Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin decizia nr. 117/A din 15 februarie 2017, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanta A. şi de pârâta S.C. B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 927 din data de 26 septembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, secţia a II-a civilă, de contencios, administrativ şi fiscal.
În motivare, instanţa de apel a reţinut că reclamanta a criticat sentinţa pentru că instanţa nu ar fi apreciat corect prejudiciul suferit, şi, ca atare, a fost acordată o sumă de bani prea mică, cu titlu de daune morale.
Curtea a apreciat că tribunalul a avut în vedere toate probele aflate la dosar, atât raportul de expertiză medico-legală, cât şi jurisprudenţa depusă, în care sumele acordate cu titlu de daune morale au fost mult mai mici.
Pârâta a susţinut că daunele materiale nu au fost dovedite şi că despăgubirea pe care asiguratorul RCA o oferă nu trebuie să acopere întreg prejudiciul. A solicitat şi diminuarea daunelor morale acordate, întrucât depăşesc cuantumul celor acordate potrivit jurisprudenţei.
Curtea a constatat că aprecierea daunelor morale se face subiectiv, şi că acestea au fost corect apreciate de tribunal, menţinând şi motivarea instanţei de fond pe acest aspect.
Totodată, a arătat şi că asiguratul este ţinut la repararea integrală a prejudiciului cauzat victimei, conform Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România.
Împotriva acestei decizii, pârâta S.C. B. S.A. a formulat recurs, care face obiectul prezentului dosar.
Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
Pârâta a susţinut că au fost greşit aplicate prevederile Normelor aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse terţilor prin accidente auto, deoarece asiguratorul RCA are obligaţia de a plăti despăgubiri în baza contractului de asigurare RCA şi nu în temeiul răspunderii civile delictuale.
Ca atare, pârâta a susţinut că asiguratorul RCA nu are obligaţia de a acorda întreaga despăgubire pe care persoana vinovată este ţinută să o plătească.
Faţă de aceste argumente, a susţinut că în mod nelegal instanţa de apel a acordat reclamantului C. suma de 1.600 RON contravaloare terapie psihologică şi 363,67 cheltuieli ocazionate de instrumentarea dosarului penal, întrucât aceste cheltuieli nu sunt prevăzute de art. 49 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.
În acelaşi sens, instanţa de apel a greşit când a acordat cheltuieli de transport reclamanţilor, care nu se coroborează cu actele medicale.
Referitor la daunele morale, pârâta a solicitat exonerarea de la plata sumei de 20.000 RON, stabilită în favoarea reclamantei D., precum şi diminuarea celor stabilite în favoarea celorlalţi reclamanţi.
A invocat în acest sens prevederile Rezoluţiei Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei nr. 75 din 14 martie 1965, precum şi obligaţia instanţelor de a acorda daune morale în conformitate cu jurisprudenţa naţională.
A invocat decizia penală pronunţată în cazul crimei de la E. din Bucureşti, unde daunele morale acordate au fost mult mai mici.
Analizând recursul formulat în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:
În primul rând, se constată că susţinerile pârâtei privind greşita aplicare a Normelor aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, cele referitoare la acordarea daunelor morale reclamanţilor, cele prin care se invocă prevederile Rezoluţiei Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei nr. 75 din 14 martie 1965, precum şi cele privitoare la obligaţia instanţelor de a acorda daune morale în conformitate cu jurisprudenţa naţională pot fi circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.
De asemenea, se constată că indicarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. s-a făcut formal, întrucât pârâta nu arată care sunt motivele contradictorii ori străine de natura cauzei şi nici nu aduce argumente în sensul că hotărârea nu ar cuprinde motivele pe care se întemeiază.
Pârâta a criticat cuantumul daunelor materiale acordate reclamantului C., cu motivarea că aceste sume reprezintă contravaloarea terapiilor psihologice şi a cheltuielilor cu instrumentarea dosarului penal, precum şi cheltuielile de transport acordate reclamanţilor, care nu sunt cuprinse în cheltuielile materiale despăgubite în baza poliţei RCA, cum prevede art. 49 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.
