Notificare formulată în temeiul Legii nr. 10/2001. Contestație împotriva deciziei de respingere a cererii de restituire în natură a imobilului. Dovada calității de persoană îndreptățită. Cerințele impuse de lege.
Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate.
Index alfabetic : imobil preluat de stat
- contestație
- persoană îndreptățită
- copii certificate
- acte doveditoare
Legea nr. 10/2001, art. 3, art. 4, art. 23
Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr.10/2001, art. 23.2 – 23. 4
Câtă vreme pârâtul a tăgăduit, prin întâmpinarea formulată, înscrisurile depuse de contestator în copii certificate, privind dovada calității de persoană îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr.10/2001 pentru imobilul în litigiu, cât și pe cele privind dovada dreptului de proprietate al autorului acestuia, contestatorul era obligat, potrivit prevederilor art. 23.2, art. 23.3 și art. 23.4 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr.10/2001, precum și dispozițiilor art. 139 alin. (1) C.proc.civ., să prezinte în instanţă originalele acestor copii ori să le depună la grefa instanţelor, pe de o parte, iar pe de altă parte, instanța, care a soluționat pozitiv contestația, era obligată să solicite părții să prezinte originalele acestor înscrisuri.
Or, în condițiile în care nu s-au prezentat originalele copiilor certificate depuse în dovedirea cererii şi nici instanţa nu a solicitat contestatorului prezentarea originalelor acestor înscrisuri, se constată că nu a fost stabilită pe deplin situaţia de fapt cu privire la calitatea contestatorului de persoană îndreptăţită la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr.10/2001 pentru imobilul trecut în proprietatea statului și nici cu privire la calitatea autorului său de proprietar asupra bunului, cauza fiind soluționată nelegal.
Secția I civilă, decizia nr. 674 din 6 aprilie 2017
Prin notificarea nr. 410 din 11.02.2002 depusă la Primăria Municipiului Bucureşti, petentul A., prin mandatar B., a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti.
Prin decizia nr. 196 din 31.05.2004 emisa de Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, RA (APAPS), căreia i s-a trimis notificarea spre soluţionare, s-a respins notificarea cu motivarea că petentul nu a depus în termenul prevăzut de lege acte cu care să dovedească calitatea de persoană îndreptăţită.
Prin cererea înregistrată la data de 7.07.2004, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General; RA APPS şi Ministerul Finanţelor Publice, ca reprezentant al Statului Român, a formulat contestaţie împotriva deciziei nr. 196/2004 emisă de RA APPS solicitând anularea acesteia, restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti şi măsuri reparatorii în echivalent sub formă de despăgubiri băneşti pentru partea din imobil pentru care restituirea în natură nu este posibilă, cu o valoare estimativă de 300.000 euro.
În motivarea contestaţiei, reclamantul a arătat că imobilul în discuţie a fost dobândit de către părinţii săi la data de 15.03.1946 şi a trecut în proprietatea statului, conform Deciziei nr. 421/1961 emisă în baza Decretului nr. 218/1960.
La data de 11.02.2002, a formulat notificare la Primăria Municipiului Bucureşti pentru restituirea în natură a imobilului, completată pe parcurs cu actele necesare, iar la data de 3.06.2004 i s-a comunicat decizia de respingere emisă de către pârâta RA APPS, care a susţinut în mod eronat că nu au fost depuse actele necesare.
Reclamantul a solicitat să se constate că imobilul în cauză se încadrează în categoria celor prevăzute de art. 2 din Legea nr. 10/2001, fiind îndreptăţit la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură pentru parter, garaj şi teren, şi prin echivalent pentru apartamentul nr. 2 de la etajul imobilului.
Ulterior, la data de 18.10.2004, reclamantul şi-a completat acţiunea solicitând şi obligarea unităţii deţinătoare, R.A. A.P.P.S., la emiterea unei decizii de restituire în natură a imobilului în discuţie, precum şi chemarea în judecată a Prefecturii Municipiului Bucureşti, în calitate de pârâtă, în temeiul dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 10/2001.
Fiind astfel învestit, Tribunalul Bucureşti Secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 1009 din 22.11.2004, a admis excepţia inadmisibilităţii capetelor de cerere privind restituirea în natură a imobilului şi acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de despăgubiri băneşti pentru partea din imobil pentru care restituirea în natură nu este posibilă, şi a respins aceste capete de cerere, ca inadmisibile.
A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, în privinţa capătului de cerere privind anularea deciziei nr. 196/2004, a pârâţilor Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General; Ministerul Finanţelor Publice, ca reprezentant al Statului Român şi Prefectura Municipiului Bucureşti şi a respins acest capăt de cerere în raport de aceşti pârâţi.
A disjuns judecata în privinţa capătului de cerere privind anularea deciziei nr. 196/2004 în raport de pârâta R.A. A.P.P.S. şi a fixat termen la 13.12.2004.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că soluţionarea unei cereri de restituire în natură sau prin echivalent adresată direct instanţei judecătoreşti nu este posibilă, fiind un atribut exclusiv al unităţilor deţinătoare, respectiv, primăriei sau prefecturii, competenţa instanţei fiind limitată la analizarea legalităţii deciziei emise în cazurile prevăzute de art. 24 alin. (7), art. 26 alin. (3), art. 31 alin. (2) şi art. 32 din Legea nr. 10/2001.
Instanţa de fond a apreciat că cererea reclamantului nu poate fi încadrată în vreunul din aceste cazuri, acesta având obligaţia de a urma procedura administrativă a Legii nr. 10/2001.
