Magistrat. Răspundere disciplinară pentru fapte care aduc atingere prestigiului justiției săvârșite în afara exercitării atribuțiilor de serviciu
Legea nr. 303/2004, art. 4, art. 99 lit. a)
Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor, art. 17
Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 303/2004, ale art. 17 din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor și ale art. 104 din Legea nr. 161/2003, rezultă că modelarea statutului disciplinar al magistraţilor, integrat statutului profesional al acestora, implică respectarea obligaţiei de a avea o comportare corectă, demnă şi rezervată, de natură a menţine neştirbit prestigiul justiţiei, chiar şi în afara atribuţiilor de serviciu, responsabilitatea în menţinerea imaginii justiţiei şi a statutului magistratului fiind o îndatorire profesională.
Așadar, nu se poate reţine că faptele imputate pârâtului procuror constând în atitudinea inadecvată şi comportamentul nepotrivit pe care le-a manifestat în loc public, în incinta unui restaurant, concretizate în folosirea unor expresii ameninţătoare la adresa unui ospătar, în prezentarea nejustificată a legitimaţiei de procuror, nefiind săvârşite în exercitarea propriu-zisă a îndatoririlor specifice funcţiei, nu cad sub incidenţa contenciosului disciplinar.
ICCJ, Completul de 5 judecători, decizia civilă nr. 41 din 12 martie 2018
1. Circumstanţele cauzei
1.1. Acţiunea disciplinară
Prin acţiunea disciplinară înregistrată pe rolul Secţiei pentru procurori în materie disciplinară, Inspecţia Judiciară a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună aplicarea uneia dintre sancţiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pârâtului A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria X., pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de dispoziţiile art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată cu modificările şi completările ulterioare, constând în manifestări care aduc atingere onoarei sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei săvârşite în exercitarea sau în afara exercitării atribuţiilor de serviciu.
1.2.Apărările magistratului şi soluţionarea lor
Prin întâmpinarea formulată, pârâtul procuror A. a invocat:
- excepţia exercitării abuzive a drepturilor procesuale, cu motivarea că plângerea depusă de managerul restaurantului a fost formulată în scop şicanatoriu, în vederea deturnării dreptului de la finalitatea lui socială, acesta neputând invoca neregularitatea pricinuită prin propria faptă;
- excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, deoarece, la data şi în locul respectiv, deşi i-au fost încălcate drepturile de consumator, nu a luat nicio măsură în calitate de procuror.
Pe fond, magistratul a solicitat, în esenţă, respingerea, ca nefondată, a acţiunii disciplinare.
La termenul de judecată din data de 25 ianuarie 2017, pârâtul procuror a mai invocat:
- excepţia necompetenţei generale, respectiv, depăşirea atribuţiilor Secţiei pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, deoarece faptele reclamate vizează nerespectarea unor obligaţii civile între particulari;
- excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, apreciind că textul criticat are un caracter general şi abstract, ceea ce îl lipseşte de previzibilitate şi claritate.
La acelaşi termen de judecată, Secţia pentru procurori a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 şi, ca neîntemeiate, celelalte excepţii formulate de pârâtul procuror, cu motivarea expusă pe larg în cuprinsul încheierii de şedinţă de la acel termen de judecată.
La termenul de judecată din data de 15 martie 2017, pârâtul procuror a mai invocat următoarele excepţii:
- excepţia lipsei de interes, acţiunea disciplinară fiind lipsită, în opinia magistratului, de condiţia caracterului legitim, deoarece, prin refuzul servirii, i-au fost încălcate mai multe drepturi legale, nefiind îndeplinită condiţia conformităţii interesului cu ordinea de drept şi regulile de convieţuire socială;
- excepţia de neconvenţionalitate, cu motivarea că legislaţia comunitară conferă o apărare superioară drepturilor consumatorului decât cea naţională, prin implicarea autorităţilor în protejarea acestora şi că prevederile art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 contravin art. 7 - privind legalitatea pedepselor, art. 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi Protocolului nr. 12 privind interzicerea generală a discriminării, din cauza caracterului echivoc, general şi abstract al normei;
- excepţia priorităţii dreptului comunitar faţă de normele de drept intern, deoarece, în conformitate cu art. 169 din TFUE, Comunitatea contribuie la un nivel înalt de protecţie a consumatorilor, iar prin art. 5 alin. (4) din Directiva 2005/29/CE se interzic practicile comerciale agresive.
