Magistrat. Dreptul la liberă exprimare. Încălcarea obligației de rezervă
Legea nr. 303/2004, art. 90 alin. (1)
Ca orice altă persoană, un magistrat nu poate fi privat de dreptul la liberă exprimare, drept consacrat de art. 10 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dar libertatea nu este una absolută, statul având posibilitatea să intervină în mod legal în vederea limitării acesteia, conform condiţiilor prevăzute prin art. 10 paragraful 2.
Prin urmare, deşi statutul de magistrat nu privează judecătorul de protecţia instituită de art. 10 din Convenţia europeană, responsabilitatea în menţinerea imaginii şi a statutului funcţiei impune prudenţă şi moderaţie în exprimare.
Or, modul de exprimare pe care pârâta judecător l-a ales pentru a-şi expune opiniile în legătură cu activitatea sistemului judiciar, prin afirmațiile publice făcute pe blogul personal, în conținutul cărora a formulat explicit anumite suspiciuni sau temeri cu privire la pretinse fapte penale săvârşite de doi demnitari, la presupuse influenţe ale acestora asupra unor instituţii publice, sugerând existenţa unui potenţial pericol social creat ca urmare a lăsării în libertate a respectivelor persoane, constituie o încălcare a obligaţiei de rezervă, în condițiile în care declarațiile sale au depășit limitele dreptului la liberă exprimare, astfel cum sunt ele prevăzute de art. 10 din Convenţie.
ÎCCJ, Completul de 5 judecători, decizia civilă nr. 69 din 2 aprilie 2018
1.Circumstanţele cauzei
1.1.Acţiunea disciplinară
Prin acţiunea disciplinară înregistrată pe rolul Secţiei pentru judecători în materie disciplinară, Inspecţia Judiciară a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună aplicarea uneia dintre sancţiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pârâtei A., judecător în cadrul Curţii de Apel X., cu privire la săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată cu modificările şi completările ulterioare, constând în manifestări care aduc atingere onoarei sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei săvârşite în exercitarea sau în afara exercitării atribuţiilor de serviciu.
1.2.Hotărârea instanţei de disciplină
Prin Hotărârea nr. 15J din 4 mai 2017, Consiliul Superior al Magistraturii, Secţia pentru judecători în materie disciplinară, cu majoritate, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea disciplinară.
În cauză, a fost exprimată o opinie separată, în sensul admiterii acţiunii disciplinare exercitate împotriva pârâtei A., judecător în cadrul Curţii de Apel X., pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată cu modificările şi completările ulterioare.
2.Cererile de recurs
2.1. Recursul principal declarat de titularul acţiunii disciplinare
Împotriva Hotărârii nr. 15J din 4 mai 2017, pronunţate de Consiliul Superior al Magistraturii, Secţia pentru judecători în materie disciplinară, a declarat recurs Inspecţia Judiciară.
În susţinerea recursului, titularul acţiunii disciplinare a invocat critici care se circumscriu, în opinia sa, motivului prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă şi a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, aplicarea unei sancţiuni prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004, pârâtei judecător, pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată cu modificările şi completările ulterioare
Autoarea acestui recurs a susţinut că soluţia majoritară a instanţei de disciplină a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material incidente, reţinându-se în mod eronat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare în discuţie.
Consideră partea că, sub aspectul laturii subiective, vinovăţia judecătorului a rezultat din modul în care acesta a înţeles să se manifeste şi să expună în mod public, prin publicare pe blog-ul personal, demersul său judiciar privind formularea plângerii penale împotriva Ambasadorului Statelor Unite ale Americii la Bucureşti şi a Preşedintelui Camerei Deputaţilor a Parlamentului României.