În aceste condiţii, actul administrativ emis este supus controlului judecătoresc, iar calitatea procesuală pasivă o are emitentul deciziei, respectiv, pârâta RA APPS, ceilalţi pârâţi neavând calitate procesuală pasivă.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti Secţia a VII-a civilă.
Prin sentinţa civilă nr. 245 din 21.03.2005, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, contestaţia reclamantului în contradictoriu cu pârâta RA APPS, în dosarul disjuns, reţinând că în mod just a fost respinsă notificarea reclamantului de către pârâta RA APPS, cu motivarea că acesta nu a depus în termenul legal acte care să dovedească calitatea sa de persoană îndreptăţită.
Tribunalul a apreciat ca aceste acte trebuiau depuse până la data de 1.07.2003, termen prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, normă imperativă a cărei nerespectare atrage decăderea notificatorului din dreptul de a-şi valorifica pretenţiile; că la data emiterii deciziei nu existau acte doveditoare la dosarul notificării, deşi pârâta a solicitat primăriei transmiterea documentelor depuse ulterior; că nu pot fi reţinute ca probe contractul de vânzare-cumpărare şi certificatul de moştenitor, ce nu a fost întocmit conform legii române, acestea fiind depuse la dosarul instanţei, şi că înscrisurile enumerate în adresa înregistrată la primărie, la 5.03.2003, nu se regăsesc în dosarul pârâtei.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul, ce a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti Secţia a III-a civilă, iar, la data de 26.10.2005, s-a dispus conexarea dosarului nr. x1/2005 la dosarul nr. x2/2005.
Prin decizia nr. 45/A din 21.02.2007, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VII-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 1009/2004, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă; a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 245/2005 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă; a schimbat în tot sentinţa, în sensul că a admis contestaţia formulată de reclamant împotriva deciziei nr. 196/2004 emisă de pârâta RA APPS; a anulat menţionata decizie; a dispus restituirea în natură a imobilului, compus din 571 mp, teren şi construcţie existentă pe teren, cu excepţia apartamentului nr. 2 situat la etajul 1 al imobilului ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 15.11.2006. A dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentul nr. 2.
Pentru a hotărî astfel, în privinţa sentinţei civile nr. 1009/2004, instanţa de apel a reţinut că în mod just prima instanţă a apreciat ca în condiţiile în care reclamantul a formulat contestaţie împotriva deciziei emise de unitatea deţinătoare în baza Legii nr. 10/2001, competenţa sa este limitată de controlul jurisdicţional al deciziei.
În acest cadru procesual, instanţa poate verifica dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru soluţionarea notificării având ca obiect restituirea în natura sau prin echivalent a imobilului.
Nu se poate aprecia că o astfel de interpretare încalcă dreptul de acces liber la justiţie în condiţiile în care ceea ce se reglementează prin dispoziţiile procedurale ale Legii nr. 10/2001 este cadrul procesual în care pot fi analizate drepturile pretinse de către persoana îndreptăţită la restituire.
În ceea ce priveşte apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei pronunţate în dosarul disjuns, instanţa de apel a constatat că acesta este fondat, apreciind că nu există dispoziţii contrare care să împiedice administrarea întregului probatoriu în faţa instanţei judecătoreşti învestită cu soluţionarea contestaţiei la decizia emisă în soluţionarea notificării.
Pe fond, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că imobilul în litigiu a fost proprietatea defunctei C. (mama reclamantului), conform contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 15.03.1946 şi transcris sub nr. 12215 din 18.03.1946, imobil ce a fost preluat de către stat în mod abuziv, şi că reclamantul, prin actele de stare civilă şi certificatul de moştenitor, a făcut dovada că este descendentul direct al fostei proprietare, şi are calitate de persoană îndreptăţită la restituire.
Instanţa de apel a mai reţinut că prin expertizele topometrică, efectuată de inginerul D., şi construcţii, efectuată de expertul E., imobilul a fost identificat şi descris, fiind astfel dovedită existenţa lui, chiar dacă expertului nu i s-a permis accesul în clădire.
În fine, instanţa de apel a reţinut că, în speţă, sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 9, art. 21 şi art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, republicată, pârâta urmând să restituie reclamantului imobilul ce formează obiectul notificării (terenul şi construcţiile) cu excepţia apartamentului nr.2 situat la etajul 1 al imobilului, ce a fost înstrăinat conform Legii nr. 112/1995, şi pentru care se va urma procedura specială prevăzută de art. 26 alin. (1) din Legea nr.10/2001, republicată, şi de Titlul VII, capitolul 5 din Legea nr. 247/2005, ce se referă la cererile de restituire în echivalent.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta RA APPS, invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7 şi 9 C.proc.civ.
În cadrul primelor două motive de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi 7 C.proc.civ., recurenta - pârâtă a susţinut că instanţa de apel a acordat mai mult decât s-a cerut şi că decizia atacată cuprinde motive contradictorii.
În esenţă, s-a susţinut că, deşi instanţa de apel a respins apelul reclamantului împotriva sentinţei civile nr. 1009/2004 a Tribunalului Bucureşti, sentinţă prin care s-a reţinut inadmisibilitatea capetelor 2 şi 3 ale cererii, totuşi, ca urmare a admiterii apelului formulat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 245/2005 a Tribunalului Bucureşti, instanţa de apel s-a pronunţă asupra restituirii în natură, obligând regia la restituire în natură şi acordare de măsuri reparatorii prin echivalent,
În cadrul motivului de nelegalitate prevăzut de pct. 9 al art. 304 C.pr.civ., recurenta pârâtă a susţinut că decizia atacată este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a Legii nr. 10/2001.
