Prescripție achizitivă de lungă durată. Calitate procesuală pasivă în acțiunile formulate de unitățile de cult religioase
Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Moduri de dobândire a dreptului de proprietate
Index alfabetic : uzucapiune
- calitate procesuală pasivă
- unitate administrativ teritorială
Legea nr. 455/2006
Codul civil din 1864, art. 1846, art. 1847, art. 1854, art. 1890
Prin dispozițiile alin. (2) al articolului unic din Legea nr. 455/2006, unității administrativ teritoriale i-a fost conferită, de către legiuitor, calitatea de parte în acţiunile şi cererile pentru constatarea dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate formulate de cultele religioase. Norma respectivă relevă intenţia legiuitorului ca asemenea cereri să se soluţioneze în contradictoriu cu acele persoane fizice sau juridice care ar putea pretinde dreptul de proprietate asupra imobilului ce constituie obiect al cererii de chemare în judecată, având interesul de a
împiedica o constatare a dobândirii acestui drept de către reclamant.
Legea nu exclude însă posibilitatea ca fostul proprietar să fie indicat drept persoană interesată în a paraliza efectul prescripției achizitive invocate de către reclamant, dacă este identificat ori este posibilă identificarea sa. În măsura în care, însă, nu este posibilă identificarea fostului proprietar al terenului ce face obiectul cererii, ori a altor persoane indicate de către reclamant ca fiind interesate în contestarea uzucapiunii, calitatea procesuală pasivă se prezumă, prin dispoziția legii, că aparţine autorităţilor, fără a mai fi necesară prezentarea vreunui înscris constatator al existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul pârâtului.
O astfel de dispoziție care conferă, în lipsa unei alte persoane interesate, calitate procesuală pasivă unității administrativ teritoriale, prezumând interesul acesteia în cauză, dobândește, sub acest aspect, un caracter derogatoriu de la dreptul comun reprezentat de dispoziţiile art. 1847 şi urm., art. 1890 C.civ., din conţinutul cărora rezultă că prescripția achizitivă trebuie opusă doar fostului proprietar al imobilului în litigiu, în considerarea efectului juridic al uzucapiunii de sancţiune civilă faţă de titularul nediligent care a permis ieşirea bunului din patrimoniul său.
Secția I civilă, decizia nr. 1251 din 20 septembrie 2017
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Craiova la data de 13.04.2010, reclamanta Parohia A. a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 1837 şi art. 1846 alin. (1) C.civ., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Craiova prin primar, să se constate că a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani asupra următoarelor imobile: teren în suprafaţă de circa 460 mp și construcții edificate pe acesta reprezentând biserică, clopotniţă, cancelarie parohială, grup sanitar, precum și teren cu destinaţia de cimitir (cimitirul X.) cu o suprafaţă de 28.990 mp.
La data de 5.09.2011 numitul B. a depus cerere de intervenţie în interes propriu prin care a solicitat respingerea acţiunii reclamantei, ca neîntemeiată, iar la data de 3.10.2011 a depus precizare a cererii de intervenţie prin care a arătat că aceasta are caracter accesoriu în interesul pârâtului Municipiul Craiova.
Prin încheierea de şedinţă din 13.01.2012 instanţa a încuviinţat în principiu cererea de intervenţie voluntară accesorie în interesul pârâtului şi a dispus introducerea în cauză a acestuia în calitate de intervenient în interesul altei persoane.
Prin sentinţa civilă nr. 3248 din 7.03.2014, Judecătoria Craiova a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj.
La data de 19.09.2014, reclamanta a formulat precizare la acţiune prin care a solicitat să se constate că a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiunea de 30 ani asupra următoarelor imobile: 1.un teren în suprafaţă de 452 mp, aferent bisericii din str. B. colţ cu str. T., cu următoarele vecinătăţi: Nord – C. şi D.; Est – D.; Sud - str. T.; Vest - str. B.; 2.un teren în suprafaţă de 21.747 mp reprezentând Cimitirul X., situat în str. V. cu următoarele vecinătăţi: Nord - str. V.; E.; F. şi G.; H.; I.; J.; K.; L.; M.; N.; O; Sud - str. Y.; Vest – P.; Q.; R.; Est - str. C.; S.; T.; U.
Arată reclamanta că pe terenul de la punctul 1 se află următoarele construcţii: o construcţie cu destinaţia de biserică edificată în 1978 din cărămidă acoperită cu tablă, compusă din pronaos, naos şi altar, având o suprafaţă utilă de 126,85 mp; o construcţie cu destinaţia de Cancelarie Parohială, construită din cărămidă acoperită cu şarpantă din lemn şi învelitoare din tablă, compusă din doua încăperi, având o suprafaţă utilă de 22,47 mp; o construcţie cu destinaţia de grup sanitar, având o suprafaţă utilă de 1,39 mp; o construcţie cu destinaţia de clopotniţă, construită din ţevi metalice, acoperită cu tablă, având o suprafaţă utilă de 3,24 mp.
