Reconstituirea în favoarea obștilor de moșneni a dreptului de proprietate asupra unor suprafețe de teren forestier preluate abuziv de stat. Despăgubiri materiale reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilelor. Calitate procesuală pasivă. Prescripția dreptului material la acțiune
Cuprins pe materii : 1. Drept procesual civil. Părțile. Calitate procesuală pasivă. / 2. Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală.
Index alfabetic : calitate procesuală pasivă
- teren forestier
- preluare abuzivă
- lipsă de folosință
- prescripție
C.civ. din 1864, art. 998 - 999
Decretul nr. 167/1958, art. 8 alin. (1), art. 13 lit. a)
H.G. nr. 1335/1990
Notă : Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă a fost abrogat de Legea nr. 71/2011 la data de 1 octombrie 2011;
H.G. nr. 1335/1990 privind înființarea Regiei autonome a pădurilor Romsilva a fost abrogată prin H.G. nr. 1112/1996
1. Exercitarea dreptului de proprietate publică, cum este dreptul statului asupra terenurilor forestiere, se poate realiza prin intermediul dreptului de administrare, ceea ce are consecințe sub aspectul subiectului de drept căruia îi revine obligația de a răspunde în raportul juridic în care se reclamă pretenții în legătură cu atributele ce intră în conținutul juridic al dreptului de administrare și, implicit, a calității procesuale pasive într-un astfel de raport juridic.
Faptul că Statul Român a rămas proprietar al terenurilor forestiere, calitate ce rezultă din prevederile art. 136 alin. (3) din Constituție raportat la art. 5 din Legea fondului funciar nr. 18/1991 și după darea lor în administrarea Regiei Autonome Romsilva, care exercită, prin atribuțiile conferite de lege activitățile de exploatare, valorificare, pază și asigurare a integrității fondului forestier, nu poate justifica calitatea procesuală pasivă a statului în cererea având ca obiect acordarea de daune materiale reprezentând contravaloarea lipsei de folosință și a veniturilor obținute din exploatarea terenurilor forestiere, pentru perioada ulterioară înființării Regiei, respectiv ianuarie 1991 și până la momentul reconstituirii dreptului de proprietate în favoarea reclamantelor.
2. Momentul începerii prescripției în cazul acțiunii în răspundere civilă delictuală este marcat, conform regulii speciale instituite prin dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, de data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, în speță, acest moment având loc la data preluării abuzive, de către stat, a bunurilor din patrimoniul reclamantelor.
Însă, întrucât până în anul 1990 nu era posibilă, în mod obiectiv, formularea acțiunii, dată fiind natura regimului politic de până la acel moment, existența regimului politic comunist fiind asimilabilă unei cauze de forță majoră, susceptibilă de a suspenda cursul prescripției extinctive, în temeiul art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, pentru pretențiile aferente perioadei anterioare anului 1990, prescripția a început să curgă în anul 1990, astfel că, raportat la data introducerii cererii de chemare în judecată, dreptul material la acțiune este prescris.
Secția I civilă, decizia nr. 1705 din 31 octombrie 2017
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, la data de 03.01.2007, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să se dispună:
1. obligarea pârâtului la restituirea către obştile de moşneni membre fondatoare ale A. a veniturilor realizate din exploatarea terenurilor forestiere şi a păşunilor de care au fost deposedate în mod abuziv, începând cu momentul preluării şi până la reconstituirea efectivă a dreptului de proprietate;
2. obligarea pârâtului la plata prejudiciului cauzat prin lipsa de folosinţă a bunurilor proprietatea obştilor de moşneni membre fondatoare ale A.;
3. obligarea pârâtului la plata de daune morale către obştile de moşneni membre fondatoare ale A. pentru prejudiciul cauzat de gravele suferinţe la care au fost supuse ca urmare a lipsirii ilegale de proprietate;
4. obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Pârâtul a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune; pe fond, a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
Pârâtul a formulat cerere de chemare în garanţie a Regiei Naţionale a Pădurilor şi a Direcţiei Silvice a Judeţului Vâlcea, solicitând ca, în cazul admiterii acţiunii principale, chematele în garanţie să fie obligate la plata sumei la care va fi obligat Statul Român.
Prin sentința civilă nr. 4986 din 08.10.2007, Judecătoria Râmnicu Vâlcea a admis excepția necompetenței materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, în temeiul dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. b) C.proc.civ., raportat la valoarea precizată, în cursul procesului, pentru pretențiile solicitate la capătul al treilea din cerere, respectiv 1.700.000 lei.
Prin sentinţa civilă nr. 478 din 27.05.2008, Tribunalul Vâlcea, Secţia civilă a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi, în consecinţă, a respins acţiunea, reţinând că scopul urmărit de reclamantă este de a fi despăgubită cu echivalentul prejudiciului cauzat prin lipsa de proprietate, iar acest scop nu putea fi atins decât prin parcurgerea procedurii prevăzute de legea fondului funciar, scopul legilor retrocedării fiind tocmai acela al reparării prejudiciului (moral și
material) cauzat proprietarilor prin preluarea abuzivă a terenurilor.
Prin decizia civilă nr. 216/A din 27.10.2008, Curtea de Apel Piteşti, Secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei sus-menţionate, pe care a desfiinţat-o cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că deşi acţiunea a fost întemeiată pe prevederile art. 998 - 999 C.civ., în mod greşit prima instanţă a respins-o ca inadmisibilă, în condiţiile în care legile de reconstituire a dreptului de proprietate, a căror procedură a fost urmată de obştile fondatoare, reglementează numai o componentă a reparării prejudiciului cauzat foştilor proprietari, respectiv restituirea în natură sau în echivalent a terenului preluat de către stat, fără a avea prevederi exprese cu privire la lipsa de folosință a acestuia.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul.
Prin decizia nr. 3777 din 09.05.2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârât, reţinând că, faţă de obiectul dedus judecăţii, întemeiat pe prevederile art. 998 - 999 C.civ., de faptul că instanţa de fond a respins acţiunea pe excepţia inadmisibilităţii, se impunea trimiterea cauzei spre rejudecare pentru analizarea cauzei pe fond, raportat la condiţiile răspunderii civile delictuale reglementate de dispoziţiile art. 998 - 999 C.civ.; totodată, s-a reţinut că personalitatea juridică a reclamantei şi respectiv legitimarea sa procesuală urmează a fi examinate de instanța de trimitere.
În rejudecare, pârâtul a invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
În şedinţa publică din 16.02.2012, tribunalul a apreciat că, în cauză, calitatea de reclamante revine obştilor fondatoare ale A., față de mandatul invocat de aceasta din urmă, sens în care au fost conceptate, în calitate de reclamante, Obştea Moşnenilor B., Obştea Moşnenilor C., Obştea D., Obştea Moşnenilor E. şi Obştea Moşnenilor F., reprezentate de A.
Excepţia lipsei calităţii de reprezentant a fost respinsă prin încheierea din 29.03.2012, cu motivarea că, potrivit actelor depuse la primul dosar de fond, rezultă că asociaţia (comuniune) are dreptul de a acţiona în numele şi pentru cele cinci obşti fondatoare în scopul recuperării uzufructului bănesc realizat de stat de pe proprietăţile acestor obşti.
Prin sentinţa civilă nr. 1017 din 14.06.2012, Tribunalul Vâlcea, Secţia I civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, pentru capătul de cerere având ca obiect daunele morale; a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru acest capăt de cerere şi, în consecinţă, a respins acest capăt de cerere, formulat de reclamantele Obştea Moşnenilor B., Obştea Moşnenilor C., Obştea D., Obştea Moşnenilor E. şi Obştea Moşnenilor F., reprezentate de A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ca prescris.
A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, pentru pretenţiile care formează obiectul primelor două capete de cerere (daune materiale), pe perioada 1948 - ianuarie 1991; a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru aceste pretenţii, pentru perioada menţionată şi, în consecinţă, a respins cele două capete de cerere, formulate de aceleaşi reclamante, prin reprezentant, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, în limitele menţionate, ca prescrise.
A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, pentru pretenţiile care formează obiectul primelor două capete de cerere, pentru perioada cuprinsă între ianuarie 1991 şi momentul reconstituirii şi, în consecință, a respins cele două capete de cerere, în limitele menționate, ca fiind formulate împotriva unui subiect de drept fără calitate procesuală pasivă.
A respins cererea de chemare în garanție a Regiei Naționale a Pădurilor - Romsilva S.A. şi a Direcției Silvice a județului Vâlcea.
A obligat pe pârât la plata sumei de 6.200 lei, cheltuieli de judecată către chemata în garanție Romsilva S.A.
A obligat pe reclamantele, în solidar, la plata sumei de 6.200 lei, cheltuieli de judecată către pârât.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarele:
Excepţia inadmisibilităţii nu mai poate forma obiectul prezentei judecăţi, faţă de decizia instanţei de apel pronunţată în cauză şi ale cărei considerente vizează aspectele care au format
obiectul excepţiei.
În ceea ce priveşte ordinea de soluţionare a celorlalte două excepţii invocate în cauză, respectiv excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, se impune analizarea mai întâi a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului şi apoi a excepţiei prescripţiei.
Astfel, tribunalul a apreciat că pe capătul de cerere având ca obiect obligarea la plata daunelor morale, pârâtul Statul Român are calitate procesuală pasivă, deoarece pretinsul fapt prejudiciabil, respectiv preluarea abuzivă a pădurilor care formau obiectul unui drept de proprietate al membrilor obştilor, s-a realizat ca urmare a Constituţiei din anul 1948, care la art. 6 alin. 1 prevedea că „bogăţiile de orice natură ale subsolului, zăcămintele miniere, pădurile, apele, izvoarele de energie naturală, căile de comunicaţie ferate, rutiere, pe apă şi în aer, poşta, telegraful, telefonul şi radio-ul aparţin Statului, ca bunuri comune ale poporului.” Rezultă că fapta a constituit elementul material al unui act de voinţă al statului, aşa încât acesta are calitate procesuală pasivă pe capătul de cerere privind plata daunelor morale.
