Decizie nr. 1059/2015
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 06 aprilie 2012, astfel cum a fost completată la data de 15 mai 2012, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei B. să încuviințeze începerea falimentului debitoarei SSIF C. SA, în termen de 48 de ore de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, sub sancțiunea unor daune cominatorii de 1.000 lei pe zi de întârziere, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că debitoarea SSIF C. SA trebuia să-i restituie în total suma de 6.115.000 lei, la care se mai adaugă profitul net pe 4 luni în valoare de 300.000 lei. Din această sumă a primit 2.415.000 lei, rămânând nerestituită suma de 4.000.000 lei, la care se adaugă 63.000 lei impozit pe venit. Debitoarea a recunoscut prin declarația autentică din 11 decembrie 2008 că îi datorează suma de 3.803.000 lei, pe care o și pretinde, chiar dacă suma datorată este mult mai mare.
Ca urmare a manevrelor frauduloase făcute de debitoare, începând cu 09 iulie 2008, activitatea acesteia a fost suspendată, fiind blocate și conturile sale, prin ordonanțe succesive, date la câte 2 săptămâni.
Prin Ordonanța nr. 712 din 05 decembrie 2008, B. a dispus retragerea autorizației de funcționare a debitoarei și a stabilit că administratorii societății trebuie să convoace Adunarea Generală a Acționarilor, prin care să constate dizolvarea societății, în condițiile art. 227 alin. (1) lit. b) și d) din Legea nr. 31/1990.
A precizat că pentru declanșarea procedurii falimentului debitoarei SSIF C. SA Oradea, conform art. 269 alin. (3) din Legea nr. 207/2004, raportat la art. 11 alin. (2) din O.U.G. nr. 10/2004, este necesară aprobarea prealabilă dată de pârâta B., astfel că a adresat pârâtei cererea pentru încuviințarea prealabilă a începerii falimentului, cerere primită de către aceasta în 20 februarie 2012, la care nu a primit niciun răspuns în termenul legal de 30 zile.
În drept, reclamantul a invocat art. 269 din Legea nr. 207/2004, art. 11 alin. (2) din O.U.G. nr. 10/2004, art. 8 și urm, din Legea nr. 554/2004, art. 274 C. proc. civ.
Prin întâmpinarea depusă la dosar în data de 08 mai 2012, pârâta B. a invocat excepția necompetenței teritoriale, excepția lipsei de obiect a cererii, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Prin încheierea de ședință din data de 12 iunie 2012, Curtea de Apel Oradea a respins excepția necompetenței teritoriale, invocată de pârâtă prin întâmpinare, iar prin sentința civilă nr. 219 din 19 iunie 2012 a respins excepția lipsei de obiect, invocată de pârâtă prin întâmpinare, precum și acțiunea astfel cum a fost precizată.
Prin Decizia civilă nr. 6904 din 24 octombrie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul formulat de pârâta B. împotriva încheierii de ședință din 12 iunie 2012 și a sentinței civile nr. 219 din 19 iunie 2012, a admis recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 219 din 19 iunie 2012 și a modificat încheierea și sentința atacate, în sensul că a trimis cauza spre competentă soluționare la Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.
Cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 14 ianuarie 2014.
Prin sentința nr. 764 din 6 martie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția lipsei de obiect, invocată de pârâtă prin întâmpinare, ca neîntemeiată și a respins acțiunea (inclusiv cererea accesorie privind cheltuielile de judecată), astfel cum a fost precizată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele D. (fosta B.) și SC E. SA, ca neîntemeiată.
În ceea ce privește excepția lipsei de obiect a acțiunii, instanța de fond a reținut că reclamantul invocă practic refuzul nejustificat de soluționare favorabilă a cererii sale, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) și n) din Legea nr. 554/2004, iar față de dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 8 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 și având în vedere atât cererea precizatoare depusă la data de 03 mai 2012, cât și răspunsul la întâmpinare, Curtea a constatat că a fost învestită cu exercitarea controlului de legalitate asupra refuzului pârâtei B. de a da curs favorabil cererii reclamantului înregistrate sub nr. 3878/20 februarie 2012, împrejurare față de care excepția apare ca neîntemeiată.
Pe fondul cererii, prima instanță a constatat că, deși potrivit art. 1 alin. (1) și art. 8 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, se poate adresa instanței de contencios administrativ și persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri (act administrativ asimilat, conform art. 2 alin. (2) din lege), totuși, din analiza înscrisurilor depuse la dosar și a dispozițiilor legale incidente, rezultă că refuzul pârâtei B. (în prezent D.) de soluționare favorabilă a cererii reclamantului înregistrate sub nr. 3878 din 20 februarie 2012 nu are un caracter nejustificat.