În ceea ce privește Cimitirul X. s-a emis titlu de proprietate nr. x din 07.12.1994 numai pentru suprafaţa de 4.928 mp situată în parcelele 31; 30; 58. Expertul tehnic V. a stabilit o suprafaţă de 26.675 mp, excluzând proprietatea numitei P., pentru care a solicitat constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiunea de 30 ani.
Prin sentinţa nr. 546 din 5.10.2015 Tribunalul Dolj, Secţia I civilă a admis acţiunea astfel cum a fost precizată; a respins cererea de intervenţie în interesul altei persoane formulată de intervenientul B.; a constatat dreptul de proprietate al reclamantei, dobândit prin uzucapiune, asupra terenurilor după cum urmează:
-teren în suprafaţă de 452 mp aferent bisericii, categoria curţi construcţii, situat în str. B. colţ cu strada T., având următoarele vecinătăţi la Nord – C. şi D., la Est – D.; la Sud – str. T.; la Vest – str. B.;
-teren în suprafaţă de 21.747 mp reprezentând Cimitirul X., situat în strada V. (nota S4 pe schiţa la raportul de expertiză, (întocmit de expert Z.) având următoarele vecinătăţi: la Nord - pe distanţa 18 m - strada V. pe d-19,19 m - Parohia A. (S2, strada V.) pe d-78,96 m - Parohia A. (S2, m-strada V.) şi pe d-43,49 m - Parohia A. (S3 strada C.); la Est - pe d-36,78 m - Parohia A. (S2, strada V.); pe d-17,56 m - Parohia A. (S2, strada V.); pe d-38,32 m - Parohia A. (S3 strada C.); pe d-112,87 m - strada C.; la Sud - pe d-120,33 m - strada T. şi pe d-19,76 m - Parohia A. (S1, strada Y.); la Vest - pe d-30,45 m Parohia A. (S1, strada Y.) şi pe distanţa de 156 m – B. (S5), conform raportului de expertiză şi schiţei anexă, efectuate de expert Z., parte integrantă din hotărâre.
S-a constatat dreptul de proprietate asupra următoarelor construcţii: biserică construită din cărămidă cu tablă, compusă din pronaos, naos şi altar, având o suprafaţă utilă de 126,85 mp; construcţie cu destinaţie Cancelarie Parohială din cărămidă, acoperită cu şarpantă din lemn şi învelitoare din tablă, compusă din 2 încăperi având o suprafaţă utilă de 22,47 mp; construcţie cu destinaţie de grup sanitar având o suprafaţă utilă de 1,39 mp; capela şi şopron, edificate pe suprafaţa de teren de 452 mp.
S-a respins cererea privind plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că, potrivit art. 1890 C.civ., spre a putea dobândi proprietatea bunului prin uzucapiunea prelungită, posesorul trebuie să îndeplinească două condiţii: să posede bunul în tot timpul prevăzut de lege, adică 30 de ani, iar posesia să fie utilă, adică neafectată de vreun viciu.
Din depoziţiile martorilor D. şi W. a reieşit că imobilul compus din teren în suprafaţă de aproximativ 400 mp, aferent construcţiei, destinat bisericii, a fost în posesia Parohiei A. din anul 1970.
Aceiaşi martori au mai menţionat că Parohia mai avea în posesie, din aceeaşi perioadă, un teren aflat la circa 600 mp de biserică, situat în strada V., care avea destinaţia de cimitir, neavând cunoştinţă de existenţa vreunei tulburări în posesia exercitată asupra acestui teren.
Din înscrisurile depuse la dosar s-a mai reţinut că reclamanta a beneficiat de reconstituirea dreptului de proprietate, în temeiul legii fondului funciar, pentru o suprafaţă de teren de 4.928 mp, din care 2.500 mp situați în strada Y., 1.878 mp situați în strada V. şi 550 mp situați în strada C.
În ceea ce priveşte regimul juridic al terenului pentru care s-a solicitat dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune s-a constatat că, din suprafaţa totală de 28.993 mp, cât a fost identificată de expert Z., pentru o suprafaţă de 4.928 mp, s-a emis în favoarea Parohiei A. titlul de proprietate nr. x din 07.12.1994, iar pentru o suprafaţă de 4.573 mp, s-a emis titlul de proprietate nr. x/1995, în favoarea lui P., acesta fiind individualizat în titlul de proprietate în Tx/1, din care s-a aflat în proprietatea intervenientului suprafaţa de 1.864 mp, teren identificat în perimetrul 33,34,36.37.28,38,30,31,32,33 în anexa la raport, iar diferenţa de 391 mp a fost
proprietatea lui Y., dobândită prin cumpărare.
