Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/3/2009 la data de 05.08.2009, reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.A., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la plata remuneraţiei echitabile (reprezentând drepturi conexe dreptului de autor) datorate producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică neautorizată a fonogramelor publicate în scop comercial în cadrul mijloacelor de transport rutier de persoane dotate cu instalaţii de sonorizare, de la data punerii acestora în circulaţie până în prezent; plata sumelor rezultate din actualizarea remuneraţiei datorate în funcţie de rata inflaţiei, precum şi la plata daunelor-interese constând în dobânda legală calculată pentru fiecare zi de întârziere, de la data scadenţei până în prezent; obţinerea licenţelor neexclusive pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial, cu aplicarea unei amenzi civile pentru fiecare zi de întârziere, în limitele prevăzute de art. 5803 alin. (1) C. proc. civ.

În subsidiar, în conformitate cu dispoziţiile art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 modificată şi completată, în cazul în care pentru stabilirea despăgubirilor solicitate nu se pot aplica criteriile menţionate la lit. a) art. 139, reclamanta a solicitat acordarea de despăgubiri reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite.

În drept, cererea s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 130 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 105, art. 1065, art. 139 şi pe orice dispoziţii legale din Legea nr. 8/1996 modificată şi completată, precum şi din metodologiile de aplicare a acesteia, raportate la dispoziţiile art. 998-999 C. civ.

Reclamanta a formulat cerere precizatoare a acţiunii, respectiv a primului capăt de cerere, solicitând plata despăgubirilor constând în remuneraţia echitabilă (reprezentând drepturi conexe dreptului de autor) datorată producătorilor de fonograme în baza Legii nr. 8/1996 şi a Metodologiilor de aplicarea a acesteia, publicate în Monitorul Oficial prin H.G. nr. 71/2000, H.G. nr. 143/2003, Decizia Oficiului Român pentru Drepturi de Autor (ORDA) nr. 244/2005 şi Decizia ORDA nr. 399/2006, pentru toate mijloacele de transport rutier de persoane dotate cu instalaţii de sonorizare, începând cu anul 2000 până în prezent; plata sumelor rezultate din actualizarea remuneraţiei datorate în funcţie de rata inflaţiei, precum şi plata daunelor-interese moratorii, conform dispoziţiilor din metodologiile indicate la pct. 1 de la data scadenţei până în prezent.

Prin sentinţa civilă nr. 763 din 10 aprilie 2012 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis cererea precizată şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumelor de 92.284,36 RON remuneraţie actualizată cu indicele de inflaţie, aferentă perioadei ianuarie 2000 - decembrie 2010, suma de 24.299,30 RON daune-interese moratorii pentru neplata la scadenţă a remuneraţiilor de la data scadenţei până la 31.12.2010 şi suma de 11.330 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta S.C. A. S.A., criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie; prin motivele de apel, pârâta a criticat respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune de către prima instanţă prin încheierea de şedinţă din 22.06.2010, învederând că acţiunea în despăgubiri a fost introdusă la data de 17.08.2009, astfel încât apelanta-pârâtă a apreciat că este necesar să se constate împlinirea termenului de prescripţie pentru pretenţiile anterioare datei de 17.08.2006; ca atare, a solicitat desfiinţarea încheierii de şedinţă pronunţată de Tribunalul Bucureşti la data de 22.06.2010 şi, pe cale de consecinţă, desfiinţarea în parte a sentinţei atacate sub aspectul despăgubirilor acordate intimatei-reclamante, care ar trebui reduse cu despăgubirile calculate pentru perioada 01.01.2000 - 17.08.2006.

Totodată, apelanta a arătat că sumelor solicitate nu li se aplică TVA, date fiind cele prevăzute de art. 137 alin. (3) lit. b) din C. fisc., potrivit cărora baza de impozitare a TVA nu cuprinde, printre altele, următoarele:

"sumele reprezentând daune-interese, stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, penalizările şi orice alte sume solicitate pentru neîndeplinirea totală sau parţială a obligaţiilor contractuale"; s-a susţinut că urmare a eliminării cotei TVA, pretenţiile reclamantei ar trebui diminuate cu suma de 28.889,07 RON; s-a criticat şi cumulul dintre dobânda legală şi actualizarea remuneraţiei acordate reclamantei prin sentinţa apelată cu indicele de inflaţie, întrucât prejudiciul suferit de creditor din cauza întârzierii în executare se acoperă fie prin dobânda legală, fie prin diferenţa rezultată din actualizarea datoriei; a le acorda pe amândouă înseamnă o dublă reparaţie, deci o depăşire a limitelor reparării integrale a prejudiciului; în ceea ce priveşte cel de-al treilea capăt de cerere, apelanta-pârâtă a susţinut că acesta este prematur introdus, sens în care s-a prevalat de cele dezlegate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin recursul în interesul legii ce a fost soluţionat prin Decizia nr. 3/2011 cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5803 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare la motivele de apel, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

Prin încheierea de şedinţă din 27.02.2014, Curtea a respins ca nefondată solicitarea apelantei-pârâte de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu privire la interpretarea noţiunii de comunicare publică cuprinsă în art. 8 alin. (2) din Directiva 2006/115/CE.

Ulterior desfiinţării secţiei a IX-a civile şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală din cadrul Curţii de Apel Bucureşti începând cu data de 01.03.2014, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 27.03.2014 sub nr. x/3/2009*.

Prin decizia nr. 426/A din 31.10.2014 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de pârâta S.C. A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 763 din 10 aprilie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România.

A schimbat, în parte, sentinţa, în sensul că a admis în parte acţiunea precizată.

A respins cererea pentru pretenţiile aferente perioadei 2000 - iulie 2006, ca prescrisă.

A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 20.485 RON, ce nu include TVA, cu titlu de daune-interese pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial, aferente perioadei august 2006 - decembrie 2010, la plata penalităţilor în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere la debitul principal, pentru perioada august 2006 - decembrie 2006, precum şi la plata dobânzii legale aplicată debitului principal din ianuarie 2007 până la data plăţii efective.

A stabilit cuantumul cheltuielilor de judecată datorate de pârâtă-reclamantei în faţa primei instanţe la suma de 3.000 RON.

A obligat intimata-reclamantă la plata sumei de 10.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel către apelanta-pârâtă.

Prin decizia nr. 491 din 8 martie 2016 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursurile declarate de reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România şi de pârâta S.C. A. S.A. împotriva deciziei nr. 426A din 31 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a casat, în parte, decizia şi a trimis cauza pentru rejudecare la aceeaşi curte de apel. Totodată, Înalta Curte a menţinut dispoziţia referitoare la admiterea apelului şi respingerea cererii pentru pretenţiile aferentei perioadei 2000 - iulie 2006, ca prescrisă.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a constatat următoarele:

Pârâta a criticat decizia de apel pentru greşita aplicare a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (C.J.U.E.) cu privire la noţiunea de "comunicare publică", din perspectiva dispoziţiilor legale reţinute a fi relevante în speţă.

Prin întâmpinare, reclamanta a susţinut că acest motiv nu a fost formulat în cererea de apel, condiţii în care este invocat pentru prima oară în recurs, iar, în subsidiar, şi-a menţinut apărările în ceea ce priveşte interpretarea noţiunii de "comunicare publică", cu referire la jurisprudenţa relevantă a C.J.U.E.

Prin încheierea din şedinţă din 6 martie 2014, instanţa de apel a respins cererea de sesizare a C.J.U.E. cu o întrebare preliminară referitoare la interpretarea noţiunii de "comunicare publică" cuprinsă în art. 8 alin. (2) din Directiva 2006/115/CE, cu motivarea că în jurisprudenţa Curţii au fost deja stabilite criterii pentru determinarea sensului şi domeniului de aplicare a acestei noţiuni.