În acest sens, în esenţă, s-a arătat că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că reclamantul şi-a dovedit calitatea de moştenitor de pe urma autoarei sale în condiţiile în care nu există acte de stare civilă legalizate şi nici certificate de moştenitor de pe urma părinţilor săi, şi nu au fost prezentate nici originalele pentru conformitate.
De asemenea, s-a arătat că nu s-a stabilit că există identitate între autoarea reclamantului şi C., titulara contractului de vânzare-cumpărare a imobilului.
S-a mai susţinut, că, în speţă, nu s-a dovedit că imobilul în discuţie a fost preluat de la autoarea/autorii reclamantului, iar instanţa de apel nu a verificat identitatea între imobilul solicitat şi cel descris în actul de vânzare-cumpărare.
În fine, în cadrul acestui motiv de recurs, recurenta pârâtă a susţinut că, în mod greşit, prin decizia atacată, a fost obligată la acordarea de măsuri reparatorii către reclamant pentru apartamentul nr. 2 al etajului 1 din acelaşi imobil, ce a fost înstrăinat conform Legii nr. 112/1995.
Prin decizia nr. 595 din 21.09.2007, pronunţată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta RA APPS, pentru următoarele considerente;
S-a reţinut, referitor la motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi 7 C.proc.civ., că nu pot fi primite.
Astfel, conform art. 304 pct. 6 C.pr.civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere „dacă instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut".
Acest motiv de recurs are ca finalitate respectarea principiului disponibilităţii procesuale, ceea ce înseamnă că instanţa trebuie să statueze în cadrul procesual determinat de părţi, iar în privinţa obiectului litigiului trebuie să se pronunţe asupra şi în limitele pretenţiilor deduse judecăţii.
În speţă, ca urmare a conexării dosarului nr. x1/2005 la dosarul nr. x2/2005, instanţa de apel a fost învestită atât cu apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 1009/2004, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, cât şi cu apelul declarat de acelaşi reclamant împotriva sentinţei civile nr. 245/2005 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă.
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflictele de muncă şi asigurări sociale, prin decizia atacată, a statuat în cadrul procesual astfel determinat, pronunţându-se asupra ambelor apeluri, deci în limitele pretenţiilor deduse judecăţii, aşa încât nu se poate susţine că a acordat mai mult decât s-a cerut sau că s-a pronunţat asupra unui lucru care nu s-a cerut.
Conform art. 304 pct. 7 C.proc.civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".
Textul de lege menţionat vizează nemotivarea unei hotărâri judecătoreşti, iar nemotivarea constituie motiv de casare nu numai atunci când nu se arată motivele pe care se sprijină decizia judecătorului, dar şi atunci când hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei, ceea ce echivalează cu o nemotivare.
În speţă, decizia atacată a respectat cerinţele procedurale, ea cuprinzând motivele pentru care s~a respins apelul formulat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 1009/2004, cât şi motivele pentru care s-a admis apelul declarat de acelaşi reclamant împotriva celei de a doua sentinţe - nr. 245/2005.
Motivarea respingerii primului apel declarat împotriva sentinţei civile nr. 1009/2004 nu este contradictorie cu motivarea admiterii apelului declarat de acelaşi reclamant împotriva sentinţei civile nr. 245/2005 şi nici străină de natura pricinii, în condiţiile în care obiectul acţiunii disjunse îl constituie contestaţia împotriva deciziei emise de pârâtă (unitatea deţinătoare), în baza Legii nr. 10/2001.
Admiţând contestaţia şi anulând decizia emisă de pârâtă, instanţa s-a pronunţat asupra notificării, în sensul că a acordat ea însăşi măsurile reparatorii prevăzute de lege în virtutea jurisdicţiei generale a instanţelor judecătoreşti.
Cadrul procesual în limitele căruia instanţa de apel s-a pronunţat în al doilea apel este cel just, iar motivele pe care instanţa şi-a fundamentat soluţia nu sunt contradictorii şi nici străine de natura cauzei.
Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., s-a reţinut că nici acesta nu poate fi primit.
Din actul aflat la dosarul nr. x2/2005, intitulat „copie integrală a actului de stare civilă, rezultă că părinţii reclamantului, F. şi C., s-au căsătorit la data de 25.04.1941.
Conform contractului de vânzare-cumpărare din 15.03.1946, transcris sub nr. 12215 din 18.03.1946, C. a cumpărat imobilul situat în Bucureşti, alcătuit din teren şi construcţie cu vecinătăţile menţionate în act.
Ulterior, la 16.02.1973, tatăl reclamantului, F., a fost autorizat prin decret al Primului Ministru al Republicii Franceze să-şi schimbe numele din F. în H., acelaşi nume de familie dobândindu-l atât reclamantul, cât şi mama sa.
Rezultă, aşadar, că C. este una şi aceeaşi persoană cu J., aşa încât s-a privit ca neîntemeiată susţinerea recurentei pârâte în sensul că nu există identitate între titulara contractului de vânzare-cumpărare a imobilului în litigiu şi mama reclamantului.
Din actele existente la dosar rezultă că tatăl reclamantului, F., a decedat la 21.05.1973, iar mama sa, C., a decedat la data de 2.06.1997, reclamantul fiind unicul moştenitor al părinţilor săi, şi, întrucât certificatul de moştenitor întocmit de autorităţile franceze are caracterul unui act autentic cu aceeaşi forţă probantă în România, nu este necesară supralegalizarea acestuia, conform art. 9 şi art.10 din Convenţia dintre România şi Franţa din 5 noiembrie 1974, ratificată prin Decretul nr. 77/1975 al Consiliului de Stat, în vigoare.
Conform art. 3 (1) lit. a din Legea nr. 10/2001 „sunt îndreptăţite, în înţelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora".