Într-o atare situaţie s-a apreciat că pentru diferenţa de 21.747 mp, care avea destinaţia de cimitir, reclamanta a exercitat o posesie utilă şi netulburată de vreo persoană din anul 1970 şi până în prezent, sens în care aceasta a formulat precizarea din datele de 19.09.2014 şi 07.09.2015, astfel că a apărut ca neîntemeiată susţinerea intervenientului accesoriu în sensul că terenul, proprietatea sa, se suprapune parţial cu terenul pentru care s-a solicitat constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune.
Faţă de cele mai sus expuse, s-a apreciat că reclamanta a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 1846 - 1847 C.civ. pentru a opera dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, respectiv a posesiei neîntrerupte mai mult de 30 ani, netulburată şi publică, pentru suprafaţa de teren de 21.747 mp, având destinaţia de cimitir, identificată în anexa la raportul de expertiză, în perimetrul determinat de punctele 34, 45, 41, 46, 47, 43, 44, 40, 17, 18, 19, 42, 39, 36, 34.
Având în vedere că pe suprafaţa de teren curţi construcţii s-au regăsit construcţiile cu destinaţia de biserică, capelă, Cancelarie Parohială, grup sanitar şi şopron, instanţa, în considerarea celor mai sus expuse, precum şi a dispoziţiilor legale mai sus menţionate, a constatat dreptul de proprietate al reclamantei şi asupra acestor imobile prin efectul accesiunii.
Pentru aspectele mai sus evocate, instanţa a respins cererea de intervenţie accesorie ca neîntemeiată.
Cererea privind plata cheltuielilor de judecată a fost respinsă, nefiind reţinută vreo culpă procesuală în sarcina pârâtei unitatea administrativ teritorială, raportat la faptul că aceasta nu a săvârşit nicio faptă de natură să genereze conflictul dedus judecăţii, calitatea de parte în proces fiindu-i conferită de legiuitor prin Legea nr.455/2006 pentru stabilirea unor măsuri privind acţiunile şi cererile în justiţie formulate de cultele religioase recunoscute în România, care în articolul unic alin. (2) prevede: „acţiunile şi cererile pentru constatarea dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate prevăzute în alin. (1) se soluţionează, potrivit legii, în contradictoriu cu autorităţile”, autoritatea justificând calitatea în considerarea faptului că ar fi putut emite pretenţii asupra terenului.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Municipiul Craiova, prin primar.
Referitor la excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, pârâtul a arătat că reclamanta nu a făcut nicio dovadă din care să rezulte că proprietar nediligent este Municipiul Craiova, acesta contestând că imobilul ce formează obiectul litigiului ar fi în proprietatea sa. Aşa cum reiese din adresele din 03.11.2011, 10.02.2012 şi din 20.02.2012 emise de autoritatea publică locală - Direcţia Patrimoniu, Serviciul Administrare şi Evidenţe Domeniul Public şi Privat existente la dosarul cauzei, terenul în suprafaţă de 452 mp. aferent bisericii, situat în strada B. colţ cu str. T., precum şi terenul în suprafaţă de 21.747 mp. reprezentând cimitirul X., situat în str. V. nu figurează înregistrate în evidenţele inventarului domeniului public sau privat al Municipiului Craiova.
Pe fond, pârâta a arătat că reclamanta Parohia A. nu a făcut dovada cu înscrisuri că a exercitat posesia în mod public, la dosarul cauzei neexistând niciun certificat de atestare fiscală care să ateste că parohia figurează în evidenţele fiscale cu suprafaţa totală de teren ce face obiectul litigiului. Plata taxelor şi impozitelor reprezintă doar una dintre manifestările elementului intenţional al posesiei iar neefectuarea acestei operaţiuni presupune faptul că stăpânirea bunului imobil s-a realizat cu titlu precar.
Referitor la cel de-al doilea capăt de cerere, pârâta a arătat că reclamanta nu a făcut dovada că proprietarul terenului (adică Municipiul Craiova prin primar, în această ipoteză) i-ar fi permis să edifice construcţia şi, pe cale de consecinţă, dovada dreptului real de proprietate născut ca urmare a acestei convenţii. Acest lucru nu a fost și nici nu putea fi dovedit deoarece nu pârâtul Municipiul Craiova este proprietarul terenului, acesta neavând calitate procesuală în cauză aşa cum s-a arătat mai sus.
În cauza de faţă, construcţiile asupra cărora se solicită constatarea dreptului de proprietate nu au fost ridicate pe terenul proprietatea reclamantei şi, de asemenea, nu au fost ridicate pe cheltuiala acesteia. Este de notorietate că imobilele cu această destinaţie sunt construite/renovate din donaţiile enoriaşilor şi, prin urmare, aceste clădiri nu pot fi însuşite de către reclamantă cu atât mai mult cu aceasta nu a făcut nicio dovadă că ar fi incorporat materiale şi manopere proprii în
aceste construcţii.
Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, nu rezultă că Parohia A. a exercitat asupra clădirilor o posesie cu bună-credinţă, pentru sine, având în vedere că aceste lăcaşuri de cult deservesc interesul public şi nu interesul propriu al parohiei, astfel încât aceasta din urmă nu poate pretinde un drept de proprietate asupra lor.
Prin decizia nr. 1051 din 13.04.2017 Curtea de Apel Craiova, Secţia I civilă a respins apelul, ca nefondat.
Referitor la calitatea procesuală pasivă, instanţa de apel a constatat că, în susţinerea excepţiei, pârâta a invocat doar faptul că terenurile ce fac obiectul prezentei cauze nu figurează înregistrate în evidenţele inventarului domeniului public sau privat al Municipiului Craiova, fără a se indica o persoană fizică sau juridică care ar avea calitatea de proprietar al acestora.
Or, înregistrarea unui bun în inventarul domeniului public sau privat al unităţii administrativ teritoriale nu are caracter constitutiv de drepturi, context în care apelanta, fiind singura în măsură să conteste eventualul drept de proprietate al reclamantei asupra terenurilor în litigiu, are calitate procesuală pasivă în cauză.
Mai mult decât atât, potrivit precizărilor depuse de reclamantă în apel, terenurile în litigiu
au fost cedate parohiei de diferite persoane sub formă de contribuţii, fără întocmirea unor
înscrisuri doveditoare în acest sens.
Prin urmare, reţinerea calităţii procesuale pasive a pârâtei este justificată şi prin aplicarea prevederilor art. 18 coroborat cu art. 26 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, cu atât mai mult cu cât nici în evidenţele oficiale ale pârâtei nu a fost identificat un proprietar actual al terenului în litigiu.
S-a apreciat că a se pretinde reclamantei efectuarea unor demersuri suplimentare în vederea identificării foştilor proprietari constituie o sarcină disproporţionată care rupe justul echilibru dintre, pe de o parte, preocuparea legitimă de a proteja interesele eventualului proprietar al bunului stăpânit de către reclamantă din anul 1970 şi, pe de altă parte, dreptul său de acces la o instanţă pentru a invoca dobândirea proprietății asupra terenului prin efectul uzucapiunii.
Referitor la presupusa neîndeplinire a condiţiilor uzucapiunii, instanţa de apel a reţinut că, din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, rezultă că posesia reclamantei a început în anii 1970, aşadar cu mai mult de 30 de ani în urmă, şi continuă şi în prezent, conform concluziilor raportului de expertiză.
Prezumţia de continuitate şi neîntrerupere a posesiei instituită de prevederile art. 1850 C.civ. nu a fost înlăturată de probele administrate în cauză iar caracterul public al posesiei este confirmat de declaraţiile celor doi martori audiaţi; de altfel, dată fiind destinaţia celor două terenuri – cimitir şi teren ocupat de biserică – este exclusă posibilitatea exercitării posesiei asupra acestora „în ascuns” .
În ce priveşte caracterul neprecar al posesiei, potrivit art. 1853 alin. (2) C.civ. precaritatea constă în posesia exercitată asupra unui lucru al altuia, prin simpla îngăduinţă a proprietarului său.
În acelaşi timp însă, posesia sub nume de proprietar este prezumată conform art. 1854 C.civ., potrivit căruia posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este probat că a început a poseda pentru altul.
Intenţia reclamantei de a stăpâni bunul pentru sine şi de a se comporta ca proprietar este demonstrată şi de faptul că aceasta, prin declaraţia din 12.09.1975, a solicitat înregistrarea în evidenţele fiscale a terenului în suprafaţă de 10.167 mp, situat în incinta cimitirului X. (care, potrivit suplimentului la raportul de expertiză, cuprindea şi o parte din parcelele 224, 230, 231 în care este situat în prezent terenul aferent cimitirului X.), iar prin cererea din 02.12.1976 a solicitat înregistrarea imobilului situat în str. P. (identic în ceea ce priveşte, amplasamentul, nu şi suprafaţa, cu terenul situat la intersecţia str. B. cu str. T.).
De altfel, dreptul parohiilor de a înfiinţa şi deţine cimitire proprii era recunoscut şi de legislaţia în vigoare la momentul înfiinţării cimitirului, respectiv art. 9 din Decretul nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor religioase, potrivit cărora părţile componente locale ale cultelor religioase recunoscute pot avea şi întreţine, singure sau în asociaţie cu altele, cimitire pentru credincioşii lor, şi respectiv art. 181 din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române nr.4593/1949, aprobat prin Decretul nr. 233/1949, conform cărora fiecare parohie rurală are dreptul la un cimitir pentru îngroparea morţilor, care este proprietatea parohiei.
În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 1 din Regulamentul pentru organizarea şi funcţionarea cimitirelor parohiale şi mănăstireşti din cuprinsul eparhiilor Bisericii Ortodoxe Române din 11.12.1977 care, distinct de dreptul parohiilor de a primi, organiza şi administra cimitire atribuite de organele administrative locale, prevedea la art. 1, dreptul parohiilor de a avea şi întreţine cimitire proprii, care au caracter de bunuri sacre şi sunt proprietatea parohiilor sau mănăstirilor, ca unităţi locale de cult cu personalitate juridică.
