Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la 28 octombrie 2014, sub Dosar nr. x/3/2014, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta SC B. SA a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 31.299 RON cu titlul de daune materiale, la plata sumei de 500.000 euro cu titlul de daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a decesului fiicei reclamantei, la plata sumei de 100.000 RON cu titlul de daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a vătămărilor suferite de reclamantă, la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de la data de 8 septembrie 2014 sau, în subsidiar, de la data introducerii cererii de chemare în judecată, totodată reclamanta a solicitat şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 3.968 din 26 iunie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta SC B. SA care a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 7.563 RON cu titlul de daune materiale şi a sumei de 40.000 euro, în lei la data plăţii, cu titlul de daune morale, precum şi la plata către reclamantă a unei penalizări de 0,2% pe zi calculată de la data de 8 septembrie 2014 până la data plăţii efective a sumelor acordate prin hotărârea instanţei de fond cu titlu de daune materiale şi morale, fiind respinse ca neîntemeiate celelalte pretenţii.
Împotriva Sentinţei civile nr. 3.968 din 26 iunie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, au declarat apel reclamanta A. şi pârâta SC B. SA.
Prin Decizia civilă nr. 1.133/A din 27 iunie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis apelurile declarate de către apelanta-reclamantă A. şi de către apelanta-pârâtă SC B. SA împotriva Sentinţei civile nr. 3.968 din 26 iunie 2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2014.
A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantă, în calitate de victimă directă, a daunelor morale în cuantum de 10.000 euro, plătibili în lei la cursul B.N.R. de la data plăţii, precum şi la plata către reclamantă, în calitate de victimă mediată, a daunelor morale în cuantum de 100.000 euro, plătibili în lei la cursul B.N.R. de la data plăţii, la care se adaugă penalităţi de 0,2% pe zi întârziere calculate începând cu a 11-a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti şi până la data plăţii efective.
A păstrat dispoziţiile sentinţei cât priveşte obligarea pârâtei la plata daunelor materiale în cuantum de 7.563 RON, cu penalităţi de 0,2%/zi întârziere calculate de la data de 8 septembrie 2014 şi până la data plăţii efective.
Împotriva acestei decizii, atât reclamanta A. cât şi pârâta SC B. SA au declarat recurs.
Recurenta-reclamantă A. a indicat în memoriul de recurs motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., care reglementează cazurile de casare a hotărârii ce nu cuprinde motivele pe care se sprijină şi a celei date cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
Prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă A. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, susţinând, în esenţă, că decizia nu cuprinde motivele pe care se sprijină şi că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a normelor de drept material în ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 privind raportarea la practica judiciară şi a prevederilor art. 36 şi 37 din acelaşi ordin privind acordarea penalităţilor de întârziere.
În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel nu a avut în vedere criteriile jurisprudenţiale în operaţiunea de cuantificare a daunelor morale ceea ce echivalează cu o necercetare completă a fondului şi a motivelor de apel.
În acest sens, solicită instanţei de recurs să facă o corectă şi justă analiză a înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, inclusiv rapoartele de evaluare psihologică şi declaraţiile consemnate ale martorilor audiaţi înaintea instanţelor de fond şi să aprecieze aceste probe în comparaţie şi cu jurisprudenţa actuală a instanţelor potrivit art. 49 din Ordinul nr. 14/2011 al C.S.A. care prevede că, în caz de vătămare corporală şi în caz de deces, stabilirea întinderii despăgubirii cu titlu de daune morale se realizează în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.
Ca o consecinţă a acestui fapt, cuantumul sumelor acordate cu titlu de daune morale de către instanţa de apel constituie o limitare disproporţionată a dreptului de despăgubire şi o încălcare a principiului echivalenţei, a garantării unui tratament comparabil al victimelor accidentelor rutiere, a protecţiei sociale a acestora, a efectului util al reglementării europene, a garantării despăgubirii adecvate, juste şi echitabile.
Aceasta deoarece, despăgubirea este derizorie şi nu constituie un caracter de satisfacţie pentru această categorie extrem de vulnerabilă de persoane. De asemenea, cuantumul daunelor morale reduce în mod nejustificat protecţia oferită victimelor şi stabileşte o discriminare faţă de victimele altor accidente rutiere.
Recurenta-reclamantă susţine că a invocat în apel prevederile legii speciale, compusă din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, cu modificările şi completările ulterioare, normele de aplicare a acestei legi - Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, precum şi jurisprudenţa, iar instanţa în soluţionarea apelului nu a făcut niciun fel de referire la jurisprudenţa depusă şi nu a arătat motivele pentru care nu s-a raportat la aceasta.