În speţă, în mod just, a reţinut instanţa de apel că autoarea reclamantului era proprietara imobilului la data preluării abuzive a acestuia, atâta vreme cât nu s-a dovedit că imobilul ar fi constituit obiectul unei înstrăinări ulterioare, iar, pe de altă parte, asemănarea fonetică creează prezumţia unei erori materiale de transcriere a numelui.
S-a conchis, că, în raport de considerentele expuse, în mod just instanţa de apel a reţinut că reclamantul şi-a dovedit calitatea de persoană îndreptăţită la restituire, ca descendent al mamei sale (decedată ulterior tatălui), în conformitate cu prevederile art. 4 (2) din Legea nr. 10/2001, republicată.
Nici critica vizând lipsa de identitate dintre imobilul existent şi cel prevăzut în actul de vânzare-cumpărare din 15.03.1946 nu a fost primită, cu motivarea că prin expertizele efectuate în cauză imobilul a fost identificat şi descris, vecinătăţile din contractul de vânzare-cumpărare din 15.03.1946 corespunzând cu vecinătăţile identificate de expertul E.
În fine, referitor la ultima critică din cadrul motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ., vizând greşita obligare a recurentei pârâte la restituirea prin echivalent a contravalorii apartamentului vândut, conform Legii nr. 112/1995, s-a apreciat că nici aceasta nu poate fi primită, întrucât din dispozitivul deciziei nu rezultă o atare obligaţie, urmând ca pentru apartamentul nr. 2 de la etajul l al imobilului situat în București, să fie urmată procedura specială prevăzută de Legea nr. 247/2005 - Titlul VII, instanţa de apel constatând doar că reclamantul este îndreptăţit la măsuri reparatorii prin echivalent pentru acest apartament.
Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare RA APPS, iar prin decizia nr. 6165 din 29.05.2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, s-a admis contestaţia în anulare; s-a anulat decizia atacată şi s-a fixat termen pentru rejudecarea recursului în data de 23.10.2009, cu citarea părţilor, pentru următoarele considerente:
Contestaţia în anulare formulată de recurenta-pârâtă RA APPS s-a întemeiat pe dispoziţiile art.317 alin. (1) pct. 1 C.pr.civ.
În motivarea contestației în anulare, contestatoarea a arătat că, prin adresa formulată de avocatul reclamantului, înregistrată la 20.02.2008, a luat cunoştinţă de faptul că decizia civilă pronunțată în apel a rămas irevocabilă prin soluţionarea la data de 21.09.2007 a recursului declarat de aceasta, și că procedura de citare a contestatoarei - recurente RA APPS nu a fost legal îndeplinită pentru termenul din data de 21.09.2007, când s-a soluţionat recursul, aceasta fiind citată la o altă adresă, iar pe dovada de îndeplinire a procedurii de citare a fost aplicată ştampila altei persoane juridice, respectiv, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.
Înalta Curte a constatat contestația în anulare fondată, pentru cele ce succed;
Calea extraordinară de atac - contestaţia în anulare, poate fi exercitată de partea care a fost vătămată prin punerea sa în imposibilitatea de a cunoaşte data judecăţii, de a-şi susţine cererea sau de a formula apărări, consecinţă a neregularităţii procedurale de citare a sa pentru ziua când s-a judecat pricina.
Dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 1 C.pr.civ. prevăd că hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare „când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii".
Or, aşa cum rezultă din dovada de îndeplinire a procedurii de citare a RA APPS, partea a fost citată pentru termenul din data de 21.09.2007 la adresa din Bucureşti, str. X. nr. x0, şi nu la sediul său, indicat şi prin cererea de recurs, respectiv, în Bucureşti, str. Y. nr. x1 – x2.
Pe această dovadă de citare a fost aplicată ştampila registraturii generale a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului, persoană juridică distinctă de recurentă şi care nu este parte în proces.
S-a concluzionat, că procedura de chemare a contestatoarei RA APPS pentru termenul când s-a judecat recursul nu a fost legal îndeplinită, citaţia nefiind emisă cu respectarea dispoziţiilor art. 88 şi urm. C.pr.civ., şi că este fondată contestaţia în anulare formulată de RA APPS, motiv pentru care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis-o, a anulat decizia contestată, şi a fixat termen pentru judecarea recursului.
În rejudecarea recursului, K. şi L. au formulat cerere de intervenţie în interesul recurentei pârâte – RA APPS, iar M. şi N. au formulat cerere de intervenţie în interesul Primăriei Municipiului Bucureşti, prin Primarul General.
Prin încheierea de şedinţă de la termenul din 23.10.2009, instanţa a admis în principiu cele două cereri de intervenţie.
La termenul din 29.01.2010, instanţa, în temeiul art. 244 alin.(1) pct. 1 C.proc.civ., a suspendat judecata recursului declarat de pârâta RA APPS până la soluţionarea irevocabilă a dosarului având ca obiect acţiunea privind anularea actelor de stare civilă şi a certificatului de moştenitor, înscrisuri ce au stat la baza dovedirii calităţii de persoană îndreptăţită a reclamantului în procedura specială a Legii nr.10/2001, referitor la imobilul solicitat, cu motivarea că dezlegarea acelei pricini poate avea înrâurire asupra soluţionării prezentei cauze.
La termenul din 23.02.2017, instanţa, constatând că litigiul ce a format obiectul dosarului nr. x/299/2008 al Judecătoriei sector 2 Bucureşti a fost soluţionat irevocabil, a admis cererile formulate de recurenta pârâtă şi de intervenientul M., şi a repus cauza pe rol.