Prin acest capăt de cerere, reclamantele au solicitat obligarea pârâtului la plata daunelor morale pentru prejudiciul cauzat prin suferinţele grave la care au fost supuse ca urmare a preluării abuzive a dreptului de proprietate, reclamantele invocând astfel un drept patrimonial, supus prescripţiei în termenul general de 3 ani, prevăzut de Decretul nr. 167/1958. Temeiul acestei cereri îl constituie dispoziţiile art. 998-999 C.civ., astfel cum s-a statuat şi prin decizia de trimitere spre rejudecare, iar potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul nr.167/1958, aplicabil cauzei de faţă de prevederile art. 6 alin. (4) din Codul civil pus în aplicare prin Legea nr. 71/2011, dreptul la acţiune având acest obiect este prescriptibil în termenul general de prescripţie de 3 ani.
Raportat la prevederile acestui decret, termenul de prescripţie pentru cererea de acordare a daunelor morale a început să curgă după data de 22 decembrie 1989, întrucât faţă de aspectele de fapt invocate şi de calitatea pârâtului, cursul prescripţiei a fost suspendat în sensul art. 13 lit. a) din decret, potrivit căruia „cursul prescripţiei se suspendă cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere.”
Or, în speţă, preluarea pădurilor s-a realizat printr-un act de voinţă al statului, exprimat în cea mai înaltă formă, respectiv Constituţia, iar acesta a avut la bază raţiuni de ordin politic, care au subzistat până la data de 22 decembrie 1989.
În plus, dincolo de abolirea dreptului de proprietate privată asupra pădurilor în perioada cuprinsă între 1948 - 1990, a avut loc şi o desfiinţare formală a obştilor, formele de asociere în privinţa dreptului de proprietate fiind restrictiv reglementate.
Lipsa demersurilor judiciare ale obştilor reclamante în scopul dobândirii personalităţii juridice şi în scopul formulării cererii de chemare în judecată având ca obiect plata unor daune morale în cursul termenului de prescripţie astfel stabilit nu pot constitui cauze de întrerupere ori suspendare a termenului de prescripţie.
Prin primele două capete ale acţiunii, reclamantele au solicitat obligarea Statului Român la plata despăgubirilor materiale pentru veniturile realizate din exploatarea terenurilor forestiere şi a păşunilor şi pentru lipsa de folosinţă a acestora, începând cu data preluării până la data reconstituirii efective a dreptului de proprietate, pe temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, reglementată de art. 998-999 C.civ.
De la momentul preluării pădurilor şi păşunilor de către stat până la intrarea în vigoare a Legii nr. 15/1990 şi în special a H.G. nr. 1335/1990, atributele dreptului de proprietate asupra acestor bunuri au fost exercitate exclusiv de către stat. Prin urmare, pentru perioada cuprinsă între data preluării pădurilor şi păşunilor care formau obiectul dreptului de proprietate al membrilor obştilor şi luna ianuarie 1991 - data intrării în vigoare a hotărârii de guvern privind înfiinţarea unui nou subiect de drept ale cărui atribuţii priveau şi exercitarea unor prerogative ale dreptului de proprietate al statului asupra acestor bunuri, statul are calitate procesuală pasivă în privinţa celor două capete de cerere având ca obiect acordarea de despăgubiri materiale. După acest moment, întrucât activităţile de exploatare, valorificare ori pază şi asigurarea integrităţii bunurilor au revenit unui subiect de drept distinct – Romsilva R.A., având autonomie financiară inclusiv cu privire la veniturile obţinute din exploatare, statul nu mai poate fi considerat titular al unei obligaţii de despăgubiri cu privire la veniturile obţinute din exploatare, neavând astfel calitate procesuală pasivă pentru perioada cuprinsă între ianuarie 1991 şi perioada reconstituirii efective.
În consecinţă, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a statului a fost respinsă pentru perioada cuprinsă între momentul preluării şi ianuarie 1991 şi a fost admisă pentru perioada cuprinsă între ianuarie 1991 şi perioada reconstituirii efective, astfel cum a fost menţionată în cuprinsul cererii de chemare în judecată şi precizată.
Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru cele două capete de cerere, tribunalul a constatat că se impune a fi analizată numai pentru perioada cuprinsă între preluarea pădurilor şi ianuarie 1991, pentru care a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului chemat în judecată.
Analizând excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru această perioadă, tribunalul a apreciat-o ca fiind întemeiată pentru considerentele reţinute la soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului de a cere daune morale. În acest sens, raportându-se la pârâtul chemat în judecată, tribunalul a reţinut că pretinsa faptă prejudiciabilă a avut caracter continuu, începând cu momentul preluării până la 10 ianuarie 1991, iar prescripţia a fost supusă prevederilor Decretului nr. 167/1958 (art. 25 din decret). În consecinţă, ea a început să curgă din data de 22 decembrie 1989, fiind suspendată până la această dată atât datorită nerecunoaşterii calităţii de subiect de drept a obştilor reclamante până la această dată, cât şi datorită calităţii pârâtului şi prevederilor legale corespunzătoare regimului politic din aceeaşi perioadă. S-a apreciat că lipsa demersurilor judiciare ale reclamantelor în obţinerea personalităţii juridice şi exercitarea dreptului la acţiune nu constituie cauze de întrerupere ori suspendare a cursului prescripţiei, fiind dependente exclusiv de voinţa acestora, prin organele lor de conducere ori reprezentare.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantele.
Prin decizia civilă nr. 24 din 04.02.2013, Curtea de Apel Piteşti, Secţia I civilă a respins apelul, ca nefondat, reţinând că apelantele au formulat critici care privesc greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, critici care nu sunt fondate.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele.
Prin decizia nr. 4904 din 30.10.2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă a admis recursul, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel, reţinând că instanţa de apel a omis să cerceteze criticile prin care apelantele au arătat că, în mod greşit, a fost admisă, de către prima instanţă, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român pentru perioada 22 decembrie 1989 şi până la retrocedarea efectivă, pe vechile amplasamente, a proprietăţilor codevălmaşe a obştilor reclamante, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului, corespunzător fazei procesuale a apelului; instanţa de recurs a mai reţinut că întrucât fondul cererii de apel nu a fost cercetat în întregime, iar excepţia lipsei calităţii procesuale pasive trebuie examinată cu prioritate, în raport de excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, nu se impune examinarea celorlalte critici.
În rejudecare, prin încheierea din camera de consiliu din 31.03.2014 s-a respins cererea de recuzare a judecătorilor cauzei, formulată de apelantele-reclamante.
Prin decizia civilă nr. 1300 din 15.12.2014, Curtea de Apel Piteşti, Secţia I civilă a respins apelul reclamantelor, ca nefondat.
Împotriva acestei din urmă decizii şi a încheierii din 31.03.2014 au declarat recurs reclamantele.
Prin decizia nr. 943 din 31.03.2015, Înalta Curte de Casație şi Justiție, Secţia I civilă a admis recursul reclamantelor, a casat încheierea şi decizia recurate şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Pentru decide astfel, Înalta Curte a reținut că sunt fondate criticile vizând nemotivarea încheierii din data de 31.03.2014, apreciind că instanța de apel a pronunţat această încheiere cu încălcarea dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C.proc.civ., ceea ce face operant cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C.proc.civ.
Cum absenţa motivelor avute în vedere de instanţă la pronunţarea soluţiei de respingere a cererii de recuzare face practic imposibilă analiza, în cadrul recursului, a legalităţii acestei soluţii, nemotivarea încheierii recurate echivalând în fapt cu o necercetare a fondului cererii de recuzare, se impune soluţia casării cu trimitere, potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (5) C.proc.civ.
Nulitatea încheierii pronunţate asupra cererii de recuzare atrage şi nulitatea deciziei pronunţate asupra apelului, raportat la dispoziţiile art. 106 alin. (10 C.proc.civ. şi, în aceste condiţii, criticile formulate de recurente cu privire la decizia dată asupra apelului nu au mai fost
analizate.
În rejudecare, prin încheierea din camera de consiliu din 18.05.2015 a fost soluționată cererea de recuzare ce a atras casarea, iar prin decizia civilă nr. 1639 din 14.10.2015, Curtea de Apel Piteşti, Secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamante împotriva sentinţei civile nr. 1017 din 14.06.2012 a Tribunalului Vâlcea, Secţia civilă, pentru următoarele considerente:
Prin cererea dedusă judecăţii, întemeiată pe dispozițiile art. 998 - 999 C.civ., s-a solicitat obligarea pârâtului Statul Român la restituirea către obşti a veniturilor realizate din exploatarea terenurilor forestiere şi a păşunilor, începând cu momentul preluării până la reconstituirea efectivă a dreptului de proprietate, obligarea la plata prejudiciului cauzat prin lipsa de folosinţă a bunurilor proprietatea obştilor, precum şi la plata de daune morale pentru prejudiciul cauzat de suferinţele la care au fost supuse ca urmare a lipsirii ilegale de proprietate.
Potrivit art. 1 din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în speță, dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege, iar în conformitate cu dispozițiile art. 3 din același decret, termenul de prescripție este de 3 ani.
Potrivit art. 8 din același decret, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.
În fine, conform art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, cursul prescripției se suspendă cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forța majoră să facă acte de întrerupere.
