Decizia nr. 882/2016
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei;
1.1. Cererea de chemare în judecată;
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și B. - C. Prahova, în temeiul art. 1 alin. (1) și urm., art. 13 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, raportat la art. 194 și urm. C. proc. civ., obligarea acestora la soluționarea cererii înregistrată la C. Prahova la nr. 3.450.906 din 25 februarie 2013 precum și obligarea pârâților să emită actele și informațiile solicitate, în temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2004, sub sancțiunea prevăzută de art. 13 din aceeași lege.
De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul litigiu.
1.2. Soluția instanței de fond;
Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 242 din 1 noiembrie 2013, a respins excepția de nelegalitate invocată de reclamantul A., ca inadmisibilă.
Totodată, a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B., B. - C. Prahova, ca neîntemeiată.
1.3. Cererea de recurs;
Împotriva sentinței nr. 242 din 1 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat.
În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurentul-reclamant susține că hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de drept material aplicabile speței și dezvoltă următoarele critici:
- Instanța de fond, analizând nelegal probatoriul administrat în cauză, a apreciat greșit că pârâta C. Prahova și-a îndeplinit obligația legală, răspunzând cererilor la data de 22 aprilie 2013, întrucât, pe de-o parte, nu rezultă că data la care i s-a răspuns ar fi cea avută în vedere de instanță, iar, pe de altă parte, la momentul formulării cererii de chemare în judecată, în lipsa răspunsului, era îndreptățit să se adreseze instanțelor de judecată;
- În mod nelegal, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, instanța de fond a reținut că reclamantul avea posibilitatea să ia cunoștință de actele solicitate, de la dosarul cauzei, acestea fiind depuse în original, fără a observa că răspunsul pârâților venea după data introducerii acțiunii, pârâții fiind, astfel, în culpă procesuală;
- Instanța de fond nu a luat în considerare că răspunsurile pârâților la interogatoriu, precum și susținerile acestora din notele de ședință depuse la dosar, sunt contradictorii și conțin date inexacte.
- Atitudinea intimaților de a nu răspunde solicitărilor reclamantului, în condițiile stabilite de lege, contravine dispozițiilor prevăzute de R.G. 1, Regulamentul de Ordine Interioară în Unitate și de O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor, iar prin soluția pronunțată, instanța de fond a încălcat ea însăși aceste dispoziții.
Mai susține recurentul-reclamant că faptul că reprezentanții B. încearcă să denatureze faptele și să ascundă adevărul reiese și din solicitările repetate adresate instanței de judecată de a cenzura anumite întrebări, relevante pentru o judecare obiectivă și care fac obiectul prezentei cauze, din răspunsul la interogatoriul pe care instanța de judecată l-a încuviințat a fi administrat intimaților.
Arată recurentul-reclamant că simpla arătare a unui document solicitantului, după data introducerii cererii de chemare în judecată, fără a-i da posibilitatea de a-l citi și analiza și fără a-i oferi efectiv posibilitatea de a verifica legalitatea sa, precum și întocmirea unor procese-verbale reprezentând acte unilaterale ale intimatului cu care să dovedească îndeplinirea formalităților legale, dar pe care intimatul să refuze să le prezinte în instanță sub pretextul unei interdicții legale care nu poate viza și afecta actul de justiție, constituie încălcarea prevederilor legale menționate mai sus și reprezintă motiv suficient pentru admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată de reclamant.
II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului formulat;
1. Argumente de fapt și de drept;
Examinând cererea de recurs, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului, precum și de dispozițiile legale incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare.
Recurentul-reclamant susține, în esență, prin cererea de recurs, că instanța de fond a încălcat normele de drept material aplicabile speței, reprezentate de dispozițiile art. 126 alin. (1) și ale art. 131 alin. (1) și (2) din R.G.1- Regulamentul de Ordine Interioară în Unitate aprobat prin Ordinul ministrului Apărării Naționale nr. M92 din 17 septembrie 2008 și de cele ale O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor.
