul cauzei sau probatoriul administrat în cadrul procesului penal, ci s-a întemeiat exclusiv pe rechizitoriul DIICOT şi hotărârile judecătoreşti de condamnare a altor persoane.
Arată că instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului şi a vinovăţiei autorului faptei ilicite, astfel că, încetarea procesului penal, intervenită ca efect al decesului unuia dintre inculpaţi şi lăsarea în nesoluționare a cauzei civile, nu permite instanţei civile să considere ca fiind stabilită deja în procesul penal o faptă ilicită săvârşită cu vinovăţie şi producând un prejudiciu, în sarcina autorului pârâţilor. Arată că au solicitat încă de la instanţa de fond, dar şi în cadrul apărărilor formulate în faţa instanţei de apel, administrarea unui probatoriu complet, inclusiv ataşarea în întregime a dosarului penal, ascultarea ca martori în cauza civilă a persoanelor participante la procesul penal, însă instanţa nu le-a încuviinţat cererile.
Deşi nu menţionează expres textul de lege la care se referă, susţinerile recurenţilor sunt încadrabile în dispoziţiile art.28 alin.(1) C.proc.pen., potrivit cărora „Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite”.
Critica formulată poate fi considerată o critică de nelegalitate întemeiată pe dispoziţiile art.488 alin.(1) pct. 5 C.proc.civ. în măsura în care, împrejurarea că hotărârea atacată nu s-ar fi întemeiat pe probe administrate nemijlocit şi nici pe cele administrate în faţa instanţei penale, cum îngăduie art.27 alin.(2) din noul Cod de procedura penală, ci pe acte ce nu pot fi considerate probe conform legii, respectiv rechizitoriul şi hotărârile de condamnare a altor persoane, poate fi considerată o încălcare a unei reguli de procedură, respectiv a principiului nemijlocirii, reglementat de art.16 C.proc.civ., neputând fi identificată o normă de drept substanţial încălcată, astfel cum pretind pârâţii.
Este adevărat că instanţa de apel nu a procedat la o readministrare nemijlocită a probelor dosarului penal şi că rechizitoriul reprezintă un act de sesizare a instanţei penale şi nu o probă judiciară.
Însă instanţa de apel nu şi-a întemeiat soluţia pronunţată pe rechizitoriu şi nici pe autoritatea de lucru judecat a hotărârilor penale care s-ar opune reluării judecăţii cu privire la vinovăţia autorului pârâţilor şi prejudiciul rezultat din săvârşirea faptei ilicite, ca elemente ale răspunderii civile delictuale, astfel cum susţin pârâţii, ci, dimpotrivă, a respectat dispoziţiile art. 28 alin.(1) C.proc.pen. menţionate anterior.
Principalul mijloc de probă ce poate fi utilizat într-o astfel de situaţie, este acela al prezumţiei de adevăr cu caracter absolut (referitoare la faptă şi autor) sau relativ (privind vinovăţia şi prejudiciul), în funcţie de obiectul probaţiunii asupra căruia poartă acesta, ce rezultă din hotărârile penale care analizează in rem şi in personam delictul penal şi care constituie, în faţa instanţei civile, un mijloc legal de probă, cu valoarea conferită de art.434 C.proc.civ, aceea a unui înscris autentic.
În plus, în cauză se reţine faptul că, faţă de hotărârile penale ataşate de reclamantă, pârâţii nu au solicitat, în conformitate cu dispoziţiile procedurale, administrarea altor probe care să ducă, în procesul civil, la statuarea în sens contrar.
În faţa instanţei de fond, cererea de ataşare a dosarului penal şi de administrare a altor probatorii, nespecificate, a fost respinsă prin încheierea de dezbateri, reţinându-se că acestea nu au fost cerute în întâmpinare ci depăşind etapa procedurii prealabile iar în apel, deşi pârâţii au solicitat proba cu înscrisuri, nu au precizat care sunt acestea, instanţa din oficiu punându-le în vedere să depună, în dovedirea modului de transmitere a succesiunii, actul de partaj şi certificatul de moştenitor.
Pârâţii au depus la dosarul de apel doar înscrisurile solicitate de instanţă, precum şi hotărâri judecătoreşti referitoare la bunuri succesorale în litigiu, fără însă a propune orice altă probă pe care ar fi considerat-o potrivită pentru a-şi construi apărarea.