La acelaşi termen de judecată, cu privire la excepţiile formulate de pârâtul procuror, Secţia a dispus următoarele: a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconvenţionalitate şi, ca neîntemeiate, celelalte excepţii, cu motivarea expusă pe larg în cuprinsul încheierii de şedinţă de la acel termen de judecată.
2. Soluţia instanţei de disciplină
Prin Hotărârea nr. 9P din 5 iulie 2017, pronunţată de Consiliul Superior al Magistraturii – Secţia pentru procurori în materie disciplinară, s-a admis în parte acţiunea disciplinară formulată de Inspecţia Judiciară împotriva pârâtului A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria X. şi, în baza art. 100 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, s-a aplicat pârâtului sancţiunea disciplinară constând în „avertisment" pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată cu modificările şi completările ulterioare.
3. Cererea de recurs
Împotriva Hotărârii nr. 9P din 5 iulie 2017, pronunţată de Consiliul Superior al Magistraturii – Secţia pentru procurori în materie disciplinară , a declarat recurs pârâtul procuror A., solicitând admiterea recursului şi desfiinţarea hotărârii atacate, în sensul anulării sancţiunii disciplinare stabilite.
În susţinerea recursului, magistratul a invocat critici care se circumscriu, în opinia sa, motivelor de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 şi 8 din Codul de procedură civilă, menţionând, în esenţă, că Secţia pentru procurori a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, a încălcat normele de procedură de ordine publică şi a încălcat sau a aplicat greşit normele de drept material.
După expunerea situaţiei de fapt, recurentul a reluat toate excepţiile pe care le-a invocat în apărare, subliniind considerentele care au justificat formularea excepţiei de neconvenționalitate şi a excepţiei priorităţii dreptului comunitar faţă de normele de drept intern şi a susţinut, sub un prim aspect, că, din hotărârea instanţei de disciplină, nu reiese motivarea respingerii excepţiilor respective.
Pe fondul cauzei, autorul recursului a arătat că instanţa de disciplină a ignorat apărările sale referitoare la motivele care l-au determinat să reacţioneze astfel la data şi în locul de referinţă, în sensul că nu a făcut altceva decât să pretindă îndeplinirea unei obligaţii legale (servirea mesei) unui agent economic, care era obligat la aceasta prin însăşi natura sa, potrivit O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor.
A subliniat ca fiind relevant, faptul că, prin ordonanţa din data de 13 ianuarie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/P/2016, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus clasarea cauzei în ceea ce îl priveşte, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de tulburare a ordinii şi liniştii publice, prevăzute de art. 371 din Codul penal, deoarece, la data şi în locul de referinţă, nicio persoană nu a fost indignată de manifestarea sa, ceea ce înseamnă, în opinia sa, că nu şi-a încălcat obligaţia de rezervă şi discreţie.
Ulterior, prin concluziile scrise ataşate la dosar recurentul a invocat suplimentar excepţia incompatibilităţii absolute a unuia dintre membrii Secţiei pentru procurori în materie disciplinară, pe motiv că acesta îndeplinise o funcţie de conducere la unitatea de parchet unde şi el şi-a desfăşurat activitatea în perioada 2011-2013, într-o funcţie de execuţie.
4. Apărările intimatei
Intimata Inspecţia Judiciară a depus întâmpinare, prin care a solicitat punctual şi motivat, în esenţă, respingerea recursului, în principal, ca fiind nul, în temeiul prevederilor art. 498 alin. (1) şi (2), raportate la cele ale art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, întrucât, în opinia sa, motivele invocate nu se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din Codul de procedură civilă şi, în subsidiar, ca nefondat, decizia atacată fiind legală şi temeinică.
5.Procedura derulată în recurs
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură civilă, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din codul menţionat.
Având în vedere că cererea de recurs îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute de art. 486 din Codul de procedură civilă, precum şi condiţiile de admisibilitate, conform prevederilor art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, prin încheierea din data de 15 ianuarie 2018, în acord cu concluziile raportului, completul de filtru a respins, ca nefondată, excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata Inspecţia Judiciară şi a admis în principiu recursul procurorului A.
6. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Analizând hotărârea atacată în raport cu actele dosarului, cu criticile formulate de recurent, cu apărările intimatei, precum şi cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în cele ce succed.
Primul motiv de casare, respectiv cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, invocat de către recurentul procuror, nu este întemeiat, urmând a se înlătura opinia potrivit căreia Secţia pentru procurori ar fi depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.
Ab initio, necesită menţionat că, potrivit dispoziţiilor art. 134 alin.(2) din Constituţia României, coroborate cu cele ale art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată, Consiliul Superior al Magistraturii realizează, în domeniul răspunderii disciplinare a magistraţilor, o activitate cu caracter jurisdicţional, îndeplinind rolul unei instanţe de disciplină, aflată, însă, în afara sistemului instanţelor judecătoreşti, singurele care, în ordinea constituţională actuală, înfăptuiesc justiţia în România.
Astfel, în conformitate cu art.126 alin.(1) din Constituţia României „justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”. În aplicarea acestui text constituţional, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, prevede în art. 2 alin. (2) că instanţele judecătoreşti sunt : a) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; b) curţi de apel; c) tribunale; d) tribunale specializate; e) instanţe militare; f) judecătorii.
Din interpretarea normelor evocate, rezultă că noţiunea de putere judecătorească, avută în vedere de legiuitor la redactarea dispoziţiilor 488 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, vizează instanţele cu plenitudine de jurisdicţie, nu şi structurile administrative care îndeplinesc o funcţie jurisdicţională în materii specializate.
În acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională, care, de exemplu, prin Deciziile nr. 391/2007, nr. 514/2007 şi nr. 788/2007, a definit, în mod constant, natura juridică a instituţiei Consiliul Superior al Magistraturii, fără a-i recunoaşte calitatea de instanţă judecătorească, în sensul art. 126 alin. (1) din Constituţia României.
În al doilea rând, se constată că, deşi subsumate acestui caz de casare, criticile expuse nu vizează, propriu-zis, depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, ci au în vedere, în realitate, depăşirea competenţei legale a Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară, dedusă de autor doar din modul de interpretare a dispoziţiilor legale de către instanţa de disciplină.
Împrejurarea că recurentul nu se afla efectiv în exerciţiul serviciului, nu are semnificaţia acordată de autor, deoarece, potrivit art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, judecătorii şi procurorii răspund disciplinar nu numai pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, ci şi pentru faptele care afectează prestigiul justiţiei, iar, în art. 99 lit. a) din aceeaşi lege, s-au incriminat ca abatere disciplinare manifestările care aduc atingere onoarei sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei, săvârşite în exercitarea sau în afara exercitării atribuţiilor de serviciu.
Întrucât elementul material al abaterii disciplinare în discuţie l-a constituit, în realitate, comportamentul inadecvat, cu potenţial de afectare a onoarei profesionale şi prestigiului justiţiei, manifestat de un magistrat într-un local public, interpretarea şi aplicarea cadrului legal incident la această situaţie de fapt se încadrează în limitele atribuţiilor Secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanţă de disciplină, stabilite de art. 44 alin. (1) şi art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, neputându-se reţine că faptele reclamate vizează doar nerespectarea unor obligaţii civile între particulari, după cum susţine magistratul.
Rezultă, deci, că pronunţarea hotărârii atacate s-a realizat în limitele prevăzute de lege pentru controlul exercitat de Consiliul Superior al Magistraturii.
Tot în acest context, se constată caracterul nefondat al excepţiei incompatibilităţii absolute a unui membru al Secţiei pentru procurori, invocate suplimentar ca motiv de recurs, astfel că instanţa de disciplină a fost nu numai îndrituită să soluţioneze cauza, dar a şi fost legal alcătuită.
Cazurile de incompatibilitate expres şi limitativ prevăzute de art. 42 alin. (1) pct. 1 – 13 din Codul de procedură civilă sunt de strictă interpretare şi nu se pot extinde, prin analogie, la alte cazuri neprevăzute de lege.