Aplicând dispozițiile menționate la obiectul cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată că instanța de fond a dezvoltat un raționament juridic corect și temeinic, analizând judicios ansamblul probator administrat în cauză și pronunțând o soluție ce nu poate fi cenzurată din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat.
În abordarea demersului judiciar al reclamantului, instanța de fond a pornit, în mod corect, de la o situație premisă și anume aceea că reclamantul este militar în cadrul B. și, prin urmare, i se aplică, în mod prioritar, cadrul legislativ specific, reprezentat de Legea nr. 14/1992, Regulamentul de Ordine Interioară în Unitate, Ordinele directorului B. și, cu aplicabilitate directă în speță, Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate.
În acest context legislativ, Înalta Curte reține că, astfel cum a constatat și instanța de fond, recurentul-reclamant a obținut pe cale administrativă ceea ce pretinde, prin acțiunea introductivă de instanță, că nu a primit de la autoritățile pârâte.
În concret, din actele dosarului, inclusiv din documentele clasificate puse la dispoziția instanței cu adresa din 3 iunie 2013, precum și din răspunsurile reclamantului și a pârâților la interogatoriile reciproce, rezultă că instituția pârâtă a comunicat cu adresa din 19 martie 2013 răspunsul la petiția reclamantului din 25 februarie 2013, însă acesta a refuzat să confirme în scris, luarea la cunoștință a conținutului acestuia, întocmindu-se proces-verbal semnat de martori și înregistrat în 2013, în acest sens.
În aprecierea legalității modului în care autoritatea pârâtă a înțeles să răspundă recurentului-reclamant, Înalta Curte va avea în vedere calitatea acestuia avută în momentul adresării cererii și elementele vizate prin solicitările formulate.
Astfel, recurentul-reclamant la data formulării cererii avea calitatea de cadru militar în activitate, iar datele a căror comunicare a solicitat-o se referă la activitatea desfășurată în sistemul militar al B.
Potrivit art. 126 alin. (1) din R.G. 1 aprobat prin Ordinul ministrului Apărării Naționale nr. M92 din 17 septembrie 2008, invocat chiar de recurent în cererea de recurs, răspunsul la cererile adresate de cadrele militare superiorilor lor, poate fi transmis și verbal. Această cale de comunicare a răspunsului a fost aleasă de autoritatea pârâtă, tocmai în considerarea caracterului clasificat al informațiilor conținute în documentele solicitate.
Totodată, recurentul-reclamant a recunoscut că sancțiunile aplicate în anul 2012 i-au fost aduse la cunoștință verbal, susținând însă, că această procedură este nelegală, în raport de reglementările legale și de ordine internă ale B. Din această perspectivă, punctele 2 și 3 ale petiției înregistrate la data de 25 februarie 2013 reprezintă reiterări ale unor solicitări mai vechi, iar împotriva celor două sancțiuni reclamantul a formulat acțiune în contencios administrativ, dosarul fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel Ploiești, în cadrul căruia, reclamantul are posibilitatea să-și formuleze toate pretențiile și apărările legate de aducerea la cunoștință a acestor măsuri.
Or, astfel cum rezultă din întregul probator depus la dosar de B., cuprinzând și înscrisurile în formă clasificată puse la dispoziția instanței prin intermediul Compartimentului Documente Secrete, instituțiile pârâte și-au îndeplinit obligațiile legale privitoare la comunicarea către recurentul-reclamant a informațiilor solicitate, iar situația invocată de recurent în sensul că autoritățile pârâte au indus în eroare instanța arătând că au răspuns la data de 31 ianuarie 2013, nu poate fi reținută, având în vedere că acesta a formulat mai multe cereri cu solicitări asemănătoare, la care primise răspuns și anterior datei de 25 februarie 2013.