Se apreciază că, prin prisma experienţei de peste 20 de ani în funcţia de judecător şi a nivelului de pregătire profesională corespunzător gradului de judecător de curte de apel, magistratul a acceptat rezultatul faptei sale, posibilitatea ca postarea plângerii penale menţionate şi a articolului în legătură cu aceasta sa fie accesibile publicului şi să fie preluate şi de alte canale media, respectiv să genereze discuţii în spaţiul public, dar şi în rândul judecătorilor, ceea ce s-a şi întâmplat, astfel încât, fapta are gravitatea necesară pentru a se circumscrie abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr.303/2004.
În opinia Inspecţiei Judiciare, susţinerile judecătorului A., preluate în mass media, analiza postării din 18 mai 2016 pe blog-ul personal al magistratului, precum şi a conţinutului plângerii penale trimise la D.N.A. relevă faptul că aceasta a depăşit limitele dreptului la libertatea de exprimare, contravenind obligaţiei de rezervă impuse magistraţilor în exercitarea libertăţii de exprimare, în considerarea statutului lor. Astfel a fost încălcat echilibrul just între dreptul fundamental al individului la respectarea libertăţii de exprimare, pe de o parte, şi interesul legitim al unui stat democratic de a veghea ca funcţia publică să se conformeze scopurilor enunţate în art.10 paragraful 2 din Convenţia europeană a drepturilor omului, pe de altă parte, aspect reţinut şi în cadrul opiniei minoritare exprimate în cauză.
Cu referire punctuală la probele administrate în cursul cercetării disciplinare şi în acord cu opinia minoritară, s-a menţionat că, în speţă, contrar celor reţinute în hotărârea recurată, s-a produs urmarea specifică abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr.303/2004, deoarece formularea plângerii penale de către un judecător împotriva a două persoane politice cu funcţii importante a devenit o ştire de presă, iar publicarea articolului respectiv a generat discuţii şi în rândul altor judecători din ţară, iar impactul postării plângerii penale formulate a fost în mod cert unul semnificativ, fiind, astfel, adusă atingere imparţialităţii şi prestigiului justiţiei şi creându-se, în ochii unui observator rezonabil, îndoieli cu privire la independenţa şi imparţialitatea întregului corp profesional al judecătorilor.
2.2. Recursul incident declarat de pârâta judecător
Împotriva Hotărârii nr. 15J din 4 mai 2017, pronunţate de Consiliul Superior al Magistraturii – Secţia pentru judecători în materie disciplinară, în temeiul art. 491 raportat la art. 472, art. 461 alin. (2) şi art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din Codul de procedură civilă, a declarat recurs incident judecătorul A., solicitând înlăturarea considerentelor prin care s-a constatat încălcarea obligaţiei de rezervă impuse magistraţilor şi înlocuirea cu propriile considerente, constatând că afirmaţiile făcute public nu întrunesc elementul material al abaterii disciplinare.
Ca prim motiv de casare, autoarea recursului incident a susţinut, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă, cu referire şi la prevederile art. 72 din Codul civil, că hotărârea conţine motive contradictorii, deoarece, în motivarea soluţiei majoritare, s-a reţinut, pe de o parte, că nu s-a produs urmarea specifică faptei, nefiind afectat prestigiul justiţiei sau onoarea şi probitatea profesională, iar, pe de altă parte, s-a constatat existenţa unei încălcări a obligaţiei de rezervă, care constă tocmai într-o obligaţie de a nu comite fapte de natură să compromită demnitatea în profesie şi societate.
În acest context, susţinerea că nu s-a afectat onoarea, dar s-a compromis demnitatea, este, evident, contradictorie.
Recurenta judecător mai consideră că hotărârea recurată este criticabilă şi pentru faptul că a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind incident, în opinia sa, cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă.
Astfel, pentru corecta aplicare a normei art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, instanţa de disciplină trebuia să constate că afirmaţiile făcute public, deşi se încadrează în categoria de „acte sau fapte" şi respectiv de „manifestări", acestea nu îndeplinesc condiţia de a compromite vreo valoare personal- nepatrimonială, de natură a limita ingerinţa legitimă în libertatea de exprimare a judecătorilor, impusă de obligaţia de rezervă, în atare situaţie singura concluzie corectă fiind nedepăşirea limitelor restrânse ale libertăţii de exprimare, deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile pentru aplicarea acestor limite restrânse.