Prin urmare instanţa de recurs nu va constata încălcarea de către instanţele de fond a principiului nemijlocirii, neputându-se reţine că acestea nu ar fi administrat probele solicitate de părţi şi că s-ar fi întemeiat, în pronunţarea hotărârilor, pe dovezi cu caracter extrajudiciar administrate în alte dosare, întrucât proba cu înscrisuri a fost legal administrată, pârâţii fiind cei care nu au propus, în condiţiile prevăzute de lege, acele probe considerate necesare dovedirii susţinerilor proprii şi prin care să combată situaţia reţinută pe baza hotărârilor pronunţate în penal.
6. Pârâţii invocă o motivare contradictorie a hotărârii instanţei de apel, critică ce se încadrează în dispoziţiile art.488 alin.(1) pct.6 C.proc.civ., în sensul că, deşi constată formal că autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale nu poate fi reţinută, concluziile instanţei de apel conform cărora „drepturile recunoscute sau constatate printr-o hotărâre definitivă, nu pot fi contrazise printr-o hotărâre ulterioară dată în alt proces” conduc exact către această ipoteză.
Este lipsită de temei legal această apreciere, întrucât instanţa de apel nu şi-a întemeiat soluţia pronunţată cu privire la vinovăţia autorului pârâţilor şi prejudiciul rezultat din săvârşirea faptei ilicite, ca elemente ale răspunderii civile delictuale, exclusiv pe autoritatea de lucru judecat a hotărârilor penale care s-ar opune reluării judecăţii sub toate aspectele.
Faţă de modul de desfăşurare a procesului penal şi epuizarea acestuia sub incidenţa normelor noului Cod de procedură penală, a fost lăsată nesoluţionată latura civilă a acesteia.
Prin urmare, în ceea ce priveşte efectele hotărârii penale în procesul civil, cauzei îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 28 alin. (1) din noul Cod de procedură penală, menţionate anterior, potrivit cărora hotărârea definitivă a instanţei penale se bucură de prezumţia absolută a autorităţii de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o, nu şi în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite, însă, în măsura în care aceste aspecte au fost dezlegate în faţa instanţelor penale, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat poate fi reţinut, astfel cum a procedat instanţa de apel, în lipsa unei probe contrare.
Altfel spus, este reţinut cu valoare de prezumţie care poate fi combătută, ca mijloc de probă, prin administrarea de dovezi contrare în instanţa civilă.
Prin urmare, valorificarea distinctă a prezumţiilor absolute sau relative rezultate din hotărârile instanţelor penale nu poate fi reţinută ca o motivare contradictorie a deciziei recurate, astfel cum au susţinut pârâţii, instanţa de apel raportându-se diferit, astfel cum dispune art.28 alin.(1) C.proc.pen., la efectele pe care hotărârea penală le are în procesul civil în ceea ce priveşte dovada îndeplinirii fiecăreia dintre condiţiile răspunderii civile delictuale.
7.Recurenţii-pârâţi au mai invocat imposibilitatea reţinerii autorităţii de lucru judecat a hotărârii penale în ceea ce îl priveşte pe autorul lor, faţă de încetarea procesului penal faţă de acesta, considerând că hotărârea penală nu poate fi avută în vedere căci ea nu oferă elementele necesare antrenării răspunderii civile delictuale a autorului. Cum autorul recurenţilor-pârâţi îşi rezervase dreptul la tăcere, pârâţii susţin că faţă de acesta opera prezumţia de nevinovăţie până la pronunţarea unei hotărâri penale de condamnare. Prin urmare, concluzia instanţei de apel potrivit căreia la data decesului, respectiv a deschiderii succesiunii, în patrimoniul defunctului ar fi existat o obligaţie de acoperire a unui prejudiciu reţinut în sarcina sa şi invocat de către A. SA, este lipsită de temei legal întrucât nu corespunde situaţiei de fapt existentă în cauză.
Critica, încadrabilă în motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art.488 alin.(1) pct.8 C.proc.civ., se referă la împrejurarea că hotărârea instanţei de apel, care a reţinut în patrimoniul defunctului existenţa obligaţiei de acoperire a prejudiciului, este lipsită de temei legal întrucât nu au fost administrate probe care să dovedească cele reţinute iar hotărârea instanţelor penale prin care s-a pronunţat o soluţie de încetare a procesului penal, nu putea fi luată în considerare.