În mod corect a reținut prima instanță că, fiind promovată o acțiune în repararea prejudiciului cauzat prin săvârșirea unei fapte ilicite (constând în preluarea şi exploatarea abuzivă a pădurilor, cum se invocă), termenul de prescripție începe să curgă de la data când a fost cunoscută paguba şi pe cel care răspunde de ea sau de la data când păgubitul trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea.
Fiind vorba de fapte ilicite anterioare anului 1990 - moment până la care, dată fiind natura regimului politic, în mod evident nu se putea acționa şi, ca atare, nu putea fi opusă titularului dreptului prescripția extinctivă, întrucât aceasta nu curge împotriva celui care este în imposibilitate de a acționa - în mod corect a stabilit prima instanță că prescripția a început să curgă după acest moment.
Susținerea apelantei că prescripția dreptului la acțiune a început să curgă de la un alt moment, respectiv de la momentul inventarierii proprietăţii, respectiv al realizării amenajamentului silvic, întrucât la acest moment s-ar putea cunoaște prejudiciul suferit, nu poate fi reținută.
Astfel, în ceea ce privește prejudiciul moral suferit de către reclamante, acesta era cunoscut încă de la preluarea terenurilor.
În ceea ce privește prejudiciul constând lipsa de folosinţă a bunurilor proprietatea obştilor, precum şi veniturile realizate de pârât din exploatarea terenurilor forestiere şi a păşunilor, acesta
putea fi cunoscut, de asemenea, de la momentul producerii faptei ilicite invocate.
Împrejurarea invocată de reclamante, în sensul că întinderea exactă a prejudiciului nu poate fi cunoscută decât printr-o expertiză de specialitate şi de atunci s-ar naște dreptul la acțiune, nu este de natură a modifica data de la care începe să curgă termenul de prescripție, întrucât aceasta nu este legată de procurarea mijloacelor de probă, ci de momentul nașterii dreptului la acțiune.
Pentru aceste motive, s-a constatat că prima critică, vizând modalitatea de soluționare a excepției prescripției dreptului la acțiune, nu este întemeiată.
Şi a doua critică, vizând excepția lipsei calității procesuale pasive a statului pentru pagubele solicitate pe perioada ulterioară anului 1990, a fost apreciată ca neîntemeiată.
Astfel, prima instanță a reținut, în motivarea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român pe perioada ulterioară ianuarie 1991, că după data intrării în vigoare a hotărârii de guvern privind înfiinţarea unui nou subiect de drept ale cărui atribuţii priveau şi exercitarea unor prerogative ale dreptului de proprietate al statului asupra acestor bunuri, statul nu mai are calitate procesuală pasivă în privinţa celor două capete de cerere având ca obiect acordarea de despăgubiri materiale, întrucât activităţile de exploatare, valorificare ori pază şi asigurarea integrităţii bunurilor au revenit unui subiect de drept distinct – Romsilva R.A., având autonomie financiară inclusiv cu privire la veniturile obţinute din exploatare.
Apelanta nu a adus critici efective cu privire la motivarea dată de instanță excepției lipsei calității procesuale, însă, având în vedere cele dispuse de instanța de casare, s-a analizat şi această excepție.
Astfel, în mod corect a reținut prima instanță că, atâta vreme cât se solicită contravaloarea prejudiciului constând în lipsa de folosință şi veniturile obținute din exploatarea pădurilor, calitate procesuală pasivă nu poate avea Statul Român, întrucât o altă instituție, cu personalitate juridică, a desfășurat activitățile de exploatare şi valorificate cu privire la păduri.
Pe de altă parte, Statul Român sau instituțiile lui nu au calitate procesuală pasivă în acțiunea având ca obiect plata de despăgubiri decurgând din preluarea imobilelor în perioada regimului comunist şi constând în contravaloarea lipsei de folosință de la momentul preluării şi până la restituirea efectivă.
Așa cum s-a reținut constant în jurisprudența CEDO, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenţiei. Dacă Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată însă o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii (cauza Păduraru c. României).
Or, atâta vreme cât prin legile speciale de restituire a proprietăților preluate în perioada regimului comunist, Statul Român nu şi-a asumat şi obligația de a restitui contravaloarea lipsei de folosință sau a veniturilor obținute din exploatarea bunurilor preluate, Statul sau instituțiile sale nu pot avea calitate procesuală pasivă într-o acțiune având un asemenea obiect.
Împotriva acestei din urmă decizii au declarat recurs reclamantele, criticând-o pentru următoarele motive:
1. Soluția de menținere a admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, pentru pretențiile ce formează obiectul primelor 2 capete de cerere (daune materiale), pentru perioada cuprinsă între ianuarie 1991 și momentul reconstituirii, este dată cu aplicarea greșită a legii - art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
În dezvoltarea acestui motiv, recurentele au arătat că Statul Român a rămas proprietar al fondului forestier şi după înființarea Romsilva R.A.
Statul Român, proprietar unic al fondului forestier în 1990 (şi detentor precar al patrimoniului forestier preluat abuziv de la obștile de moșneni reclamante), şi-a manifestat voința, prin adoptarea H.G. nr. 1335/1990, publicată în Monitorul Oficial nr. 3 din 10 ianuarie 1991, ca activitatea de administrare a fondului forestier să fie desfăşurată de o regie autonomă, și anume Romsilva R.A.
Recurentele au evocat art. 2, art. 3 din H.G. nr. 1335/1990, art. 4, art. 7, art. 8 din anexa nr. 2 a H.G. nr. 1335/1990, nota de la finalul anexei nr. 1 a aceleiași Hotărâri de Guvern (cu mențiunea că prevederi similare au şi hotărârile de guvern ulterioare care reglementează funcționarea Romsilva R.A., respectiv H.G. nr. 1112/1996, H.G. nr. 982/1998, H.G. nr. 173/2001, H.G. 1105/2003, H.G. nr. 229/2009), art. 5 alin. (1) şi (2), art. 8 din Legea nr. 15/1990, art. 135 alin. (5), art. 149 din Constituția României din 1991, art. 7 din Constituţia României din 1965, republicată, art. 5 din Legea nr. 18/1991, susținând că, în raport de acestea, se justifică următoarele concluzii:
- terenurile forestiere, pădurile au rămas proprietate a Statului Român şi după înființarea regiei autonome Romsilva R.A., aceasta desfășurând numai o activitate de gospodărire, pe bază de amenajamente silvice, a întregului fond forestier;
- profitul realizat prin această activitate de gospodărire era vărsat la bugetul de stat;
- calitate procesuală pasivă pentru primele 2 capete de cerere, pentru perioada cuprinsă între ianuarie 1991 şi momentul reconstituirii, are proprietarul şi nu gestionarul;
- temeiul de drept al acțiunii este art. 998 şi urm. Cod civil 1864;
- potrivit art. 1000 C.civ.: ”Suntem asemenea responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care suntem obligați a răspunde” şi ”Stăpânii şi comitenţii, de prejudiciul cauzat de servitorii şi prepușii lor în funcţiile ce li s-au încredințat” (răspunderea pentru fapta prepusului), iar potrivit art. 1003 C.civ.: ”Când delictul sau cvasi-delictul este imputabil mai multor persoane, aceste persoane sunt ținute solidar pentru despăgubire”;
- gestionarea pădurilor de către Romsilva R.A. s-a făcut prin lege şi hotărâre de guvern, aşadar prin voinţă statală;
- Romsilva R.A. a exploatat pădurile obștilor de moşneni reclamante pentru că astfel a dispus Statul Român care, deşi intrat într-un regim democratic, a înţeles să obţină în continuare profit din exploatarea unor terenuri forestiere pe care le deţinea abuziv, fără lege, şi care, din punct de vedere juridic, erau proprietatea de drept a obștilor;
- calitate procesuală pasivă pentru primele 2 capete de cerere, pentru perioada cuprinsă între ianuarie 1991 şi momentul reconstituirii, are Statul Român şi nu prepusul său, Romsilva R.A., revenind reclamantelor obligația să dovedească fapta ilicită a acestui prepus, răspunderea însă aparține proprietarului;
- Statul Român răspunde, în prezenta speţă, pentru fapta proprie.
De asemenea, recurentele au susținut că un alt argument, care se impune cu autoritate de lucru judecat, este chiar soluţia Tribunalului Vâlcea de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român pentru perioada 1948 - 1991.
Pentru a admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român pentru perioada de după 1991, prima instanță a argumentat că ”după acest moment, întrucât activităţile de exploatare, valorificare ori pază şi asigurarea integrităţii bunurilor au revenit unui subiect de drept distinct (...) statul nu mai poate fi considerat titular al unei obligații de despăgubire”.
Or, nici înainte de 1991, începând cu 1948, Statul Român nu desfăşura în mod direct activităţi de exploatare, dovadă stând chiar H.G. 1335/1990, care consemnează că Romsilva R.A. preia patrimoniul de la inspectoratele silvice judeţene.
În acest sens, au fost evocate dispozițiile art. 11 din Decretul nr. 218/1950 pentru reorganizarea Ministerului Silviculturii şi Industriei Lemnului al Republicii Populare Române, art. 4 alin. (3) din Decretul nr. 648/1967 pentru organizarea şi funcționarea Ministerului Economiei Forestiere, art. 48 alin. (1) din Decretul nr. 320/1982 privind înființarea, organizarea şi funcționarea Ministerului Silviculturii, anexa nr. 3 aprobată prin art. 55, care stabilește 40 de inspectorate silvice județene, susținându-se că pe această structură s-a înființat în 1991 Romsilva R.A.