Este adevărat că dispoziţiile art. 3 din acest regulament prevedeau, de asemenea, că înfiinţarea acestor cimitire se făcea cu acordul Departamentului Cultelor; or, chiar dacă la dosar nu s-au depus înscrisuri referitoare la îndeplinirea acestei condiţii, rezultă din relaţiile comunicate de pârâtă că suprafaţa de teren de 1,14 ha, amplasată în tarlaua 21, parcela 230, aşa cum figurează în Registrul cadastral şi pe planul cadastral al mun. Craiova, întocmit în anul 1981 (şi care, potrivit suplimentului la raportul de expertiză, se suprapune peste amplasamentul actual al cimitirului cu 12.547 mp), figura înregistrată în posesia Ministerului Cultelor la data intrării în vigoare a Legii nr. 18/1991.
Departamentul Cultelor, înfiinţat prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 435/1957, şi-a desfăşurat activitatea până în anul 1990, când, prin Decretul nr. 67/1990, s-a desfiinţat Departamentul Cultelor şi s-a înfiinţat Ministerului Cultelor
Prin urmare, fiind dovedit în cauză elementul material al posesiei, în mod corect a reţinut prima instanţă că reclamanta a exercitat o posesie utilă până în prezent, urmare şi a aplicării prezumţiei instituite de art. 1854 C.civ., care nu a fost răsturnată în cauză printr-o dovadă contrară.
În ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la constatarea dreptului de proprietate asupra construcţiilor prin accesiune imobiliară, instanţa de apel a constatat că prevederile art. 492 C.civ. instituie o prezumție legală relativă, potrivit căreia o construcţie edificată pe un teren se consideră a fi fost ridicată de către proprietarul terenului respectiv, în nume propriu şi pe cheltuiala sa.
Rezultă din probatoriul administrat în cauză că pe suprafaţa de teren de 452 mp, proprietatea reclamantei prin efectul prescripţiei achizitive de lungă durată, sunt edificate construcţiile biserică, cancelarie parohială, grup sanitar, capelă şi şopron.
Prin urmare, având în vedere că prezumţia de proprietate asupra construcţiilor respective, instituită de prevederile art. 492 C.civ. în favoarea reclamantei, în calitate de proprietar al terenului, nu a fost răsturnată prin dovada contrară, în mod temeinic tribunalul a reţinut că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra construcţiilor prin accesiunea imobiliară artificială, neputând astfel fi primite criticile referitoare la lipsa dovezilor privind ridicarea construcţiilor pe cheltuiala reclamantei.
Împrejurarea că biserica reprezintă lăcaş de cult nu putea constitui un argument pentru respingerea acţiunii în condiţiile în care, atât legislaţia în vigoare la momentul edificării construcţiei, cât şi cea aplicabilă în prezent, consacră, ca regulă, proprietatea bisericească asupra bunurilor destinate direct cultului, printre care şi bisericile.
În acest sens sunt prevederile art. 168, art. 169 şi art. 173 din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, aprobat prin Decretul nr. 233/1949, şi respectiv prevederile art.169 şi art. 170 din H.G. nr. 53/2008 privind recunoaşterea Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române.
Față de constatarea dobândirii dreptului de proprietate urmare a accesiunii imobiliare, orice discuţii referitoare la caracterele posesiei exercitate de reclamantă ori buna sau reaua credinţă a acesteia exced analizei instanţei.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ. pârâţii Municipiul Craiova, prin primar şi Primăria Municipiului Craiova, prin primar, formulând următoarele critici:
I. În mod greşit instanţa de apel a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Craiova, prin primar, în condiţiile în care adresele din 03.11.2011, 10.02.2012 şi din 20.02.2012 emise de autoritatea publică locală - Direcţia Patrimoniu, Serviciul Administrare şi Evidenţe Domeniul Public şi Privat atestă că terenul în suprafaţă de 452 mp., aferent bisericii, situat în strada B. colţ cu str. T., precum şi terenul în suprafaţă de 21.747 mp. reprezentând cimitirul X., situat în str. V. nu figurează înregistrate în inventarul domeniului public sau privat al Municipiului Craiova.
De altfel, instanţa reţine că terenurile în litigiu au fost cedate reclamantei de diferite persoane sub formă de contribuţii, sens în care reclamanta era obligată să se judece în contradictoriu cu respectivele persoane, iar nu cu Municipiul Craiova, prin primar.
În plus, potrivit art. 181 din Statutul nr. 4593/1949 pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, fiecare parohie rurală are dreptul la un cimitir, care este proprietatea acesteia, iar art. 164 statuează că bisericile din cimitire sunt pendinte de biserica parohială cea mai apropiată.