Astfel, a reținut că pârâta nu a acționat cu exces de putere, aceasta comunicând în mod legal reclamantului că, dat fiind faptul că autorizația de funcționare a SC E. SA a fost retrasă la data de 05 decembrie 2008, iar ulterior această entitate nu a mai intrat sub incidența Legii nr. 297/2004 și nu s-a mai aflat sub supravegherea B., nu se mai poate pronunța cu privire la situația financiară prezentă a acesteia, reclamantul putându-se adresa, în temeiul Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, în calitate de creditor al SC E. SA, instanței judecătorești competente cu cerere de deschidere a procedurii insolvenței.
A reținut, de asemenea, că în aplicarea dispozițiilor art. 11 din O.G. nr. 10/2004 pârâta, prin Ordonanța nr. 712 din 05 decembrie 2008, la pct. 3, a dispus că administratorii societății au obligația să convoace, în termen de maxim 30 de zile, adunarea generală a acționarilor proprii, care să constate dizolvarea societății, în aplicarea prevederilor art. 227 alin. (1) lit. b) și d) din Legea nr. 31/1990.
Conduita pârâtei se circumscrie dispozițiilor legale precitate, care lasă la latitudinea acesteia fie posibilitatea inițierii procedurii lichidării administrative, fie sesizarea instanței competente în vederea declanșării procedurii reorganizării judiciare și a falimentului, legiuitorul neprevăzând obligația pentru B. de a iniția, în toate cazurile și fără nicio deosebire, procedura insolvenței.
Astfel, în cadrul Dosarului nr. x/111/2010, B. a solicitat Tribunalului Bihor, secția comercială, în contradictoriu cu SSIF C. SA și cu administratorii acesteia, convocarea Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor, având ca obiect constatarea dizolvării societății. Prin sentința comercială nr. 861/Com din 10 noiembrie 2010, definitivă și irevocabilă prin neapelare, instanța a admis cererea și a dispus convocarea Adunării Generale Extraordinare a acționarilor SC E. SA Oradea, având ca obiect pe ordinea de zi constatarea dizolvării societății. B. a notificat SC E. SA cu privire la obligația respectării dispozițiilor sentinței comerciale nr. 861/Com din 10 noiembrie 2010, însă până în prezent nu au fost aduse la îndeplinire obligațiile decurgând din această sentință.
În acest context, curtea a apreciat că nu poate fi primi susținerea reclamantului, în sensul că răspunsul pârâtei este „în afara legii”, constatând, dimpotrivă, că pârâta a respectat dispozițiile legale incidente.
Mai mult, atâta timp cât B. a dispus retragerea autorizației de funcționare a SSIF C. SA Oradea, rezultă că această societate nu se mai află sub incidența Legii nr. 297/2004 și, implicit, sub supravegherea B., autoritatea pârâtă nemaiavând abilitatea legală de a se pronunța cu privire la situația financiară a societății.
Împotriva hotărârii instanței de fond a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de recurs invocate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut în esență că soluția instanței d e fond este nelegală și netemeinică întrucât argumentul invocat de instanță pentru respingerea acțiunii este nelegal.
Astfel, susține recurentul că prevederile art. 227 alin. (1) lit. b) și d) din Legea nr. 31/1990 se referă la dizolvarea societăților comerciale pe cale voluntară, prin voința acționarilor și cu condiția inexistenței unor datorii ale societății care să ducă la insolvența societății iar Ordonanța B. de retragere a autorizației de funcționare a pârâtei nu poate înlătura aplicarea dispozițiilor art. 269 alin. (3) și (4) din Legea nr. 297/2004 privind piața de capital și a art. 11 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 10/2004 privind falimentul instituțiilor de credit.
În temeiul acestor dispoziții legale susține recurentul că intimata-pârâtă B. are posibilitatea de a cere lichidarea administrativă în condițiile Legii nr. 31/1990, condiții care nu sunt îndeplinite sau falimentul pârâtei SSIF C. SA, care poate începe pe baza unei cereri formulate de creditorii acesteia, conform art. 11 alin. (1) din O.G. nr. 10/2004.
Întrucât în ambele situații ale procedurii falimentului, este necesară îndeplinirea condiției prealabile prevăzute de art. 11 alin. (2) din O.G. nr. 10/2004, respectiv aprobarea prealabilă a B., în mod greșit instanța de fond a respins acțiunea formulată.
Intimata D. autoritate autonomă succesoare în drepturi și obligații a B. a depus note scrise prin care a solicitat respingerea recursului formulat în cauză.