Procedând în acest mod, instanţa a ignorat dispoziţiile art. 49 pct. 1 lit. f) şi pct. 2 lit. d) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 care, în materia despăgubirii victimelor accidentelor rutiere, conferă jurisprudenţei rolul de izvor de drept.
Prin urmare, s-a arătat, sumele acordate cu titlu de daune morale reclamantei A., în calitate de victimă directă dar şi în calitate de victimă indirectă, sunt extrem de mici în raport cu alte cauze similare, indicate în dosar, sunt derizorii şi vexatorii, ceea ce reprezintă un tratament discriminatoriu.
Mai mult decât atât, cuantumul despăgubirii acordate constituie o limitare disproporţionată şi nejustificată a dreptului de despăgubire prin raportare la jurisprudenţă.
Limitarea disproporţionată a dreptului de despăgubire al rudelor persoanei decedate este în dezacord cu obiectivul central al reglementării europene, şi anume garantarea tratamentului comparabil al victimelor accidentelor rutiere, precum şi cu reglementarea internă în domeniu.
Pentru a stabili cuantumul despăgubirilor, instanţa de apel ar fi trebuit să analizeze practica judiciară depusă la dosar, iar cuantumul stabilit să fie cel puţin echivalent cu jurisprudenţă anexată la dosar.
Măsurile de aplicare impuse de Uniunea Europeană statelor membre le obligă pe acestea să garanteze despăgubirea adecvată a victimelor, iar statelor le este interzis să limiteze disproporţionat despăgubirea.
Cuantumul despăgubirii acordate de către instanţă constituie o limitare disproporţionată a dreptului de despăgubire cu încălcarea garanţiei unui tratament comparabil şi constituie un tratament discriminatoriu şi nejustificat atât în fapt, cât şi în drept, care aruncă în derizoriu însuşi dreptul de despăgubire.
Protecţia socială a victimelor accidentelor rutiere impune garantarea unui tratament comparabil pentru această categorie extrem de defavorizată, care corespunde efectului util şi obiectivului central urmărit în egală măsură de legiuitorul european şi de cel naţional: garantarea unei despăgubiri adecvate a victimelor accidentelor rutiere.
În acest sens, recurenta consideră că instanţa de apel a încălcat legea, prin aceea că nu a aplicat corect prevederile art. 49 pct. 1 lit. f) şi pct. 2 lit. d) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.
Astfel, decizia pronunţată a fost dată fără a fi aplicate prevederile art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 în ceea ce priveşte cuantificarea daunelor morale pentru prejudiciul direct şi a art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 instanţa pronunţând astfel o decizie care nu a avut la bază şi jurisprudenţă similară din România.
Cea de-a doua critică vizează pronunţarea unei decizii cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 36 şi 37 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.
În acest context, recurenta consideră eronată opinia instanţei de apel, potrivit căreia, prevederile art. 36 şi 37 din Ordinul C.S.A. se aplică doar daunelor materiale care au putut fi dovedite la momentul avizării daunei, nu şi daunelor morale.
Totodată instanţa a mai reţinut că aplicarea prevederilor art. 36 alin. (2), astfel cum a fost solicitată de reclamantă ar limita instanţa doar la a lua act de pretenţiile formulate "şi prin urmare, atitudinea omisivă a asigurătorului ar dispensa victima de a produce orice altă probă în instanţă, alta decât cea a comunicării, către asigurător, a cererii de despăgubire".
Astfel, asigurătorul RCA are obligaţia potrivit art. 26 alin. (1) din norme să despăgubească partea prejudiciată "potrivit pretenţiilor formulate în cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc pe probă".
Prin urmare, la momentul avizării daunei partea prejudiciată trebuia să depună toate documentele prin care probează prejudiciul. În consecinţă, este greşită interpretarea, potrivit căreia asigurătorul nu are cum să soluţioneze cererea de despăgubire pentru daune morale.
Mai mult, art. 36 dă posibilitatea asigurătorului să pornească investigaţii astfel încât să poată formula o ofertă de despăgubire, iar investigaţia nu poate dura mai mult de trei luni de zile.
Potrivit art. 49 asigurătorul este obligat să se raporteze la jurisprudenţa din România şi în coroborare cu acest articol, există posibilitatea ca acesta să formuleze o ofertă fapt ce duce la posibilitatea aplicării art. 36 şi 37 din Ordin.
Prin urmare, instanţa a apreciat greşit asupra momentului de la care curg penalităţile de întârziere ca fiind a 11-a zi de la rămânerea definitivă a hotărârii.
Recurenta-pârâtă SC B. SA a indicat în memoriul de recurs motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care reglementează cazul de casare a hotărârii date cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă SC B. SA a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, solicitând instanţei să dispună reducerea daunelor morale acordate intimatei-reclamante până la nivelul jurisprudenţei din România.