La dosarul cauzei, atât în faza judecăţii contestaţiei în anulare, anexat primei cereri de intervenţie în interesul Primăriei Municipiului Bucureşti formulată de K., L., M. şi N., cât şi în faza rejudecării recursului, anexat cererilor formulate de recurenta-pârâtă RA APPS, s-a depus Ordonanţa din 12.12.2008 emisă de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Judecătoria sector 1 Bucureşti, în dos. nr. x/P/2007, prin care s-a constatat că „actele de stare civilă şi certificatul de moştenitor folosite de învinuită sunt false, întrucât nu corespund realităţii”, cu referire la actele de stare civilă şi certificatul de moştenitor, care au stat la baza dovedirii calităţii de persoană îndreptăţită a contestatorului în procedura Legii nr.10/2001, folosite de numita B., care a formulat în numele vărului său, A., cerere de restituire în natură a imobilului situat în București; că, ”urmărind filiera actelor de stare civilă, soţia lui A., nu şi-a schimbat numele purtat anterior căsătoriei”, şi că ,”în aceste condiții, în care J. nu şi-a schimbat numele niciodată, devine evident că ea nu este una şi aceeaşi persoană cu C., fostă proprietară a imobilului în cauză”, iar din lucrările dosarului rezultă că părţile au cunoştinţă de acest înscris –cu referire la încheierea de dezbateri din 29.05.2009.
De asemenea, la dosarul cauzei, s-a depus sentinţa civilă nr. 15178 din 10.12.2009, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/299/2008, definitivă şi irevocabilă, prin care s-a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, K., Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Primăria Municipiului Bucureşti, M. şi N. pentru anularea înscrisurilor false – acte de stare civilă şi certificatul de moştenitor depuse de numita B., care a formulat în numele vărului său, A., reclamantul din prezenta cauză, notificarea prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului în litigiu, reţinându-se, în esenţă, că „s-a precizat în cuprinsul ordonanței că nu există originalul acestor acte şi nu s-a putut stabili cine le-a falsificat”, şi că, ”cum instanţei i s-a solicitat să anuleze înscrisurile întrucât nu corespund realităţii, pe calea dispoziţiilor art. 245 lit. c) C.proc.civ., situaţia premisă pentru a putea proceda ca atare o constituie tocmai existenţa originalului acestora, anularea unor copii existente în dosarul de urmărire penală neavând nicio consecinţă juridică”.
Prin urmare, nu se poate susține că părțile din prezenta cauză, care au avut calitatea de părți şi în respectivul dosar, nu au cunoștință de Ordonanța din 12.12.2008 emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria sector 1 București, înscris ce a constituit temei al acțiunii în anulare acte falsificate.
Examinând decizia în limita criticilor de nelegalitate formulate de pârâta Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7 şi 9 Cod procedură civilă, instanţa constată următoarele:
Prealabil analizei recursului se impun a fi făcută următoarea precizare şi anume: recursul pendinte are ca obiect numai partea din decizia pronunțată în apel ce priveşte soluţia dată apelului declarat de apelantul contestator A. împotriva sentinţei civile nr. 245 din 21.03.2005, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă.
Potrivit art. 304 pct. 6 C.proc.civ., modificarea unei hotărâri se poate cere „dacă instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut”.
Această dispoziţie legală are ca finalitate garantarea respectării principiului disponibilităţii, potrivit căruia instanța trebuia să statueze în cadrul procesual stabilit de reclamant, în speță, contestatorul A., aceasta neputând să modifice obiectul litigiului şi nici părţile în contradictoriu cu care reclamantul înţelege să se judece în raportul juridic dedus judecăţii.
În speţă, urmare a conexării dosarului nr. x1/2005 la dosarul nr. x2/2005, instanţa de apel a fost învestită cu soluţionarea apelurilor declarate de reclamant împotriva sentinţelor nr. 1009/2004 şi nr. 245/2005, pronunţate în primă instanţă de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă.
Cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 6 C.proc.civ. este funcţional numai în situaţia în care instanţa de apel, urmare a admiterii apelului, se pronunţă ea însăşi asupra fondului cererii, putând să acorde, în acest caz, mai mult decât s-a cerut sau ceea ce nu s-a cerut.
Instanţa de apel, admiţând apelul formulat de reclamant, împotriva sentinţei civile nr. 245/2005, pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă, a schimbat în tot sentința apelată şi s-a pronunţat asupra fondului pretenţiilor contestatorului A. formulate prin contestaţia împotriva deciziei nr.196/2004 emisă de pârâta RA APPS, respectiv, asupra cererii acestuia de restituire în natură a imobilului situat în Bucureşti, şi de a i se acorda măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de despăgubiri bănești pentru partea din imobil pentru care restituirea în natură nu este posibilă, cu valoare estimativă de 300.000 euro, situație în care se poate analiza legalitatea deciziei recurate în raport de prevederile art.304 pct. 6 C.pr.civ.
Prin urmare, constatând că instanța de apel s-a pronunțat asupra a ceea ce s-a cerut, rezultă că motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct.6 C.proc.civ. este neîntemeiat, urmând a fi respins, în consecinţă.
Potrivit art. 304 pct.7 C.proc.civ., modificarea unei hotărâri se poate cere „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”.
Această dispoziţie legală, prin toate cele trei ipoteze pe care le reglementează, vizează nemotivarea hotărârii ce face obiectul controlului judiciar.
În speţă, s-a invocat faptul că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, ceea ce echivalează cu nemotivarea acesteia.
Aceasta critică este nefondată, deoarece decizia ce face obiectul prezentului recurs cuprinde motivele de fapt şi de drept pe baza cărora s-a dat soluţia pronunţată, iar acestea nu sunt contradictorii, ceea ce permite efectuarea controlului judiciar asupra acestei hotărâri.