Magistratul consideră că fapta ce-i este imputată, respectiv formularea plângerii penale şi justificarea acesteia sunt cereri întemeiate juridic, care nu au potenţialul să compromită demnitatea sa în profesie şi în societate, astfel încât, nu încalcă obligaţia de rezervă prevăzută de lege, ci constituie expresia libertăţii de exprimare, în limitele sale.
3.Procedura derulată în recurs
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură civilă, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din codul menţionat.
Prin încheierea din camera de consiliu de la 12 februarie 2018, completul de filtru a respins, ca nefondată, excepţia nulităţii recursului Inspecţiei Judiciare, invocată de recurenta judecător A. şi, având în vedere îndeplinirea cerinţelor de formă prevăzute de art. 486 din Codul de procedură civilă, precum şi a condiţiilor de admisibilitate, a admis în principiu recursurile deduse judecăţii.
4. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor
Analizând hotărârea atacată în raport cu actele dosarului, cu criticile formulate de recurente, precum şi cu reglementările legale incidente, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile, pentru considerentele care vor fi expuse în cele ce succedă.
4.1.În privinţa recursului principal declarat de Inspecţia Judiciară
Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, invocat de către titularul acţiunii disciplinare, nu este întemeiat, urmând a se înlătura opinia potrivit căreia Secţia pentru judecători stabilit în mod eronat inexistenţa cumulativă a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare în discuţie.
Este de necontestat că, potrivit art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, judecătorii şi procurorii răspund pentru abaterile de la serviciu, precum şi pentru faptele care afectează prestigiul justiţiei.
Pentru ca răspunderea disciplinară să poată fi angajată, este necesar ca fapta ce constituie abatere disciplinară să întrunească elementele constitutive, cu referire la latura obiectivă, latura subiectivă, rezultat vătămător şi nex cauzal.
În speţă, instanţa de disciplină, cu majoritate, a apreciat, pe de o parte, că vinovăţia pârâtei judecător în săvârşirea faptei nu are gravitatea necesară pentru a o circumscrie unei abateri disciplinare, iar, pe de altă parte, că urmările produse (impactul mediatic) nu au fost atât de puternice, nefiind de natură a pune în discuţie onoarea sau probitatea profesională a magistratului.
Criticile recurentei Inspecţia Judiciară, referitoare, în primul rând, la existenţa unui grad de vinovăţie de natură a atrage sancţionarea magistratului A., nu pot fi primite.
Având în vedere susţinerile ambelor recurente sub acest aspect, se impun câteva precizări teoretice.
Latura subiectivă, ca element constitutiv al abaterii disciplinare, reprezintă atitudinea psihică a persoanei, în speţă a unui magistrat, care a săvârşit o faptă ilicită, faţă de respectiva faptă şi de urmările acesteia.
Pentru a se decela atitudinea autorului faptei ilicite, raportat la dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Codul civil, trebuie să se examineze fundamentul de ordin intelectiv și volitiv al acțiunii acestuia, realizându-se apoi legătura cu fapta sa și cu urmările produse. Practic, trebuie stabilită o legătură între un element de ordin subiectiv și unul de ordin obiectiv, care, însumate, conturează conduita persoanei în cauză.
Acesta este şi motivul pentru care, în hotărârea atacată, în analiza existenţei vinovăţiei pârâtei judecător, Secţia pentru judecători, în opinia majoritară, a avut în vedere atât elemente obiective, cât şi subiective, particularităţile abaterii cercetate determinând o strânsă interdependenţă dintre acestea.
Relativ la elementul intelectiv, acesta priveşte reprezentarea în conștiința persoanei a consecințelor sociale ale faptei sale și prevederea (sau cel puțin posibilitatea prevederii) urmărilor faptei ilicite săvârșite. Acest factor presupune capacitatea concretă a autorului faptei de a înțelege semnificația conduitei sale și de a evalua corect consecințele acesteia.