Potrivit acelorași prevederi legale – Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, aprobat prin H.G. nr.53/2008, totalitatea bunurilor aparţinând parohiilor, schiturilor, mănăstirilor, protopopiatelor, vicariatelor, episcopiilor, arhiepiscopiilor, mitropoliilor şi patriarhiei, asociaţiilor şi fundaţiilor construite de Biserică, persoane juridice de drept public şi utilitate publică alcătuiesc patrimoniul bisericii care aparţine Bisericii Ortodoxe Române, iar patrimoniul bisericesc cuprinde bunuri sacre şi bunuri comune. Proprietatea asupra bunurilor sacre este exclusiv bisericească iar din bunurile sacre, conform legii, fac parte atât biserica, cancelaria, parohia dar şi capela, construcţii asupra cărora atât instanţa de fond cât şi cea de apel constată dreptul de proprietate al reclamantei în situaţia în care aceasta este de drept proprietatea lor.
Faţă de susţinerile de mai sus, aprecierea instanţei asupra calităţii procesuale pasive a Municipiului Craiova, motivată de faptul că Municipiul Craiova ar fi singurul în măsură să conteste eventual dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenurilor în litigiu, este nelegală, proprietar fiind parohia rurală conform art. 181 din Statutul nr. 4593/1949 pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române.
II. Hotărârea pronunţată este dată cu încălcarea legii, întrucât s-a respins apelul formulat de către Primăria Municipiului Craiova, instituţie ce nu a avut calitate procesuală în acest dosar.
III. În mod greşit instanţa de apel reţine că în cauză au fost îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1847 C.civ., având în vedere că din actele şi lucrările dosarului a rezultat că posesia nu a fost una continuă, neîntreruptă, netulburată şi sub nume de proprietar.
Pentru diferenţa de 21.747 mp, parte din suprafaţa totală de 28.993 mp reclamanta nu a exercitat o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată şi sub nume de proprietar, din anul 1970 şi până în prezent, în condiţiile în care au fost emise titluri de proprietate pe numele altor persoane fizice în anii 1994 şi 1995.
IV. În mod greşit instanţa de apel a constatat calitatea de proprietar a reclamantei asupra construcţiilor prin accesiune imobiliară, întrucât nu pârâtul Municipiul Craiova, prin primar, este proprietarul terenului cimitirului, ci proprietatea asupra acestuia este exclusiv bisericească potrivit H.G. nr. 53/2008 de aprobare a Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române. Din bunurile sacre, conform legii, fac parte atât biserica, cancelaria parohială dar şi capela, construcţii asupra cărora atât instanţa de fond cât şi cea de apel constată dreptul de proprietate al reclamantei în situaţia în care aceasta este de drept proprietatea lor.
Examinând criticile invocate de pârâta recurentă, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
I. Prin prima critică formulată, pârâtul susține lipsa calității sale procesuale pasive.
Instanța de apel a confirmat calitatea procesuală pasivă a Municipiului Craiova, cu motivarea că argumentul acestuia privind neînregistrarea terenurilor în inventarul domeniului public sau privat al unităţii administrativ teritoriale nu prezintă relevanță pentru existența dreptului de proprietate, întrucât această operațiune nu are un caracter constitutiv de drepturi.
Ceea ce este important, a apreciat instanța de apel, este faptul că unitatea administrativ teritorială este singura în măsură să conteste eventualul drept de proprietate al reclamantei asupra terenurilor în litigiu, în condițiile în care, în evidenţele oficiale ale pârâtului, nu a fost identificat un proprietar actual al terenurilor în litigiu, chiar și în situația în care acestea ar fi fost cedate parohiei de diferite persoane, fără întocmirea unor înscrisuri doveditoare în acest sens, astfel că este justificată reţinerea calităţii procesuale pasive a pârâtului, inclusiv prin aplicarea prevederilor art. 18 coroborat cu art. 26 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, relative la caracterul potenţial de bunuri fără stăpân al terenurilor în litigiu.
Pârâtul a criticat respingerea excepției, apreciind că reclamanta era obligată să se judece în
contradictoriu cu persoanele care au cedat parohiei aceste terenuri. În plus, susține că, potrivit Statutelor pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române nr. 4593/1949 și cel aprobat prin H.G. nr.53/2008, singurul proprietar asupra cimitirului este parohia.
Înalta Curte urmează a respinge această critică pentru următoarele argumente:
În primul rând, se reține ca fiind corectă constatarea instanței de apel potrivit căreia pentru stabilirea calității procesuale pasive nu se impunea ca imobilele să fi fost trecute în inventarul bunurilor din domeniul public sau privat al unității administrativ teritoriale, fiind suficient ca aceasta să justifice un interes în a se opune recunoașterii dreptului constituit în patrimoniul reclamantei prin efectul prescripției achizitive.
