Decizia nr. 872/2016
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei;
1.1. Cererea de chemare în judecată și apărările formulate;
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba - Iulia, sub nr. x/57/2012, în urma disjungerii dispuse prin Încheierea din data de 27 iunie 2012 a aceleiași instanțe, reclamanta A. Hunedoara a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B., C. Hunedoara, D. Șoimul Vețel ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză să se dispună anularea contractului din 17 martie 2011 de gestionare a faunei cinegetice din fondul de vânătoare Vețel, contract încheiat între E. prin F. și C. Hunedoara la propunerea D. Șoimul Vețel.
S-a solicitat în temeiul art. 1 și art. 8 din Legea nr. 554/2004 să se dispună anularea tuturor actelor administrative care au stat la baza încheierii contractelor administrative enunțate și anume:
- procesul verbal din 04 februarie 2011 care conțin rezultatele analizei datelor de atribuire, revizuit prin procesul verbal din 06 februarie 2011, poziția nr. 136;
- procesul verbal din 16 februarie 2011 care conține rezultatele analizei contestațiilor, poziția nr. 25;
- referatul nr. 216566/ISZ din 24 februarie 2011 de aprobare a rezultatelor finale privind atribuirea directă a fondurilor cinegetice emis de G. din cadrul B., poziția nr. 25.
În temeiul art. 1 și art. 8 din Legea nr. 554/2004, a art. 17 din Ordinul B. nr. 1221/2010, ca efect al anulării (constatării nulității absolute) contractului de gestionare enunțat, se solicită să se dispună:
- obligarea pârâtelor să restituie (predea), în termenul legal fondurile cinegetice ce au făcut obiectul contractelor de gestionare anulate;
- obligarea pârâtei nr. 1 (B.) să încheie cu reclamanta contracte de gestionare pentru fiecare fond de vânătoare (menționate la petitul 1, pct. 1-3), în caz contrar hotărârea pronunțată să țină loc de contract de gestionare.
Pârâtul B. a depus întâmpinare prin care a solicitat în principal respingerea ca inadmisibilă a acțiunii, ori ca lipsita de interes, iar in subsidiar ca neîntemeiata.
Prin întâmpinare, pârâta C. Hunedoara a invocat excepția lipsei interesului reclamantei în formularea acțiunii, a inadmisibilității, a lipsei calității procesuale active, iar pe fond s-a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată întrucât contractul a fost legal încheiat.
1.2. Hotărârile pronunțate în primul ciclu procesual;
În primul ciclu procesual Curtea de Apel Alba-Iulia prin sentința nr. 86/2013 a respins excepțiile inadmisibilității acțiunii, a lipsei calității procesuale pasive a pârâtului B., excepția lipsei de interes, a lipsei calității procesuale active a reclamantei și excepția inadmisibilității capătului 3 din cerere, iar pe fond s-a respins acțiunea reclamantei ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele:
În ceea ce privește excepțiile.
Reclamanta a formulat în termen plângerea prealabilă, care acoperă și concilierea directă, cu ministerul pârât și cu celelalte părți ale contractului, conform dovezilor de la dosar, fiind îndeplinite cerințele art. 7 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 și art. 7201 C. proc. civ.
Reclamanta, ca terț față de contract, invocă în justificarea condițiilor de exercitare a acțiunii încălcarea unor norme imperative de drept care guvernează regimul juridic al bunurilor proprietate publică, astfel că justifică un interes general.
Pe de altă parte, reclamanta susține că în lipsa îndeplinirii condițiilor de atribuire directă către asociația de proprietari pârâtă, în procedura Ordinului nr. 1221/2010, contractul de gestionare a fondului cinegetic ar fi configurat posibilitatea ca reclamanta să solicite atribuirea directă a gestiunii acestui fond de vânătoare, existând, deci, și un interes propriu care justifica promovarea acțiunii.
În ceea ce privește fondul cauzei.
Prin contractul de gestionare a faunei cinegetice din fondul de vânătoare Vețel, județul Hunedoara, încheiat între B., prin F., și C. Hunedoara, la propunerea D. Șoimul Vețel s-a atribuit gestiunea faunei cinegetice din fondul de vânătoare menționat în favoarea C. Hunedoara, pe o perioadă de 10 ani.
Încheierea contractului a fost rezultatul derulării procedurii de atribuire directă a gestiunii desfășurată de B. în temeiul Ordinului nr. 1221/2010, art. 1 alin. (1) lit. a), care prevede că „Atribuirea dreptului de gestionare a faunei cinegetice din cuprinsul fondurilor cinegetice se realizează de către autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, denumită în continuare administrator, prin atribuire directă, pentru: gestionarul propus de proprietarii de terenuri, în condițiile prevăzute la art. 8 alin. (2) lit. a) din Legea vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006, cu modificările și completările ulterioare”.
