Decizia civilă nr. 140/2017
Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Acțiunea disciplinară;
Prin acțiunea disciplinară înregistrată pe rolul secției pentru judecători în materie disciplinară, Inspecția Judiciară a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună aplicarea uneia dintre sancțiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pârâtei A., judecător în cadrul Judecătoriei Roșiori de Vede, pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) cu aplicarea art. 991 alin. (2) din același act normativ, constând în exercitarea funcției cu gravă neglijență.
2. Soluția instanței de disciplină;
Prin hotărârea nr. 17/J din 5 octombrie 2016, Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea disciplinară.
3. Cererea de recurs;
Împotriva Hotărârii nr. 17/J din 5 octombrie 2016, pronunțate de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară, a declarat recurs Inspecția Judiciară.
În susținerea recursului, titularul acțiunii disciplinare a invocat critici care se circumscriu, în opinia sa, motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., învederând, în esență, faptul că instanța de disciplină a interpretat eronat dispozițiile art. 99 lit. t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Autoarea recursului a arătat că fapta, astfel cum a fost reținută și probată, întrunește elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de textul incriminator menționat.
Astfel, se consideră că, în mod greșit, instanța de disciplină a reținut caracterul scuzabil al culpei intimatei judecător și a înlăturat răspunderea disciplinară, prin prisma unicității erorii constatate sau a aprecierilor favorabile și a împrejurării că nu ar mai fi fost sancționată disciplinar, cu toate că, pe de o parte, în cadrul procedurii disciplinare, nu s-au efectuat verificări asupra respectivelor aspecte și nu s-au administrat niciun fel de dovezi în acest sens, iar, pe de altă parte, legiuitorul nu a prevăzut ca situație premisă caracterul repetat al faptei și nici acțiunea disciplinară nu a avut în vedere repetabilitatea conduitei culpabile, ci gravitatea și caracterul nescuzabil al acesteia.
Cât privește caracterul nescuzabil al încălcării normelor legale de către intimată, Inspecția Judiciară a arătat că, în opinia sa, acesta trebuie dedus prin prisma îndatoririlor profesionale pe care le au judecătorii, în special în situațiile în care se pune în discuție luarea sau menținerea unor măsuri preventive, în scopul protejării ordinii publice și siguranței cetățenilor.
Relativ la caracterul grav al neglijenței, autoarea recursului a învederat, în esență, că acesta ar rezulta fără echivoc, atât din natura imperativă a normelor procesuale încălcate, sancțiunea prevăzută de legiuitor în astfel de situații fiind nulitatea absolută, cât și din consecințele produse, constând în crearea unei reale stări de pericol pentru ordinea publică, în condițiile în care, unul din inculpații față de care măsura arestului preventiv a încetat de drept, ca urmare a modului de exercitare a atribuțiilor profesionale de către judecător, a săvârșit noi acte de violență.
În contextul expus, s-a apreciat că aspectele avute în vedere de instanță în analiza laturii subiective puteau fi luate în considerare cu ocazia individualizării sancțiunii, însă nu puteau avea valența de a înlătura caracterul grav, nescuzabil al încălcării normelor de drept procesual ce au produs consecințele respective.
În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea în totalitate a hotărârii atacate și în rejudecare, admiterea acțiunii disciplinare și aplicarea uneia dintre sancțiunile disciplinare prevăzute de lege.
4. Apărările intimatei;
Intimata judecător A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat punctual și motivat, în esență, respingerea recursului, în principal, ca vădit nefondat, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ.; iar, în subsidiar, ca nefondat, în cazul în care se va face aplicarea dispozițiilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., hotărârea atacată fiind, în opinia sa, legală și temeinică.
5. Procedura de filtrare a recursului;
Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din codul menționat.
Având în vedere că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 C. proc. civ., precum și condițiile de admisibilitate, conform prevederilor art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, completul de filtru a admis în principiu recursul Inspecției Judiciare.
6. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului;
Analizând hotărârea atacată în raport cu actele dosarului, cu criticile formulate de recurentă, cu apărările intimatei, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în cele ce succed.
Argumentele dezvoltate de recurentă în susținerea ipotezei de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea normei de drept substanțial, mai precis a textului legal incriminator, ca și a normelor procedurale pretins încălcate de intimata judecător, invocate în cuprinsul acțiunii disciplinare.
Această ipoteză nu se regăsește, însă, în considerentele hotărârii atacate.
În speță, titularul acțiunii disciplinare critică hotărârea prin care secția pentru judecători, a Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanță disciplinară, a respins solicitarea sa de a se stabili săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, de către judecătorul A. și de a i se aplica o sancțiune disciplinară.
Conform art. 99 lit. t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, constituie abatere disciplinară „exercitarea funcției cu gravă neglijență”.
În ceea ce privește grava neglijență, legiuitorul a stabilit prin dispozițiile art. 991 alin. (2) din aceeași lege, că aceasta există „atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește, din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual”.