În ceea ce privește critica vizând aplicarea greșită de către instanța de fond a dispozițiilor Legii nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, Înalta Curte constată că aceasta nu este nefondată.
Potrivit dispozițiilor art. 19 din H.G. nr. 585/2002 pentru aprobarea Standardelor naționale de protecție a informațiilor clasificate în România, cu modificările și completările ulterioare, „informațiile secrete de stat pot fi declasificate prin hotărâre a Guvernului, la solicitarea motivată a emitentului”. Art. 20 alin. (1) din același act normativ stabilește condițiile în care poate fi declasificată o informație secret de stat, solicitarea recurentului-reclamant neregăsindu-se în ipotezele prevăzute la lit. a), b) și c) ale textului menționat.
Prin urmare, la momentul judecării acțiunii de către curtea de apel nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru declasificarea acestor informații, respectiv trecerea la un nivel inferior de secretizare, iar legiuitorul a instituit regula, potrivit căreia, nivelurile de secretizare și termenele de clasificare atribuite informațiilor clasificate subzistă atât timp cât dezvăluirea sau diseminarea lor neautorizată ar putea prejudicia siguranța națională și a conferit emitenților dreptul de a aprecia asupra caracterului acestora, ori de câte ori este posibil, la o anumită dată sau la producerea unui eveniment.
În acest context, prima instanță, contrar celor susținute de recurent, a respectat și aplicat corect dispozițiile Legii nr. 182/2002, apreciind, în mod just, că accesul limitat la informațiile clasificate după regulile cuprinse în Legea nr. 182/2002 și H.G. nr. 585/2002, cu modificările și completările ulterioare, nu poate fi apreciat ca o împiedicare a părții de a cunoaște, dezbate și evalua probele administrate, care sunt depuse la dosarul cauzei și de a avea parte de un proces echitabil și corect.
Din această perspectivă, nu se poate reține încălcarea dreptului la apărare prin faptul că numai instanța de judecată a avut acces la actele clasificate, este vădit nefondată, având în vedere că dreptul la un proces echitabil este asigurat în primul rând prin aceea că judecătorul cauzei a putut lua cunoștință de toate actele necesare formării convingerii sale și a raționamentului juridic.
Or, din lucrările dosarului rezultă că documentele secrete au fost puse la dispoziția judecătorului fondului - deținător al unui certificat ORNISS, care a luat cunoștință de conținutul acestora, și de care, în mod evident, a ținut cont în pronunțarea soluției în cauză.
Rămânând însă în limitele cadrului procesual stabilit de reclamant, care, în esență, invocă refuzul nejustificat al autorității de a-i comunica, în materialitatea lor, actele clasificate, Înalta Curte constată că autoritatea pârâtă a respectat legislația din domeniul protecției informațiilor clasificate, legislație pe care, recurentul-reclamant o cunoaște prin prisma activității desfășurate în calitate de ofițer B. și, pe care și-a asumat-o spre respectare când a optat pentru intrarea în acest serviciu special.
În ceea ce privește critica privind nelegala comunicare a adeverințelor de venit solicitate de recurentul-reclamant prin cererea din 25 februarie 2013, în sensul că s-au emis după termenul de 30 de zile prevăzut de lege și s-a refuzat comunicarea acestora la adresa de domiciliu, Înalta Curte reține că recurentul nu a făcut dovada unei reale vătămări prin această întârziere, cu atât mai mult cu cât, acesta nu a înțeles să le ridice de la dosarul instanței de fond, unde au fost depuse în original.
Prin urmare, nici sub acest aspect, sentința Curții de Apel Ploiești nu poate fi cenzurată pentru nelegalitate sau netemeinicie.
În concluzie, Înalta Curte constată că soluția pronunțată de Curtea de Apel Ploiești este legală și temeinică, criticile dezvoltate de recurentul-reclamant și subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, fiind nefondate.
2. Soluția Înaltei Curți asupra recursului;
Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 242 din 01 noiembrie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi 23 martie 2016.