Elementul volitiv vizează deliberarea şi decizia asupra propriei conduite și motivele care pot determina o persoană să săvârșească o faptă ilicită, răspunderea disciplinară fiind angajată dacă autorul a ales o conduită care este incriminată ca abatere disciplinară.
Mai trebuie precizat în acest context caracterul dinamic al criteriului obiectiv de apreciere a gradului de vinovăţie, determinat de exigenţele sporite pe măsura evoluţiei societăţii sub impactul dezvoltării ştiinţei şi al mijloacelor de exprimare.
Raportând aceste consideraţii teoretice la particularităţile speţei, se constată justeţea concluziei referitoare la latura subiectivă, reţinută în hotărârea atacată, având în vedere inexistenţa cumulativă a factorului intelectiv şi a celui volitiv, ce conturează vinovăţia ca element subiectiv în producerea faptei.
Într-adevăr, din examinarea circumstanţelor reale şi personale relevate de probatoriul administrat, în cauză nu se poate deduce fără putinţă de tăgadă faptul că, prin conţinutul mesajului pe care l-a făcut public pe blog, magistratul a urmărit şi şi-a asumat implicit afectarea valorilor morale şi sociale ocrotite de norma de referinţă.
Nici în privinţa urmării specifice, susţinerile autoarei acestui recurs nu au relevanţa atribuită şi nu pot conduce la admiterea căii de atac principale.
Este adevărat că din interpretarea literală, logică şi teleologică a dispoziţiilor textului incriminator invocat, rezultă că urmarea specifică, imediată condiţionează existenţa abaterii disciplinare şi constă în atingerea adusă onoarei sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei, ca sistem şi serviciu public.
În aplicarea şi interpretarea acestei norme instanţa este îndrituită ca, examinând elementele concrete ale cauzei deduse judecăţii, să aprecieze nu numai asupra existenţei unei atingeri virtuale aduse valorilor sociale protejate, dar, pentru angajarea sau neangajarea răspunderii disciplinare a magistratului, aceasta poate stabili şi gradul acestei atingeri, deci nivelul de gravitate al faptei.
Constatarea majoritară a Secţiei pentru judecători, în sensul inexistenţei urmării specifice, s-a realizat printr-o corectă raportare la impactul public covârşitor pozitiv al mesajului magistratului, relevat necontestat de probele administrate, atingerea minoră adusă valorilor menţionate fiind de natură a justifica atât concluzia privind urmarea faptei (ca element constitutiv al abaterii disciplinare ), cât şi concluzia privind diminuarea gradului vinovăţiei examinate prin prisma faptului că judecătorul cunoştea sau trebuia să cunoască ce consecinţe ar putea produce conţinutul mesajului pe care l-a făcut public pe blog.
În atare situaţie şi ţinând cont de faptul că, din actele dosarului, rezultă că s-au avut în vedere toate condiţiile specifice angajării răspunderii disciplinare, hotărârea atacată fiind în acord cu dispoziţiile legale aplicabile, se constată caracterul nefondat al criticilor formulate, ceea ce impune respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de Inspecţia Judiciară.
4.2. În privinţa recursului incident declarat de pârâta judecător A.
4.2.1. În ceea ce priveşte criticile expuse de către recurenta-pârâtă din perspectiva ipotezei de recurs prevăzute de art. 488 alin (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte constată caracterul lor nefondat.
Motivul de nelegalitate invocat are în vedere situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.
Argumentele invocate de recurentă sub acest aspect nu se circumscriu ipotezelor prevăzute de norma procedurală menţionată, hotărârea recurată îndeplinind exigenţele unei motivări corespunzătoare.
Contrar susţinerilor autoarei recursului incident, ipoteza privind motivarea contradictorie este contrazisă de conţinutul hotărârii Secţiei pentru judecători, argumentarea fiind logică şi coerentă, în acord cu normele legale incidente.