În acest sens, recurenta a susţinut că prevederile Normelor puse în aplicare prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 au caracter de lege specială, astfel că se vor aplica cu prioritate faţă de orice alte reglementari legale în vigoare dacă dispoziţiile normelor derogă de la regimul juridic general.
Astfel, din prevederile art. 44 se desprinde ideea că stabilirea despăgubirilor se poate face în cazurile în care din documentele existente în dosarul de daună rezultă răspunderea civilă a conducătorului autoturismului asigurat, iar persoana păgubită face dovada prejudiciului. Prin urmare, din perspectiva legiuitorului, dacă nu sunt întrunite cele două condiţii în dosarul de daună atunci asigurătorul beneficiază de o prezumţie legală în sensul că s-a aflat în imposibilitatea obiectivă de a stabili cuantumul despăgubirilor. Art. 45 specifică în mod expres situaţiile în care stabilirea despăgubirilor nu poate fi făcută decât prin hotărâre judecătorească.
Cap. al II-lea al Titlului al II-lea din Norme, reglementează într-un singur articol (art. 49) modalitatea de stabilire a despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau a decesului unor persoane în accidentul rutier. Atât pentru cazurile de vătămări corporale, cât şi pentru cazurile unor decese, art. 49 arată în mod expres faptul că stabilirea despăgubirilor datorate cu titlu de daune morale se va face "în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţă din România".
Cu toate acestea, recurenta-pârâtă apreciază că această reglementare este insuficient de clară pentru a asigura o aplicare unitară a drepturilor la despăgubiri privind daunele morale. Această susţinere se bazează pe faptul că legislaţia din România nu conţine prevederi exprese privind cuantumul daunelor morale datorate pentru nenumăratele situaţii care pot apărea în practică, iar jurisprudenţă din România nu este unitară cu privire la sumele datorate cu titlu de daune morale pentru prejudiciile produse prin accidente rutiere.
În acest sens, apreciază că despăgubirile pentru daunele morale ar trebui să fie în consonanţă cu media reţinută în practica judecătorească din România, pentru a nu fi încălcate astfel dispoziţiile pct. 1 lit. f) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.
Conform dreptului românesc, jurisprudenţa nu constituie izvor de drept, totuşi, reglementarea cuprinsă la art. 49 alin. (1) pct. 1 lit. f) tinde să acorde statutul de izvor de drept jurisprudenţei în privinţa daunelor morale. La sfârşitul lunii septembrie 2012, Fondul de Protecţie al Victimelor Străzii a realizat un ghid specializat, bazat pe o culegere de jurisprudenţă din România şi pe practica europeană în domeniu, intitulat "Ghid pentru soluţionarea daunelor morale - studiu privind practica naţională şi europeană în materie, sinteza şi recomandări pentru soluţionarea daunelor morale suferite ca urmare a vătămării sănătăţii şi a integrităţii corporale ori a decesului persoanelor produse prin accidente de vehicule". Acest studiu cuprinde mai mult de 2.300 de hotărâri judecătoreşti referitoare la acordarea de despăgubiri pentru vătămări corporale şi decese, în cadrul căruia a fost efectuat un calcul al valorilor medii de despăgubire pentru mai multe situaţii.
Instanţa de apel menţionează în hotărârea atacată faptul că suma acordată cu titlu de daune morale, de 100.000 euro este superioară celei ce constituia venitul familiei, însă nu menţionează şi suma pe care o apreciază ca fiind venitul uzual al familiei reclamantei şi nici care sunt probele pe care îşi întemeiază afirmaţia, reclamanta depunând în acest sens o serie de înscrisuri la dosarul cauzei cu scopul de a servi instanţei la aprecierea veniturilor realizate de soţul său.
Mai susţine recurenta-pârâtă că, hotărârea atacată încalcă normele de drept material prin faptul că sumele acordate reclamantei cu titlu de daune morale sunt excesive în raport cu jurisprudenţă la nivel naţional, astfel fiind încălcate prevederile art. 49 pct. 1 lit. f) din Normele puse în aplicare de Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.
Potrivit acestui articol, în cazul în care într-un accident rutier sunt vătămări corporale, daunele morale trebuie să se stabilească în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România, iar suma acordată reclamantei excede nivelul despăgubirilor acordate de instanţele din România pentru vătămări corporale cu consecinţe similare în speţe asemănătoare.
În acest sens este şi practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care relevă faptul că despăgubirile datorate cu titlu de daune morale în cauze similare sunt mult inferioare sumei acordate reclamantei de către instanţa de apel.