Instanţa de casare a apreciat că motivarea acestei încheieri denotă faptul că instanţa de apel s-a considerat legal sesizată cu problema de drept respectivă, fie prin cererea de apel, fie ulterior, sub forma unui motiv de ordine publică, potrivit dispoziţiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ. Calificarea instanţei de apel a problemei în discuţie ca fiind un motiv supus cercetării judecătoreşti în faţa sa, în una dintre cele două variante, s-a apreciat că nu a intrat în cenzura instanţei de recurs, în lipsa unei critici corepunzătoare.

Prin încheiere au fost reţinute dispoziţiile art. 267 din Tratatul de funcţionare a Uniunii Europene şi ale art. 2 din Legea nr. 340/2009, iar din motivare rezultă nu numai că instanţa de apel s-a considerat legal învestită cu soluţionarea chestiunii pusă în discuţie, ci şi că interpretarea noţiunii de "comunicare publică" este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză, numai că nu este necesară sesizarea C.J.U.E. deoarece în jurisprudenţa sa au fost deja stabilite criterii pentru determinarea sensului şi domeniului de aplicare a acestei noţiuni, criterii ce vor fi avute în vedere la soluţionarea cauzei.

Înalta Curte a constatat că urmare acestui cadru procesual, stabilit în faţa instanţei de apel, părţile au pus concluzii pe fond, cu referire la jurisprudenţa relevantă C.J.U.E.

Cu toate acestea, s-a observat că prin decizia de apel nu se face analiza cauzei şi din această perspectivă, care s-ar fi impus cu prioritate faţă de efecte, şi nici nu au fost arătate argumentele pentru care s-a procedat în acest mod, singura menţiune fiind în sensul că se examinează sentinţa apelată prin prisma criticilor formulate şi probatoriul administrat în primă instanţă şi în apel - considerent care a fost apreciat ca insuficient pentru înlăturarea acestei deficienţe.

În aceste condiţii, criticile de nelegalitate formulate prin recursul declarat de pârâtă s-a apreciat că nu pot face obiectul cenzurii instanţei de recurs faţă de dispoziţiile art. 299 alin. (1) şi art. 304 pct. 9 C. proc. civ., impunându-se casarea deciziei şi trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, cu aplicarea şi a dispoziţiilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ. - soluţie care face prematură cercetarea chestiunilor vizate prin criticile formulate în recursul declarat de către reclamantă; în consecinţă, cu aplicarea şi a dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a admis ambele recursuri şi, urmare casării în parte a deciziei, a dispus trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeaşi instanţe, menţinându-se dispoziţiile referitoare la admiterea apelului şi respingerea cererii pentru pretenţiile aferentei perioadei 2000 - iulie 2006 ca prescrisă, ţinând cont de limitele de contestare în faţa instanţei de recurs.

În rejudecare, instanţa de apel a reţinut şi apreciat următoarele:

Prin cererea înregistrată la dosar la data de 17.05.2017, apelanta-pârâtă a solicitat repunerea pe rol a cauzei, arătând că, urmare a demersurilor efectuate, a obţinut adresa din 12 mai 2017 din care ar rezulta, potrivit susţinerilor apelantei, faptul că autovehiculele A. sunt autobuze, iar nu autocare, fapt care ar conduce la necesitatea refacerii raportului de expertiză.

Curtea de apel a respins cererea de repunere pe rol, constatând că adresa invocată de apelanta nu relevă împrejurări de fapt cu privire la care instanţa să considere necesare noi lămuriri, în înţelesul art. 151 C. proc. civ.

În rejudecare, instanţa de apel a pornit, potrivit dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., de la problemele de drept dezlegate cu caracter irevocabil prin decizia de casare, anume: instanţa de apel nu a analizat existenţa faptei de "comunicare publică" de fonograme prin raportare la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în această materie, analiză care s-ar fi impus cu prioritate faţă de efectele pe care le-ar fi putut genera.

Către o atare finalitate, curtea de apel a observat că, prin sentinţa apelată, prima instanţă a reţinut că intimata-reclamantă UPFR are calitatea de organism de gestiune colectivă a drepturilor conexe aparţinând producătorilor de fonograme; că pârâta S.C. A. S.A. este o societate comercială având ca obiect principal de activitate transportul public naţional şi internaţional de persoane ce se efectuează cu autovehicule dotate cu mijloace de sonorizare şi, în această calitate, utilizează fonograme publicate în scop comercial în spaţiul mijloacelor de transport rutier de persoane.

S-a mai reţinut în cadrul situaţiei de fapt că pârâta nu a solicitat şi nu a obţinut de la UPFR licenţa neexclusivă pentru difuzarea muzicii în scop ambiental, situaţie în care tribunalul a reţinut că fapta ilicită constă în comunicarea publică de fonograme, în lipsa autorizaţiei, şi rezultă din nerespectarea de către pârâtă a dispoziţiilor art. 105, art. 1065 şi art. 130 lit. a) din Legea nr. 8/1996.

Invocând jurisprudenţa CJUE rezultată din hotărârea pronunţată în data de 15.03.2012 în cauza C-135/10, apelanta-pârâtă a solicitat să se constate că fapta imputată, de difuzare a fonogramelor în mijloacele de transport, nu reprezintă o comunicare publică ce ar îndreptăţi UPFR să pretindă achitarea remuneraţiei echitabile.

În primul rând, curteade apel a constatat că în hotărârea invocată de apelanta-pârâtă, CJUE a realizat interpretarea noţiunii de "comunicare publică" prevăzută de Directiva 92/100 privind dreptul de închiriere şi de împrumut şi anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietăţii intelectuale (Directivă ce a fost abrogată şi codificată de Directiva 2006/115) şi de Directiva 2001/29 privind armonizarea anumitor aspecte ale drepturilor de autor şi drepturilor conexe în societatea informaţională.

Având în vedere faptul că cele două Directive nu au efect direct în litigiile pe orizontală, instanţa de apel a apreciat că apelanta a afirmat un eventual efect indirect al acestora - în sensul interpretării normelor naţionale în conformitate cu conţinutul şi finalitatea celor două Directive. În acest context, curtea de apel a constatat că apelanta-pârâtă nu a invocat niciodată, pe parcursul procesului, existenţa unei contradicţii între normele de drept intern incidente în cauză şi Directivele 2001/29 şi 2006/115.

Principiul interpretării conforme (constând în obligaţia instanţei naţionale de a se referi la conţinutul şi la finalitatea unei directive atunci când interpretează şi aplică normele relevante de drept intern) este incident în situaţia în care o parte invocă şi dovedeşte faptul că reglementarea în cauză este contrară dreptului Uniunii.

Apelanta-pârâtă a susţinut o interpretare a dreptului naţional care să fie conformă cu directiva, fără să invoce existenţa unei erori de transpunere a Directivelor 2001/29 şi 2006/115.

În al doilea rând, s-a reţinut că CJUE a decis că, în cazul în care se dovedeşte că reglementarea naţională aplicabilă în cauză este contrară dreptului Uniunii (în speţă, se invocă Directivele 2001/29 şi 2006/115), instanţa naţională este obligată la o interpretare conformă cu conţinutul şi finalitatea Directivei invocate. S-a statuat de asemenea, că în cazul în care o asemenea interpretare este imposibilă deoarece ar conduce instanţa naţională la o interpretare contra legem a normelor naţionale, atunci instanţa naţională are obligaţia să lase neaplicată, dacă este necesar, "orice dispoziţie a dreptului său naţional care este contrară unui principiu general al dreptului comunitar, această obligaţie nefiind repusă în discuţie nici de principiile securităţii juridice şi protecţiei încrederii depline, nici de posibilitatea particularului care se consideră lezat prin aplicarea acelei dispoziţii naţionale contrare dreptului Uniunii de a angaja răspunderea statului membru în cauză pentru încălcarea dreptului Uniunii".