Faptul că, în contextul analizării laturii obiective a abaterii în discuție, instanța a reţinut încălcarea obligaţiei de rezervă impuse magistraţilor, concluzionând în sensul existenţei acestui element constitutiv, în considerarea statutului de judecător şi a potenţialului vătămător al mesajului exprimat public, iar, privitor la vinovăţie, precum şi la urmarea specifică, examinate în contextul aprecierii asupra gradului de gravitate al faptei, s-a stabilit că acestea nu sunt de natură a atrage răspunderea disciplinară a judecătorului, nu poate fi considerat ca fiind un aspect de motivare contradictorie şi nici nu pune instanţa de control judiciar în imposibilitatea de a determina în mod concret rațiunile avute în vedere la pronunțarea soluției criticate, câtă vreme, aşa cum s-a expus în cele ce preced, examinarea elementelor de ordin subiectiv şi a celor de ordin obiectiv nu poate fi complet separată.
De asemenea, din conţinutul hotărârii, se constată că faptele au fost examinate prin prisma împrejurărilor rezultate din materialul probator administrat, fiind avute în vedere aspectele esenţiale pentru pronunţarea soluţiei.
Ca urmare, se constată că nu este incident cazul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin (1) pct.6 din Codul de procedură civilă, motivarea corespunzătoare permiţând verificarea conformităţii hotărârilor atacate, cu legea.
4.2.2.Nu este incident nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă.
Argumentele dezvoltate de recurentă în susţinerea acestui motiv nu au semnificaţia încălcării unor norme de drept material, acordată de autoare.
În ceea ce priveşte răspunderea disciplinară a judecătorilor şi procurorilor, aceasta este una specială şi derivă din statutul profesional distinct al acestora, ce prezintă anumite particularităţi specifice.
Astfel, responsabilitatea în menţinerea imaginii şi a statutului magistratului, ca şi obligaţia de rezervă a acestuia, constituie o îndatorire profesională.
Potrivit dispoziţiilor art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 constituie abatere disciplinară manifestările care aduc atingere onoarei sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei săvârşite în exercitarea sau în afara exercitării atribuţiilor de serviciu.
Printr-o corectă interpretare a acestor prevederi, s-a reţinut, cu opinia majoritară a Secţiei pentru judecători, că publicarea pe blogul personal a articolului intitulat „Plângere la D.N.A. împotriva ambasadorului american (…) şi (…) pentru trafic de influenţă. Se cere arestarea lor preventiva", postându-se şi plângerea penală adresată Direcţiei Naţionale Anticorupţie, sunt manifestări care contravin obligaţiei de rezervă impuse magistraţilor în exercitarea libertăţii de exprimare, în considerarea statutului profesional.
Recurenta judecător susţine în mod eronat că fapta ce i-a fost imputată nu are aptitudinea să compromită demnitatea sa în profesie şi în societate, astfel încât nu încalcă obligaţia de rezervă prevăzută de art. 90 alin. (1) din Legea nr.303/2004 şi art. 17 din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor şi că aceasta reprezintă expresia libertăţii de exprimare în limitele sale.
Modul de exprimare pe care recurenta judecător l-a ales pentru a-şi expune opiniile în legătură cu activitatea sistemului judiciar, afirmaţiile la adresa Ambasadorului Statelor Americii în România şi ale Preşedintelui Camerei Deputaţilor, de exemplu, în sensul că „lăsarea în libertate a celor doi ar putea crea în societate temerea că justiţia nu funcţionează tocmai într-un caz în care este atacat şi manipulat statul de drept prin una din funcţiile sale esenţiale: legiferarea", redate din conţinutul plângerii penale formulate, precum şi referirile explicite cu privire la pretinsa influenţă pe care persoanele vizate ar avea-o asupra instituţiilor publice, inclusiv asupra Direcţiei Naţionale Anticorupţie, „influenţă recunoscută chiar de procurorul şef al D.N.A., (…)”, punerea în discuţie a presupusului pericolul pentru ordinea publică pe care l-ar reprezenta lăsarea în libertate a celor doi, constituie o încălcare a obligaţiei de rezervă.