Astfel, motivarea respingerii apelului declarat împotriva sentinţei civile nr. 1009/2004, prin care s-au respins ca inadmisibile capetele de cerere privind obligarea pârâtei la emiterea unei decizii de restituire în natură a imobilului în litigiu şi acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de despăgubiri băneşti pentru partea din imobil ce nu poate fi restituită în natură, nu este contradictorie motivării admiterii apelului declarat de acelaşi contestator împotriva sentinţei civile nr. 245/2005, în condiţiile în care obiectul cererii soluţionate de prima instanţă prin această din urmă hotărâre l-a constituit contestaţia formulată de contestatorul A. împotriva deciziei nr. 196/2004 emisă de pârâtă, în temeiul art. 26 din Legea nr.10/2001, republicată, iar în exercitarea controlul jurisdicțional asupra acestei decizii emise în procedura administrativă prealabilă, instanța de apel s-a pronunțat ea însăși asupra măsurilor reparatorii la care a apreciat că este îndreptățit contestatorul, în baza Legii nr.10/20001.
În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., se constată următoarele:
Aşa cum s-a arătat în precedent, obiectul prezentului recurs îl constituie numai partea din decizia recurată ce priveşte soluţia dată apelului declarat de contestatorul A. împotriva sentinţei civile nr. 245/2005, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă.
Faţă de cadrul procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată formulată de contestatorul A., se constată că prin sentinţa civilă nr. 245/2005, pronunțată de Tribunalul București, Secția IV-a civilă, s-a soluţionat contestaţia formulată de acesta, în condiţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, republicată, împotriva deciziei nr. 196/2004 emisă de pârâta RA APPS.
Legea nr. 10/2001, act normativ cu caracter special pentru restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada de referinţă a acestui act normativ: 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, prevede că asupra deciziilor emise în procedura administrativă reglementată de acest act normativ controlul jurisdicţional vizează calitatea de persoană îndreptăţită în sensul legii a notificatorului, dovada dreptului de proprietate şi întinderea acestuia.
Prin decizia contestată, s-a respins notificarea formulată de contestatorul A., cu motivarea că acesta nu a depus în termenul prevăzut de lege acte cu care să dovedească calitatea de persoană îndreptăţită la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru imobilul în litigiu, iar prima instanţă, găsind că decizia contestată este legală, a respins contestaţia formulată de contestator, în condiţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, republicată.
Instanţa de apel a admis apelul declarat de contestator împotriva sentinţei nr. 245/2005, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă; a schimbat sentinţa apelată în tot, în sensul că a admis contestaţia, a anulat decizia contestată, a dispus restituirea în natură a imobilului în litigiu, cu excepţia apartamentului nr. 2 situat la etajul 1 a imobilului, ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1996, către contestator, şi a acordat măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentul nr. 2.
Pentru ca instanța de recurs să exercite controlul judiciar asupra legalității părții din decizia atacată ce face obiectul prezentului recurs, respectiv, soluția dată apelului declarat de apelantul contestator A. împotriva sentinței civile nr. 245/2005, pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă, în raport de dispozițiile Legii nr.10/2001, trebuie ca situaţia de fapt să fie pe deplin stabilită, potrivit art. 314 C.proc.civ., care prevede că „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite”.
Or, în speţă, se constată că situaţia de fapt cu privire la calitatea contestatorului de persoană îndreptăţită la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 și la dovada dreptului de proprietate al autoarei sale asupra imobilului în litigiu nu a fost pe deplin stabilită pentru ca instanţa de recurs să poată face, pe calea controlului judiciar, o corectă aplicare a legii, în sensul art. 314 C.pr.civ.
Astfel, litigiu pendinte a fost promovat pe calea procedurii speciale reglementată de Legea nr. 10/2001.
Prin criticile formulate, deşi nu a arătat expres, recurenta pârâtă, implicit, a critica decizia civilă recurată pentru nelegalitate, ca fiind dată cu aplicarea greşită a art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr.10/2001, care prevede că ”sunt îndreptățite, în înțelesul prezentei legii, la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau, după caz, în echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora” raportat la art. 4 alin. (2) din lege, potrivit căruia ”de prevederile prezentei legi beneficiază și moștenitorii legali și testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite” și a art. 23 din același act normativ, potrivit căruia „actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calităţii de asociat sau acţionar al persoanei juridice, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate şi, după caz, înscrisurile care descriu construcţia demolată şi orice alte înscrisuri necesare evaluării pretenţiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluţionării notificării”.
Rezultă, că recurenta pârâtă a susținut, în esență, că, în speță, contestatorul nu a făcut dovada cu copii legalizate sau cu înscrisuri originale a calității de persoană îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr.10/2001 și a dreptului de proprietate al autoarei sale asupra imobilului în litigiu, cu referire la actele doveditoare depuse de contestator în instanţă.
Dovada calității contestatorului de persoană îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr.10/2001 și a calității de proprietar a autoarei acestuia asupra imobilului în litigiu, se face, în procedura administrativă, potrivit art. 23.2 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr.10/2001, care prevede că „se admit numai copii legalizate sau certificate de pe actele doveditoare referitoare la proprietate şi la calitatea de moştenitor”; și art. 23.3, care prevede că, „în cazul în care actele doveditoare la proprietate şi la calitatea de moştenitor sunt prezentate în fotocopii, se va solicita petenţilor şi prezentarea originalelor sau duplicatelor, în vederea verificării şi certificării acestora de către salariaţii entităţii învestite cu soluţionarea notificării”.
