Decizia nr. 890/2017
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
1. Obiectul acțiunii deduse judecății
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 26 mai 2014, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat instanței:
- să constate nelegalitatea Ordinului nr. 271 din 27 ianuarie 2014, emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (comunicat la 13 februarie 2014), împotriva căruia a formulat contestație, respinsă prin Ordinul nr. 675 din 5 martie 2014 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (comunicat la 22 aprilie 2014);
- să dispună revocarea ordinului contestat și emiterea unui nou ordin, în condiții legale;
- să constate existența unei diferențe nejustificate discriminatorie, direct sau indirect, între cuantumul indemnizației lunare brute și a sporurilor cuvenite reclamantului față ale celorlalți procurori/judecători cu grad de tribunal, aflați în aceleași condiții de vechime în funcție (5 - 10 ani) și în muncă (15 - 20 ani), dobândite anterior datei de 31 decembrie 2010;
- să oblige pârâții să plătească reclamantului, diferența dintre indemnizația brută lunară actuală și indemnizația celorlalți procurori cu același grad profesional și aceeași vechime, dobândită anterior datei de 31 decembrie 2010, precum și diferența dintre sporurile salariale stabilite în favoarea acestuia și sporurile celorlalți procurori cu același grad profesional și aceeași vechime, dobândită anterior datei de 31 decembrie 2010, începând cu data de 15 ianuarie 2014 și în continuare, sumele urmând a fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective;
- să fie chemat în garanție Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru a fi obligat să aloce sumele necesare plății drepturilor salariale astfel stabilite.
2. Hotărârea primei instanțe
Prin Sentința civilă nr. 2569 din 1 octombrie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv, pentru lipsa calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în ceea ce privește acțiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât.
Prin aceeași sentință, a fost respinsă cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, formulată de către reclamant.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva Sentinței civile nr. 2569 din 1 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, în esență, pentru următoarele motive:
Instanța de fond, deși a observat că există o discriminare care izvorăște din lege, în ceea ce privește modalitatea de stabilire a indemnizației prin ordinul contestat, nu a aplicat direct prevederile art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru înlăturarea acestei discriminări.
Aplicarea completă a Legii nr. 284/2010, prin încadrarea persoanelor cu aceeași vechime în muncă și funcție, în aceeași clasă de salarizare și coeficienți, nu ar fi condus la apariția situației faptice discriminatorii ce face obiectul prezentei acțiuni.
Legiuitorul a procedat însă la aplicarea trunchiată a acestei legi, adoptând legi anuale succesive cu prevederi contradictorii, prin care, deși a încadrat personalul în clasele de salarizare corespunzătoare, nu a acordat practic și coeficienții de salarizare corespunzători claselor, acest fapt conducând la discriminare salarială între salariații încadrați în aceeași clasă de salarizare.
Prevederile Legii nr. 285/2010,astfel cum au fost aplicate de către intimați, sunt discriminatorii, deoarece pentru procurori/judecători cu același grad profesional, care lucrează la același nivel din sistemul judiciar, cu aceeași vechime în funcție și în muncă, sunt plătite salarii diferite.
În ceea ce privește încălcarea prevederilor Declarației Universale a Drepturilor Omului, Pactului Internațional privind Drepturile Economice, Sociale și Culturale, Convenției Organizației Internaționale a Muncii și Protocolului I la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 20 din Constituția României permite instanțelor naționale să lase neaplicabile prevederile dreptului intern pe care le consideră incompatibile cu tratatele internaționale la care România este parte sau a aderat.
Judecătorul național trebuie să determine dacă, într-un caz concret, cum este cel de față, aplicarea legii produce efecte contrare convenției sau celorlalte tratate la care România este parte sau a aderat.