În lumina acestor considerente teoretice, curtea de apel a reţinut că prin invocarea Directivelor 2001/29 şi 2006/115 apelanta-pârâtă tinde să fie exonerată de răspunderea pentru fapta ilicită, prin înlăturarea de la aplicare a normelor de drept intern incidente cauzei de faţă (care este o situaţie pur internă) şi aplicarea cu prioritate a normelor comunitare menţionate mai sus, în interpretarea dată de CJUE în hotărârea pronunţată în data de 15.03.2012 în cauza C-135/10.

Curtea de apel s-a raportat la conţinut normelor incidente din dreptul intern şi dreptul Uniunii.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 105 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996, producătorul de înregistrări sonore are dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza sau de a interzice radiodifuzarea şi comunicarea publică a propriilor înregistrări sonore, cu excepţia celor publicate în scop comercial, caz în care are dreptul doar la remuneraţie echitabilă.

Potrivit art. 1065 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 8/1996, pentru utilizarea directă sau indirectă a fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora prin radiodifuzare sau prin orice modalitate de comunicare către public, (artiştii interpreţi au executanţi şi) producătorii de fonograme au dreptul la o remuneraţie unică echitabilă. Cuantumul acestei remuneraţii se stabileşte prin metodologii.

Potrivit art. 3 alin. (1) din Directiva 2001/29:

"Statele membre prevăd dreptul exclusiv al autorilor de a autoriza sau de a interzice orice comunicare publică a operelor lor, prin cablu sau fără cablu, inclusiv punerea la dispoziţia publicului a operelor lor, astfel încât oricine să poată avea acces la acestea din orice loc şi în orice moment."

Potrivit art. 8 alin. (2) Directiva 2006/115 (care a codificat şi a abrogat Directiva 92/100):

"Statele membre prevăd un drept pentru a asigura că o remuneraţie echitabilă unică este plătită de utilizator, atunci când o fonogramă publicată în scopuri comerciale sau o reproducere a acestei fonograme este utilizată în scopul unei radiodifuzări prin intermediul undelor radioelectrice sau pentru orice comunicare publică şi că această remuneraţie este repartizată între artiştii interpreţi sau executanţi şi producătorii de fonograme în cauză. În absenţa unui acord între artiştii interpreţi sau executanţi şi producătorii de fonograme, statele membre pot stabili condiţiile repartizării remuneraţiei între aceştia."

Articolul 3 alin. (1) din Directiva 2001/29 acordă autorilor un drept cu caracter preventiv care le permite să se interpună între eventualii utilizatori ai operelor lor şi comunicarea publică pe care aceşti utilizatori ar putea urmări să o efectueze, în scopul de a o interzice.

Articolul 8 alin. (2) din Directiva 2006/115 acordă artiştilor interpreţi sau executanţilor şi producătorilor de fonograme un drept cu caracter compensator care nu poate fi exercitat înainte ca o fonogramă publicată în scopuri comerciale sau o reproducere a acestei fonograme să fi fost deja utilizată pentru o comunicare publică de către un utilizator. Dreptul vizat de această dispoziţie este un drept de natură pur economică.

În jurisprudenţa sa (Hotărârea SGAE, C-306/05 şi Hotărârea Football Association Premier League şi alţii, C-403/08 şi C-429/08), CJUE a decis că, faptul că noţiunea "comunicare publică" este utilizată în diferite contexte şi urmăreşte finalităţi divergente după cum este prevăzută de articolul 3 alin. (1) din Directiva 2001/29 sau de articolul 8 alin. (2) din Directiva 2006/115, nu constituie un motiv suficient pentru a justifica utilizarea unor criterii de apreciere diferite.

La fel, în Hotărârea GEMA (C-117/15) CJUE a decis în sensul că, natura diferită a drepturilor protejate în cadrul Directivelor 2001/29 şi 2006/115 nu poate ascunde faptul că aceste drepturi decurg din acelaşi element declanşator, şi anume comunicarea publică a operelor protejate.

CJUE a identificat în jurisprudenţa sa patru criterii de apreciere pentru a se stabili existenţa unei comunicări publice - şi anume existenţa unui "act de comunicare", comunicarea "publică" a unei opere protejate, caracterul "nou" al acestui public şi caracterul "lucrativ" al comunicării.

1. În ceea ce priveşte "actul de comunicare", CJUE a arătat în jurisprudenţa sa că trebuie să se insiste pe rolul indispensabil al utilizatorului care trebuie să acţioneze în mod deliberat. Astfel, se efectuează un act de comunicare atunci când utilizatorul intervine având cunoştinţă deplină a consecinţelor comportamentului său, pentru a oferi pacienţilor săi acces la opera protejată (Hotărârea OSA, C-351/12, par. 32). În acest scop, Curtea a precizat că este necesar ca intervenţia utilizatorului să nu constituie un simplu mijloc tehnic pentru a garanta sau pentru a ameliora recepţionarea emisiunii iniţiale în zona sa de acoperire, ci să constituie un act fără de care aceşti clienţi nu se pot bucura de operele difuzate, deşi se află în interiorul zonei respective (Hotărârea Football Association Premier League şi alţii, C-403/08 şi C-429/08, par. 194 şi 195).

Pe de altă parte, noţiunea "comunicare" trebuie înţeleasă în sens larg ca referindu-se la orice transmitere a unei opere protejate, indiferent de mijlocul sau de procedeul tehnic utilizat(Hotărârea OSA, apr. 25).

Instanţa de apel a mai reţinut că în jurisprudenţa sa, CJUE a statuat că realizează un act de comunicare: administratorul unui bar, al unui hotel, al unui centru balnear şi al unui centru de refacere, atunci când acesta transmite în mod deliberat opere protejate clienţilor săi, distribuind în mod voluntar un semnal prin intermediul unor receptoare de televiziune sau de radio pe care le- a instalat în unitatea sa (Hotărârea Football Association Premier League şi alţii, C-403/08 şi C- 429/08; Hotărârea Phonographic Performance Ireland, C-162/10; Hotărârea OSA C-351/12 şi Hotărârea GEMA C-117/15).

Deşi s-a invocat de către apelanta-pârâtă Hotărârea SCF C-135/10, Curtea constată că, la fel ca şi în celelalte cauze, şi în această hotărâre (par. 94), CJUE a decis în sensul că medicul stomatolog trebuie considerat ca intervenind în mod deliberat în difuzarea fonogramelor, deoarece pacienţii acestuia nu pot beneficia de ele decât datorită intervenţiei deliberate a medicului, deşi se află în interiorul zonei de recepţionare a semnalului fonogramelor.

În consecinţă, conform jurisprudenţei CJUE menţionate mai sus, curtea de apel a constatat că apelanta-pârâtă S.C. A. S.A., având cunoştinţă deplină a consecinţelor comportamentului său, a pus operele protejate la dispoziţia publicului constituit din persoanele care utilizează serviciile de transport ale apelantei, efectuând astfel un "act de comunicare".

2. În ceea ce priveşte criteriul referitor la comunicarea "publică", CJUE a arătat în jurisprudenţa sa că trebuie calificat drept "public" un număr nedeterminat de potenţiali destinatari care presupune existenţa unui număr considerabil de persoane (Hotărârea OSA C-351/12, par. 27).