Faţă de aceste consideraţii, recurenta-pârâtă a susţinut că nu contestă suferinţa provocată reclamantei, însă nivelul daunelor morale trebuie să fie în limite rezonabile, în concordanţă cu jurisprudenţa în materie, cu venitul mediu pe cap de locuitor şi cu nivelul general de dezvoltare economică a României. Plata unei sume mari de bani nu poate suprima suferinţa psihică, dar trebuie să ajute la recuperarea persoanelor afectate de deces.
La 8 noiembrie 2016, recurenta-reclamantă a transmis întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului pârâtei ca fiind nefondat.
Înalta Curte a procedat la efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., iar prin Încheierea din 28 martie 2017 s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor către părţi, conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.
La data de 12 aprilie 2017, recurenta-reclamantă a transmis, prin poştă, punct de vedere la raport prin care a solicitat, în principal, a se dispune soluţionarea recursului în şedinţă publică potrivit art. 493 alin. (7) C. proc. civ.; în subsidiar, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, precum şi obligarea pârâtei la cheltuieli de judecată, reiterând, în esenţă, criticile formulate în memoriul de recurs şi apărările expuse în întâmpinarea la recursul pârâtei; în ceea ce priveşte recursul pârâtei a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.
La 13 iunie 2017, recurenta-pârâtă a transmis concluzii scrise la dosar, prin care a solicitat, în esenţă, admiterea în tot a recursului pe care l-a formulat, apreciind că se impune reducerea cuantumului daunelor morale acordate, prin aceasta stabilindu-se un anumit echilibru între prejudiciul moral produs şi despăgubiri, în măsură să permită atenuarea suferinţelor morale, fără însă a se ajunge în situaţia îmbogăţirii fără just temei; totodată a solicitat respingerea, în tot, a recursului reclamantei, cu cheltuieli de judecată pe cale separată.
Prin Încheierea din 13 iunie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-civilă, a admis, în principiu, recursurile şi a acordat termen la data de 14 noiembrie 2017 pentru judecata pe fond.
Analizând recursurile declarate în cauză, Înalta Curte a reţinut următoarele:
Cât priveşte recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei civile nr. 1.133/A din 27 iunie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, raportat la temeiurile juridice invocate şi motivele de recurs expuse, Înalta Curte reţine următoarele:
În cauză trebuie subliniat că, prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a criticat decizia atacată susţinând, în esenţă, că aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină şi că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a normelor de drept material în ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 privind raportarea la practica judiciară şi a prevederilor art. 36 şi 37 din acelaşi ordin privind acordarea penalităţilor de întârziere, indicând în memoriul de recurs motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.
În conformitate cu art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel nu a avut în vedere criteriile jurisprudenţiale în operaţiunea de cuantificare a daunelor morale ceea ce echivalează cu o necercetare completă a fondului şi a motivelor de apel.
Înalta Curte apreciază această critică ca nefondată, întrucât, din considerentele deciziei recurate rezultă că instanţa de prim control judiciar a examinat cauza sub aspectul criteriilor cuantificării daunelor morale în funcţie de situaţia de fapt şi de probele administrate, soluţiile pronunţate în pricini cu obiect similar nefiind de natură să influenţeze decizia din prezenta cauză. Şi aceasta, întrucât pe de o parte, practica judiciară nu reprezintă un izvor de drept, iar instanţa de judecată nu este obligată a arăta motivele pentru care nu s-a raportat la jurisprudenţă, instanţa fiind suverană în a-şi forma convingerea asupra chestiunilor deduse judecăţii, în spiritul şi litera legii, iar, pe de altă parte, obligaţia de motivare impune o apreciere întotdeauna ataşată de natura cauzei, de circumstanţele acesteia, stilul judiciar şi tipologia actului de justiţie.
În ceea ce priveşte criticile formulate de recurenta-reclamantă prin care se solicită să se aprecieze înscrisurile depuse la dosarul cauzei, inclusiv rapoartele de evaluare psihologică şi declaraţiile consemnate ale martorilor audiaţi înaintea instanţelor de fond în comparaţie şi cu jurisprudenţa actuală a instanţelor potrivit art. 49 din Ordinul nr. 14/2011 al C.S.A., Înalta Curte consideră că sunt nefondate întrucât, implică aprecierea asupra probatoriului, iar practica judiciară nu constituie izvor de drept.
Deşi recurenta-reclamantă a făcut trimiteri la dispoziţiile art. 49 pct. 1 lit. f) şi pct. 2 lit. d) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, susţinând ignorarea acestor dispoziţii de către instanţa de apel, aceste trimiteri au fost făcute cu scopul de a reevalua probatoriul administrat în cauză şi de a impune considerarea jurisprudenţei în cuantificarea daunelor morale ca fiind izvor de drept, aspect care în sistemul românesc de drept nu se justifică.