În speță, unde se ridică chestiunea unei discriminări în materie de salarizare, existența unor situații analoage sau comparabile trebuie analizată nu doar prisma calității de procuror, care ar putea fi mult prea generală, ci și prin calității de procuror la același nivel al sistemului judiciar, cu aceeași vechime în funcție și muncă, și mai ales cu aceleași atribuții și restricții.
În cauză, diferențierea nu urmărește un scop legitim (care ar putea fi indicat de către pârâți ca fiind economia la bugetul de stat, atât timp cât prin aceeași lege sunt și discriminări pozitive) și nu respectă un raport de proporționalitate între scop și mijloacele utilizate (atâta timp cât atingerea adusă salariului este una importantă, de peste 10% și diferențierea este preconizată să fie menținută pe o perioadă neprecizată).
Curtea Constituțională, a statuat, în repetate rânduri, că instituirea unor reguli speciale în considerarea unor situații deosebite, atâta timp cât instituirea acestor reguli nu se face în mod discriminatoriu, nu contravine principiului constituțional al egalității în drepturi, precum și faptul că art. 16 din Constituție vizează "egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea, în favoarea acestora, a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. În felul acesta se justifică nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit față de anumite categorii de persoane, dar și necesitatea lui" (Decizia nr. 25 din 23 februarie 1999).
4. Apărările formulate în cauză
4.1. Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate, reiterând, în esență, apărările formulate pe parcursul soluționării litigiului în primă instanță.
4.2. Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, menținerea sentinței recurate și pe cale de consecință, respingerea acțiunii, în principal, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, în ceea ce privește pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, iar în subsidiar, ca nefondată.
5. Procedura de soluționare a recursului
5.1 Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru
Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 28 septembrie 2016, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., republicat.
Prin încheierea din data de 25 ianuarie 2017, completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și pe cale de consecință, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., republicat, și a fixat termen de judecată pe fond a recursului.
II. Soluția instanței de recurs
Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat.
1. Argumente de fapt și de drept relevante
Motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, este neîntemeiat, soluția pronunțată de prima instanță reflectând interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente, în raport cu circumstanțele de fapt ale cauzei.
Controlul judiciar declanșat de recurentul-reclamant are ca obiect verificarea legalității Ordinului nr. 271 din 27 ianuarie 2014 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-au stabilit drepturile salariale ale reclamantului, în urma promovării pe loc în grad profesional de parchet de pe lângă tribunal începând cu data de 15 ianuarie 2014, conform clasei de salarizare 102, corespunzătoare unei vechimi în funcție între 5-10 ani și gradației 4.
Din preambulul ordinului contestat rezultă că la emiterea acestuia au fost avute în vedere Hotărârea nr. 1377 din 10 decembrie 2013 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, prin care reclamantul, procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sfântul Gheorghe, a fost promovat pe loc în grad profesional de parchet de pe lângă tribunal începând cu data de 15 ianuarie 2014, Nota nr. 198/2014 a Secției de recurse umane și documentare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și prevederile Capitolului I și Capitolului VIII - art. 8 alin. (2), art. 9 alin. (2) din Anexa nr. VI la Legea nr. 284/2010, art. 1 alin. (1) și (2), art. 5 alin. (1) și art. 12 alin. (2) din O.U.G. nr. 103/2013.
Analizând argumentele invocate de reclamant în motivarea cererii de chemare în judecată, precum și apărările formulate de pârâți prin întâmpinările depuse în cauză, în mod corect instanța de fond a apreciat că ordinul contestat este legal, fiind emis în aplicarea Legii nr. 284/2010, precum și a actelor normative care reglementează salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014.
Susținerile recurentului-reclamant vizând aplicarea greșită a dispozițiilor legale referitoare la salarizarea personalului din justiție, în vigoare la data promovării într-o altă tranșă de vechime în muncă și în funcție, sunt neîntemeiate.
Din analiza normelor de drept intern incidente, se constată că Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, a abrogat dispozițiile Legii nr. 330/2009, instituind reglementări noi în privința modului de stabilire a drepturilor salariale, în raport cu vechimea în muncă și/sau în funcție, dobândită de o persoană.