CJUE a precizat că trebuie să se ţină seama de efectul cumulativ care rezultă din punerea operelor la dispoziţia potenţialilor destinatari. Astfel, este relevant să se verifice nu numai câte persoane au acces în paralel la aceeaşi operă, ci şi numărul de persoane care au acces în mod succesiv la aceasta (Hotărârea OSA C-351/12, par. 28).

În plus, comunicarea trebuie să se efectueze către un public care nu este prezent în locul de provenienţă a comunicării, ceea ce exclude actele de reprezentare sau de executare directă a unei opere protejate (Hotărârea Circul Globus Bucureşti C-283/10, par. 36, 37 şi 40).

În Hotărârea SCF, C-135/10, CJUE a decis că, clientela unui medic stomatolog, a cărei alcătuire este stabilă în mare măsură, constituie un grup determinat de potenţiali destinatari, numărul celor care au acces simultan la aceeaşi operă fiind foarte redus (par. 95 şi 96).

Susţinerea apelantei-pârâte este în sensul că, la fel ca în Hotărârea SCF, clienţii operatorului de transport reprezintă un ansamblu determinat de potenţiali destinatari, reprezentat de persoanele care au nevoie să utilizeze un anumit mijloc de transport spre o anumită destinaţie.

Instanţa de apel a apreciat că nu poate fi exprimată nicio îndoială cu privire la posibilitatea de a califica drept "public" persoanele care utilizează serviciile de transport oferite de apelanta-pârâtă, având în vedere că, potrivit jurisprudenţei CJUE enunţată în cele ce preced, termenul "public" trebuie interpretat prin opoziţie cu anumite persoane care aparţin unui "grup privat" de persoane. Or, spre deosebire de ceea ce a decis CJUE în Hotărârea SCF (C- 135/10), instanţa de apel a constatat că numărul persoanelor care utilizează mijloacele de transport aparţinând apelantei-pârâte, atât în paralel la aceeaşi oră şi pe aceeaşi rută, cât şi în mod succesiv, evoluează în mod continuu pe parcursul fiecărei rute şi al fiecărei călătorii, motiv pentru care, s-a apreciat că acesta constituie atât un ansamblu nedeterminat de persoane, cât şi un număr ridicat de persoane.

3. În ceea ce priveşte criteriul "publicului nou", curtea de apel a constatat că apelanta-pârâtă nu a susţinut nicio critică.

S-a apreciat că şi acest criteriu este îndeplinit, în sensul că persoanele care utilizează serviciile de transport oferite de apelanta-pârâtă reprezintă un public distinct de publicul prevăzut pentru actul de comunicare iniţial al operei. Presupunând că producătorul de înregistrări sonore a autorizat radiodifuzarea înregistrărilor sale sonore, această autorizare a vizat exclusiv pe deţinătorii de aparate de radio (sau de televizoare) care, în mod individual sau în sfera lor privată sau familială, primesc semnalul şi urmăresc programele radio (respectiv emisiunile TV) (Hotărârea Football Association Premier League şi alţii, C-403/08 şi C 429/08, par. 198).

Or, aşa cum CJUE a decis deja, o transmisie deliberată a unei opere radiodifuzate, care se face într-un loc accesibil publicului, cu intenţia ca un public suplimentar care este admis de deţinătorul televizorului (sau al aparatului de radio) să beneficieze de ascultarea sau de vizionarea operei, constituie un act de comunicare a unei opere protejate către un public nou (Hotărârea Football Association Premier League şi alţii, C-403/08 şi C- 429/08, par. 204).

Persoanele care apelează la serviciile de transport oferite de apelanta-pârâtă constituie un public suplimentar, care nu a fost preconizat de producătorii înregistrărilor sonore la momentul autorizării radiodifuzării operelor lor şi care, fără intervenţia apelantei-pârâte, nu ar fi putut beneficia de operele respective.

4. În ceea ce priveşte criteriul "caracterului lucrativ" al comunicării, CJUE a arătat în jurisprudenţa sa că este necesar ca publicul care face obiectul comunicării să fie, pe de o parte, vizat de utilizator şi, pe de altă parte, receptiv într-un mod sau altul la comunicarea acestuia, iar nu "captat" în mod accidental (Hotărârea SCF C-135/10, par. 91, Hotărârea Phonographic Performance Ireland, C-162/10, par. 37).

Invocând Hotărârea SCF, apelanta-pârâtă a solicitat să se constate că persoanele care utilizează serviciile sale de transport nu sunt receptive, deoarece starea lor psihică le împiedică să fie receptive la fonograme şi beneficiază de aceste fonograme în mod independent de voinţa lor şi fără a avea posibilitatea de a alege în mod individual dacă ascultă sau nu anumite fonograme.

Sub un prim aspect, instanţa de apel a reţinut că, prin dotarea mijloacelor de transport cu instalaţii de sonorizare, apelanta-pârâtă i-a vizat în mod voluntar pe clienţii săi, pentru a le permite să beneficieze de programele radio pe parcursul călătoriei acestora.

Sub un al doilea aspect, s-a reţinut că publicul nu este "captat" în mod accidental, ci este receptiv la comunicarea fonogramelor, deoarece pasagerii se aşteaptă ca operatorul de transport să le ofere atât condiţii de siguranţă, cât şi un anumit standard de confort, or legea însăşi include, printre criteriile de clasificare ale autovehiculelor, şi dotarea acestora cu instalaţii de sonorizare.

Nu în ultimul rând, curtea de apel a constatat că în jurisprudenţa sa, CJUE a afirmat faptul că nu apreciază criteriul în discuţie drept o condiţie indispensabilă, care să determine însăşi existenţa unei comunicări publice (Hotărârea ITV Broadcasting C-607/11, par. 42).

În plus, Curtea apreciază că receptivitatea publicului nu ar trebui considerată un element determinant pentru a se constata existenţa sau inexistenţa caracterului lucrativ al difuzării unei opere, având în vedere dimensiunea subiectivă a acestui criteriu. Dimpotrivă, instanţa de apel a reţinut că, în jurisprudenţa sa, CJUE a statuat în sensul că, "pentru a exista o comunicare publică este suficient ca opera să fie pusă la dispoziţia publicului, astfel încât persoanele care îl alcătuiesc să poată avea acces la aceasta" (Hotărârea SGAE, C-306/05, par. 43). De asemenea, a statuat în sensul că noţiunea de "comunicare publică" desemnează "faptul de a face ca sunetele sau reprezentările de sunete fixate pe o fonogramă să aibă aptitudinea de a fi auzite de către public", motiv pentru care curtea de apel a constatat că accesul voluntar al publicului la o operă nu este necesar pentru a constata existenţa unei comunicări publice.

În Hotărârea SCF (C-135/10), CJUE a respins existenţa caracterului lucrativ al difuzării de fonograme într-un cabinet stomatologic pentru motivul că pacienţii acestui cabinet beneficiază "în mod fortuit şi independent de dorinţele lor" de accesul la aceste fonograme. Invocând această cauză, apelanta-pârâtă a solicitat să se constate că şi în cauza de faţă comunicarea de fonograme nu are caracter lucrativ, deoarece nu procură transportatorului un avantaj concurenţial real şi deoarece difuzarea de fonograme nu determină o creştere a clientelei şi nici nu influenţează standardul sau preţul serviciilor prestate de acesta.

În acest context, curtea de apel a apreciat ca fiind întrunit în cauză şi criteriul caracterului lucrativ al difuzării fonogramelor, având în vedere faptul că utilizatorul poate să obţină un avantaj dintr-o asemenea difuzare. În concret, oferirea spre ascultare a muzicii în mijloacele de transport ale apelantei-pârâte îi poate procura acesteia un avantaj economic, deoarece contribuie la ridicarea standardului de calitate al serviciilor de transport prestate de apelanta-pârâtă.