Astfel, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, motivele invocate de parte au făcut obiectul examinării de către instanţă, iar hotărârea a fost pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 476 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 425 din acelaşi cod, aceasta cuprinzând motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, cât şi cele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor.
De altfel, se poate observa fără dubii că instanţa de apel a motivat detaliat decizia pronunţată, analizând criticile formulate în apel, argumentând motivele pentru care a apreciat că se impune majorarea cuantumului despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral suferit de reclamantă în calitate de victimă directă a accidentului rutier la suma de 10.000 euro, sumă considerată suficientă pentru a compensa şi alina suferinţele de natură psihică generate de fapta prejudiciabilă, precum şi majorarea cuantumului daunelor morale la suma de 100.000 euro, în calitate de victimă mediată prin raportare la fiica acesteia, decedată în accident, sumă apreciată ca rezonabilă, de natură să ducă la atingerea scopului pentru care acestea sunt acordate.
Împrejurarea că, sumele acordate cu titlu de despăgubiri morale nu coincid cu solicitarea întocmai a reclamantei, nu poate fi considerată o limitare disproporţionată a dreptului la despăgubire, astfel cum susţine recurenta-reclamantă. Din motivarea explicită şi argumentele aduse în sprijinul soluţiei rezultă că s-au determinat corect circumstanţele cauzei şi că au fost analizate motivele de fapt şi de drept care s-au invocat, instanţa referindu-se la consecinţele suportate de reclamantă în calitate de victimă directă şi ca urmare a decesului fiicei sale în accidentul rutier pentru care s-a solicitat angajarea răspunderii civile obligatorii a asigurătorului şi la principiul proporţionalităţii cu dauna suferită.
Recurenta-reclamantă a considerat că instanţa de apel a încălcat legea, prin aceea că nu a aplicat corect prevederile art. 49 pct. 1 lit. f) în ceea ce priveşte cuantificarea daunelor morale pentru prejudiciul direct şi pct. 2 lit. d) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, instanţa pronunţând o decizie care nu a avut la bază şi jurisprudenţă similară din România.
Sub acest aspect, Înalta Curte constată că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată în temeiul dispoziţiilor legale aplicabile speţei. Astfel, instanţa de apel a respectat, aplicat şi interpretat corect normele legale incidente în cauză sub aspectul criteriilor cuantificării daunelor morale. Analizând în concret şi cu rigurozitate prejudiciul suferit de reclamantă atât ca victimă directă, cât şi ca victimă indirectă, instanţa de prim control judiciar a statuat corect asupra criteriilor în raport cu care s-a determinat cuantumul acestor despăgubiri în acord cu art. 49 pct. 1 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 prin raportare la consecinţele negative concrete suferite de reclamantă.
Susţinerile recurentei-reclamante aduse în sprijinul motivelor de casare reglementate de art. 488 pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva criteriilor de cuantificare a daunelor morale, se circumscriu unei atitudini subiective generate de măsurile dispuse de instanţă care, în speţă, nu coincid cu aşteptările părţii, însă simpla nemulţumire cu privire la aspectele care au format convingerea instanţei în sensul acordării despăgubirilor într-un anumit cuantum nu poate justifica admiterea căii extraordinare de atac a recursului din perspectiva evocatelor motive de casare.
Despăgubirea bănească pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăşi destinaţia ei o categorie juridică cu caracter special, nu trebuie acordată într-un cuantum simbolic datorită imposibilităţii fireşti, de stabilire a unei concordanţe valorice exacte între cuantumul său şi gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie. Ea nu poate fi acordată într-un cuantum simbolic nici pe considerentul că, acordată într-un cuantum mare, ar putea constitui o sursă de îmbogăţire fără temei legitim pentru terţa persoană păgubită, deoarece cuantumul daunelor morale acordate de instanţă nu se stabileşte arbitrar, ci el trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei (intensitatea şi durata suferinţelor psihice încercate de persoană păgubită, determinate de gravitatea traumelor încercate, a pierderii suferite în contextul situaţiei sale concrete, legătura de rudenie cu victima accidentului, relaţiile afective cu aceasta şi altele asemenea), deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogăţire a victimei.
Pentru a-şi păstra caracterul de satisfacţie echitabilă, daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul şi finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit şi consecinţele acestuia. Ca atare, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensaţii a suferinţelor pe care le-au îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure terţele persoane păgubite.
În speţă, instanţa de apel a avut în vedere toate aceste elemente în determinarea cuantumului daunelor morale, pronunţând o hotărâre legală, cu aplicarea corectă a legii, astfel încât decizia recurată este la adăpost de orice critică din această perspectivă.