Potrivit dispozițiilor art. 33 alin. (1) din Legea-cadru nr. 284/2010, la data intrării în vigoare a acestui act normativ, reîncadrarea personalului se face corespunzător tranșelor de vechime în muncă avute în luna decembrie 2010 pe funcțiile corespunzătoare categoriei, gradului și treptei profesionale deținute, stabilindu-se clasa de salarizare și coeficientul de ierarhizare corespunzător acesteia, iar potrivit art. 7 alin. (1), aplicarea prevederilor legii se realizează etapizat, prin modificarea succesivă, după caz, a salariilor de bază, soldelor funcțiilor de bază/salariilor funcțiilor de bază și a indemnizațiilor lunare de încadrare, prin legi speciale anuale de încadrare.
Conform prevederilor art. 11 alin. (2) - (5) din Legea-cadru nr. 284/2010, clasele de salarizare și coeficienții prevăzuți în anexe pentru funcțiile de execuție corespund nivelului minim al fiecărei funcții, la care se adaugă 5 gradații corespunzătoare tranșelor de vechime în muncă, prin aplicarea unui procent ce variază între 2,5% și 7,5%. Din calculul rezultat prin aplicarea acestor dispoziții, se observă că, în cazul modificării gradației ulterior datei de 1 ianuarie 2011, cu cât vechimea în muncă este mai mare, cu atât procentul aplicabil sporului aferent acestei vechimi este mai mic.
În ceea ce privește modul de calcul al drepturilor salariale, se constată că prin legi tranzitorii care au stabilit modul de salarizare a personalului plătit din fonduri publice pentru fiecare an bugetar în parte, începând cu anul 2011, s-a prevăzut în mod expres că din Legea-cadru nr. 284/2010, se aplică începând cu data de 1 ianuarie 2011, dispozițiile referitoare la noile procente corespunzătoare tranșelor de vechime în muncă.
Astfel, prin art. 4 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, se stabilește valoarea de referință de 600 lei [alin. (1)], se dispune reîncadrarea, începând cu data de 1 ianuarie 2011, pe clase de salarizare, pe noile funcții, gradații și grade prevăzute de Legea-cadru [alin. (3)], dar se prevede că, în anul 2011, nu se aplică valoarea de referință și coeficienții de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuți în anexele la Legea-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice [alin. (2)].
În conformitate cu dispozițiile art. 6 din Legea nr. 285/2010, toate persoanele care își modifică tranșele de vechime începând cu data de 1 ianuarie 2011, intră sub incidența noilor reguli stabilite prin Legea-cadru nr. 284/2010, care prevăd pentru ultimele două tranșe de vechime în muncă un procent de 2,5%, față de 5%, cât era prevăzut anterior.
Prevederile art. 6 din Legea nr. 285/2010, sunt aplicabile: pentru anul 2012, în temeiul art. 6 din O.U.G. nr. 80/2010, completată și modificată prin Legea nr. 283/2011; pentru anul 2013, în temeiul art. 2 din O.U.G. nr. 84/2012; pentru anul 2014, în temeiul art. 6 din O.U.G. nr. 103/2013.
Referitor la sporul de vechime în funcție, art. 6 alin. (3) din Legea nr. 285/2010 stabilește că prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător și la trecerea într-o altă tranșă de vechime în funcție pentru personalul care ocupă funcții din cadrul familiei ocupaționale "Justiție", nemaifiind astfel aplicat sistemul creșterii procentuale instituit de cadrul legislativ anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 284/2010.
Rezultă că magistrații care au împlinit o anumită vechime până la 31 decembrie 2010, sunt îndreptățiți să păstreze același cuantum al salariului, însă, pentru magistrații nou încadrați pe funcții, precum și pentru cei promovați în funcții sau grade/trepte după data de 1 ianuarie 2011, legiuitorul nu a prevăzut expres aceste drepturi, fiind vorba despre categorii diferite, cărora li se aplică acte normative distincte, respectiv, Legea nr. 330/2009 și Legea-cadru nr. 284/2010.