În legătură cu această critică, Înalta Curte reţine că, la judecata în primă instanţă a cauzei penale, prin sentinţa civilă nr.417 din 7.10.2011 a Tribunalului s-a reţinut, ca infracţiune, „fapta inculpatului E. de a determina prin apropiaţii săi (F. şi G.) pe inculpaţii H. şi J. ca membri ai grupului infracţional, să deschidă conturi bancare în care să primească, să ascundă, să disimuleze originea ilicită şi intenţioneze să ridice o sumă totală de bani de 8.000.000 ce provenea din comiterea de infracţiuni şi de a primi suma ridicată de inculpatul G. de la inculpatul H. ştiind că provine din comiterea de infracţiuni; deşi inculpatul n-a recunoscut comiterea acestei fapte, poziţia sa este infirmată de declaraţiile celorlalţi inculpaţi (cu excepţia lui G.), în special ale inculpatei K. si H., coroborate cu actele bancare privind efectuarea transferurilor, pe care era menţionată o altă sursă a banilor decât cea reală”.
S-a mai reţinut că, sub aspectul formei de vinovăţie, în cazul tuturor infracţiunilor, inculpaţii au acţionat cu intenţie directă, calificată prin scopul urmărit – obţinerea unor foloase materiale ilicite. Pentru toate aceste considerente, instanţa a dispus condamnarea inculpaţilor la câte o pedeapsă cu închisoarea pentru săvârşirea infracţiunilor reţinute în sarcina lor prin actul de sesizare, cu două excepţii, printre care cea care îl priveşte pe inculpatul E., care a decedat in cursul judecaţii, în privinţa căruia s-a dispus în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) şi art.10 lit. g) din vechiul Cod de procedură penală, încetarea procesului penal pentru infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată.
Cum inculpatul E. a decedat în cursul judecăţii, deci după ce a fost pusă în mişcare acţiunea penală, potrivit art.21 vechiul Cod de procedură penală, au fost introduşi în cauză succesorii în drepturi ai inculpatului, în persoana lui B., în calitate de soţie supravieţuitoare, precum şi descendenţii acestuia, minorii C. şi D. care au acceptat moştenirea defunctului sub beneficiu de inventar. Totodată, ca urmare a dezbaterii moştenirii, a fost întocmit şi un inventar exact al bunurilor succesorale, fiind precizat şi activul succesoral.
Devenind subiecţi principali în latura civilă a procesului penal, fiind consideraţi părţi prin succesiune şi având aceleaşi prerogative şi facultăţi procesuale pe care le avea şi partea decedată, toţi succesorii au fost obligaţi la repararea pagubei cauzate de antecesorul lor, menţinându-se sechestrul asigurator asupra bunurilor imobile din succesiunea acestuia.
Prin decizia penală nr. 40 din 6.03.2012 a Curţii de apel Timişoara au fost respinse apelurile.
Prin decizia penală nr.3701 din 14.11.2012 a ÎCCJ a fost casată în totalitate decizia şi în parte sentinţa, a fost rejudecată latura penală sub aspectul reindividualizării pedepselor aplicate urmare a schimbării în parte a încadrării juridice iar, pe latura civilă, cauza a fost trimisă spre rejudecare instanţei de apel, reţinându-se că aceasta nu a motivat respingerea apelului declarat de moştenitorii numitului E., pârâţii din prezenta cauză.
Prin decizia penală nr.77 din 8.04.2013 a Curţii de apel Timişoara s-a reţinut că latura penală a fost soluţionată definitiv, că din întreg probatoriul rezultă contribuţia inculpatului în constituirea grupului infracţional în scopul de a sustrage bani din contul bancar al CEZ Distribuţie Craiova şi că introducerea în proces a succesorilor nu s-a făcut în nume propriu pentru că ar fi comis personal o faptă generatoare de prejudicii în dauna părţii civile ci pentru a repara, în condiţiile prevăzute de lege, prejudiciul cauzat de antecesorul lor. S-a menţinut caracterul solidar al obligaţiei de despăgubire a părţii civile, reţinându-se modalitatea concretă în care inculpaţii au acţionat, în sensul că numitul E. a fost iniţiatorul constituirii grupului infracţional, i-a instigat pe ceilalţi inculpaţi la comiterea infracţiunilor iar aceştia au acţionat în cadrul acestui grup în mod coordonat, având sarcini precise, în vederea sustragerii sumelor de bani de la partea civilă.