Însă, în ceea ce priveşte critica recurentei-reclamante subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează pronunţarea decizii atacate cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 36 şi 37 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 privind acordarea penalizărilor de întârziere, Înalta Curte o găseşte întemeiată. Astfel, urmează a admite recursul şi a casa, în parte, decizia recurată numai în ceea ce priveşte soluţionarea apelului declarat de pârâta SC B. SA împotriva sentinţei fondului şi va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.
Înalta Curte aminteşte că Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, în prezent abrogată, şi Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 sunt incidente în speţă în raport de data naşterii raportului juridic. Art. 43 din acest act normativ prevede că despăgubirea se stabileşte şi se efectuează în baza asigurării valabile la data producerii accidentului, potrivit dispoziţiilor art. 49, fără a mai fi necesar acordul asiguratului din cauza căruia s-a produs paguba ori prin hotărâre judecătorească.
În conformitate cu art. 49 din Legea nr. 136/1995, asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil.
Totodată, se reţine că art. 36 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 prevede următoarele: "(1) În termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA este obligat: a) fie să răspundă cererii părţii solicitante, formulând o ofertă de despăgubire justificată, în cazul în care se dovedeşte răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat; b) fie să notifice părţii prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire. (2) Dacă în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA nu a notificat părţii prejudiciate respingerea pretenţiilor de despăgubire, precum şi motivele respingerii, asigurătorul RCA este obligat la plata despăgubirii. (3) Asigurătorul RCA poate desfăşura investigaţii privind producerea accidentului, în condiţiile în care respectivul accident nu face obiectul unor cercetări efectuate de autorităţile publice. (4) Asigurătorul RCA are obligaţia să comunice în scris asiguratului şi păgubitului intenţia de a desfăşura investigaţii privind producerea accidentului, în termen de maximum 5 zile lucrătoare de la data avizării daunei. (5) Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească. (6) În situaţia în care dosarul de daună conţine toate elementele necesare stabilirii dreptului la despăgubire şi cuantificării daunei, despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la completarea dosarului, dar nu mai târziu de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat ..."
Sancţiunea pentru nerespectarea acestor obligaţii este prevăzută la art. 37 din acelaşi ordin sub forma penalizărilor de întârziere, astfel: "Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 36 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plăteşte de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere."
Potrivit textului de lege anterior menţionat, se constată că nu se face nicio distincţie între daunele materiale şi cele morale, neexistând niciun temei legal pentru a stabili două momente diferite de la care să curgă termenele vizând acordarea acestora.
Totodată, potrivit art. 45 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, "Despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească, în cazul în care: 1. se formulează pretenţii de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a bunului avariat ori distrus, pentru partea respectivă de despăgubire, cu excepţia lipsei de folosinţă a mijloacelor de transport cu care persoana prejudiciată îşi realizează obiectul de activitate şi pentru care deţine licenţă şi autorizare în acest sens, dar numai pentru timpul normat necesar efectuării reparaţiei pagubelor produse la mijloacele de transport. Partea de despăgubire aferentă lipsei de folosinţă se determină luându-se în calcul tarifele pentru transporturi de mărfuri sau de persoane, practicate de păgubit la data producerii pagubei. Sarcina probei aparţine păgubitului şi se face cu înscrisuri doveditoare; 2. se formulează pretenţii de despăgubiri pentru: hârtii de valoare, acte, manuscrise, bijuterii, pietre preţioase, obiecte de artă, obiecte din platină, aur sau argint, mărci poştale, timbre, precum şi pentru dispariţia sau distrugerea banilor; 3. nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, la cauzele şi împrejurările producerii accidentului, precum şi la cuantumul prejudiciilor produse."
Înalta Curte, constată că instanţa de apel greşit face distincţie între momentul de la care începe să curgă termenul pentru plata penalizărilor de întârziere în raport de tipul de despăgubire solicitat. Astfel, greşit instanţa de apel a considerat că despăgubirile de natură morală trebuie stabilite, în mod exclusiv, prin hotărâre judecătorească. Instanţa de prim control judiciar a omis a observa prevederea de la art. 45 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, ce reglementează situaţiile în care despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească, iar printre acestea nu se regăseşte cazul în care persoana prejudiciată solicită despăgubiri de natură morală.
În aceste condiţii, refuzul asigurătorului, exprimat prin Adresa B. din 8 septembrie 2014, de a plăti daunele solicitate, având în vedere că acestea erau cerute pentru vătămările fizice şi suferinţele morale încercate de reclamantă în calitate de victimă directă a accidentului rutier şi mediată prin raportare la fiica decedată în acest accident, şi nu pentru şoferul vinovat de producerea evenimentului rutier, a fost reţinut în mod concret de prima instanţă, ca fiind un refuz nejustificat şi abuziv în raport de dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 136/1995.