Situațiile juridice identice impun soluții juridice identice, astfel că în condițiile în care pârâtul nu a apelat soluția primei instanțe de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român pentru perioada 1948-1991, argumentele intră în puterea lucrului judecat şi trebuie să se impună cu această forţă şi pentru perioada 1991 - momentul reconstituirii dreptului de proprietate.
2. Instanța de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii - art. 304 pct. 5 şi 9 raportat la art. 315 C.proc.civ.
Astfel, motivarea respingerii apelului, referitor la menținerea soluției primei instanțe cu privire la lipsa calităţii procesuale pasive a Statului Român pentru perioada 1991 – retrocedare, consacră inadmisibilitatea acțiunii, ceea ce încalcă dezlegările de drept date de Curtea de Apel Piteşti şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în primul ciclu procesual, cu consecința nulității hotărârii date în rejudecare.
Instanța de apel a ținut să furnizeze şi motive suplimentare pentru a menţine soluţia primei instanţe în ceea ce priveşte lipsa calităţii procesuale pasive a Statului Român pentru perioada 1991 - momentul restituirii, reținând că ”prin legile speciale de restituire a proprietăţilor preluate în perioada regimului comunist, Statul Român nu şi-a asumat şi obligaţia de a restitui contravaloarea lipsei de folosinţă sau a veniturilor obţinute din exploatarea bunurilor preluate”, sens în care a concluzionat că ”Statul şi instituțiile sale nu pot avea calitate procesuală pasivă într-o acţiune având un asemenea obiect”.
Practic, instanța de apel a stabilit că acțiunea dedusă judecății este inadmisibilă, nici statul, nici instituțiile sale neavând calitate procesuală pasivă raportat la obiectul acţiunii.
În felul acesta se încalcă dezlegările obligatorii din primul ciclu procesual al cauzei și, implicit, dispozițiile art. 315 alin. (1) C.proc.civ., potrivit cărora, în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Astfel, prin decizia civilă nr. 216/A din 27.10.2008 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, menținută prin decizia civilă nr. 3777 din 9.05.2011 a Înaltei Curți de Casație şi Justiție, s-a dezlegat problema de drept a admisibilității acțiunii, stabilindu-se că acțiunea din cauza de față, îndreptată împotriva Statului Român, este admisibilă. În acest sens, s-a reținut că este neîntemeiată susținerea primei instanțe (care soluționase cauza pe excepția inadmisibilității acțiunii), potrivit căreia prin procedura reconstituirii dreptului de proprietate, instituită prin legile reparatorii de fond funciar (nr. 18/1991 şi nr. 1/2000), legiuitorul a înţeles ca numai în acest mod să repare integral prejudiciul material şi moral cauzat proprietarilor prin preluarea terenurilor. Legile reparatorii ce constituie izvorul dreptului de reconstituire a proprietății se referă doar la o componentă a reparării prejudiciului cauzat foştilor proprietari - cea de restituire în natură (sau în despăgubiri) a obiectului material al dreptului de proprietate - terenul, fără a avea prevederi exprese cu privire la lipsa de folosință a acestuia. Dreptul real de proprietate are mai multe atribute - posesia, dispoziția şi folosința, iar prin legile de retrocedare, titularilor săi li s-a reconstituit acest drept cu toate atributele sale. Folosința, ca atribut al dreptului de proprietate, conferă titularului său facultatea de a întrebuinţa bunul, culegând sau percepând în proprietate toate fructele pe care acesta le produce. În virtutea acestui atribut, reclamanta are dreptul de a solicita repararea prejudiciului cauzat prin lipsa de folosință a terenurilor în temeiul dispozițiilor art. 998-999 C.civ., potrivit principiului reparării efective a pagubei.
3. Instanța de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii - art. 304 pct. 5 raportat la art. 296 C.proc.civ.
Astfel, instanța de apel a agravat situația apelantelor în propria cale de atac, întrucât deși Tribunalul Vâlcea a stabilit că Statul Român are calitate procesuală pasivă de la preluarea abuzivă şi până în ianuarie 1991, Curtea de Apel Piteşti a stabilit, în apelul reclamantelor, că Statul Român nu are calitate procesuală pasivă, la fel şi instituţiile sale.
Prin sentința civilă nr. 1017 din 14.06.2012, prima instanță a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român pentru capătul de cerere având ca obiect daune morale, precum și excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român pentru pretenţiile care formează obiectul primelor două capete de cerere (daune materiale), pentru perioada 1948 - ianuarie 1991.
Numai reclamantele au declarat apel împotriva acestei sentințe, astfel că problema calităţii procesuale pasive a Statului Român, în limitele respinse de prima instanță, a intrat în puterea lucrului judecat.
Cu toate acestea, Curtea de Apel Pitești a respins cererea de chemare în judecată ”pentru lipsa calităţii procesuale pasive a Statului Român”, încălcând principiul neagravării situaţiei părţilor în propria cale de atac, astfel cum este reglementat de art. 296 C.proc.civ.
4. Soluția de menținere a admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune pentru capătul de cerere
având ca obiect daunele morale şi pentru pretenţiile care formează obiectul primelor 2 capete de cerere (daune materiale), pe perioada 1948 - ianuarie 1991, este dată cu aplicarea greşită a legii –
art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
Perioada pentru care s-au solicitat despăgubiri materiale şi morale este de la preluarea abuzivă a patrimoniilor obştilor de moşneni de către regimul comunist până la retrocedarea efectivă.
Recurentele susțin că paguba pe care le-a creat-o Statul Român s-a realizat gradual, luând amploare de la an la an, printr-o politică consecventă de exploatare fără drept a proprietăților lor, însușindu-și permanent toate veniturile realizate. Această stare de fapt a continuat până în momentul punerii în posesie şi emiterii titlului de proprietate.
Fapta ilicită prin care Statul Român le-a exploatat proprietățile are un caracter continuu, începând din momentul preluării abuzive şi până la retrocedarea efectivă şi completă pe vechile amplasamente. Această faptă ilicită a generat în mod continuu o pagubă, care s-a amplificat în funcţie de intervenţia statului în modificarea substanței dreptului lor, prin exploatarea surselor şi resurselor din proprietatea devălmaşă a obştilor de moşneni.
Prin urmare, fapta ilicită nu este numai preluarea abuzivă a proprietăților obștilor de moșneni în 1948, ci şi permanenta exploatare a acestor proprietăţi, astfel că nu suntem în situaţia în care fapta ilicită este unică şi produce mai multe prejudicii în timp (pagube viitoare certe sau
pagube viitoare eventuale).
Dreptul subiectiv la repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită se naşte în momentul în care se comite fapta ilicită, or faptul ilicit al exploatării fără drept a proprietăților reclamantelor se va încheia în momentul retrocedării efective şi complete pe vechile amplasamente.
Atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel ar fi trebuit să mai observe şi momentul în care obştile de moşneni au cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea sau când ar fi trebuit să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
Prin reglementarea acestei condiţii [art. 8 alin. (1) partea finală din Decretul nr. 167/1958], s-a consacrat ideea ocrotirii celui care a suferit o pagubă ca urmare a săvârşirii unui delict civil, astfel încât acesta să nu fie pus în situaţia ca, atunci când nu are cunoştinţă de prejudiciul ce i s-a adus prin fapta ilicită, prescripţia să înceapă să curgă din momentul săvârşirii faptei şi să se împlinească înainte de a cunoaşte minimul de elemente pentru a putea acționa: pârâtul şi valoarea litigiului.
În ceea ce privește posibilitatea de cunoaștere a cuantumului prejudiciului, obștile de moșneni au putut să-şi formeze un punct de vedere obiectiv numai după momentul inventarierii proprietății, moment care cel puţin cu privire la masa lemnoasă exploatată îl reprezintă momentul realizării amenajamentului silvic, act în care sunt prevăzute caracteristicile pădurii referitoare la vârstă, volumul masei lemnoase, esenţa masei lemnoase, posibilitate de exploatare, accesibilitate, ş.a.m.d.
Momentul avizării de către minister a amenajamentului silvic al obştilor de moşneni reclamante a fost: pentru Obștea de Moşneni B., anul 2004 pentru trupul M. (1230,4 hectare) şi anul 2006 pentru trupul R. (561,8 hectare); pentru Obștea Moşnenilor C., anul 2006; pentru Obștea D., anul 2004; pentru Obștea Moșnenilor E., anul 2004; pentru Obștea Moșnenilor F., anul 2006.
După acest moment trebuie calculat un termen rezonabil în care, din datele cuprinse în aceste amenajamente, obştile de moşneni ar fi putut să cunoască caracteristicile pădurii în momentul preluării abuzive de către regimul comunist, volumul de masă lemnoasă însuşit pe nedrept de Statul Român, valoarea la zi a acestei mase lemnoase, fără a se putea determina cuantumul total al pagubei, întrucât la masa lemnoasă exploatată se adaugă şi veniturile generate prin punerea în valoare a celorlalte produse ale pădurii şi valoarea pierderilor cauzate de lipsa de folosinţă a patrimoniului obştilor de moşneni.
Raportat la data formulării cererii de chemare în judecată - 30 decembrie 2006, trebuie observat momentul emiterii titlurilor de proprietate: Obștea Moșnenilor C. a primit titlul de proprietate nr. x din 29.12.2004; Obștea D. a primit titlul de proprietate nr. x din 26.01.2004; Obștea de Moșneni B. a primit titlu de proprietate după pornirea prezentului litigiu; Obștea Moșnenilor E. a primit titlu de proprietate în anul 2004; Obștea Moșnenilor F. a primit două titluri de proprietate în anul 2010.