Deşi autorul nu şi-a întemeiat în drept excepţia, examinarea considerentelor de fapt expuse în susţinerea acesteia relevă împrejurarea că singura ipoteză ce ar putea fi vizată este cea prevăzută de art. 42 alin. (1) pct. 13 din Codul de procedură civilă.
Potrivit dispoziţiilor art. 42 alin. (1) pct. 13 din Codul de procedură civilă:
“(1) Judecătorul este, de asemenea, incompatibil de a judeca în următoarele situaţii:
13. atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea sa.”
În speţă, însă, situaţia evocată de autorul excepţiei nu se circumscrie textului de lege enunţat.
Simplul fapt că un membru al completului care a soluţionat cauza a deţinut, cu ani în urmă, funcţia de conducere în unitatea de parchet în care, în acelaşi timp, recurentul îndeplinea, la rândul său, o funcţie de execuţie, nu constituie per se un element care să nască în mod rezonabil îndoieli cu privire la imparţialitatea magistratului.
Este adevărat că instanţa europeană a reţinut că orice judecător despre care s-ar putea crede că nu ar fi pe deplin imparţial cu privire la judecarea cauzei ce a fost dată spre soluţionare este obligat să se abţină să o examineze, dar este de reţinut că aceeaşi instanţă a subliniat, în repetate rânduri, că imparţialitatea personală a unui magistrat se prezumă până la proba contrară (Hauschildt contra Danemarcei, Hotărârea Curţii din 24 mai 1989, par. 47).
Întrucât, din examinarea afirmaţiilor învederat de petent, în raport cu temeiurile de drept expuse, nu rezultă, aşa cum s-a arătat, că, în judecarea prezentului litigiu, s-ar fi putut crea premisele şi aparenţa unor suspiciuni legitime, de natură a înlătura prezumţia de imparţialitate a vreunui membru al completului de judecată, se constată că nu este incidentă niciuna dintre dispoziţiile legale, în temeiul căreia să se constate existenţa vreunui caz de incompatibilitate.
Examinându-se criticile expuse din perspectiva ipotezei de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte constată că susţinerile recurentului nu pot fi primite.
Potrivit textului procedural invocat, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.
Chiar dacă, sub imperiul acestui motiv de recurs, se includ cele mai variate neregularităţi de ordin procedural, care privesc atât nesocotirea normelor de ordine publică, precum şi a celor stabilite în interesul exclusiv al părţilor, pretinsele neregularităţi invocate de recurent din această perspectivă, ce vizează modul în care instanţa de disciplină a soluţionat excepţiile formulate în apărare, nu se circumscriu aspectelor de nulitate/nelegalitate invocate.
Excepţiile invocate au fost, cu just temei, respinse de către instanţa de disciplină.
Într-adevăr, din examinarea actelor dosarului, se constată că, în lipsa unei dovezi în aceste sens, formularea sesizării adresate Parchetului de pe lângă Judecătoria X., de către managerul restaurantului Y., prin care acesta reclama evenimente neplăcute, cauzate în locaţia menţionată de către procurorul A., nu s-a realizat contrar bunei-credinţe sau cu intenţia de a vătăma o persoană, astfel încât, s-a făcut în limitele dreptului de petiţionare prevăzut de art. 51 din Constituţia României şi în vederea realizării finalităţii acestui drept.
Aşa fiind, se constată că nu se justifică invocarea excepţiei exercitării abuzive de către petentul B. a drepturilor procesuale.
În legătură cu excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a recurentului, se constată că şi aceasta este neîntemeiată, deoarece obiect al acţiunii disciplinare în speţă l-a constituit săvârşirea unei abateri disciplinare prevăzute de Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, de către pârât, care are calitatea de procuror, raportat la dispoziţiile art. 98 alin. (1) şi art. 99 lit. a) din legea menţionată, neavând relevanţă împrejurarea că faptele cercetate s-au săvârşit în afara exercitării propriu-zise a îndatoririlor de serviciu.
În acest context, raportat la obiectul acţiunii disciplinare în discuţie, la dispoziţiile legale menţionate, precum şi la rolul şi atribuţiile Inspecţiei Judiciare, astfel cum acestea sunt reglementate de art. 44 şi următoarele din Legea nr. 317/2004, trebuie observat că şi excepţia lipsei de interes în promovarea acţiunii disciplinare în speţă, nu este fondată.