Din dispoziţiile art. 36 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 decurg mai multe obligaţii ale asigurătorului, printre care şi aceea de a răspunde cererii părţii solicitante, formulând o ofertă de despăgubire justificată, în cazul în care se dovedeşte răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat sau obligaţia de a notifica părţii prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire.
Or, în speţă, se constată că pârâta, în calitatea sa de asigurător, a executat necorespunzător obligaţiile ce derivă din lege şi ordinul mai sus citat, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat, daunele au fost solicitate de reclamantă, în temeiul art. 50 din Legea nr. 136/1995, în calitate de victimă directă şi mediată a evenimentului rutier, şi nu pentru decesul şoferului vinovat de producerea accidentului care era soţul reclamantei. În această situaţie sancţiunea pentru nerespectarea obligaţiilor stipulate la art. 36 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 este prevăzută la art. 37 din acelaşi ordin sub forma penalizărilor de întârziere.
În conformitate cu art. 26 alin. (1) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 asigurătorul RCA are obligaţia să despăgubească partea prejudiciată "potrivit pretenţiilor formulate în cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc pe probă", ceea ce înseamnă că, la momentul avizării daunei, partea prejudiciată trebuie să depună toate documentele prin care probează prejudiciul, astfel încât asigurătorul să fie în măsură să soluţioneze cererea de despăgubire pentru daune morale.
În speţă, ne aflăm în situaţia avizării de daună anterior promovării cererii de chemare în judecată, caz în care penalizările de întârziere se stabilesc în condiţiile art. 36 şi 37 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, şi nu începând cu a 11-a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti şi până la data plăţii efective, cum în mod greşit a stabilit instanţa de apel.
Considerentele instanţei de apel, în sensul că obligaţiile asigurătorului a căror îndeplinire defectuoasă este sancţionată prin normă specială se rezumă la stabilirea daunelor materiale produse prin accident (şi la plata despăgubirii cuvenite în consecinţa acestora), precum şi statuările potrivit cărora dispoziţiile, ce preced textul privind plata penalizării, nu au nicio aplicare în cazul în care s-ar referi la daune morale, şi nu la daune materiale, sunt greşite în raport cu dispoziţiile art. 36 şi art. 37 raportat la art. 45 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.
În consecinţă, argumentele instanţei de apel care stabilesc momentul de început al datei de la care curg penalizările de întârziere pentru sumele solicitate cu titlu de daune morale, respectiv "începând cu a 11-a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti şi până la data plăţii efective", sunt greşite, neexistând niciun temei legal pentru a stabili două momente diferite de la care să curgă termenele vizând acordarea penalizărilor în raport de tipul de despăgubire solicitat.
Înalta Curte arată că, în condiţiile în care criticile din recursul reclamantei vizând încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 36 şi 37 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 privind acordarea penalizărilor de întârziere pentru daunele morale, au fost considerate fondate, determinând casarea în parte, prin dezlegările date se trasează instanţei de apel obligaţia de a reevalua stabilirea momentului de la care curg penalizările de întârziere pentru sumele solicitate cu titlu de daune morale, chestiunile legate de acest aspect urmând a fi reanalizate în cadrul unei noi cercetări.
Aşadar, având în vedere aceste considerente, în rejudecare, instanţa de apel trebuie să stabilească data de la care curg penalizările de întârziere pentru sumele solicitate cu titlu de daune morale prin raportare la art. 36 şi 37 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 şi la cererea de chemare în judecată, judecata în apel fiind limitată numai la acest aspect.
Cu privire la recursul declarat de pârâta SC B. SA, Înalta Curte urmează să îl respingă pentru următoarele considerente:
Recurenta-pârâtă a indicat în memoriul de recurs motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care reglementează cazul de casare a hotărârii date cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
Din perspectiva acestui motiv recurenta-pârâtă a adus în discuţie cuantumul daunelor morale la care a fost obligată cu referire la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 49 pct. 1 lit. f) şi pct. 2 lit. d) din Normele puse în aplicare de Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, sub acest aspect criticile fiind nefondate.
Aşa cum s-a arătat şi în analiza recursului reclamantei în privinţa criteriilor de cuantificare a daunelor morale, la nivel legislativ şi de principiu nu există criterii obiective, abstracte, respectiv acele criterii precise, cuantificabile, de stabilire a despăgubirilor băneşti pentru repararea prejudiciilor morale, astfel încât instanţele se ghidează după criterii variabile în funcţie de circumstanţele proprii fiecărui caz.
Daunele morale constituie consecinţe dăunătoare care nu pot fi evaluate în bani, deci cu un conţinut neeconomic şi care rezultă din atingerile şi încălcările drepturilor personale nepatrimoniale şi se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic şi afectiv, importanţa valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării etc.