Concluzionând, recurentele au susținut că, în speță:
- fapta ilicită a avut un caracter continuu şi a creat o pagubă care a evoluat în mod permanent şi s-a amplificat şi diversificat în timp;
- faptul ilicit al exploatării fără drept a proprietăților obștilor de moșneni se va încheia în momentul retrocedării efective şi complete pe vechile amplasamente;
- posibilitatea de cunoaştere a cuantumului prejudiciului, în ceea ce priveşte masa lemnoasă, a apărut după momentul inventarierii proprietăţii, moment reprezentat de avizarea amenajamentului silvic;
- în lipsa unei expertize nu se poate determina paguba creată, rezultată şi prin punerea în valoare de către Statul Român a celorlalte produse ale pădurii, şi nici nu se poate stabili valoarea pierderilor cauzate de lipsa de folosinţă a patrimoniului obştilor de moşneni;
- momentul reconstituirii efective, al recunoaşterii de către stat a dreptului asupra unui patrimoniu forestier preluat abuziv pentru fiecare obște de moșneni în parte, îl reprezintă emiterea titlului de proprietate sau pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti de reconstituire a dreptului de proprietate;
- emiterea titlului de proprietate sau pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti de reconstituire a dreptului de proprietate reprezintă momentul în care Statul Român nu mai poate nega faptul că pentru mai bine de 50 de ani a deţinut şi exploatat fără titlu legal valabil patrimoniul devălmaş al
obştilor de moşneni membre fondatoare ale A.;
- dreptul la acţiune, în sensul art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, s-a născut în momentul recunoașterii, de către Statul Român, a calității lor de proprietari, respectiv la data reconstituirii dreptului de proprietate;
- de la nașterea dreptului la acțiune până la introducerea cererii de chemare în judecată nu au trecut cei trei ani necesari intervenției prescripției extinctive.
Recurentele mai susțin că, dată fiind preluarea şi exploatarea abuzivă, de către Statul Român, a proprietăților lor devălmașe, este evident că în perioada 1948 până la retrocedarea efectivă şi completă pe vechile amplasamente au fost într-o situație de forță majoră care le-a împiedicat să acționeze și, totodată, într-o evidentă imposibilitate de a cere Statului Român recuperarea prejudiciului înainte ca acesta să le recunoască ca adevărați proprietari.
Legislația anterioară preluării abuzive a patrimoniilor obştilor de moşneni nu a permis niciodată reducerea, prin orice formă juridică, a amplasamentului şi întinderii proprietății devălmașe moșnenești, sens în care sunt prevederile părții III, capitolul VI, litera C, alin. (4), respectiv prevederile capitolului I, cu titlul „Exproprierea pădurilor”, art. 3 lit. c) din Regulamentul pentru aplicarea legii pentru satisfacerea trebuinţelor normale de lemn de foc şi de construcţie ale populaţiei rurale din vechiul Regat Basarabia şi Bucovina, publicat în Monitorul Oficial nr. 86 din 16 aprilie 1925. Sunt de observat şi prevederile art. 95 din Legea nr. 46/2008 - Codul Silvic, prin care legiuitorul a recunoscut şi statuat că obștile de moșneni în devălmășie fac parte din tezaurul istoric al României și că proprietatea acestor forme asociative este garantată, indivizibilă şi inalienabilă.
Recurentele au făcut și o scurtă expunere asupra istoriei şi rolului moşnenilor la formarea primelor structuri statale românești, raportat la extrase din lucrarea ”Istoria Moșnenilor” a Prof. Univ. Dr. Dinică Ciobotea, concluzionând că obștile de moșneni fac parte din tezaurul istoric al României, întrucât sunt piloni etnici stabili cu vechime imemorială, astfel că obștile de moșneni reclamante cer o justă şi dreaptă judecată a cauzei, prin care să se constate amploarea pagubelor pe care statul comunist şi cel post-comunist le-a produs şi pe care trebuie să le recupereze.
Conform dezlegărilor de drept din primul ciclu procesual, pentru repararea prejudiciilor cauzate prin preluările abuzive efectuate în perioada comunistă, Statul Român răspunde patrimonial ca orice alt subiect de drept, în baza dispoziţiilor art. 998 şi urm. C.civ.
Singura cale legală pentru obţinerea unei reparaţii integrale a prejudiciului (despăgubiri materiale şi daune morale) o reprezintă promovarea unei acțiuni în justiție, în condițiile dreptului comun.
Recurenta a arătat că, în speță, sunt întrunite condițiile cu privire la răspunderea civilă delictuală - fapta ilicită, vinovăție, prejudiciu, raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, dezvoltând în continuare argumente în justificarea întrunirii acestor condiții.
În această fază procesuală, instanța a încuviințat, în temeiul art. 305 C.proc.civ., proba cu înscrisuri solicitată de recurente în dovedirea calității procesuale pasive a Statului Român, în raport de critica din recurs formulată pe acest aspect. În acest sens, s-a depus la dosar adresa din 16.06.2016 a Regiei Naționale a Pădurilor – Romsilva, însoțită de 3 anexe cuprinzând situația veniturilor, cheltuielilor și profitului regiei raportat la suprafața fondului forestier administrat în perioada 1991 – 2015, exprimată în moneda națională - RON, în USD, respectiv în euro.
Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate, Înalta Curte reține următoarele:
O primă observație se impune a fi făcută relativ la criticile formulate de recurente cu privire la fondul litigiului, prin care se aduc argumente în justificarea întrunirii, în speță, a condițiilor răspunderii civile delictuale, și anume că aceste critici nu pot fi analizate de prezenta instanță, deoarece nu au legătură cu soluția instanței de apel.
Potrivit art. 299 C.proc.civ., obiectul recursului îl constituie hotărârea dată în apel, ceea ce înseamnă că motivele de recurs ce trebuie circumscrise cazurilor de nelegalitate prevăzute de art. 304 C.proc.civ. pot viza numai aspectele soluționate de instanța de apel.
Or, în speță, prin decizia recurată s-a confirmat soluția dată în primă instanță pe excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român și prescripției dreptului material la acțiune, așa încât obiect al analizei instanței de recurs pot face numai criticile vizând aceste excepții, nu și cele referitoare la fondul pricinii, care exced limitelor judecății în apel.
Criticile relative la soluția instanței de apel nu pot fi primite, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.
1. Criticile vizând pronunțarea hotărârii recurate cu aplicarea greșită a legii, sub aspectul menținerii soluției primei instanțe de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român pentru pretențiile care formează obiectul primelor două capete de cerere (daune materiale), pentru perioada cuprinsă între ianuarie 1991 și momentul reconstituirii, sunt nefondate.
Este adevărat că terenurile forestiere au rămas în proprietatea statului și după înființarea Regiei Autonome Romsilva R.A., care a avut loc la data de 1 ianuarie 1991, conform art. 1 din H.G. nr. 1335 din 21 decembrie 1990, publicată în Monitorul Oficial nr. 3 din 10 ianuarie 1991. Contrar, însă, susținerilor recurentelor, aceasta nu justifică legitimarea procesuală pasivă, în cauză, a Statului Român, pe capetele de cerere având ca obiect daune materiale (contravaloare lipsă de folosință și venituri obținute din exploatarea terenurilor forestiere), pentru perioada ulterioară înființării Regiei Autonome Romsilva R.A., respectiv ianuarie 1991 – momentul reconstituirii.
Instanțele de fond au recunoscut calitatea de proprietar a statului asupra terenurilor forestiere și după momentul înființării Regiei Autonome Romsilva R.A., calitate care rezultă din prevederile art. 136 alin. (3) din Constituția de la 1991 raportat la art. 5 din Legea fondului funciar nr. 18/1991 (norma constituțională statuează că în obiectul proprietății publice intră, pe lângă bunurile expres menționate, și alte bunuri stabilite de legea organică, iar legea fondului funciar stabilește că aparțin domeniului public, printre altele, și terenurile cu destinație forestieră). Reținând, însă, că din ianuarie 1991, exercitarea unor prerogative ale dreptului de proprietate al statului asupra terenurilor forestiere se realizează printr-un subiect de drept distinct, cu personalitate juridică, având autonomie financiară, respectiv Regia Autonomă Romsilva R.A., care desfășoară activități de exploatare, valorificare, pază și asigurare a integrității fondului forestier, instanțele de fond au apreciat corect că statul nu mai are calitate procesuală pasivă în privința capetelor de cerere prin care s-au solicitat contravaloarea lipsei de folosință și veniturile obținute din exploatarea terenurilor forestiere, pentru perioada cuprinsă între ianuarie 1991 și momentul reconstituirii.
Recurentele recunosc, prin motivele de recurs, că prin adoptarea H.G. nr. 1335/1990 privind înființarea Regiei Autonome Romsilva, statul și-a manifestat voința ca activitatea de administrare a fondului forestier să fie desfășurată de o regie autonomă - Romsilva R.A. Susțin, însă, că nu administratorul, ci proprietarul are calitate procesuală pasivă în cauză pe capetele de cerere vizând despăgubirile materiale, pentru perioada ulterioară înființării Regiei autonome Romsilva, ignorând că exercitarea dreptului de proprietate publică, cum este dreptul statului asupra terenurilor forestiere, se poate realiza prin intermediul dreptului de administrare, ceea ce are consecințe sub aspectul subiectului de drept căruia îi revine obligația de a răspunde în raportul juridic în care se reclamă pretenții în legătură cu atributele ce intră în conținutul juridic al
dreptului de administrare și, implicit, a calității procesuale pasive într-un astfel de raport juridic.
Constituția de la 1991 consacră dreptul de administrare în cazul bunurilor proprietate publică, prevăzând la art. 136 alin. (4) că, în condițiile legii organice, bunurile proprietate publică pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituțiilor publice.