Înalta Curte constată că este corectă aprecierea instanţei de apel, în sensul că sumele de bani achitate pentru terapia psihologică fac parte din cheltuielile efectuate de reclamant, victimă a evenimentului rutier, cu privire la refacerea sănătăţii sale, iar nu cheltuieli aleatorii, străine de producerea accidentului.
În ceea ce priveşte cheltuielile de transport, de asemenea, Înalta Curte a constatat că este legală aprecierea instanţei de apel, în sensul că acestea reprezintă transport, justificat de deplasarea reclamanţilor la unităţile medicale. Or, asemenea cheltuieli reprezintă daune materiale, pe care reclamanţii nu le-ar fi efectuat în lipsa accidentului.
Înalta Curte apreciază şi că regulile de individualizare şi dovedire a daunelor instituite prin Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule sunt aplicabile exclusiv în procedura de stabilire pe cale amiabilă a despăgubirilor, fără a viza situaţia în care despăgubirile sunt acordate prin hotărâre judecătorească, când întinderea prejudiciului urmează a se stabili potrivit dispoziţiilor de drept comun.
De altfel, această concluzie rezultă atât din interpretarea teleologică şi sistematică a prevederilor art. 50 şi 54 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările din România, a prevederilor art. 43 din Ordinul nr. 5/2010, cât şi din împrejurarea că, potrivit prevederilor art. 1351 şi următoarele din C. civ., asiguratul este ţinut la repararea integrală a prejudiciului cauzat victimei.
Prin motivele de recurs, pârâta a criticat şi cuantumul daunelor morale acordate reclamantei D., apreciind că societatea de asigurare ar trebui exonerată de plata acestora, pe motiv că reclamanta este sora persoanei decedate, cu referire la Rezoluţia Consiliului de Miniştri al Consiliului Europei.
De asemenea, pârâta a mai apreciat că se impunea reducerea cuantumului daunelor acordate celorlalţi reclamanţi, conform cu jurisprudenţa română în materie.
Înalta Curte reţine, ca şi instanţa de apel, că în materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară şi literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea, onoarea ori suferinţa psihică încercată de cel ce le pretinde), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanţelor de judecată.
Deşi stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanţa trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.
Totodată, instanţa trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit şi despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei.
Principiul ce se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanţele naţionale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanţele particulare ale fiecărui caz în parte.
De asemenea, conform aceleiaşi jurisprudenţe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.
Suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogăţire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i uşura ori compensa, în măsura posibilă, suferinţele pe care le-a îndurat sau eventual trebuie să le mai îndure.
Despăgubirea bănească pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăşi destinaţia ei - aceea de a uşura situaţia persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacţie - o categorie juridică cu caracter special, trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei (intensitatea şi durata suferinţelor psihice încercate de terţa persoană păgubită, determinate de gravitatea pierderii suferite în contextul situaţiei sale concrete - legătura de rudenie cu victima accidentului, relaţiile afective cu aceasta, suportul material asigurat în timpul vieţii de victima accidentului şi altele asemenea), deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogăţire a victimei.
Pentru a-şi păstra caracterul de "satisfacţie echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul şi finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit şi consecinţele acestuia.
Ca atare, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensaţii a suferinţelor pe care le-au îndurat sau eventual trebuie să le mai îndure terţele persoane păgubite.
În speţă, la stabilirea întinderii despăgubirii acordate, în mod corect instanţa de apel s-a raportat la consecinţele suportate de reclamanţi, ca urmare a accidentului rutier pentru care s-a solicitat angajarea răspunderii civile obligatorii a asigurătorului, la criteriul echităţii, precum şi la principiul proporţionalităţii cu dauna suferită, a căror aplicare era de natură să asigure înlăturarea unei posibile îmbogăţiri fără justă cauză a persoanei păgubite.