Dotarea autovehiculelor cu instalaţii de sonorizare a contribuit la încadrarea mijloacelor de transport deţinute de apelanta-pârâtă într-o clasă superioară de confort; or ridicarea gradului de confort al pasagerilor presupune şi un preţ mai mare al serviciului de transport.

Pentru aceste considerente, instanţa de apel a constatat că activitatea realizată de apelanta-pârâtă de utilizare a fonogramelor prin intermediul instalaţiilor de sonorizare montate în incinta autovehiculelor sale, constituie o "comunicare publică" şi în raport de criteriile stabilite de CJUE în jurisprudenţa sa.

Cu privire la limitele rejudecării, curtea de apel a constatat că în mod întemeiat ambele părţi au subliniat faptul că rejudecarea dispusă prin decizia de casare este una parţială, având în vedere că prin decizia nr. 491 din 8 martie 2016, Înalta Curte a menţinut dispoziţia referitoare la admiterea apelului şi respingerea cererii pentru pretenţiile aferente perioadei 2000-iulie 2006, ca prescrisă.

Prin primul motiv de apel, apelanta-pârâtă a susţinut faptul că se impunea respingerea acţiunii deoarece în speţă este vorba despre o răspundere contractuală (faţă de natura juridică a metodologiilor, de contract-cadru), în timp ce reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ.

Critica a fost apreciată ca nefondată, constatându-se că în mod corect tribunalul a analizat întrunirea la situaţia de fapt din speţă a condiţiilor răspunderii civile delictuale, pe care reclamanta şi-a întemeiat acţiunea, deoarece - în lipsa încheierii de către părţi a autorizaţiei/licenţei neexclusive, situaţie în care se putea vorbi despre neexecutarea (sau executarea necorespunzătoare) a unei obligaţii contractuale de către pârâtă, cu consecinţa analizei întrunirii în cauză a condiţiilor răspunderii civile contractuale - răspunderea civilă se analizează pe tărâm delictual.

În al doilea rând, apelanta-pârâtă a susţinut că reclamanta nu a administrat dovezi din care să reiasă comunicarea publică de fonograme în mijloacele de transport deţinute de apelanta-pârâtă.

Critica de netemeinicie a fost înlăturată ca nefondată, instanţa de apel constatând că în mod corect tribunalul a reţinut săvârşirea faptei ilicite de către pârâtă, în baza următoarelor mijloace de probă:

- mărturisirea judiciară făcută de pârâtă. Astfel, s-a constatat că prin întâmpinarea formulată în faţa primei instanţe pârâta a arătat că nu poate fi angajată răspunderea sa, întrucât A. nu are decât calitatea de consumator de muzică pusă la dispoziţie de posturile de radio care emit prin satelit sau prin unde, astfel că organismele de radiodifuziune sunt cele care au obligaţia de a se autoriza şi de a plăti remuneraţii către UPFR.

- proba cu înscrisuri, constând în certificatele de clasificare emise de RAR pentru parcul de autovehicule aparţinând apelantei-pârâte.

- prezumţia judecătorească, de folosire a fonogramelor, trasă din faptul că apelanta-pârâtă s-a conformat normelor care reglementează autorizarea mijloacelor de transport persoane şi şi-a dotat autovehiculele cu instalaţii de sonorizare. Din adresele comunicate de Registrul Auto Român a reieşit faptul că apelanta-pârâtă S.C. A. S.A. a fost cea care a solicitat RAR eliberarea certificatelor de clasificare pe stele sau pe categorii; or, printre criteriile de clasificare folosite de RAR la eliberarea certificatelor de clasificare se numără şi acela al dotării cu instalaţii de sonorizare (un difuzor la minim 8 locuri, radio şi casetofon sau CD player).

- proba constând în contractele de muncă ale angajaţilor apelantei (administrată de pârâtă în scopul de a dovedi că angajaţilor li s-a interzis utilizarea înregistrărilor de muzică sau de imagini video în timpul programului de muncă) s-a apreciat că nu este de natură să contrazică situaţia de fapt reţinută de instanţă în temeiul mijloacelor de probă enunţate mai sus, nefiind un înscris opozabil reclamantei, în lipsa datei certe.

Deşi acceptă faptul că dispoziţiile art. 1065 din Legea nr. 8/1996, invocate de reclamantă drept temei al acţiunii, fac distincţie între radiodifuzare şi orice altă modalitate de comunicare către public a fonogramelor, apelanta-pârâtă a susţinut că organismele de radiodifuziune sunt cele care au obligaţia de a plăti remuneraţia echitabilă.

Critica a fost găsită nefondată de instanţa de apel având în vedere faptul că activitatea de radiodifuzare a fonogramelor realizată de organismele de radiodifuziune nu face obiectul prezentei cauzei, ci activitatea de comunicare publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora, legea prevăzând în mod distinct dreptul producătorilor de fonograme de a obţine o remuneraţie unică echitabilă pentru utilizarea directă sau indirectă a fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora prin orice modalitate de comunicare către public.

Curtea de apel a mai constatat că cele susţinute în al treilea şi al patrulea rând cu titlu de motive de apel (lipsa calităţii de colector a reclamantei UPFR anterior intrării în vigoare a Decizie ORDA nr. 1/2000 şi prescripţia dreptului la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei 2000-iulie 2006), au fost soluţionate irevocabil în primul ciclu procesual.

Prin cel de-al cincilea motiv de apel apelanta-pârâtă a susţinut netemeinicia sentinţei apelate sub aspectul întinderii prejudiciului reţinut de prima instanţă de fond în temeiul raportului de expertiză contabilă efectuată în primă instanţă.

Curtea de apel a reţinut caracterul întemeiat al acestei critici, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 1065 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, cuantumul remuneraţiei unice echitabile datorate producătorilor de fonograme pentru utilizarea directă sau indirectă a fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora prin orice modalitate de comunicare către public se stabileşte prin metodologii.

S-a reţinut că în raport de perioada în litigiu - august 2006-decembrie 2010 - sunt aplicabile Metodologiile publicate prin Deciziile ORDA nr. 244/2005 (publicată în M. Of. din 9.02.2006) şi nr. 399/2006 (publicată în M. Of. din 8.12.2006).

Ambele Metodologii (Tabelul H.1 din Decizia 244/2005 şi Tabelul E din Decizia 399/2006) prevăd remuneraţii forfetare, în funcţie de categoria şi clasa autovehiculului.

În perioada în litigiu - august 2006-decembrie 2010 - erau în vigoare dispoziţiile O.U.G. nr. 109/2005 privind transporturile rutiere, care prevedea (art. 3) faptul că prin autobuz - se înţelege acel autovehicul cu cel puţin 4 roţi şi o viteză maximă constructivă mai mare de 25 km/h, conceput şi construit pentru transportul de persoane pe scaune şi în picioare şi care are mai mult de 9 locuri pe scaune, inclusiv locul conducătorului auto; iar prin autocar - se înţelege acel autobuz destinat şi echipat numai pentru transportul de persoane aşezate pe scaune, pe distanţe mari, amenajat pentru a asigura confortul persoanelor transportate, neavând posibilitatea transportului de persoane în picioare.

Din procesul-verbal de convocare întocmit de doamna expert contabil B., desemnată de instanţă să efectueze raportul de expertiză contabilitate în faza de rejudecare a apelului, curtea de apel a reţinut că părţile au fost de acord cu numărul de maşini care au compus parcul auto al apelantei-pârâte în perioada în litigiu, şi anume 66 de autovehicule.