Potrivit art. 23.4 lit. e) din aceleași Norme metodologice „sarcina probei proprietăţii, a deţinerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive şi a calităţii de persoană îndreptăţită la restituire revine persoanei care pretinde dreptul, în conformitate cu prevederile art.3 alin.(1) lit. a) şi ale art.23 din lege……”.
În procedura jurisdicțională, în cadrul demersului judiciar făcut de contestator, instanţa de apel, urmare a admiterii apelului declarat de către acesta împotriva sentinţei civile nr.245/2005, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a soluționat cauza pe baza probelor administrate de contestator, recunoscându-i astfel acestuia accesul la justiție, potrivit art.21 din Constituție, și dreptul la un proces echitabil, potrivit art.6 din CEDO.
Contestatorul a depus, la dosarul cauzei, actele cu care a înţeles să facă dovada calităţii de persoană îndreptăţită la restituire, potrivit Legii nr.10/2001, precum şi a calităţii de proprietar a autoarei sale asupra imobilului în litigiu, în copii certificate, iar restul actelor s-au depuse în copii, fără a fi legalizate sau certificate.
Întrucât, în speță, în faza jurisdicțională a soluționării notificării formulate de contestator, în dovedirea pretențiilor formulate, acesta a depus la dosar copii certificate ale înscrisurilor originale devin incidente prevederile art. 139 (1) C.proc.civ., potrivit cărora: „Partea care a depus un înscris în copie certificată este datoare să aibă asupra sa la şedinţă originalul înscrisului sau să-l depună mai înainte în păstrarea grefei, sub pedeapsa de a nu se ţine seama de înscris”.
În raport de aceste dispoziţii legale, întrucât pârâtă a tăgăduit, prin întâmpinările formulate, înscrisurile în copii certificate depuse de contestator la dosar privind dovada calității sale de persoană îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr.10/2001, pentru imobilul în litigiu, cât și pe cele privind dovada dreptului de proprietate al autoarei sale asupra aceluiași imobil, contestatorul era obligat să prezinte în instanţă originalele acestor copii certificate ori să le depună la grefa instanţelor de fond şi apel, pe de o parte, iar pe de altă parte, instanța de apel, care a soluționat pozitiv contestația formulată de contestator, era obligată să solicite acestuia să prezinte originalele acestor înscrisuri.
Or, din actele dosarului, rezultă că nu s-au prezentat în instanţă originalele copiilor certificate depuse la dosar şi nici că instanţa ar fi solicitat prezentarea de către contestator a originalelor înscrisurilor depuse la dosar în formă certificată.
În aceste condiţii, se constată că nelegal instanța de apel a soluţionat cauza în baza înscrisurilor depuse la dosar de contestator în copii certificate, fără să solicite acestuia să prezinte originalele acestor înscrisuri, care, așa cum a susținut apărătorul ales al intimaților reclamanți, în calitate de moștenitori ai contestatorului A., cu ocazia dezbaterilor, s-ar afla în posesia acestora.
Prin urmare, se constată că instanţa de apel nu a stabilit pe deplin situaţia de fapt cu privire la calitatea contestatorului A., de persoană îndreptăţită la acordarea măsurilor reparatori prevăzute de Legea nr.10/2001 pentru imobilul în litigiu, precum și cu privire la calitatea de proprietar a autoarei sale asupra acestui imobil, iar instanța de recurs, în raport de prevederile art. 314 C.pr.civ., se află în imposibilitatea exercitării controlului judiciar asupra legalității soluției date apelului formulat de contestator împotriva sentinței civile nr. 245/2005, pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă, prin decizia recurată, consecința fiind aceea a admiterii recursului declarat de pârâtă, a casării în parte a deciziei atacate, respectiv, numai a părții din decizie ce privește soluția dată apelului declarat de contestator împotriva sentinței civile nr. 245/2005, pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă, și a trimiterii cauzei spre rejudecarea acestui apel la aceeași instanță.
Instanţa de trimitere, în virtutea rolului său activ, pentru a stabili pe deplin situația de fapt în sensul mai sus arătat, trebuie să dispună ca intimaţii reclamanţi, în calitate de moştenitorii ai contestatorului, să prezinte, potrivit art.139 (1) C.proc.civ., originalele înscrisurilor depuse în copii certificate la dosar cu care contestatorul a înţeles să facă dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001, pentru acordarea măsurilor reparatorii.
De asemenea, la stabilirea situației de fapt, instanța de trimitere va ține seama și de probele administrate în recurs, astfel cum au fost arătate mai sus, probe ce nu pot fi evaluate, sub aspectul temeiniciei deciziei atacate, față de prevederile art.304 C.proc.civ., în această cale de atac.
Pentru considerentele expuse, instanţa, fără a mai analiza celelalte critici formulate de pârâtă, care se circumscriu art. 304 pct. 9 C.proc.civ. și care vor fi analizate cu ocazia rejudecării cauzei, în baza art. 312 (1) C.proc.civ., a admis recursul declarat de pârâta RA APPS, a casat în parte decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului declarat de apelantul contestator A., în prezent decedat, procesul fiind continuat de moştenitorii acestuia - intimaţii reclamanţi, împotriva sentinţei civile nr. 245/2005, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, la aceeaşi instanţă de apel. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei atacate, respectiv, cele privind respingerea apelului declarat de contestator împotriva sentinţei civile nr. 1009/2004, pronunţată de aceeaşi instanţă, întrucât împotriva soluției date apelului declarat de contestator împotriva acestei sentințe, prin decizia recurată, nu s-au formulat critici prin prezentul recurs
Cu ocazia rejudecării, se va administra probatoriul necesar stabilirii situației de fapt, în sensul celor menționate, și se vor avea în vedere toate mijloacele de apărare invocate de părți.