În cadrul cenzurii de legalitate exercitate ca instanță de control judiciar, Înalta Curte constată, însă, că, în mod corect, instanța de disciplină a reținut faptul că, în sarcina pârâtei magistrat, nu se poate stabili săvârșirea respectivei abateri.
Este de necontestat că, potrivit art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, judecătorii și procurorii răspund pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum și pentru faptele care afectează prestigiul justiției.
Or, în raport cu dispozițiile art. 352 alin. (1) raportat la art. 208 C. proc. pen., respectarea caracterului public al ședinței de judecată, reprezintă o îndatorire de serviciu.
Neîndeplinirea acestei obligații ar putea, în condiții determinate, să atragă răspunderea disciplinară, potrivit regimului disciplinar specific, stabilit prin statutul judecătorilor și procurorilor, dacă, în cauză, ar fi întrunite condițiile angajării răspunderii disciplinare, în raport cu prevederile art. 99 lit. t) teza a II-a raportat la art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Reglementarea regimului disciplinar al judecătorilor și procurorilor nu conține condițiile angajării răspunderii disciplinare, așa încât, aceste condiții și cauzele exoneratoare de răspundere rămân cele prevăzute de dreptul comun.
Așadar, angajarea răspunderii disciplinare cere și în cazul magistraților, întrunirea cumulativă a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare, respectiv: obiectul, cu referire la relațiile sociale referitoare la justiție; latura obiectivă, cu referire la faptă, înfrângând o obligație specifică; latura subiectivă, constând în vinovăție; producerea unui rezultat vătămător și existența unui nex cauzal.
Ca atare, numai îndeplinirea cumulativă a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare și inexistența unor cauze de exonerare legitimează angajarea răspunderii disciplinare.
Înalta Curte reține că, într-adevăr, în privința dosarului analizat în cuprinsul hotărârii atacate, s-a stabilit în mod corect că, prin modalitatea în care, la data de 7 octombrie 2015, intimata judecător a efectuat verificarea legalității și temeiniciei măsurii arestării preventive a doi inculpați în camera de consiliu, în condițiile în care se dispusese începerea judecății pe fond și cauza nu se mai afla în procedura de cameră preliminară, constatând, în baza art. 348 alin. (2) raportat la art. 207 alin. (4) C. proc. pen., legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a celor doi inculpați și menținând măsura arestării preventive, aceasta a nesocotit dispozițiile art. 352 alin. (1) raportat la art. 208 C. proc. pen., potrivit cărora, ședința de judecată trebuia să fie publică.
Prin urmare, existența unei nesocotiri evidente, indiscutabile, din culpă, a normelor de drept procesual invocate, a fost cu just temei stabilită de către instanța de disciplină.
Și în ceea ce privește caracterul grav al nesocotirii dispozițiilor legale privind publicitatea ședinței de judecată, instanța de disciplină a reținut, de asemenea, în mod corect, că fapta reproșată recurentei, de încălcare a unor norme de drept procesual cu caracter imperativ, a avut consecințe asupra valabilității actului procedural întocmit (fiind constatată nulitatea absolută a încheierii respective), determinând încetarea măsurii arestării preventive și punerea în libertate a celor doi inculpați.
Pentru argumentul expus, ca și pentru faptul că, unul dintre inculpați a săvârșit, ulterior, alte fapte cu violență, s-ar fi putut reține, în sensul dispozițiilor art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, îndeplinirea condiției referitoare la caracterul de gravitate. Totuși, pentru a se stabili dacă, prin modalitatea de necontestat în care a procedat, intimata-pârâtă a săvârșit abaterea disciplinară constând în exercitarea funcției cu gravă neglijență, urma a se analiza și îndeplinirea celorlalte condiții impuse de textul art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Din această perspectivă, se constată netemeinicia criticilor formulate de recurentă.
În ceea ce privește condiția referitoare la inexistența oricărei justificări a greșelii constatate, instanța reține că modul în care intimata judecător a procedat în privința încheierii din 7 octombrie 2015, pronunțate în Dosarul nr. x/292/2015, a fost cauzat, în primul rând, de volumul mare de activitate, atât sub aspectul îndeplinirii atribuțiilor specifice desfășurării ședinței de judecată, cât și al atribuțiilor administrative, particularizat în faptul că, la data menționată, pârâta a avut spre soluționare, conform listelor de ședință aflate la dosar, un număr de 61 de cauze, dintre care: 7 cauze penale în cameră de consiliu, 4 dosare penale în ședință publică, 11 cauze civile în cameră de consiliu și 39 cauze civile în ședință publică.