Întrucât premisa nașterii, existenței şi exercitării dreptului de administrare o constituie însuși dreptul de proprietate publică, rezultă că dreptul de administrare este un drept real derivat din dreptul de proprietate publică.
Atributul folosinței intră în conținutul juridic al dreptului de administrare, formând substanța acestui drept. Folosința bunului primit în administrare conferă titularului acestuia posibilitatea, dar şi obligația de a-l utiliza pentru realizarea scopului activității sale, cu respectarea uzului şi interesului public, titularul dreptului de administrare având astfel dreptul de a culege fructele civile, naturale şi industriale produse de bunul aflat în administrare.
Dreptul de administrare este un drept real principal, întrucât are o existență de sine stătătoare, cu consecința că este exercitat de titularul său în nume propriu în raporturile juridice cu celelalte subiecte de drept, altele decât titularul dreptului de proprietate publică, iar răspunderea pe care o antrenează actele sau faptele titularului dreptului de administrare în cadrul circuitului civil este o răspundere proprie a acestuia.
Așa fiind, raportat la conținutul juridic al dreptului de administrare, în condițiile în care de la 1 ianuarie 1991 a fost înființat un subiect de drept distinct, cu personalitate juridică și autonomie financiară, respectiv Regia Autonomă Romsilva R.A., care administrează terenurile forestiere proprietate publică a statului, exercitând, prin atribuțiile conferite de lege (prevăzute în actul normativ de înființare, la art. 6 din Regulamentul de organizare și funcționare, ce constituie Anexa nr. 2 la H.G. nr. 1335/1990, reluate apoi în actele normative succesive ulterioare privind reorganizarea Regiei Autonome Romsilva R.A., respectiv H.G. nr. 1112/1996, H.G. nr. 982/1998, H.G. nr. 173/2001, H.G. nr. 1105/2003, H.G. nr. 229/2009), activitățile de exploatare, valorificare, pază și asigurare a integrității fondului forestier, titularul dreptului de proprietate publică nu mai poate fi subiect pasiv în raportul juridic în care se reclamă contravaloarea lipsei de folosință și a veniturilor obținute din exploatarea terenurilor forestiere, pentru perioada ulterioară momentului înființării Regiei Autonome Romsilva R.A.
Prin urmare, faptul că Statul Român a rămas proprietar al terenurilor forestiere și după darea lor în administrare Regiei Autonome Romsilva R.A. nu poate justifica, în cauză, calitatea procesuală pasivă a Statului Român pe capetele de cerere având ca obiect contravaloarea lipsei de folosință și a veniturilor obținute din exploatarea terenurilor forestiere, pentru perioada ulterioară înființării Regiei Autonome Romsilva R.A., respectiv ianuarie 1991 – momentul reconstituirii, cum neîntemeiat se pretinde în recurs, cu ignorarea regimului juridic al dreptului de administrare.
În justificarea calității procesuale pasive a statului pe aceste capete de cerere, pentru perioada menționată, recurentele au susținut și faptul că profitul realizat de Regia Autonomă Romsilva R.A., din activitatea de exploatare a fondului forestier, este vărsat la bugetul statului, astfel că tot statul beneficiază de veniturile obținute de Romsilva R.A. din exploatarea terenurilor forestiere. În acest sens, au depus în recurs adresa din 16.06.2016 a Regiei Naționale a Pădurilor – Romsilva, însoțită de 3 anexe cuprinzând situația veniturilor, cheltuielilor și profitului regiei raportat la suprafața fondului forestier administrat în perioada 1991 – 2015, exprimată în moneda națională, în USD, respectiv euro.
Nici aceste susțineri nu sunt întemeiate.
Astfel, în materia perceperii fructelor civile (venituri în bani obținute prin exploatarea bunurilor), în cazul în care titularul dreptului de administrare este o regie autonomă, întrucât aceasta are, prin natura sa, un scop lucrativ, fructele civile produse de bunurile date în administrare intră în proprietatea privată a acesteia şi vor putea fi utilizate pentru acoperirea cheltuielilor necesare desfășurării activității sale şi pentru obținerea de profit. Este ceea ce ignoră recurentele, susținând greșit că profitul realizat de Romsilva R.A. din activitatea de exploatare a fondului forestier administrat nu aparține regiei, fiind vărsat la bugetul de stat. De altfel, din chiar înscrisurile administrate de recurente în această fază procesuală rezultă că Romsilva R.A. nu a virat la bugetul de stat profitul realizat, aferent fondului forestier administrat, ci impozit pe profit și vărsăminte din profitul net, care reprezintă obligații fiscale impuse prin lege agenților economici.
De asemenea, nici faptul că soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, pentru pretențiile având ca obiect daune materiale, pentru perioada 1948 – ianuarie 1991, a intrat în puterea lucrului judecat, prin neexercitarea căilor de atac împotriva ei, nu constituie un argument care să justifice aceeași soluție pentru excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român pe capete de cerere cu acest obiect, pentru perioada ianuarie 1991 – momentul reconstituirii, cum neîntemeiat se pretinde în recurs.
Aceasta deoarece, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, pe care îl invocă în fapt recurentele, și care presupune că ceea ce a stabilit, în mod definitiv, o instanță nu poate fi nesocotit sau contrazis de o instanță ulterioară, se întemeiază pe identitatea de situații litigioase, ceea ce nu este cazul în speță, având în vedere perioadele de timp diferite pentru care instanța are de dezlegat chestiunea calității procesuale pasive a Statului Român. Perioada pentru care a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, pe capetele de cerere având ca obiect daune materiale (soluție necontestată în căile de atac), este 1948 – ianuarie 1991, alta decât cea vizată de excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român admisă de prima instanță, soluție asupra căreia s-au exercitat căile de atac, și anume ianuarie 1991 – momentul reconstituirii, ceea ce exclude ipoteza identității de situații litigioase, întrucât dezlegarea problemei calității procesuale pasive în cadrul celor două excepții presupune raportarea la situația concretă aferentă unei alte perioade de timp. Astfel, statuarea potrivit căreia Statul Român are calitate procesuală pasivă pentru pretențiile aferente perioadei 1948 – 1991, întrucât până în anul 1991 atributele dreptului de proprietate asupra bunurilor preluate de stat au fost exercitate exclusiv de către stat, statuare pe care s-a fundamentat soluția primei instanțe de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, neatacată în căile de atac, nu se poate opune cu forța prezumției lucrului judecat (efectul pozitiv al lucrului judecat) în dezlegarea problemei calității procesuale pasive a Statului Român pentru pretențiile aferente perioadei ianuarie 1991 – momentul reconstituirii, întrucât din anul 1991 regimul juridic al proprietății statului s-a schimbat, dreptul de proprietate publică al statului asupra terenurilor forestiere exercitându-se prin intermediul dreptului de administrare conferit Regiei Autonome Romsilva R.A.
2. Este adevărat că pentru a menține soluția primei instanțe de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român pe capetele de cerere având ca obiect daune materiale, pentru perioada cuprinsă între ianuarie 1991 și momentul reconstituirii, curtea de apel a reținut și faptul că atâta vreme cât prin legile speciale de restituire a proprietăților preluate în perioada regimului comunist, Statul Român nu şi-a asumat şi obligația de a restitui contravaloarea lipsei de folosință sau a veniturilor obținute din exploatarea bunurilor preluate, Statul sau instituțiile sale nu pot avea calitate procesuală pasivă într-o acțiune având un asemenea obiect.
Acest argument a stat și la baza respingerii acțiunii ca inadmisibilă, în primul ciclu procesual al cauzei, prin sentința civilă nr. 478 din 27.05.2008 a Tribunalului Vâlcea, soluție care a fost, însă, infirmată în calea de atac a apelului. Astfel, prin decizia civilă nr. 216 din 27.10.2008 a Curții de Apel Pitești, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 3777 din 09.05.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a dispus desființarea sentinței nr. 478 din 27.05.2008 a Tribunalului Vâlcea și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, statuându-se că acțiunea dedusă judecății este admisibilă, întrucât nu se poate susține că prin legile reparatorii de fond funciar, legiuitorul a înțeles ca numai în acest mod să repare integral prejudiciul cauzat proprietarilor prin preluarea terenurilor; în realitate, legile reparatorii ce constituie izvorul dreptului de reconstituire a proprietății se referă doar la o componentă a reparării prejudiciului cauzat foștilor proprietari – cea de restituire în natură (sau în despăgubiri) a obiectului material al dreptului de proprietate – terenul, fără a avea prevederi exprese cu privire la lipsa de folosință și cum folosința, ca atribut al dreptului de proprietate, conferă titularului său facultatea de a întrebuința bunul, culegând toate fructele pe care acesta le produce, în virtutea acestui atribut, reclamanta are dreptul de a solicita repararea prejudiciului cauzat prin lipsa de folosință a terenurilor în temeiul dispozițiilor art. 998 - 999 C.civ.
Având în vedere caracterul obligatoriu al deciziilor de casare asupra problemelor de drept dezlegate, prevăzut de art. 315 alin. (1) C.proc.civ., față de decizia de casare nr. 216 din 27.10.2008 a Curții de Apel Pitești, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 3777 din 09.05.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, chestiunea admisibilității acțiunii deduse judecății nu mai putea fi reluată în rejudecarea cauzei.
Din acest punct de vedere, este corectă susținerea recurentelor privind nesocotirea, prin decizia recurată, a dezlegărilor obligatorii din decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual al cauzei, referitoare la admisibilitatea acțiunii, față de împrejurarea că unul din argumentele folosite în motivarea lipsei calității procesuale pasive a statului (cel întemeiat pe dispozițiile legilor reparatorii, redat mai sus) vizează, de fapt, inadmisibilitatea acțiunii.