Este de menţionat că daunele morale, în principiu, nu se concretizează într-o stare de fapt, ci se menţin la nivelul trăirilor psihice, iar evaluarea acestora, chiar atunci când existenţa lor este evidentă, de regulă nu se poate face prin folosirea unor criterii obiective, dauna morală fiind în afara realităţilor materiale, astfel că întinderea ei nu poate fi determinată decât prin aprecieri subiective în care rolul hotărâtor îl are posibilitatea de orientare a instanţei în cunoaşterea psihologiei umane.
Despăgubirile pentru repararea prejudiciilor morale sunt dificil de stabilit, în absenţa unor probe materiale judecătorul, în raport de consecinţele suferite de partea vătămată, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală. Cât priveşte întinderea prejudiciului este evident că aceasta nu poate fi cuantificată potrivit unor criterii matematice sau economice, astfel încât în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, statuând în echitate, instanţa urmează să acorde despăgubiri apte să constituie o satisfacţie echitabilă.
Din acest punct de vedere, stabilirea despăgubirilor pentru prejudiciul moral implică, fără îndoială şi o doza de aproximare, însă instanţa trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit şi despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei.
Astfel, prin câtimea ei, suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogăţire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i uşura ori compensa, în măsura posibilă, suferinţele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure.
În speţă, instanţa de apel a ţinut cont de importanţa valorilor lezate, dar şi de gravitatea şi intensitatea vătămărilor fizice şi de suferinţele morale încercate de reclamantă atât în calitate de victimă directă a evenimentului rutier asigurat, cât şi prin pierderea fiicei sale în acest accident, avându-se în vedere şi necesitatea ca sumele acordate să nu constituie, totuşi, o sursă de îmbogăţire, ci să rămână doar un mijloc de compensaţie, de alinare a durerii suferite.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că în mod judicios instanţa de apel a avut în vedere criteriile de stabilire a daunelor morale în conformitate cu cele statuate în art. 49 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 prin raportare la consecinţele negative suferite de reclamantă, ca victimă directă şi mediată a evenimentului rutier asigurat. Toate aceste aspecte, circumstanţiate situaţiei particulare a cauzei, au fost expuse în raţionamentul logico-juridic al soluţiei pronunţate în privinţa determinării despăgubirilor, menite să asigure o reparaţie justă şi echitabilă a prejudiciului suferit de reclamantă.
Cu privire la cuantumul daunelor morale, recurenta-pârâtă face referire la exemple din jurisprudenţa internă, arătând că sumele acordate reclamantei cu titlu de daune morale sunt excesive, solicitând diminuarea sumelor acordate cu acest titlu prin decizia din apel până la nivelul jurisprudenţei din România. Or, practica judiciară invocată în motivarea recursului nu poate fi valorificată în prezenta speţă, deoarece vizează situaţii diferite, suferinţele de ordin psihic şi moral fiind apreciate de la caz la caz, fără a se putea ajunge la o uniformizare.
Trebuie reamintit că practica judiciară nu reprezintă izvor de drept, iar instanţa de judecată este suverană în a-şi forma convingerea asupra chestiunilor deduse judecăţii, despăgubirile morale acordate fiind rezultatul analizei judiciare specifice fiecărui caz în parte, funcţie de situaţia de fapt şi de probele administrate.
Astfel, împrejurarea că în cauze cu obiect similar s-au acordat despăgubiri cu titlu de daune morale mult inferioare sumei stabilite în cazul reclamantei, nu este de natură să influenţeze soluţia din prezenta speţă.
Modalitatea în care instanţa de apel a cuantificat daunele morale cuvenite reclamantei a condus la stabilirea unor valori rezonabile, care asigură o justă compensaţie pentru suferinţele acesteia, nefiind de natură a conduce la o îmbogăţire fără just temei.
Pentru considerentele ce preced, în temeiul art. 497 din C. proc. civ. Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva Deciziei civile nr. 1.133/A din 27 iunie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, va casa, în parte, decizia recurată numai în ceea ce priveşte soluţionarea apelului declarat de pârâta SC B. SA împotriva Sentinţei civile nr. 3.968 din 26 iunie 2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, şi va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.
În temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă SC B. SA împotriva Deciziei civile nr. 1.133/A din 27 iunie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Va menţine în rest celelalte dispoziţii ale deciziei pronunţate în apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva Deciziei civile nr. 1.133/A din 27 iunie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Casează, în parte, decizia recurată numai în ceea ce priveşte soluţionarea apelului declarat de pârâta SC B. SA împotriva Sentinţei civile nr. 3.968 din 26 iunie 2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă SC B. SA împotriva aceleiaşi decizii.
Menţine în rest celelalte dispoziţii ale deciziei pronunţate în apel.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 noiembrie 2017.
Procesat de GGC - N