Faptul că în plângerea penală, nu şi în articolul publicat, s-au invocat şi texte legale şi s-a solicitat aplicarea lor, nu încadrează demersul petentei în limitele restrânse ale libertăţii de exprimare, dat fiind că nu exercitarea în sine a acestui demers i s-a reproşat în fapt judecătorului cercetat.
Ca orice altă persoană, magistratul nu poate fi privat de dreptul la liberă exprimare, drept consacrat de art. 10 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dar libertatea nu este una absolută, statul având posibilitatea să intervină în mod legal în vederea limitării acesteia, conform condiţiilor prevăzute prin art. 10 paragraful 2.
Din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului reiese că „Sub rezerva alineatului 2, libertatea de exprimare priveşte nu numai informaţiile sau ideile apreciate favorabil sau considerate ca inofensive sau indiferente, dar şi pe cele care contrariază, şochează sau neliniştesc o persoană. Aceasta este exigenţa pluralismului, a toleranţei şi a spiritului de deschidere într-o societate democratică” (cauzele Handyside c. Regatului Unit, 1979; Lingens c. Austriei, 1986; Piermont c. Franţei, 1995).
Prin urmare, deşi statutul de magistrat nu o privează pe recurentă de protecţia instituită de art. 10 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, responsabilitatea în menţinerea imaginii şi a statutului funcţiei impunea prudenţă şi moderaţie în exprimare.
Obligaţia de rezervă în privinţa exerciţiului dreptului la liberă exprimare funcţiona, în condiţiile în care susţinerile sale (făcute publice în maniera respectivă) au depăşit această sferă.
Astfel, analiza concretă a acelor afirmaţii publice relevă faptul că magistratul nu s-a limitat la a-şi exprima opinia referitoare la o anumită stare de fapt sau la a-şi exercita un drept democratic de petiţionare. Acesta a formulat explicit anumite suspiciuni sau temeri cu privire la pretinse fapte penale săvârşite de cei doi demnitari, la presupuse influenţe ale acestora asupra unor instituţii publice, sugerând existenţa unui potenţial pericol social creat ca urmare a lăsării în libertate a respectivelor persoane, anterior soluţionării plângerii penale pe care a formulat-o, aspecte care, prin potenţialul de afectare a prestigiului justiţiei, pot fi, pe bună dreptate, considerate inoportune şi nepermise unui magistrat, fiind depăşite limitele dreptului la liberă exprimare, astfel cum sunt ele prevăzute de art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Motivaţiile invocate de recurentă, referitoare la faptul că preluarea mesajului său de către mass-media nu i-ar fi imputabilă sau că acest mesaj ar fi fost receptat în mod pozitiv de cititori nu au, însă, asupra laturii obiective, relevanţa care li se atribuie prin motivele de recurs, dat fiind, pe de o parte, faptul că, prin conţinutul lor, declaraţiile analizate depăşesc limitele îngăduite pentru obligaţia de rezervă specifică magistraţilor, iar pe de altă parte, faptul că, deşi, într-adevăr, magistratul nu a furnizat în mod direct informaţiile presei, comentariile publice exprimate inclusiv în mass-media au fost o consecinţă directă a conduitei sale şi a modalităţii în care judecătorul însuşi şi-a publicat mesajul în mediul on-line.
Ca atare, se impune a se considera că, strict sub aspectul laturii obiective, atitudinea de nerespectare a obligaţiei de rezervă, prin manifestările publice, întruneşte cerinţele prevăzute de textul legal anterior citat, astfel cum, în mod legal a stabilit, cu opinia majoritară, instanţa de disciplină, ceea ce impune respingerea, ca nefondat, a recursului incident declarat de judecătorul A.
Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 51 din Legea nr. 317/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) din Codul de procedură civilă, Înalta Curte a respins, ca nefondate, recursurile declarate în cauză.