Prin decizia penală nr. 1136 din 31.03.2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, au fost admise recursurile pârâţilor, casate în parte hotărârile anterioare, fiind înlăturată obligarea solidară a pârâţilor alături de ceilalţi inculpaţi la plata prejudiciului către partea civilă şi s-a dispus lăsarea nesoluţionată a laturii civile. S-a reţinut, în motivarea soluţiei, că dispoziţiile noului Cod de procedură penală sunt de imediată aplicare, decesul inculpatului nepermiţând instanţei penale să se mai pronunţe asupra acţiunii civile exercitate împotriva acestuia.
S-a mai apreciat că pentru ceilalţi inculpaţi hotărârea este definitivă atât sub aspectul laturii penale cât şi a celei civile, limitele rejudecării fiind doar în ceea ce priveşte apelul moştenitorilor, iar lăsarea nesoluţionată a laturii civile nu aduce atingere măsurii sechestrului asigurator instituit asupra bunurilor ce au aparţinut inculpatului E.
În legătură cu critica formulată de pârâţi, Înalta Curte reţine că trimiterea în judecată în procesul penal a numitul E. s-a făcut pentru constituirea unui grup infracţional organizat, instigare la furt calificat, instigare la efectuarea de operaţiuni financiare în mod fraudulos, instigare la infracţiuni informatice, spălare de bani, alături de ceilalţi coinculpaţi.
Instanţele penale au analizat acuzaţiile aduse prin actul de sesizare şi au constatat că autorul pârâţilor a săvârșit o faptă ilicită, constituind un grup infracţional cu ajutorul căruia a sustras sume importante de bani din contul unui client al părţii civile, toţi ceilalţi inculpaţi fiind condamnaţi pentru faptele reţinute în sarcina lor.
Faptul că faţă de autorul pârâţilor s-a dispus încetarea procesului penal nu poate avea semnificaţia pretinsă de recurenţi în condiţiile în care instanţele penale nu au pronunţat o hotărâre de condamnare întrucât a intervenit decesul inculpatului, însă au stabilit că acesta a săvârșit infracţiunile reţinute în sarcina sa, înlăturând astfel prezumţia de nevinovăţie, de care se prevalează pârâţii în litigiul civil pendinte. Totodată au statuat şi cu privire la forma de vinovăţie cu care acesta a acţionat şi asupra cuantumului prejudiciului produs de inculpat prin fapta ilicită, demersuri ce se impuneau ca necesare, la acel moment, pentru a putea soluţiona, potrivit dispoziţiilor vechiului Cod de procedură penală, latura civilă, în contradictoriu cu moştenitorii inculpatului decedat.
În speţă modalitatea în care instanţa penală a stabilit săvârşirea faptelor şi autorii acestora este intrată în autoritatea de lucru judecat şi se repercutează asupra judecăţii civile, date fiind indivizibilitatea faptei ilicite, precum şi forma de participaţie. Adică, statuându-se în ce au constat acţiunile ilicite şi faptul că cei condamnaţi s-au aflat în coautorat cu defunctul autor al recurenţilor, jurisdicţia civilă nu ar putea stabili contrariul.
Deşi în cauză nu mai pot fi aplicate dispoziţiile vechiului Cod de procedură penală care în art. 22 extindeau efectul absolut al autorităţii de lucru judecat a hotărârii definitive a instanţei penale în faţa instanţei civile şi asupra vinovăţiei făptuitorului, instanţa civilă se poate prevala de cele statuate de instanţa penală în măsura în care aspectele dezlegate au legătură cu cauza cu care a fost învestită, faţă de particularitatea speţei, decurgând din situaţia de fapt şi forma de participaţie stabilită în procesul penal, aspecte care, de asemenea, se repercutează şi în civil.
În speţă, corect instanţa de apel a considerat că i se opun, pe baza prezumţiei de adevăr, cele statuate în penal cu privire la existenţa faptelor, caracterul lor penal, activitatea făptuitorilor.