Este, însă, de observat, că soluția pronunțată în cauză, în rejudecare, confirmată prin decizia recurată, nu a fost dată pe excepția inadmisibilității acțiunii, ci pe excepțiile prescripției dreptului material la acțiune (fiind admisă excepția prescripției pe capătul de cerere având ca obiect daune morale și pe capetele de cerere având ca obiect daune materiale, pentru perioada 1948 - ianuarie 1991) și lipsei calității procesuale pasive a Statului Român (fiind admisă excepția lipsei calității procesuale pasive pe capetele de cerere având ca obiect daune materiale, pentru perioada ianuarie 1991 - momentul reconstituirii). Or, în contextul soluției date în rejudecare, contrar susținerilor recurentelor, nu poate opera nulitatea hotărârii recurate, față de motivarea soluției lipsei calității procesuale pasive pe un considerent care, vizând inadmisibilitatea acțiunii, contravine dezlegărilor din decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual al cauzei. Aceasta deoarece, art. 105 alin. (2) C.proc.civ. condiționează nulitatea actelor de procedură îndeplinite cu neobservarea formelor legale de inexistența unui alt remediu pentru înlăturarea vătămării astfel cauzate părții, or, în speță, acest remediu există și el constă în înlăturarea, din considerentele deciziei recurate, a acelui argument care contravine dezlegărilor din decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual al cauzei, sens în care se va dispune de prezenta instanță de control judiciar.
Pe de altă parte, greșeala de motivare săvârșită de instanța de apel nu este de natură a influența nici soluția pronunțată în cauză cu privire la lipsa calității procesuale pasive a Statului Român pe capetele de cerere având ca obiect daune materiale, pentru perioada cuprinsă între ianuarie 1991 și momentul reconstituirii, în condițiile în care curtea de apel a avut în vedere și alte argumente în fundamentarea acestei soluții, care sunt corecte și care justifică legalitatea soluției pronunțate, potrivit celor arătate în analiza primului motiv de recurs.
Așa fiind, nici din această perspectivă nu se justifică reformarea hotărârii recurate, ci doar înlăturarea, din considerentele acesteia, a argumentului care nu susține soluția în fundamentarea căreia a fost adus.
3. Criticile vizând agravarea situației reclamantelor în propria cale de atac a apelului sunt nefondate.
Potrivit art. 296 teza a II-a C.proc.civ., apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată.
Textul consacră principiul non reformatio in pejus, care presupune ca părții care a exercitat o cale de atac să nu i se agraveze, prin soluția dată de instanța de control judiciar, situația stabilită prin hotărârea atacată. Astfel spus, hotărârea atacată poate fi schimbată numai în favoarea părții care a exercitat apelul.
Recurentele susțin, în mod neîntemeiat, că instanța de apel le-a agravat situația în propria cale de atac, stabilind în apelul lor că Statul Român nu are calitate procesuală pasivă, pe capetele de cerere având ca obiect daune materiale, de la momentul preluării și până la restituirea efectivă, deși prin sentința primei instanțe se stabilise că Statul Român are calitate procesuală pasivă pe aceste capete de cerere, de la preluarea abuzivă și până în ianuarie 1991, iar această soluție nu a fost atacată cu apel.
Astfel, prin sentința civilă nr. 1017 din 14.06.2012 a Tribunalului Vâlcea s-a dispus, printre altele, și respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român pentru pretențiile care formează obiectul primelor două capete de cerere – daune materiale, pe perioada 1948 – ianuarie 1991, soluție pe care reclamantele, singurele părți care au exercitat apel împotriva acestei sentințe, nu au contestat-o. Prin decizia recurată, apelul declarat de reclamante împotriva sentinței civile nr. 1017 din 14.06.2012 a Tribunalului Vâlcea a fost respins, ca nefondat.
Înrăutățirea situației părții în propria cale de atac are ca premisă schimbarea hotărârii atacate de către instanța de control judiciar, ceea ce nu este cazul în speță, unde apelul reclamantelor a fost respins, păstrându-se astfel neschimbată sentința apelată. În aceste condiții, față de soluția de respingere a apelului reclamantelor, nu se poate pune problema înrăutățirii situației acestora în propria cale de atac.
Pentru reținerea încălcării principiului non reformatio in pejus, respectiv a dispozițiilor art. 296 teza a II-a C.proc.civ., este lipsit de relevanță faptul că în considerentele deciziei recurate s-a reținut că Statul Român nu are calitate procesuală pasivă în acțiunea având ca obiect plata de despăgubiri decurgând din preluarea imobilelor în perioada regimului comunist, constând în contravaloarea lipsei de folosință de la momentul preluării și până la restituirea efectivă, cât timp prin această decizie nu s-a schimbat sentința apelată, ci s-a respins apelul reclamantelor, ceea ce semnifică păstrarea sentinței sub aspectul tuturor soluțiilor pe care le cuprinde, deci inclusiv cu privire la respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român pentru pretențiile care formează obiectul primelor două capete de cerere (daune materiale), pe perioada 1948 – ianuarie 1991.
Așadar, contrar susținerilor din recurs, instanța de apel nu a agravat situația reclamantelor în propria cale de atac, devreme ce soluția pe care a pronunțat-o a fost de respingere a apelului reclamantelor, caz în care sentința apelată este păstrată în tot.
4. Motivul de recurs vizând pronunțarea hotărârii recurate cu aplicarea greșită a legii, sub aspectul menținerii soluției primei instanțe de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru capătul de cerere având ca obiect daune morale şi pentru pretențiile care formează obiectul primelor 2 capete de cerere (daune materiale), pe perioada 1948 - ianuarie 1991, este nefondat.
În speță, acțiunea dedusă judecății este o acțiune în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe dispozițiile art. 998 - 999 C.civ., pentru paguba cauzată prin faptă ilicită, reclamantele solicitând despăgubiri constând în contravaloarea lipsei de folosință și veniturile realizate din exploatarea terenurilor forestiere și a pășunilor de care au fost deposedate abuziv de stat, de la data preluării în fapt a acestora până la reconstituirea dreptului de proprietate, precum și daune morale pentru prejudiciul cauzat de gravele suferințe la care au fost supuse ca urmare a lipsirii ilegale de proprietate.
Prin urmare, dreptul subiectiv civil valorificat în cauză este un drept de creanță, evaluabil în bani și, ca atare, are natură patrimonială.
Or, drepturile patrimoniale, cum este și cel de creanță valorificat în prezentul litigiu, sunt supuse prescripției extinctive, sens în care sunt dispozițiile art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, potrivit cărora ,,Dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege”.
Termenul de prescripție aplicabil acțiunilor personale, care însoțesc drepturi subiective civile de creanță, cum este și acțiunea dedusă judecății în prezenta cauză, este termenul general de prescripție, de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
Recurentele susțin că acest termen de prescripție nu era împlinit la data introducerii cererii de chemare în judecată, față de data nașterii dreptului la acțiune. În opinia recurentelor, dreptul la acțiune, în sensul art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, s-a născut în momentul recunoașterii, de către Statul Român, a calității lor de proprietari, prin reconstituirea dreptului de proprietate, or de la data nașterii dreptului la acțiune, respectiv data emiterii titlurilor de proprietate pentru obștile de moșneni, până la introducerea cererii de chemare în judecată nu au trecut cei trei ani necesari intervenirii prescripției extinctive.
În primul rând, este de observat că data nașterii dreptului la acțiune nu este cea pretinsă de recurente. Astfel, data nașterii dreptului la acțiune este data încălcării dreptului subiectiv. Prin urmare, dreptul la acțiune al reclamantelor pentru repararea pagubei cauzată ca urmare a preluării abuzive, de către stat, a bunurilor proprietatea lor s-a născut la data la care li s-a încălcat dreptul de proprietate de către stat, și anume în anul 1948, când a avut loc preluarea abuzivă.
În al doilea rând, este de observat că dispozițiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care leagă începutul prescripției extinctive de nașterea dreptului la acțiune, nu sunt aplicabile în speță.
Astfel, art. 7 alin. (10 din Decretul nr. 167/1958 instituie regula generală privind începutul prescripției dreptului material la acțiune, potrivit căreia prescripția începe să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune. Deoarece legea nu prevede drepturile la acțiune cărora ea li se aplică, regula instituită prin art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 are caracter general, în sensul că ea se aplică ori de câte ori nu-și găsește incidența vreo regulă specială, edictată pentru un anumit caz particular.
Regulile speciale privind începutul prescripției sunt dispoziții particulare, de excepție, în sensul că începutul prescripției este anume determinat de lege pentru situațiile la care se referă aceste norme, indiferent dacă începutul curgerii prescripției coincide sau nu cu data nașterii dreptului la acțiune.
Astfel, pentru ipoteza acțiunii în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită, Decretul nr. 167/1958 instituie o regulă specială privind începutul prescripției extinctive, respectiv cea cuprinsă în art. 8 alin. (1), potrivit căreia prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.
Norma înscrisă în art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care instituie regula generală privind începutul prescripției dreptului la acțiune, este o normă generală, iar nomele care instituie celelalte reguli privind începutul prescripției dreptului la acțiune, indiferent de izvorul lor concret, sunt norme speciale.
Specialia generalibus derogant este un principiu juridic care semnifică faptul că norma specială este cea care derogă de la norma generală și că norma specială este de strictă interpretare la cazul respectiv. Fiind derogatorie de la norma generală, norma specială se aplică ori de câte ori ne găsim în fața unui caz ce intră sub incidența prevederilor sale, deci norma specială se aplică prioritar față de norma generală.