Dintre acestea, tot cu ocazia convocării, părţile au stabilit de comun acord că 25 de autovehicule sunt autobuze deoarece din cărţile de identitate ale acestora a reieşit faptul că au atât locuri pe scaune cât şi locuri în picioare, astfel încât, în acord cu definiţia legală dată autobuzului de art. 3 din O.U.G. nr. 109/2005, instanţa de apel a reţinut că aceste 25 de autovehicule se încadrează la categoria autobuz.

Pentru restul de 41 de autovehicule, părţile au avut opinii divergente, apelanta-pârâtă solicitând să se constate că acestea sunt tot autobuze, iar intimata-reclamantă solicitând să se constate că sunt autocare.

La solicitarea instanţei în legătură cu oferirea unor date suplimentare necesare pentru încadrarea celor 41 de autovehicule în categoria autobuz sau autocar, prin adresa din 9 februarie 2017, RAR a comunicat faptul că poziţiile 11 şi 22 sunt autobuze M3 clasa a II-a, iar restul autovehiculelor sunt autobuze M3 clasa a III-a.

Prin Ordinul nr. 458/2002 emis de Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei (publicat în M. Of. nr. 680 din 13 septembrie 2002) au fost aprobate Normele metodologice privind clasificarea pe categorii a autobuzelor şi microbuzelor utilizate pentru transporturi publice de persoane prin servicii regulate în trafic naţional

Potrivit art. 1:

Prezentele norme metodologice au ca scop stabilirea condiţiilor şi criteriilor pe baza cărora se eliberează certificatele de clasificare pe categorii de confort şi însemnele corespunzătoare clasificării acordate autobuzelor şi microbuzelor destinate transportului public de persoane prin servicii regulate în trafic naţional, în vederea protecţiei pasagerilor şi a creşterii calităţii serviciilor de transport public rutier de persoane.

Potrivit art. 2:

Clasificarea pe categorii a autobuzelor şi a microbuzelor se face de către Regia Autonomă "Registrul Auto Român" pentru toate autobuzele şi microbuzele înmatriculate în România, deţinute de operatorii de transport, persoane juridice române, utilizate în transport public de persoane prin servicii regulate în trafic naţional, potrivit prezentelor norme metodologice.

Definiţii, abrevieri.

a) autobuz - autovehicul destinat şi echipat pentru transportul de persoane şi al bagajelor acestora, având cel puţin 17 locuri pe scaune, inclusiv cel al conducătorului auto.

După categoria de folosinţă, autobuzele se clasifică astfel:

- clasa I - autobuze urbane - autobuze destinate transportului urban sau suburban de pasageri, aşezaţi pe scaune sau în picioare, care asigură în staţii posibilitatea unui schimb rapid de pasageri;

- clasa a II-a - autobuze interurbane - autobuze destinate transportului interurban de pasageri, aşezaţi pe scaune, cu posibilitatea transportului pe distanţe scurte al unui număr limitat de pasageri în picioare, pe culoar;

- clasa a III-a - autocare - autobuze destinate transportului de persoane în condiţii de confort deosebit, prevăzute din construcţie cu spaţii special amenajate, în afara salonului, pentru depozitarea bagajelor şi alte servicii;

Potrivit art. 9

Clasificarea este solicitată comisiei de clasificare de către deţinătorul autobuzului/microbuzului.

Potrivit art. 14 alin. (1):

(1) Categoria de confort a autobuzului/microbuzului este atestată prin eliberarea unui certificat de clasificare al cărui model este prevăzut în anexa nr. 3. Certificatul de clasificare se va păstra la bordul autovehiculului.

Potrivit art. 15

Se eliberează certificat de clasificare pe categorii numai autobuzelor/microbuzelor care îndeplinesc cumulativ condiţiile obligatorii corespunzătoare uneia dintre categoriile de confort, ale căror criterii de clasificare sunt prezentate în anexa nr. 1.

Reţinând faptul că legislaţia în materia transporturilor rutiere nu este armonizată cu legislaţia privind protecţia drepturilor de autor şi a drepturilor conexe, inclusiv sub aspectul termenilor utilizaţi în Metodologii, şi interpretând coroborat dispoziţiile care reglementează criteriile pe baza cărora se eliberează certificatele de clasificare pe categorii de confort cu dispoziţiile care reglementează modul de calcul al remuneraţiei forfetare, curtea de apel a apreciat că autobuzele clasificate în clasa I şi II se încadrează în noţiunea de "autobuz" utilizată în Metodologii, iar autobuzele clasificate în clasa a III-a se încadrează în noţiunea de "autocar".

Aplicând aceste criterii legale la situaţia de fapt reţinută în cauză, s-a constatat că în mod corect, prin expertiză specialitatea contabilitate efectuată în faza de apel-rejudecare, expertul desemnat de instanţă a calculat remuneraţia aferentă pentru autobuze - pentru cele două autovehicule de la poziţiile 11 şi 22 (pentru care RAR a comunicat prin adresa din 9 februarie 2017 că sunt autobuze M3, clasa a II-a), respectiv a calculat remuneraţia aferentă pentru autocare - pentru restul celor 39 de autovehicule.

Potrivit raportului de expertiză contabilitate, cuantumul remuneraţiei pentru perioada august 2006-decembrie 2010 este de 33.940 RON, cuantumul acestei remuneraţii actualizat cu indicele de inflaţie pentru aceeaşi perioadă este de 38.095,83 RON; iar cuantumul daunelor-interese moratorii pentru aceeaşi perioadă este de 4.300,68 RON.

Cel de-al şaselea motiv de apel, referitor la calcularea TVA-ului de către prima instanţă a fost găsit întemeiat din două perspective: în primul rând, din examinarea cererii de chemare în judecată şi a cererii precizatoare depuse la dosar la data de 25.01.2010 s-a reţinut că reclamanta nu a solicitat şi TVA; iar în al doilea rând, faţă de temeiul juridic al acţiunii, instanţa a constatat că sunt incidente dispoziţiile art. 137 alin. (3) lit. b) din C. fisc., în vigoare în perioada în litigiu, potrivit cărora baza de impozitare a TVA nu cuprinde "sumele reprezentând daune-interese, stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă (…)."

Cel de-al şaptelea motiv de apel, referitor la cumulul dobânzii legale cu actualizarea remuneraţiei cu indicele inflaţiei, a fost înlăturat ca nefondat, faţă de natura juridică diferită a acestora.

Suma acordată cu titlu de daune-interese moratorii pentru neexecutarea la scadenţă a obligaţiei de plată are natura juridică a unei sancţiuni, în timp ce actualizarea cu indicele de inflaţie are natura juridică a daunelor compensatorii reprezintă echivalentul devalorizării monetare survenite între data la care remuneraţia ar fi trebuit plătită şi data plăţii efective.

Având natură juridică diferită şi cauze distincte, precum şi în aplicarea principiului reparării integrale a prejudiciului produs producătorilor de fonograme, curtea de apel a constatat că este nefondată critica referitoare la cumulul daunelor-interese moratorii cu actualizarea.

Criticile referitoare la prematuritatea capătului de cerere prin care reclamanta a solicitat obligarea apelantei-pârâte la obţinerea unor licenţe neexclusive şi aplicarea de amenzi în temeiul art. 5803 C. proc. civ. au fost apreciate ca inadmisibile, faţă de dispoziţiile art. 2812 C. proc. civ., constatându-se faptul că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra acestor capete de cerere.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 296 rap. la art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în rejudecare parţială, conform deciziei de casare nr. 491 din 8 martie 2016, instanţa de apel a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă S.C. A. S.A., a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a dispus obligarea pârâtei S.C. A. S.A. la plata către reclamanta UPFR a sumei de 38.095,83 RON cu titlu de remuneraţie unică echitabilă actualizată cu rata inflaţiei, pentru perioada august 2006-decembrie 2010, a sumei de 4.300,68 RON cu titlu de daune-interese moratorii.