În egală măsură instanţa a reţinut ca fiind dovedită, în procesul penal, legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, ca şi forma de vinovăţie a intenţiei în persoana numitului E., în măsura în care, deşi legea le permitea, pârâţii nu au administrat o dovadă contrară cu privire la vinovăţie şi prejudiciu, elemente care se bucură de o autoritate de lucru judecat relativă, până la proba contrară. Cum în procesul civil, pârâţii recurenţi nu au răsturnat prezumţia de adevăr rezultată din hotărârile penale şi, dat fiind litisconsorţiul procesual în care s-a aflat autorul pârâţilor cu ceilalţi condamnaţi în procesul penal, nu se poate pretinde că efectele acelei judecăţi nu se răsfrâng şi asupra jurisdicţiei civile.
În consecinţă, Înalta Curte consideră că în cauză se impune a reţine autoritatea de lucru judecat ce împiedică rejudecarea aspectelor privind fapta ilicită şi identitatea autorului acesteia şi că celelalte condiţii ale răspunderii civile delictuale referitoare la vinovăţie şi existenţa prejudiciului au fost probate cu prezumţiile judiciare izvorâte din respectivele hotărâri ale instanţelor penale.
Sub acest ultim aspect, chiar dacă pârâţii au contestat cele reţinute în considerentele hotărârilor penale, nu au susţinut o altă teză contrară situaţiei de fapt stabilite cu privire la o eventuală cauză de înlăturare a vinovăţiei sau cu privire la existenţa şi cuantumul prejudiciului, instanţa de apel constatând corect că pârâţii nu au propus şi nu au administrat nicio probă prin care să răstoarne prezumţia utilizată ca mijloc de probă.
Doar dacă, în procesul penal, instanţele nu ar fi statuat asupra acestor elemente, s-ar fi impus ca instanţa civilă să se folosească, astfel cum dispune art.27 alin.(2) C.proc.pen., de probele administrate în dosarul penal pentru a analiza existenţa elementelor răspunderii civile delictuale.
Prin urmare, corect au fost aplicate, de instanţa de apel, dispoziţiile legale ce reglementează regimul probator şi, în raport de această împrejurare, considerate îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.
8. Se critică şi faptul că instanţa de apel nu a analizat obligaţia transmisă moștenitorilor legali, care nu ar putea antrena răspunderea solidară a acestora, astfel că, în ipoteza în care s-ar constata că, într-adevăr, sunt întrunite elementele antrenării răspunderii civile delictuale şi aceştia ar trebui să suporte prejudiciul din patrimonial preluat, trebuie determinată partea fiecăruia la suportarea prejudiciului, funcţie de masa succesorală ce a revenit fiecăruia. În acest context, susţin pârâţii, chiar art. 777 din vechiul Cod civil, invocat de instanţa de apel, impune a se determina "partea ereditară" şi a se stabili plata datoriilor în proporţie cu aceasta, ceea ce nu s-a făcut de instanţa de apel.
Se arată, totodată, că instanţa de apel a ignorat o hotărâre judecătorească ce anulează integral actul de partaj voluntar, excluzând de la masa partajabilă unul dintre imobile.
Critica ce se încadrează în dispoziţiile art.488 alin.(1) pct.8 C.proc.civ., este nefondată.
Cauza pendinte poartă asupra răspunderii civile delictuale a autorului pârâţilor şi a întinderii creanţei ce grevează patrimoniul acestuia, transmis moştenitorilor la data deschiderii succesiunii. Exced cadrului procesual aspectele învederate de pârâți privind eventuala desocotire a moştenitorilor între ei în limitele cotelor succesorale şi compunerea masei succesorale, întrucât ţin de punerea în executare a unei astfel de obligaţii. În plus, dispoziţiile art. 713, 774 şi 777 C.civ. au fost invocate de instanţa de apel pentru a susţine faptul transmisiunii de drept a obligaţiei de plată în patrimoniul succesorilor la data deschiderii succesiunii, fiind înlăturată interpretarea instanţei de fond referitoare la împrejurarea că reclamanta ar fi trebuit să deţină o creanţă certă împotriva defunctului la acel moment. Instanţa de apel nu a avut în vedere, nefiind învestită în acest sens, divizarea obligaţiei de plată între succesori conform cotelor succesorale şi în limita inventarului pentru care a operat acceptarea succesiunii.
Faţă de toate aceste împrejurări, Înalta Curte a constatat că nu poate fi reţinut vreun aspect de nelegalitate al hotărârii recurate din cele invocate de recurenţi, motiv pentru care, în baza art. 496 alin.(1) C.proc.civ., a respins recursul ca nefondat.