În ceea ce priveşte cererile de intervenţie accesorie formulate de K. şi L. în favoarea pârâtei RA APPS, şi de M. şi N. în favoarea pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti, instanţa le constată nefondate, urmând a fi respinse, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 51 C.proc.civ. „cererea de intervenţie în interesul uneia din părţi se poate face chiar înaintea instanţei de recurs”, iar potrivit art. 53 C.proc.civ., „cel care intervine va lua procedura în starea în care se află în momentul admiterii intervenţiei, actele de procedură următoare se vor îndeplini şi faţă de cel care intervine”.
Potrivit art. 54 C.proc.civ. „în intervenţia făcută în interesul uneia din părţi, cel care intervine poate face orice act de procedură care nu este potrivnic interesului părţii în folosul căreia intervine”.
Rezultă, că intervenţia pentru apărarea drepturilor uneia dintre părţi se poate face în orice stare a procesului şi la orice instanţă, având natura juridică a unei simple apărări, care nu este potrivnică interesului părţii în folosul căreia se intervine.
Aceasta deoarece, prin intervenţia accesorie, intervenientul nu invocă un drept propriu şi nu urmăreşte pronunţarea unei hotărâri pentru el, ci tinde, prin apărările pe care le face, ca soluţia în proces să se dea în favoarea părţii pentru care a intervenit.
În speţă, prin încheierea dată la termenul din 23.10.2009, instanţa a încuviinţat în principiu cererile de intervenţie formulate în cauză, constatându-se că intervenienţii au un interes actual şi direct în sprijinul părţilor în favoarea cărora au intervenit.
Astfel, intervenienţii K. și L., în calitate de chiriaşi, au vocaţie la dobândirea prin cumpărare a apartamentului nr. 1 din imobilul în litigiu, iar intervenienţii M. și N. au interesul în sprijinul părţii în favoarea căreia au intervenit decurgând din dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 2 din imobilul în litigiu (dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 15.11.1996) şi asupra unei cote indivize din spaţiile comune ale clădirii, drept care este disputat şi de către reclamanţii din prezentul proces.
Se constatat, că, deşi în cererea de intervenţie accesorie K. şi L. au invocat, în susţinerea interesului părţii în favoare căreia au intervenit, aspecte referitoare la lipsa actelor originale ca, de altfel, şi pârâta prin motivele de recurs, ulterior toate apărările formulate de intervenienţi au fost contrare interesului părţii pentru care au pretins că intervin, depăşind astfel limitele apărărilor pe care le pot formula în cauză, ceea ce dovedeşte că scopul şi interesul intervenirii lor în acest proces este altul decât acela de a susţine apărările şi poziţia procesuală a recurentei-pârâte.
Faptul că de la data formulării cererii de intervenţie situaţia locativă a intervenienților s-a schimbat nu permite acestora să facă apărări împotriva interesului părţii în favoarea căreia au intervenit, în raport de prevederile art.54 C.proc.civ.
Prin urmare, cererea de intervenţie accesorie formulată de K. şi L. este nefondată, urmând a fi respinsă în consecinţă.
Şi cererea de intervenţie accesorie formulată de M. şi N. este nefondată, pentru cele ce succed:
Intervenienţii M. şi N. au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 2 din imobilul în litigiu în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 15.11.1996 încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti, iar în prezentul litigiu nu s-a formulat un capăt de cerere distinct prin care să se solicite constatarea nulităţii acestui act juridic, ci, dimpotrivă, contestatorul a solicitat acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru apartamentul înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, respectiv, „pentru partea din imobil pentru care restituirea în natură nu este posibilă”.
Totodată, în motivarea cererii de intervenţie, s-a susţinut că intervenienţii M. şi N. au interesul să intervină în favoarea Primăriei Municipiului Bucureşti şi pentru că au un drept asupra unei cote indivize din spaţiile comune ale clădiri, drept care este disputat şi de către reclamanții din prezentul proces, însă se constată că reglementarea regimului juridic al spaţiilor comune şi a căii de acces nu a făcut obiect de dispută în litigiul pendinte.
Pe de altă parte, se constată că deşi, în apel, s-a reconfigurat strict formal cadrul procesual numai ca urmare a măsurii conexării dosarului nr. x1/2005 al Curţii de Apel Bucureşti, Secția a III-a civilă, ce are ca obiect apelul declarat de apelantul contestator împotriva sentinței civile nr. 245/2005, pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă, în care părți sunt contestatorul, respectiv, intimații reclamanți în calitate de moștenitori ai acestuia și pârâta RA APPS, la dosarul nr. x2/2005 al Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VII-a civilă, în care calitatea de parte o are şi Primăria Municipiului Bucureşti, instanța de apel s-a pronunțat în limitele cadrului procesual stabilit în primă instanţă, în cele două dosare conexate
Or, câtă vreme obiectul prezentului recurs îl constituie numai parte din decizia recurată, respectiv, cea care priveşte soluția dată apelului declarat de contestator împotriva sentinței civile nr. 245/2005, pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă, cu privire la raportul juridic în care Primăria Municipiului Bucureşti nu are calitatea de parte, așa cum s-a stabilit irevocabil prin sentința civilă nr.1009/2004, pronunțată de aceeași instanță, aceasta nu poate formula apărări referitoare la modul de soluţionare a acestui raport juridic, astfel că nici apărările formulate de intervenienții M. și N. în interesul Primăriei Municipiului Bucureşti nu pot fi primite și analizate.