De asemenea, în temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) rap. la art. 276 C. proc. civ., s-a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă.

Prin sentinţa primei instanţe, pârâta S.C. A. S.A. a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 11.330 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, cuantumul acestei sume nefiind contestat de pârâtă prin apelul declarat.

În aplicarea dispoziţiilor art. 276 C. proc. civ., având în vedere faptul că acţiunea a fost admisă pentru perioada august 2006-decembrie 2010 şi respinsă pentru perioada 2000-iulie 2006 ca fiind prescrisă, curtea de apel a obligat pârâta la plata sumei de 3.000 RON, proporţional cu admiterea acţiunii.

În temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., constatând culpa procesuală a intimatei-reclamante UPFR ca efect al admiterii apelului declarat de apelanta-pârâtă S.C. A. S.A. în primul ciclu procesual, s-a dispus obligarea intimatei-reclamante UPFR să plătească apelantei-pârâtei S.C. A. S.A. suma de 10.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată aferente primului ciclu procesual.

Cu privire la cuantumul acestei sume, instanţa de apel a arătat că prima instanţă de apel a încuviinţat doar în parte suma solicitată de apelanta-pârâtă cu titlu de cheltuieli de judecată în acea fază procesuală, respectiv suma de 10.000 RON; s-a constatat că prin recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 426/A din 31.10.2014, pârâta S.C. A. S.A. nu a criticat şi cuantumul cheltuielilor de judecată, motiv pentru care a menţinut această dispoziţie.

În ceea ce priveşte cuantumul cheltuielilor de judecată aferente rejudecătii apelului, curtea de apel a constatat că apelanta-pârâtă a solicitat suma de 11.223,54 RON constând în onorariu de avocat, însă a dovedit suma de 530,34 RON, cu cele două facturi depuse la filele 255 (350,14 RON) şi 257 (180,20 RON).

În termen legal, împotriva acestei decizii ambele părţi au promovat recurs.

1. Recurenta-pârâtă S.C. A. S.A., prin memoriul propriu de recurs, s-a prevalat de motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ.

a) În dezvoltarea criticilor sale, recurenta-pârâtă a învederat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit noţiunea de comunicare publică prevăzută în art. 1065 şi art. 15 alin. (1) din Legea nr. 8/1996

Astfel, în mod greşit s-a apreciat că A. ar datora remuneraţia echitabilă prevăzută de art. 1065 din Legea nr. 8/1996, considerând că recurenta realizează o comunicare publică de fonograme prin intermediul aparatelor de radio amplasate în autovehiculele sale.

În interpretarea noţiunii de comunicare publică, instanţa de apel a avut în vedere criterii şi hotărâri CJUE care nu sunt aplicabile în prezenta cauză în analizarea noţiunii de comunicare publică, instanţa de apel nu a aplicat doar jurisprudenţa relevantă a CJUE, ci şi alte criterii care au fost stabilite în cauze privind Directiva 2001/29, neaplicabilă în prezenta cauză.

Ca atare, în analizarea noţiunii de comunicare publică, instanţa de apel a făcut referire şi la hotărâri CJUE care privesc alte situaţii decât cele reglementate de Directiva 2006/115 (fosta Directivă 92/100), aplicabilă în prezenta cauză.

În opinia recurentei, procedând astfel, instanţa de apel a nesocotit chiar statuările CJUE:

"Din compararea art. 3 alin. (1) din Directiva 2001/29 cu articolul 8 alin. (2) din Directiva 92/100 rezultă că noţiunea "comunicare publică" din cuprinsul acestor dispoziţii este utilizată în contexte care nu sunt identice şi privesc finalităţi care, deşi sunt, desigur, similare, sunt totuşi parţial divergente.

Rezultă, în ceea ce priveşte în special articolul 8 alin. (2) din Directiva 92/100, pe de o parte, că această dispoziţie implică o apreciere individualizată a noţiunii de comunicare publică. Situaţia este aceeaşi în cazul identităţii utilizatorului şi al problemei privind utilizarea fonogramei în cauză.

[...) în vederea unei astfel de aprecieri, trebuie să se ţină cont de mai multe criterii complementare, neautonome şi interdependente. În consecinţă, aceste criterii trebuie aplicate atât în mod individual, cât şi în interacţiune unele cu celelalte, ştiut fiind că pot avea, în diferite situaţii concrete, o intensitate foarte variabilă.

[...] în această privinţă, trebuie subliniat că anumite criterii au fost identificate de Curte în contextul, oarecum diferit, al articolului 3 alin. (1) din Directiva 2001/29."

Astfel, în cauza C-135/10, deşi CJUE a făcut referire la şi a aplicat criterii pe care aceasta le-a identificat anterior cu privire la noţiunea de comunicare publică în sensul Directivei nr. 2001/29, referirile la jurisprudenţa sa anterioară au avut drept scop doar identificarea şi selectarea dintre criteriile deja conturate, a acelor criterii care sunt aplicabile şi în contextul Directivei 92/100.

Hotărârea pronunţată de CJUE în cauza C-135/10 reprezintă hotărârea de referinţă la care instanţa de apel ar fi trebuit să se raporteze, aceasta fiind cea care a identificat criteriile care trebuie avute în vedere pentru a stabili dacă se verifică cerinţa unei comunicări publice de fonograme în contextul Directivei 92/100 (actuala Directivă 2006/115).

În acelaşi sens, s-a pronunţat şi ÎCCJ, într-o cauză similară dintre UPFR şi un alt operator de transporturi:

"este de precizat că, raportat la situaţia de fapt în speţă, reprezentată de solicitarea producătorilor de fonograme de a se plăti o remuneraţie echitabilă pentru radiodifuzarea de muzică într-un mijloc de transport de călători, iar nu de pretenţii decurgând dintr-o transmisie interactivă la cerere, se pune problema aplicării/interpretării unor noţiuni din perspectiva Directivei nr. 92/100, iar nu ale Directivei 2001/29/CE (C-135/10, Societe Consortile Fonografici împotriva Marco Del Corso, Hotărârea din 15 martie 2012, par. 59, 60, 63).

Astfel, relevantă pentru prezentul litigiu era noţiunea de comunicare publică, aşa cum a fost interpretată de CJUE prin Hotărârea din 15 martie 2012, C-135/10, Societe Consortile Fonografici împotriva Marco Del Corso la care instanţa de apel nu s-a raportat pentru a determina dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru a se reţine realizarea unei comunicări publice în speţă.

În consecinţă, recurenta susţine că instanţa de apel a interpretat în mod greşit noţiunea de comunicare publică de fonograme, cu încălcarea principiilor directoare stabilite în jurisprudenţa CJUE, relevantă în prezenta cauză.

În ceea ce priveşte existenţa unui "act de comunicare", instanţa de apel a reţinut existenţa unui act de comunicare ca urmare a unei prezumţii rezultând din simpla dotare a autovehiculelor A. cu instalaţii de sonorizare însă, această abordare contravine principiilor stabilite în jurisprudenţa CJUE, care a statuat în cauza C-306/05 că simpla existenţă a aparaturii tehnice nu reprezintă în sine o comunicare.

Aşa fiind, se impunea să se analizeze în ce măsură S.C. A. S.A. a efectuat efectiv un act de comunicare prin raportare directă la probatoriul existent în cauză.