Nici excepţia de neconvenţionalitate a dispoziţiilor art. 99 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 303/2004 nu putea fi admisă, neputându-se reţine caracterul echivoc, lipsit de claritate şi previzibilitate, al normei invocate, evaluarea legii naționale în raport cu Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale putând fi efectuată de instanţă.
Prin incriminarea ca abatere disciplinară a conduitei magistratului constând în manifestări care pot aduce atingere onoarei si reputaţiei profesionale a magistraţilor şi, prin aceasta, prestigiului justiţiei, textul legal consacră, în fapt, respectarea obligaţiei de rezervă ce-i incumbă acestuia.
Obligaţia de rezervă exprimă o sinteză practică a principiilor generale ale deontologiei profesiei (independenţă, imparţialitate, integritate) şi implică moderaţie şi reţinere în viaţa profesională, socială şi privată.
Obligaţia de rezervă trebuie analizată şi din perspectiva necesităţii ca magistratul să-şi conformeze conduita în raport cu principiile morale şi etice recunoscute ca atare de societate şi să acţioneze în toate împrejurările cu bună-credinţă, corectitudine şi decenţă, fiind, practic, imposibil de enumerat într-un text toate faptele care pot fi de natură să încalce obligaţia de rezervă.
De altfel, formularea folosită de legiuitorul român, ce este criticată sub aspectul neconvenţionalităţii, este în deplin acord cu cea utilizată în documentele internaţionale care fac referire la integritatea magistratului.
Astfel, în Principiile de la Bangalore cu privire la conduita judiciară, aplicabile mutatis mutandis şi procurorilor, atunci când se analizează valoarea denumită „integritate", se reţine că magistratul va face în aşa fel încât conduita sa să apară în ochii unui observator neutru ca fiind ireproşabilă, menţinând astfel trează încrederea oamenilor în corectitudinea puterii judecătoreşti.
De asemenea, în Declaraţia privind etica judiciară, adoptată la Londra în anul 2010, se consacră obligaţia de probitate a magistratului şi obligaţia la o atitudine de demnitate şi onoare.
Aceeaşi tehnică legislativă se regăseşte şi în materia răspunderii disciplinare din alte state, unde încriminarea este de ordin general, faptele ce constituie abateri disciplinare fiind stabilite de jurisprudenţă.
În contextul examinat, trebuie menţionat faptul că, prin Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni c. României (Cererile nr. 77193/01 şi 77196/01), cu referire şi la cauza Groppera Radio AG şi alţii c. Elveţiei din 28 martie 1990, Cauza Tolstoy Miloslavsky c. Regatului Unit al Marii Britanii din 13 iulie 1995, cauza Cantoni c. Franţei, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că însemnătatea noţiunii de previzibilitate depinde în mare măsură de domeniul pe care îl acoperă precum şi de numărul şi calitatea destinatarilor săi.
Instanţa europeană a constatat că, din cauza principiului generalităţii legilor, conţinutul acestora nu poate prezenta o precizie absolută, una dintre tehnicile tip de reglementare constând în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive şi că numeroase legi se folosesc de eficacitatea formulelor mai mult sau mai puţin vagi, pentru a evita o rigiditate excesivă şi a se putea adapta la schimbările de situaţie, interpretarea şi aplicarea unor asemenea texte depinzând de practică (cauza Kokkinakis c. Greciei, Hotărârea din 25 mai 1993).
Astfel cum a reţinut în mod explicit Curtea de contencios european, funcţia decizională acordată instanţelor serveşte tocmai pentru a îndepărta îndoielile ce ar putea exista în privinţa interpretării normelor, ţinând cont de evoluţiile practicii cotidiene, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi evident previzibilă (cauza S.W. c. Regatului Unit al Marii Britanii, Hotărârea din 22 noiembrie 1995).
Tot nefondată este şi critica privind soluţia dată excepţiei priorităţii dreptului comunitar faţă de normele dreptului intern, având în vedere că, într-adevăr, raportat la obiectul şi natura cauzei, ce vizează exclusiv contenciosul disciplinar al magistraţilor, dispoziţiile art. 169 din TFUE şi art. 5 alin. (4) din Directiva 2005/29/CE, referitoare la protecţia consumatorilor şi interzicerea practicilor comerciale agresive, nu au incidenţă.