Examinând sentința atacată, în raport de criticile formulate, de dispozițiile legale incidente în cauză cât și în temeiul dispozițiilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul formulat în cauză este nefondat.
Prin cererea adresată instanței de contencios administrativ recurentul-reclamant a solicitat obligarea pârâtei B. să încuviințeze începerea falimentului debitoarei SSIF C. SA în termen de 48 de ore de la rămânerea irevocabilă a hotărâri sub sancțiunea unor daune cominatorii de 1.000 lei pe zi de întârziere.
Soluția primei instanțe de respingere a acțiunii formulate reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente în cauză în raport cu starea de fapt reținută, analizând punctual cu argumente de fapt și de drept în exercitarea controlului de legalitate asupra refuzului pârâtei B. de a soluționa favorabil cererea reclamantului.
Contrar celor susținute de recurentul-reclamant instanța de control judiciar constată că în mod corect s-a reținut prin sentința atacată că refuzul pârâtei nu îndeplinește condițiile prevăzute de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 pentru a fi apreciat ca fiind nejustificat.
Astfel cum a rezultat din probatoriul administrat în cauză, respectiv răspunsul autorității pârâte cuprins în adresa din 18 aprilie 2012, prin Ordonanța nr. 712 din 05 mai 2008 emisă de intimată în temeiul dispozițiilor art. 269 alin. (1) din Legea nr. 297/2004, retragerea autorizației de funcționare a SSIF C. SA, dispunând totodată administratorilor societății convocarea adunării generale a acționarilor proprii care să constate dizolvarea societății în aplicarea prevederilor art. 227 alin. (1) lit. b) și d) din Legea nr. 31/1990.
Susținerile recurentului-reclamant potrivit cărora Ordonanța B. retragere a autorizației de funcționare a pârâtei nu înlătură aplicarea dispozițiilor art. 269 alin. (3) și (4) din Legea nr. 297/2004 sunt nefondate întrucât acest act nu a fost emis în temeiul acestor dispoziții, fiind în fapt un act administrativ de sancționare care nu interferează din punct de vedere normativ cu textul de lege al O.G. nr. 10/2004.
În speță Ordonanța B. nr. 712 din 05 decembrie 2008 a fost emisă în baza art. 17 din Statutul B. adoptat prin O.U.G. nr. 25/2002 aprobată prin Legea nr. 517/2002 cu modificările ulterioare și nu art. 272 coroborat cu art. 273 din Legea nr. 279/2004.
Această ordonanță a fost supusă controlului de legalitate fiind contestată de către SC E. SA, acțiunea fiind respinsă definitiv și irevocabil.
În mod corect instanța de fond a reținut prin sentința atacată că în speță aceste dispoziții nu sunt aplicabile având în vedere că B. a făcut aplicarea dispozițiilor art. 3 din Ordonanța nr. 712 din 05 decembrie 2008, conform cărora, administratorii societății aveau obligația de a convoca adunarea generală a acționarilor proprii, care să constate dizolvarea societății, în aplicarea dispozițiilor art. 227 alin. (1) lit. b) și d) din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, cu modificările ulterioare.
Întrucât societatea SC E. SA nu s-a conformat în termenul legal obligațiilor stabilite prin ordonanță, au devenit incidente dispozițiile art. 10 alin. (3) din Regulamentul B. nr. 32/2006, intimata-pârâtă B. solicitând instanței competente, Tribunalul Bihor, secția comercială, în contradictoriu cu administratorii societății, convocarea Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor, în vederea constatării dizolvării societății, acțiune care a fost admisă prin sentința comercială nr. 861/Com din 10 noiembrie 2010, definitivă și irevocabilă.
Această situație de fapt a fost reținută și de către prima instanță de fond, în primul ciclu procesual, Curtea de Apel Oradea, care a apreciat în mod corect că dispozițiile art. 11 alin. (2) din O.G. nr. 19/2004 nu sunt aplicabile în speță, având în vedere că dispozițiile art. 269 alin. (3) prevăd aplicabilitatea acestor dispoziții în măsura compatibilității lor.
Înalta Curte constată că și prin sentința atacată, judecătorul fondului a reținut corect că în conformitate cu prevederile legale mai sus citate, legiuitorul nu a prevăzut obligația pentru intimata - pârâtă B. de a iniția în toate cazurile și fără nici o deosebire, procedura insolvenței, fiind lăsată la latitudinea acesteia fie posibilitatea inițierii procedurii lichidării administrative fie sesizarea instanței competente.
Având în vedere toate aceste considerente de fapt și de drept Înalta Curte, reținând că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, în cauză nefiind incident niciunul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, va respinge recursul formulat în cauză, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 764 din 6 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 martie 2015.