Recurenții opun acestui argument dispozițiile din statutul BOR conform cărora proprietarul acestui bun sacru nu poate fi decât parohia.
Înalta Curte constată că, în cauză, niciuna dintre părți nu a susținut și dovedit că imobilele în litigiu ar aparține unei terțe persoane, situație în care aceasta ar dobândi calitate procesuală pasivă.
Într-o astfel de împrejurare sunt corecte statuările primei instanțe, ce nu au fost înlăturate în apel, referitoare la incidența normelor speciale edictate prin Legea nr.455/2006 pentru stabilirea unor măsuri privind acţiunile şi cererile în justiţie formulate de cultele religioase recunoscute în
România.
Astfel, unității administrativ teritoriale i-a fost conferită, de către legiuitor, calitatea de parte în proces prin articolul unic alin. (2) al legii, care prevede: acţiunile şi cererile pentru constatarea dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate prevăzute la alin. (1) se soluţionează, potrivit legii, în contradictoriu cu autorităţile şi alte persoane interesate. Odată cu procedura de citare a persoanelor interesate cunoscute instanţa va dispune publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a, şi într-un ziar de largă răspândire a unui anunţ cuprinzând datele de identificare a părţilor şi obiectul procesului.
Norma respectivă relevă intenţia legiuitorului ca asemenea cereri să se soluţioneze în contradictoriu cu acele persoane fizice sau juridice care ar putea pretinde dreptul de proprietate asupra imobilului ce constituie obiect al cererii de chemare în judecată, având interesul de a împiedica o constatare a dobândirii acestui drept de către reclamant.
Că este așa o dovedește și obligația suplimentară de a se aduce la cunoștința publică existența litigiului prin publicarea datelor în Monitorul Oficial, tocmai pentru conturarea unei sfere mai largi a pârâților și pentru a asigura accesul la informație a celor care ar putea să justifice un interes în cauză, măsură dispusă de instanță la primul termen de judecată a cauzei și îndeplinită în dosar în conformitate cu art. unic alin.(2) teza ultimă din Legea nr.455/2008.
În mod evident, legea nu exclude posibilitatea ca fostul proprietar să fie indicat drept persoană interesată în a paraliza efectul prescripției achizitive invocate de către reclamant, dacă este identificat ori este posibilă identificarea sa. În măsura în care, însă, nu este posibilă identificarea fostului proprietar al terenului ce face obiectul cererii, ori a altor persoane indicate de către reclamant ca fiind interesate în contestarea uzucapiunii, calitatea procesuală pasivă se prezumă, prin dispoziția legii, că aparţine autorităţilor, fără a mai fi necesară prezentarea vreunui înscris constatator al existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul pârâtului.
Prin urmare, o astfel de dispoziție care conferă, în lipsa unei alte persoane interesate, calitate procesuală pasivă unității administrativ teritoriale, prezumând interesul acesteia în cauză, dobândește, sub acest aspect, un caracter derogatoriu de la dreptul comun reprezentat de dispoziţiile art. 1847 şi urm., art. 1890 C.civ., din conţinutul cărora rezultă că prescripția achizitivă trebuie opusă doar fostului proprietar al imobilului în litigiu, în considerarea efectului juridic al uzucapiunii de sancţiune civilă faţă de titularul nediligent care a permis ieşirea bunului din patrimoniul său. Rezultă din inserarea, în textul de lege menționat, a sintagmei potrivit legii, că acest caracter derogator al normei se limitează doar la indicarea cadrului procesual, condițiile de fond privind uzucapiunea urmând a fi verificate potrivit dreptului comun.
Pe de altă parte, nu pot fi reținute în susținerea excepției nici dispozițiile art.9 din Decretul nr.177/1948 și ale art.181 din Statutul BOR nr.4593/1949 care consfințesc dreptul parohiei de a înființa un cimitir propriu în condițiile în care acestea nu reprezintă o modalitate sui generis de constituire a dreptului de proprietate prin efectul legii, cum tind a susține recurenții, ci creează cadrul legal pentru ca parohia să poată dobândi în proprietate, prin mijloacele recunoscute de lege,
un teren cu destinația de cimitir.
În consecință, textele de lege menționate nu conferă unității de cult un drept de proprietate asupra terenului, cu semnificația juridică a unei apropriațiuni, fiind necesar ca bunul să aparțină patrimoniului bisericii în baza unui titlu recunoscut de lege. Or, acesta este și scopul urmărit de reclamantă în promovarea prezentei acțiuni, obținerea unui titlu prin recunoașterea în patrimoniul său a efectelor prescripției achizitive care valorează proprietate.
Prin urmare, în mod corect instanțele de fond au apreciat că unitatea administrativ teritorială are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.
II.O altă critică se referă la faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea legii, întrucât instanța a respins apelul formulat de către Primăria Municipiului Craiova, instituţie ce nu a avut calitate procesuală în acest dosar.