Cum legislaţia nu cuprinde criterii concrete de evaluare, pârâta a susţinut că jurisprudenţa instanţelor naţionale este unicul criteriu oferit de lege, a cărui corectă aplicare poate face obiectul controlului judiciar în recurs. Din această perspectivă, a invocat "Ghidul pentru soluţionarea daunelor morale elaborat de către Fondul de Protecţie al Victimelor Străzii", respectiv cuantumul daunelor morale propus de acesta.
Înalta Curte reţine că, în aprecierea cuantumului daunelor morale, soluţiile adoptate trebuie să se înscrie în linia jurisprudenţei naţionale, reperul la care face trimitere art. 49 alin. (2) lit. d) din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011 fiind cel al unei jurisprudenţe constante şi unitare.
Sub acest aspect, Înalta Curte are în vedere că "Ghidul pentru soluţionarea daunelor morale" nu poate constitui, în lipsa unei dispoziţii legale care să îl definească ca atare, un criteriu legal obligatoriu pentru instanţe, a cărui neaplicare să atragă desfiinţarea unei hotărâri pentru lipsă de temei legal.
Simplele cifre statistice, culese din cazurile de accidentări sau decese, astfel cum sunt conţinute în ghid, nu sunt suficiente pentru a putea fi considerate relevante din punctul de vedere al exigenţelor unui criteriu şi nu se pot impune, cu forţă obligatorie, în lipsa unei trimiteri normative exprese la atare mecanism de cuantificare, având, cel mult, un caracter orientativ pentru o parte a jurisprudenţei.
Pe de altă parte, se constată că respectivul îndrumar de practică a fost întocmit la cererea şi pentru a fi utilizat de către Fondul de protecţie a victimelor străzii, asociaţie de drept privat fără scop patrimonial, constituită în scopul reparării unor categorii de prejudicii, în situaţia inexistenţei unui contract de asigurare.
Or, această situaţie nu este incidentă în prezenta cauză, în care asigurătorul este ţinut de clauzele unui contract de asigurare.
Având în vedere aceste consideraţii, Înalta Curte va înlătura critica pârâtei privind încălcarea art. 49 alin. (1) pct. 2 lit. d) din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, prin nerespectarea jurisprudenţei ataşate la dosar, respectiv a valorilor despăgubirilor stabilite în fiecare caz concret.
Aceasta deoarece criteriile avute în vedere prin jurisprudenţă au caracter orientativ, asupra căruia apreciază judecătorul de la caz la caz, fără ca instanţa de judecată să fie ţinută să acorde acelaşi cuantum al sumelor de bani, pentru situaţii de fapt similare.
Se reţine că atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, atunci când acordă despăgubiri morale nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare a cauzei, relativ la suferinţele fizice şi psihice pe care le-au suportat victimele unui accident de circulaţie, respectiv rudele persoanelor decedate, precum şi la consecinţele nefaste pe care acel accident le-a avut cu privire la viaţa lor particulară, astfel cum acestea sunt evidenţiate prin probele administrate.
Ca atare, în materia daunelor morale, atât jurisprudenţa naţională, cât şi hotărârile Curţii de la Strasbourg pot furniza judecătorului cauzei doar criterii de estimare a unor astfel de despăgubiri şi, respectiv, pot evidenţia limitele de apreciere a cuantumului acestora.
Înalta Curte va înlătura şi critica pârâtului referitoare la greşita aplicare a Rezoluţia Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei nr. 75 din 14 martie 1965 în materia prejudiciului corporal, pe motiv că reclamanta D., sore decedatei F., nu se regăseşte printre titularii unor astfel de daune, aşa cum sunt prevăzuţi în respectiva rezoluţie.
În mod contrar acestei susţineri, Înalta Curte relevă că singura condiţie pentru acordarea acestor daune morale este cea a stabilirii unor legături de afecţiune strânse existente între persoana titularului şi victima decesului, anterior intervenirii evenimentului asigurat. Or, în regimul juridic statuat de Legea nr. 36/1995, nu este limitată sfera persoanelor îndreptăţite la daune morale la persoanele care au calitatea de părinţi, soţi sau copii ai victimei.
Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este nefondat, urmând a fi respins ca atare, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva deciziei nr. 117/A din data de 15 februarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 noiembrie 2017.