Din contractul încheiat rezultă că suprafața fondului cinegetic este de 7812 ha, iar din dovada din 14 ianuarie 2011 - fila 48, emisă de F. Timișoara, rezultă că suprafețele de teren ale D. Șoimul Vețel se suprapun peste Fondul cinegetic Vețel, neputând să fie situate în intravilan; terenurile asociației reprezintă peste 50% din suprafața fondului, conform art. 4 lit. b) din ordin.
Prin urmare, Asociația de Proprietari avea dreptul de a propune gestionarul fondului, acesta fiind comunicat ministerului.
În consecință, la încheierea contractului s-au respectat condițiile prevăzute de art. 1 alin. (1) lit. a) și art. 3 și 4 din Ordinul nr. 1221/2010, precum și art. 8 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 407/2006.
Recursul exercitat de reclamantă împotriva acestei sentințe a fost admis prin Decizia nr. 1982 din 29 aprilie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care a dispus casarea acesteia cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
În considerentele acestei decizii s-a reținut, în esență, că în cauză nu sunt dovezi certe că D. deține în proprietate peste 50% din suprafața totală a fondului atribuit, dându-se îndrumări instanței de rejudecare de a suplimenta probatoriu în vederea efectuării dovezii dreptului de proprietate menționat sau de a efectua o expertiză de specialitate.
În rejudecare, prin notele de ședință de la termenul din 23 februarie 2015 pârâta A. Hunedoara a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, cererea de chemare în judecată fiind înregistrată cu depășirea termenului de 6 luni prevăzut de art. 11 pct. 1 din Legea nr. 554/2004.
1.3.Hotărârea Curții de Apel Alba-Iulia pronunțată în rejudecare;
Prin sentința nr. 123 din 22 iunie 2015, Curtea de Apel Alba-Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și în consecință, a respins ca prescrisă acțiunea formulată de reclamanta A. Hunedoara în contradictoriu cu pârâții B., C. Hunedoara și D. Șoimul Vețel.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele:
Potrivit art. 11 din Legea nr. 554/2004 „(1) Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la:
a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă;
b) data comunicării refuzului nejustificat de soluționare a cererii;
c) data expirării termenului de soluționare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluționare a cererii;
d) data expirării termenului prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), calculat de la comunicarea actului administrativ emis în soluționarea favorabilă a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile;
e) data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul contractelor administrative.
(2) Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz.”
A constatat instanța de fond că din analiza cererii de chemare în judecată rezultă că, deși, cererea de anulare a contractului din 17 martie 2011 de gestionare a faunei cinegetice din fondul de vânătoare nr. 27 Vețel, constituie capătul principal al cererii de chemare în judecată, totuși, relativ la acest contract nu sunt formulate critici intrinsece privind valabilitatea sa, criticile vizând exclusiv legalitatea procedurii de atribuire directă a fondului de vânătoare în discuție, iar anularea contractului este solicitată ca o consecință a anulării actelor administrative anterioare, în temeiul cărora acesta a fost încheiat.
Așa fiind, curtea de apel, în raport de Regulamentul privind atribuirea dreptului de gestionare a faunei cinegetice aprobat prin Ordinul B. nr. 1221/2010, a considerat capăt de cerere principal al cererii de chemare în judecată ca fiind cererea de anulare a actului administrativ intitulat Referatul nr. 216566/ISZ din 24 februarie 2011 de aprobare a rezultatelor finale privind atribuirea directă a fondurilor cinegetice emis de G. din cadrul B., poziția nr. 25, împreună cu operațiunile administrative care l-au precedat și pregătit, respectiv, procesul verbal din 04 februarie 2011 care conține rezultatele analizei datelor de atribuire, revizuit prin procesul verbal din 06 februarie 2011, poziția nr. 136 procesul verbal din 16 februarie 2011 care conține rezultatele analizei contestațiilor, poziția nr. 25, iar capătul de cerere secundar este cel de anulare a contractului din 17 martie 2011, precum și celelalte cereri formulate.
În acest context, prescripția dreptului material la acțiune a fost analizată în raport de capătul de cerere principal la acțiune, respectiv de cel vizând anularea Referatului nr. 216566/ISZ din 24 februarie 2011 de aprobare a rezultatelor finale privind atribuirea directă a fondurilor cinegetice, emis de G. din cadrul B., poziția nr. 25.