Critica este nefondată în condițiile în care, astfel cum rezultă din dosar, calitatea de pârât o are unitatea administrativ teritorială Municipiul Craiova, prin primar, în contradictoriu cu care a fost formulată acțiunea, și care a declarat apel, pârâtul fiind reprezentat în instanță în respectiva fază procesuală de consilierul juridic al instituției.
Este adevărat că în dispozitivul deciziei recurate este indicată denumirea apelantului ca fiind Primăria Municipiului Craiova prin primar, însă această sintagmă nu reprezintă decât o eroare de desemnare a reprezentantului unității administrativ teritoriale, neexistând două persoane juridice distincte împotriva cărora să fi fost îndreptată acțiunea pendinte.
De altfel, potrivit art.61 alin. (3) din Legea nr. 215/2001, pentru punerea în aplicare a activităţilor date în competenţa lui, primarul beneficiază de o structură funcţională cu activitate permanentă ce grupează aparatul de specialitate, denumită primărie, ce nu poate fi disociată în cauză, dat fiind specificul raportului juridic dedus prezentei judecăți, de unitatea administrativ teritorială, singura parte pârâtă în dosar.
Mai mult, această confuzie a fost întreținută chiar de reprezentanții pârâtului care a declarat recurs. În acest sens, se reține că recursul a fost declarat, în numele unității administrativ teritoriale, de către Municipiul Craiova prin primar și de către Primăria Municipiului Craiova prin primar, însă, în condițiile în care primarul este reprezentantul unității administrativ teritoriale și a fost indicat ca atare iar Primăria nu a formulat calea de atac în nume propriu, o atare împrejurare nu constituie un aspect de nelegalitate încadrabil în dispozițiile art.304 C.proc.civ.
III. Pe fondul cauzei, recurenții au susținut că posesia reclamantei nu a fost una continuă, neîntreruptă, netulburată şi sub nume de proprietar, întrucât, pentru terenul în litigiu, au fost emise titluri de proprietate pe numele altor persoane fizice în anii 1994 şi 1995.
Această afirmație contrazice situația de fapt reținută în cauză având în vedere că obiectul acțiunii, astfel cum a fost precizat și asupra căruia au statuat instanțele de fond, poartă asupra recunoașterii dreptului de proprietate al reclamantei, ca fiind dobândit prin prescripție achizitivă, exclusiv cu privire la acele terenuri în privința cărora nu s-a reconstituit dreptul de proprietate niciunei alte persoane, situație în care caracterul util al posesiei nu este infirmat.
IV. Cu privire la construcții, pârâtul a susținut că a fost greșit aplicată instituția accesiunii imobiliare, întrucât construcțiile nu au fost edificate pe un teren care să fie proprietatea pârâtului iar pe de altă parte, bunurile sacre din care fac parte atât biserica, dar și cancelaria parohială şi capela, sunt de drept proprietatea reclamantei.
Este greșit raționamentul pârâtului, întrucât, astfel cum s-a apreciat anterior, reclamanta nu deține, de drept, un titlu de proprietate asupra acestor construcții.
Instanțele de fond, constatând dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenului, au făcut aplicarea dispozițiilor art. 492 C.civ., conform cărora „orice construcţie, plantaţie sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa şi că sunt ale lui, până ce se dovedeşte din contră”.
Aceste dispoziţii nu se referă la accesiunea imobiliară artificială doar ca mod de dobândire a proprietăţii, ci dispensează pe proprietarul terenului de dovada proprietăţii asupra construcţiei, în baza unei prezumţii de proprietate, aplicare a principiului superficies solo cedit potrivit căruia lucrul principal este terenul şi, prin accesiune, proprietarul terenului devine şi proprietarul construcţiei.
Instanța de apel a utilizat dispozițiile din Statutul Bisericii Ortodoxe Române referitoare la bunurile sacre și bunurile comune ce alcătuiesc patrimoniul bisericesc, ca argument suplimentar, după ce a aplicat prezumția instituită de art.492 C.civ., considerând că, odată recunoscut dreptul de proprietate al parohiei asupra terenului, dată fiind afectațiunea construcțiilor edificate pe acel teren și calitatea specială a proprietarului terenului, devin incidente și acele dispoziții din statut care recunosc proprietatea bisericească cu privire la bunurile destinate cultului.
Nefiind identificată o altă persoană interesată în combaterea pretenţiilor reclamantei, care să susţină, eventual, că este cea care a edificat construcţiile de pe terenul în litigiu, nu există niciun motiv pentru a nu se reţine calitatea de pârât a unității administrativ teritoriale, căreia i se opune uzucapiunea în cadrul conturat prin legea specială, respectiv Legea nr. 455/2006, și cu privire la construcții.
Față de aceste împrejurări, Înalta Curte, constatând că nu pot fi reținute în cauză dispozițiile art.304 pct.9 C.proc.civ., în baza art.312 alin.(1) C.proc.civ., a respins recursul ca nefondat.