Prin urmare, față de principiul specialia generalibus derogant, raportat la învestirea instanței cu o acțiune în răspundere civilă delictuală, în cauză își găsește aplicare regula specială de determinare a începutului prescripției extinctive, cuprinsă în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, iar nu cea generală, invocată de recurente, respectiv cea prevăzută de art. 7 alin. (1) din același decret, înlăturată de la aplicare de norma specială.
Așadar, momentul începerii prescripției în cazul acțiunii în răspundere civilă delictuală este marcat, conform regulii speciale instituite prin dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, de data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.
Plecând de la premisa corectă că acțiunea dedusă judecății este o acțiune în repararea prejudiciului cauzat prin faptă ilicită, în mod legal instanța de apel și-a întemeiat soluția pe dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 157/1958, raportându-se, în determinarea începutului prescripției, la criteriul prevăzut de aceste dispoziții legale. În acest sens, în mod corect instanța de apel a reținut, ca și prima instanță, că termenul de prescripție începe să curgă de la momentul când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea; în mod evident, acest moment a avut loc la data preluării abuzive, de către stat, a bunurilor din patrimoniul reclamantelor, împrejurare cunoscută de acestea, conform propriilor susțineri din cererea de chemare în judecată.
Recurentele pretind, în mod neîntemeiat, că prescripția a început să curgă de la momentul inventarierii proprietății, reprezentat de avizarea amenajamentului silvic, întrucât până la acest moment nu au avut posibilitatea de a cunoaște cuantumul prejudiciului, în ceea ce privește masa lemnoasă, respectiv că întinderea exactă a prejudiciului nu poate fi stabilită și, implicit, cunoscută în lipsa unei expertize de specialitate. Aceasta deoarece, conform art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, legiuitorul leagă începerea prescripției dreptului la acțiunea în răspundere civilă delictuală de cunoașterea pagubei, deci a existenței acesteia, iar nu de cunoașterea cuantumului prejudiciului, a întinderii acestuia. Or, după cum s-a arătat deja, existența pagubei s-a cunoscut sau trebuia cunoscută de reclamante la data preluării abuzive a bunurilor din patrimoniul lor.
Corect a reținut instanța de apel că până în anul 1990 nu era posibilă, în mod obiectiv, formularea acțiunii, dată fiind natura regimului politic de până la acel moment, existența regimului politic comunist fiind asimilabilă unei cauze de forță majoră, susceptibilă de a suspenda cursul prescripției extinctive, în temeiul art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, cu consecința că prescripția a început să curgă din anul 1990.
Contrar susținerilor recurentelor, faptul că statul a continuat să le exploateze abuziv bunurile și după anul 1990, până la retrocedarea efectivă și completă pe vechile amplasamente, nu reprezintă o situație de forță majoră care să le fi împiedicat să acționeze, până la acest moment, pentru recuperarea prejudiciului. Suspendarea curgerii termenului de prescripție operează pe timpul cât durează situațiile, limitativ prevăzute de lege, care îl pun în imposibilitatea de a acționa pe titularul dreptului material la acțiune. Într-adevăr, cursul prescripției este suspendat cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forță majoră să facă acte de întrerupere [art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958]. Forța majoră este o împrejurare extraordinară și invincibilă, o piedică de neînlăturat de către oricine s-ar afla într-o astfel de situație. Or, într-un regim democratic, cum este cel instaurat în România după 22 decembrie 1989, exploatarea abuzivă a bunurilor unei persoane de către stat poate fi reclamată în justiție, imposibilitatea de facto de a reclama un astfel de abuz, asimilabilă unei veritabile forțe majore, subzistând numai în perioada unui regim politic dictatorial, cum a fost cel anterior momentului 22 decembrie 1989.
Pe de altă parte, recurentele susțin că prescripția a început să curgă de la momentul reconstituirii dreptului de proprietate, când a încetat fapta ilicită a statului. În acest sens, au invocat că fapta ilicită cauzatoare a prejudiciului reclamat prin acțiune nu este numai preluarea abuzivă a proprietăților obștilor de moșneni în 1948, ci și permanenta exploatare a acestor proprietăți, că fapta ilicită a exploatării fără drept a proprietăților lor a avut caracter continuu, urmând a se încheia în momentul retrocedării efective și complete pe vechile amplasamente și că a creat o pagubă care s-a amplificat în timp.
Contrar susținerilor din recurs, fapta ilicită cauzatoare a prejudiciului moral reclamat, așa cum este relevată de cauza acțiunii (motivele de fapt ale cererii de chemare în judecată împreună cu temeiul juridic), este reprezentată de preluarea abuzivă a proprietăților obștilor de moșneni de către stat. Această faptă ilicită nu are caracter continuu, epuizându-se în momentul săvârșirii sale, respectiv anul 1948. Or, cunoscând că în anul 1948 li s-au preluat abuziv, în fapt, proprietățile de către stat, este evident că reclamantele au cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască încă de la acest moment prejudiciul moral astfel cauzat, dar și pe cel răspunzător de producerea lui, respectiv Statul Român.
Prin urmare, în aplicarea regulii instituite de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune pentru daunele morale ar fi trebuit să înceapă să curgă de la momentul preluării abuzive, respectiv anul 1948.
Cum, însă, pentru argumentele arătate în precedent, până în anul 1990 a operat suspendarea cursului prescripției, în temeiul art. 3 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, prescripția a început să curgă din 1990, or acțiunea din cauza de față, prin care reclamantele au solicitat daune morale, a fost formulată la data de 03.01.2007 (iar nu 30.12.2006, cum greșit s-a invocat prin motivele de recurs), deci cu depășirea termenului general de prescripție, de 3 ani. În consecință, în mod legal instanța de apel a constatat prescris dreptul material la acțiune al reclamantelor, pe capătul de cerere având ca obiect daune morale, confirmând soluția primei instanțe de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune pe acest capăt de cerere, prin aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente, respectiv art. 3 alin. (1) raportat la art. 8 alin. (1) și art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958.
Daunele materiale solicitate în cauză, respectiv contravaloarea lipsei de folosință și veniturile realizate din exploatarea bunurilor de care reclamantele au fost deposedate abuziv de stat, care formează obiectul primelor două capete de cerere ale acțiunii, sunt aferente încălcării a două din atributele dreptului de proprietate, și anume usus și fructus. Încălcarea a îmbrăcat forma faptei ilicite continue, reprezentată de ocuparea abuzivă a terenurilor, subzistând de la momentul preluării în fapt, respectiv anul 1948, și până la momentul reconstituirii dreptului de proprietate.
Modalitatea în care s-a săvârșit fapta ilicită a generat posibilitatea pentru reclamante de a solicita despăgubiri derivând din lipsa de folosință pe întreaga perioadă cât a durat încălcarea dreptului subiectiv, dar în toată această perioadă au curs prescripții succesive pentru fiecare pagubă, produsă zi de zi, întrucât fructele civile (al căror echivalent îl solicită reclamantele, ca daune materiale) se dobândesc zi de zi, prin trecerea timpului. Prin urmare, consecința caracterului continuu al faptei ilicite cauzatoare a prejudiciului material reclamat este curgerea unor prescripții distincte, succesive pentru fiecare pagubă, produsă zi de zi pe perioada încălcării dreptului subiectiv, iar nu curgerea unei prescripții unice, de la data încetării încălcării dreptului subiectiv, pentru întreaga perioadă cât a durat încălcarea, cum neîntemeiat pretind, în fapt, recurentele.
De reținut că instanța are de analizat prescripția pentru pretențiile derivând din lipsa de
folosință (contravaloare lipsă de folosință și venituri realizate din exploatarea terenurilor preluate abuziv) numai pentru perioada 1948 - ianuarie 1991, iar nu pentru întreaga perioadă solicitată prin acțiune, respectiv 1948 - momentul reconstituirii, întrucât pentru pretențiile cu acest obiect, aferente perioadei ianuarie 1991 - momentul reconstituirii, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, soluție a cărei legalitate a fost confirmată în recurs, prin prezenta decizie.
Așa fiind, raportat la perioada de analizat, 1948 - ianuarie 1991, reținând că fapta ilicită a avut caracter continuu, începând cu momentul preluării până în ianuarie 1991, că prescripția nu a curs până în anul 1990, fiind suspendată în temeiul art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, astfel că pentru pretențiile aferente perioadei anterioare anului 1990 prescripția a început să curgă în anul 1990, că pentru pretențiile aferente perioadei 1990 – ianuarie 1991 au curs prescripții succesive pe toată această perioadă, urmează a se constata că dreptul material la acțiune al reclamantelor, pentru pretențiile având ca obiect daune materiale, pentru perioada 1948 - ianuarie 1991, este prescris, raportat la data introducerii acțiunii - 03.01.2007. Pentru aceste considerente, care complinesc, în parte, motivarea instanței de apel, rezultă că această instanță a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în materia prescripției extinctive [art. 3 alin. (1) raportat la art. 8 alin. (1) și art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958], sub aspectul menținerii soluției primei instanțe de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune pe capetele de cerere având ca obiect daune materiale, pentru perioada 1948 – ianuarie 1991.
Cât privește aserțiunile referitoare la faptul că legislația anterioară preluării abuzive a patrimoniilor obștilor de moșneni nu ar fi permis reducerea, prin orice formă juridică, a amplasamentului și întinderii proprietății devălmașe moșnenești, ca și cele referitoare la rolul moșnenilor la formarea primelor structuri statale românești, dezvoltate în cadrul ultimului motiv de recurs, acestea sunt irelevante în dezlegarea problemei de drept asupra căreia poartă acest motiv, și anume prescripția dreptului material la acțiune.
Față de considerentele prezentate, Înalta Curte a respins ca nefondat recursul reclamantelor, nefiind întrunite cerințele cazurilor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C.proc.civ.