Semnificativ din perspectiva examinată este și faptul că, deși dosarul penal în discuție primise termen de fond la data de 21 octombrie 2015, iar procedura în camera preliminară fusese finalizată, acesta a fost trecut de grefierul de ședință pe lista cauzelor aflate pe rolul completului C4, în cameră preliminară, respectiv cameră de consiliu. În condițiile în care, termenul din 7 octombrie 2015 era un termen intermediar, stabilit de intimata judecător pentru verificarea legalității și temeiniciei măsurii arestării preventive luate față de cei doi inculpați, conform art. 208 C. proc. pen., iar nu un termen de judecată în fond, și nici reprezentantul Parchetului de pe lângă Judecătoria Roșiori de Vede nu a observat această greșeală, astfel că a pus concluzii de menținere a măsurii arestului preventiv față de cei doi inculpați, în cameră de consiliu și nu în ședință publică, rezultă cu evidență justețea concluziilor instanței de disciplină privind existența unor cauze externe ce au favorizat săvârșirea unei greșeli de tipul celei reproșate judecătorului A.
De altfel, această eroare nu a fost observată nici ulterior, având în vedere că procurorul nu a formulat contestație împotriva încheierii, iar motivele invocate de un inculpat în susținerea contestației nu au vizat acest aspect.
Chiar în lipsa unei normări - pentru care Consiliul Superior al Magistraturii a început să manifeste preocupare - numărul de cauze, atât civile cât și penale, aflate pe rolul completului de judecată, fie în camera de consiliu, fie în ședință publică, pe care judecătorul A. le-a avut de soluționat în ședința de la 7 octombrie 2015, care s-au adăugat unei multitudini de atribuții administrative îndeplinite, reflectă o activitate considerabilă.
În mod cu totul eronat, această realitate a sistemului judiciar, care își pune amprenta asupra modului în care magistratul își formează și poate respecta deprinderile de bună practică, în concordanță cu rigorile procedurale, raportată la particularitățile concrete ale speței, din care rezultă că greșeala magistratului pârât s-a grefat și pe erori săvârșite, oarecum în același sens, de către ceilalți participanți la actul de justiție (grefier de ședință, procuror, părți, avocați) este ignorată de recurentă.
Aspectele menționate au afectat în mod obiectiv și direct activitatea profesională a magistratului și au fost corect avute în vedere la stabilirea împrejurărilor care, alături de celelalte circumstanțe relevante, au fost considerate, de către instanța de disciplină, ca făcând scuzabilă greșeala comisă.
Într-adevăr, caracterul singular al faptei în cariera judecătorului nu poate constitui ipso facto, în absența unei distincții legale în acest sens, cauză exoneratoare de răspundere disciplinară, după cum, este adevărat că judecătorul cauzei trebuie să manifeste o diligență sporită în respectarea normelor de drept material și procesual. Însă, în circumstanțele concrete ale speței, volumul mare și complex de activitate și condițiile improprii de efectuare a unui act de justiție de calitate, au făcut ca acest lucru să nu fie posibil.
De aceea, Înalta Curte consideră că și în situația în care intimatei judecător i s-ar putea reproșa o culpă în modul în care a nesocotit prevederile legale în discuție, această încălcare a normelor de procedură nu poate fi plasată în sfera abaterilor disciplinare, câtă vreme legiuitorul a condiționat acest lucru și de lipsa oricăror justificări, care să o facă scuzabilă.
Or, a pretinde judecătorului care, în perioada verificată, a exercitat până la data de 1 ianuarie 2016 și funcția de președinte al judecătoriei; a coordonat și a răspuns de repartizarea aleatorie a cauzelor; a îndeplinit atribuțiile de funcționar de securitate al instanței; a fost purtătorul de cuvânt al instanței; a coordonat și îndrumat activitatea grefierului delegat din cadrul Biroului de Informare și Relații Publice întocmind, lunar, un referat privind activitatea acestui compartiment, deficiențele constatate și propunerile de înlăturare a acestora; a organizat activitatea de arhivare electronică la nivelul instanței; a fost desemnat judecător delegat la compartimentul executări penale, a îndrumat și controlat activitatea grefierului delegat la compartimentul executări penale și a întocmit lunar un referat privind activitatea acestui compartiment, deficiențele constatate și propunerile de înlăturare a acestora; a asigurat și urmărit transmiterea jurisprudenței relevante pentru actualizarea permanentă a portalului instanței și a hotărârilor ce pot fi publicate în Buletinul Jurisprudenței Curții de Apel București și a înlocuit vicepreședintele instanței, de câte ori s-a impus, să nu comită nicio eroare, este lipsit de suport real sau rezonabil.
Pentru toate considerentele expuse, în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, se constată că este neîntemeiat motivul de casare invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și că aspectele astfel reținute, ce relevă neîndeplinirea cumulativă a elementelor constitutive, înlătură caracterul de abatere disciplinară al faptei și atestă legalitatea înlăturării temeiului răspunderii disciplinare pentru abaterea disciplinară invocată.
În consecință, în baza dispozițiilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul dedus judecății în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Inspecția Judiciară împotriva Hotărârii nr. 17/J din 5 octombrie 2016, pronunțate de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 8 mai 2017.