În ceea ce privește plata efectivă a drepturilor salariale, se constată că dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 285/2010, opresc aplicarea efectivă a valorii de referință și a coeficienților de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare din anexele Legii nr. 284/2010, devenind astfel aplicabile prevederile art. 2 din Legea nr. 285/2010.
Acest text de lege a făcut obiectul chestiunii de drept ce a fost dezlegată prin Decizia nr. 32 din 19 octombrie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, noțiunea de funcție similară în raport de care se face plata drepturilor salariale vizând aceste drepturi acordate unei persoane cu același grad profesional și aceeași tranșă de vechime în muncă și în funcție, și care a trecut în aceste tranșe de vechime ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 285/2010.
În contextul prezentat, existența unor diferențe de salarizare între magistrații care au îndeplinit anumite condiții de vechime în muncă și în funcție anterior datei de 31 decembrie 2010 și cei care au îndeplinit aceleași condiții după data de 1 ianuarie 2011, este rezultatul aplicării, pentru fiecare categorie în parte, a dispozițiilor legale în materie de salarizare sub a căror incidență s-au aflat la momentul îndeplinirii respectivelor condiții.
În ceea ce privește starea de discriminare invocată de către recurentul-reclamant, nu se poate reține o încălcare a principiului nediscriminării și egalității de tratament, având în vedere că în dreptul național, în sensul dispozițiilor O.G. nr. 137/2000, republicată, discriminarea poate fi invocată, numai în raport de anumite situații identice, similare, sau analoage în care se află două sau mai multe persoane, față de care se aplică un tratament diferențiat, fără ca acesta să fie justificat de un scop legitim și fără ca metodele de atingere a acelui scop să fie adecvate și necesare.
De asemenea, în practica sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că diferența de tratament devine discriminare în înțelesul art. 14 din Convenție, numai atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă (cauza Marcks împotriva Belgiei, 1979).
Exercitând controlul de constituționalitate asupra prevederilor O.G. nr. 137/2000, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile ordonanței de guvern sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative (Deciziile nr. 818/2008, nr. 819/2008, nr. 820/2008, nr. 1325/2008).
Cum în cazul ordinului contestat, diferența de salarizare invocată de către recurent, provine din lege, fiind vorba despre situații juridice diferite, cărora li se aplică acte normative distincte, nu se poate reține încălcarea prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituția României.
De altfel, dispozițiile art. 6 din Legea nr. 285/2010, care au determinat o salarizare diferită pentru persoanele care au trecut într-o altă tranșă de vechime în muncă, au făcut obiectul analizei Curții Constituționale care, prin Decizia nr. 669/2012, a respins excepția de neconstituționalitate a acestor prevederi legale, statuând că "avansarea personalului încadrat pe funcții de execuție în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă și calculul indemnizațiilor potrivit acestor gradații se face potrivit normelor juridice în vigoare la data unei astfel de avansări, cuantumurile ce vor putea fi calculate potrivit legislației aplicabile anterior acestei date neavând regimul juridic al unor drepturi câștigate."
De asemenea, prin Deciziile nr. 884/2012 și nr. 6/2013, Curtea Constituțională a fost consecventă în soluția de respingere a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 și art. 6 din Legea nr. 285/2010, neexistând elemente noi care să justifice reconsiderarea jurisprudenței acesteia.
În raport de argumentele arătate anterior, în mod corect prima instanță a reținut că nu există cauze de nelegalitate a ordinului contestat, soluția pronunțată prin sentința recurată fiind legală și temeinică.
2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de reclamantul A., ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinței civile nr. 2569 din 1 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 8 martie 2017.
Procesat de GGC - GV