Luând în considerare că Referatul nr. 216566/ISZ din 24 februarie 2011 a fost comunicat concomitent cu emiterea lui prin afișare pe site-ul Ministerului administrator, conform art. 10 din Regulamentul privind atribuirea dreptului de gestionare a faunei cinegetice aprobat prin Ordinul B. nr. 1221/2010, instanța de fond a constatat că cererea de chemare în judecată care a fost înregistrată inițial la Tribunalul Hunedoara în data de 25 octombrie 2011 a fost introdusă cu depășirea termenului de prescripție de 6 luni anterior menționat.
În final a reținut instanța de fond că reclamanta nu a relevat instanței motivele temeinice pentru care a fost depășit acest termen, pentru a face incident termenul de decădere de 1 an prevăzut de art. 11 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, astfel încât, excepția prescripției dreptului material la acțiune este întemeiată, acțiunea reclamantei fiind respinsă în consecință.
1.4. Cererea de recurs;
Împotriva sentinței nr. 123 din 22 iunie 2015 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. Hunedoara, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, din perspectiva dispozițiilor art. 3041 C. proc. civ.
Recurenta-reclamantă solicită, în principal, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, având în vedere că nu s-a intrat în cercetarea fondului. În subsidiar, recurenta solicită admiterea recursului și modificarea sentinței atacate, în sensul, respingerii excepției prescripției dreptului material la acțiune, cu consecința admiterii acțiunii introductive de instanță.
Criticile dezvoltate prin cererea de recurs sunt în esență, următoarele:
- Instanța de fond nu a respectat dispozițiile obligatorii trasate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, prin Decizia de casare nr. 1982 din 29 aprilie 2014, în sensul de a se suplimenta probatoriu administrat în cauză, fie cu înscrisuri, fie cu o expertiză tehnică de specialitate.
- În mod greșit, instanța de fond a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepție, pe care pârâtele au invocat-o și în primul ciclu procesual, sub forma „excepției inadmisibilității”, curtea de apel, prin sentința nr. 86/2013 respingând-o ca neîntemeiată.
Judecătorul fondului a admis această excepție, contrar realității juridice de la dosarul cauzei, care atestă că plângerea prealabilă a fost formulată în termenul prevăzut de art. 7 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, în sensul că respectivul contract de gestionare a faunei cinegetice a fost încheiat la data de 17 martie 2011, plângerea prealabilă a fost înregistrată la data de 2 august 2011, iar cererea de chemare în judecată a fost introdusă pe rolul instanței de contencios administrativ la data de 21 octombrie 2011, cu respectarea termenului prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
- În soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune, instanța de fond a încălcat grav principiul disponibilității părților în procesul civil, inversând ordinea petitelor din cererea de chemare în judecată, împotriva voinței reclamantei, depășind astfel, limitele învestirii sale.
Recurenta-reclamantă a înțeles să formuleze și critici care privesc fondul cauzei, circumscrise dispozițiilor art. 3041 C. proc. civ., reiterând susținerile dezvoltate pe parcursul judecării litigiului.
Intimații-pârâți C. Hunedoara, D. Șoimul Vețel și B. au formulat întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca fiind legală și temeinică.
II. Hotărârea și considerentele instanței de recurs;
Examinând cererea de recurs, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului, precum și de dispozițiile legale incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este întemeiat, pentru argumentele arătate în cele ce urmează.
1.1. Argumente de fapt și de drept;
Analizând hotărârea recurată, pe de-o parte din perspectiva chestiunilor juridice dezlegate în primul ciclu procesual, finalizat prin Decizia de casare nr. 1982 din 29 aprilie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar pe de altă parte, din perspectiva susținerilor și apărărilor nou formulate cu ocazia rejudecării cauzei, instanța de control judiciar reține că instanța de fond a pronunțat o soluție nelegală și netemeinică, impunându-se casarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.
În primul rând, pentru a crea premisa soluției de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, excepție invocată de către pârâte în faza rejudecării, după casare, instanța de fond a apelat la un artificiu procedural, dând o altă calificare juridică a pretențiilor deduse judecății, stabilind, în fapt, un alt cadru procesual, pe care nici părțile și nici instanțele de fond și de recurs nu l-au avut în vedere în primul ciclu procesual.
Astfel, instanța de fond a modificat, practic, obiectul cererii de chemare în judecată, inversând petitele formulate de reclamantă, în sensul că cererea principală de anulare a contractului de gestionare din 17 martie 2011 a fost calificată ca fiind capăt de cerere accesoriu, fără ca acest aspect să fie pus în discuția reclamantei, pentru ca aceasta să poată formula un punct de vedere, cu respectarea principiului contradictorialității.