Invocarea tulburării provocate de pretinsa încălcare a unor drepturi de consumator, presupune o analiză a relevanţei acestei împrejurări asupra existenţei abaterii disciplinare imputate procurorului, efectuată exclusiv prin prisma legislaţiei în materia răspunderii disciplinare a magistraţilor, în cadrul căreia nu prezintă semnificaţie şi nu se pot cenzura, aspecte de fond ce vizează protecţia consumatorilor şi interzicerea practicilor comerciale agresive, care să facă susceptibilă de examinare aplicarea preeminentă a prevederilor comunitare invocate.
Cum, niciun argument invocat de recurent în cadrul acestor critici nu se justifică, excepţiile invocate în apărare fiind în mod legal şi motivat soluţionate, se constată că nu este incident cazul de casare fundamentat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă.
Şi în ceea ce priveşte criticile expuse prin prisma ipotezei de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte constată că susţinerile recurentului sunt neîntemeiate.
Relativ la fapta prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, imputată autorului recursului, legiuitorul a stabilit că reprezintă abatere disciplinară „manifestările care aduc atingere onoarei sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei săvârşite în exercitarea sau în afara exercitării atribuţiilor de serviciu”.
Potrivit dispoziţiilor art. 104 din Legea nr. 161/2003: „magistraţilor le este interzisă orice manifestare contrară demnităţii funcţiei pe care o ocupă ori de natură să afecteze imparţialitatea sau prestigiul acesteia”.
Aceste dispoziţii se completează cu cele ale art. 4 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora judecătorii şi procurorii sunt obligaţi ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremaţia legii, să respecte drepturile şi libertăţile persoanelor, să respecte Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor.
În acest context, se impun a fi reţinute şi dispoziţiile art. 17 din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor, conform cărora: „Judecătorii şi procurorii sunt datori să se abţină de la orice acte sau fapte de natură să compromită demnitatea lor în funcţie şi în societate”.
De altfel, în Codul deontologic aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328/2005, un întreg capitol reglementează „Demnitatea şi onoarea profesiei de judecător sau procuror”.
Din interpretarea literală, sistematică şi teleologică a tuturor textelor normative mai sus menţionate, rezultă că modelarea statutului disciplinar al magistraţilor, integrat statutului profesional al acestora, implică respectarea obligaţiei de a avea o comportare corectă, demnă şi rezervată, de natură a menţine neştirbit prestigiul justiţiei, chiar şi în afara atribuţiilor de serviciu, responsabilitatea în menţinerea imaginii justiţiei şi a statutului magistratului fiind o îndatorire profesională.
Ca urmare, nu se poate reţine că, nefiind săvârşite în exercitarea propriu-zisă a îndatoririlor specifice funcţiei, faptele cercetate nu cad sub incidenţa contenciosului disciplinar, în sensul celor afirmate de magistrat.
Pe fond, cu just temei, în baza materialului probator administrat, instanţa de disciplină a dedus existenţa laturii obiective a abaterii în discuţie, fiind demonstrate fără dubiu atitudinea inadecvată şi comportamentul nepotrivit pe care recurentul le-a manifestat în loc public, în incinta unui restaurant, concretizate în folosirea unor expresii ameninţătoare la adresa unui ospătar, în prezentarea nejustificată a legitimaţiei de procuror, urmată de contactarea telefonică a unui agent de poliţie, căruia i-a solicitat ajutorul în sensul „de a realiza un flagrant (…) pentru infracţiunea de abuz în serviciu", în condiţiile în care, anterior, părăsise sediul restaurantului fără a achita integral contravaloarea produselor comandate.
Relevant din acest punct de vedere este faptul că recurentul nu neagă săvârşirea faptelor în materialitatea lor, acordându-le însă propria semnificaţie.
Contrar celor susţinute de recurent, Secţia pentru procurori i-a redat şi i-a examinat punctual apărările. Împrejurarea că acestea au fost considerate a nu reprezenta o justificare a acţiunilor sale, pentru exonerarea de răspundere disciplinară, nu poate fi, de asemenea, reproşat instanţei de disciplină din perspectiva nelegalităţii sau a nemotivării, argumentele vizând pretinsele raţiuni ce l-au determinat să reacţioneze în modalitatea respectivă, fiind, pe bună dreptate, înlăturate.