Referirea instanței de fond la prevederile Regulamentului privind atribuirea dreptului de gestionare a faunei cinegetice aprobat prin Ordinul B. nr. 1221/2010, nu poate reprezenta un argument juridic pentru recalificarea demersului judiciar, atâta vreme cât acest act de reglementare prevede că doar hotărârile comisiei de atribuire pot fi contestate în termen de 3 zile lucrătoare de la afișarea rezultatelor privind analiza dosarelor de atribuire directă de la fiecare etapă, iar contestațiile se soluționează de o comisie de analiză a contestațiilor, în termen de 5 zile lucrătoare de la data înregistrării acestora.
Or, la fila 311 a dosarului de fond în rejudecare se află dovada exercitării acestei contestații de către reclamantă, ca singură cale de atac prevăzută de Regulamentul menționat.
În acest context, Înalta Curte reține ca fiind întemeiată critica vizând încălcarea principiului disponibilității care guvernează procesul civil, prima instanță alegând o modalitate neprocedurală de a-și exercita rolul activ reglementat de art. 129 C. proc. civ., situație ce a generat și nerespectarea limitelor învestirii, obligație prevăzută de același text de lege menționat mai sus.
Al doilea aspect de nelegalitate pe care îl constată Înalta Curte, relativ la hotărârea atacată și care duce la desființarea întregii construcții juridice dezvoltate de judecătorul fondului, constă în nerespectarea dispozițiilor obligatorii ale Deciziei de casare nr. 1982 din 29 aprilie 2014 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, reținute, de altfel, în considerentele sentinței, potrivit cărora, instanța de rejudecare trebuia să suplimenteze probatoriul cu înscrisuri sau o expertiză de specialitate, în vederea administrării unor dovezi certe în sensul că D. deține în proprietate peste 50% din suprafața totală a fondului atribuit.
Admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune, în rejudecare, în condițiile în care prin decizia de casare instanța superioară a trimis cauza spre rejudecare cu privire la fondul acțiunii formulate de reclamant, nu este admisibilă, întrucât se încalcă dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că: „în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”, dar și principiul neînrăutățirii situației în propria cale de atac, în condițiile în care cauza a fost trimisă spre rejudecare instanței inițial sesizate, urmare a recursului declarat de reclamant împotriva sentinței prin care i s-a respins pe fond acțiunea formulată.
Pe de altă parte, se reține că problema termenului de formulare a acțiunii a fost supusă judecății și în primul ciclu procesual, chiar dacă nu a fost soluționată în mod expres excepția prescripției dreptului material la acțiune, în condițiile în care prin hotărârea pronunțată în primul ciclu procesual, instanța a reținut în considerentele sentinței fila 4, că plângerea s-a făcut în termenul legal de 6 luni de la data încheierii contractului, iar prin nedeclararea căii de atac și cu privire la acest aspect, pârâtele au achiesat la aceasta, astfel că din punctul de vedere al termenului de formulare a acțiunii, hotărârea primei instanțe, desființată în recurs, a dobândit putere de lucru judecat, limitele rejudecării constând doar în analiza fondului cauzei, astfel cum s-a stabilit prin decizia de recurs.
În aceste condiții, având în vedere argumentele expuse mai sus și faptul că prima instanță nu a intrat în cercetarea fondului, Înalta Curte va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru a se asigura părților accesul la dublul grad de jurisdicție, ca garanție a legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești ce va fi dată în cauză.
Instanța de fond, astfel cum dispune expres art. 315 alin. (3) C. proc. civ., va judeca din nou litigiul pentru a efectua cercetarea judecătorească asupra fondului pretențiilor deduse judecății, în acord cu dezlegarea chestiunilor de drept și a îndrumărilor date prin Decizia de casare nr. 1982 din 29 aprilie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și având în vedere de considerentele prezentei decizii, în limitele învestirii sale, potrivit cererii de chemare în judecată, ținând seama de toate motivele și apărările invocate de reclamantă prin acțiune, de pârâtă prin întâmpinare, precum și de celelalte critici de care s-a prevalat recurenta, întemeiate pe dispozițiile art. 3041 C. proc. civ. și a căror examinare a devenit inutilă, prin raportare la soluția de casare a hotărârii.
1.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs;
Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și al art. 313 C. proc. civ., Înalta Curte va admite prezentul recurs, va casa sentința atacată și va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta A. Hunedoara împotriva sentinței nr. 123 din 22 iunie 2015 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal.
Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Irevocabilă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi 23 martie 2016.