Este adevărat că O.G. nr. 21/1992 protejează drepturile oricărui consumator, însă valorificarea acestora este posibilă numai în cadrul, în condiţiile şi de către autorităţile expres prevăzute de legislaţia în materie, aspecte pe care recurentul le cunoştea, fiind anterior angajat în cadrul Oficiului pentru Protecţia Consumatorului.
Deşi statutul de procuror al recurentului nu îl privează în sine de protecţia amintită, această protecţie nu poate fi invocată în afara cadrului legal şi, în nici un caz pentru a justifica atingerea adusă altor valori esenţiale şi nu poate fi înţeleasă în sensul că, sub acest pretext, sunt permise orice comportament sau mod de relaţionare faţă de alte persoane, fără a se manifesta respectul, rezerva, demnitatea şi prudenţa impuse de respectivul statut.
Justificarea unei conduite reprobabile prin invocarea drepturilor de consumator nu poate fi considerată ca rezonabilă şi nu poate atrage înlăturarea răspunderii disciplinare.
Totodată, nu este întemeiată aprecierea din recurs privind lipsa urmărilor prejudiciabile ale conduitei reproşate.
Consecinţele imediate şi directe ale încălcării obligaţiilor profesionale, pe care recurentul încearcă să le minimalizeze, sunt concretizate în atingerea adusă relaţiilor sociale referitoare la justiţie, ca valoare socială ocrotită.
Aprecierile personale ale procurorului recurent, cu privire la faptul că nicio persoană nu a fost indignată de manifestarea sa, sunt, pe de o parte, în contradicţie cu opiniile exprimate atât de către persoanele direct implicate (managerul restaurantului, chelneriţele audiate), cât şi de către presa locală, replicile şi comportamentul magistratului fiind prezentate şi dezbătute public.
Pe de altă parte, propriile aprecieri sunt irelevante, întrucât răspunderea disciplinară a magistratului derivă din exigenţa de care acesta trebuie să dea dovadă prin comportamentul său, atât în exercitarea atribuţiilor de serviciu, cât şi în afara acestora, respectiva exigenţă fiind stabilită în temeiul unor aspecte obiective şi nu pe baza evaluărilor personale.
Conţinutul articolului publicat la data de 4 august 2016, în cotidianul Z. intitulat „Incident cu un procuror şi doi poliţişti la un restaurant din (…); a început să ameninţe, fluturând, abuziv şi ilegal, legitimaţia", confirmă nu numai starea de fapt corect reţinută de instanţa de disciplină, dar şi îndoielile create cu privire la probitatea procurorului, precum şi deteriorarea imaginii justiţiei, a încrederii şi a respectului opiniei publice faţă de funcţia de magistrat şi de prestigiului sistemului judiciar.
Tot astfel, în context disciplinar, nu se poate acorda semnificaţie exoneratoare ordonanţei de clasare din 13 ianuarie 2017, a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, deoarece soluţia pronunţată a vizat o altă faptă, respectiv infracţiunea de tulburare a ordinii şi liniştii publice, examinată din perspectiva diferită a art. 371 din Codul penal, fiind inaptă să conducă la exonerarea recurentului de orice altfel de răspundere.
Cu toate că soluţia pronunţată de organul de cercetare penală nu este de natură să-l exonereze pe magistratul A. de răspundere disciplinară, aceasta a fost avută în vedere la evaluarea gradului de gravitate al faptei, corelat cu aplicarea celei mai uşoare sancţiuni - avertismentul.
Se constată, aşadar că faptele reproşate recurentului procuror intră în sfera de reglementare a dispoziţiilor art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, după cum în mod just a fost reţinut de către instanţa de disciplină, prin hotărârea atacată fiind reliefate corect existenţa faptelor, a conduitei ilicite, a vinovăţiei, a urmărilor prejudiciabile şi a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi rezultatul produs, ceea ce susţine legalitatea încadrării lor în abaterea disciplinară prevăzută de textul legal menţionat.
Prin urmare, în baza dispoziţiilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă, recursul a fost respins, ca nefondat.