În acelaşi sens, instanţa de apel a aplicat în mod greşit legea şi în ceea ce priveşte analiza rolului indispensabil al utilizatorului, care trebuie să acţioneze în mod deliberat.

În ciuda celor reţinute de curtea de apel, recurenta susţine că nu a acţionat în mod deliberat pentru a comunica fonograme către public. Faptul că A. deţine autovehicule dotate cu instalaţii de sonorizare nu trebuie interpretat drept o intervenţie deliberată a sa pentru comunicarea fonogramelor. În realitate, arată recurenta, achiziţionează mijloacele de transport cu dotările pe care producătorul le stabileşte pentru acel model de autovehicul.

În consecinţă, S.C. A. S.A. nu a acţionat de o manieră suplimentară în sensul achiziţionării echipamentelor de sonorizare şi nu manifestă o intenţie directă de a pune la dispoziţia călătorilor fonograme.

Din acest punct de vedere, situaţia A. este diferită de cea a unui operator hotelier (cauza C-162/10) şi chiar de situaţia cabinetului stomatologic (cauza C-135/10) deoarece operatorul hotelier/medicul este cel care achiziţionează televizoare, aparate radio etc. în vederea dotării camerelor, în timp ce A. nu realizează astfel de activităţi.

Recurenta mai susţine că instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit şi criteriul referitor la noţiunea de "public".

Astfel, recurenta învederează că deşi instanţa de apel a preluat în mod corect statuările CJUE, reţinând că "clientela unui medic stomatolog a cărei alcătuire este stabilă în mare măsură, constituie un grup determinat de potenţiali destinatari, numărul celor care au acces simultan la aceeaşi operă fiind foarte redus", totuşi, modul în care a aplicat acest criteriu în cazul de faţă, este greşit.

Instanţa de apel a reţinut că:

"spre deosebire de ceea ce a decis CJUE în Hotărârea SCF (C-135/10), Curtea constată că numărul persoanelor care utilizează mijloacele de transport aparţinând apelantei-pârâte, atât în paralel la aceeaşi oră şi pe aceeaşi rută, cât şi în mod succesiv, evoluează în mod continuu pe parcursul fiecărei rute şi al fiecărei călătorii, motiv pentru care Curtea constată că acesta constituie atât un ansamblu nedeterminat de persoane, cât şi un număr ridicat de persoane."

Acest raţionament al instanţei de apel contravine statuărilor CJUE privind necesitatea de a analiza situaţia persoanelor cărora li s-au comunicat fonogramele şi a utilizatorului precis, precum şi faptul că "pentru a se constata existenţa unei comunicări publice, este necesar să se ţină cont de mai multe criterii complementare, neautonome şi interdependente unele faţă de celelalte. Întrucât aceste criterii pot avea, în diferite situaţii concrete, o intensitate foarte variabilă, trebuie aplicate atât în mod individual, cât şi în interacţiune cu celelalte."

În opinia recurentei, în prezenta cauză instanţa de apel în mod eronat nu a avut în vedere faptul că aceasta realizează transport urban, suburban şi intrajudeţean, astfel încât, la fel ca în cauza C-135/10, "aceşti clienţi, prezenţi .prin rotaţie, nu sunt, de regulă, destinatarii aceloraşi fonograme, în special ai celor radiodifuzate."

Având în vedere că A. nu realizează transport turistic, clienţii recurenta susţine că pasagerii săi sunt prezenţi în autovehiculele sale doar pe o durată scurtă de timp şi, astfel cum este firesc, doar pentru câteva staţii.

O astfel de realitate nu poate conduce la reţinerea existenţei unui public. Dimpotrivă, dat fiind că pasagerii A. sunt de regulă aceeaşi (persoanele care călătoresc pe traseele urbane/suburbane/intrajudeţene operate de A.), precum şi că foarte puţine persoane sunt destinatarii aceloraşi fonograme radiodifuzate în acelaşi timp, se impune concluzia, la fel ca în cauza C-135/10, că aceştia constituie un grup determinat de persoane.

Recurenta pretinde că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că numărul persoanelor care utilizează mijloacele de transport evoluează în mod continuu, căci această evoluţie nu presupune în niciun caz creşterea numărului de persoane care ascultă fonograme în acelaşi timp, ci doar schimbarea clienţilor constanţi ai A. între ei.

Instanţa de apel a făcut în mod greşit referire la Hotărârea OSA din cauza C-351/12, având în vedere că această cauză privea un centru balnear unde numărul persoanelor prezente în acelaşi timp este de ordinul zecilor, poate chiar sutelor, neputându-se compara cu situaţia unui autobuz care realizează transport intrajudeţean pe distanţe scurte.

În ceea ce priveşte criteriul "publicului nou", instanţa de apel a statuat că "apelanta-pârâtă nu a susţinut nicio critică" eu privire la acesta.

Recurenta învederează că motivul pentru care nu a susţinut nicio critică este acela că acest criteriu nu este aplicabil în prezenta cauză. Astfel, acest criteriu a fost aplicat în condiţiile analizei dreptului preventiv prevăzut de art. 3 alin. (1) din Directiva nr. 2001/29 în cauza C-403/08.

Or, astfel cum reiese din hotărârea pronunţată în cauza C-135/10, deşi criteriile aplicate în analizarea noţiunii de comunicare publică prevăzută şi de Directiva 2001/29 sunt de referinţă, doar câteva dintre aceste criterii vor fi utilizate în cauzele privind art. 8 din Directiva 2006/115 şi doar cu o aplicare circumstanţiată.

Prin urmare, recurenta susţine că aplicarea acestui criteriu nu are niciun fundament legal şi dovedeşte confuzia instanţei de apel cu privire la modalitatea de interpretare diferită a noţiunii de comunicare publică din cele două directive anterior menţionate. Atât timp cât, în analizarea noţiunii de comunicare publică în sensul art. 8 din Directiva 2006/115, CJUE nu a făcut nicio referire la criteriul publicului nou, nici instanţele naţionale nu ar putea aplica acest criteriu.

Referitor la interpretarea şi aplicarea criteriului "caracterului lucrativ" al comunicării, instanţa de apel a efectuat mai multe erori, şi anume: i) a reţinut în mod greşit receptivitatea pasagerilor A., (ii) a reţinut în mod greşit caracterul lucrativ al comunicării şi (iii) a ignorat importanţa faptului că acest criteriu al caracterului lucrativ al comunicării nu este îndeplinit.

Astfel, potrivit CJUE, existenţa unei comunicări publice de fonograme trebuie să fie apreciată în concret, în funcţie de specificul/particularităţile fiecărui utilizator în parte.

În mod special, CJUE a statuat că pentru a fi în prezenţa unei comunicări publice de fonograme, este necesar ca: publicul care face obiectul comunicării să fie, pe de o parte, vizat de utilizator şi, pe de altă parte, receptiv într-un mod sau altul la comunicarea acestuia, iar nu "captat" în mod accidental; o astfel de difuzare să aibă o repercusiune asupra veniturilor utilizatorului.

În ceea ce priveşte criteriul receptivităţii, instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a acestuia reţinând că "prin dotarea mijloacelor de transport cu instalaţii de sonorizare, apelanta-pârâtă i-a vizat în mod voluntar pe clienţii săi pentru a le permite să beneficieze de programele radio pe parcursul călătoriei acestora:"

În opinia recurentei, un astfel de argument nu poate priviri criteriul receptivităţii, ci noţiunea de act de comunicare, care a fost analizat de către instanţa de apel în cadrul primului criteriu.

De asemenea, nu se poate aprecia că atitudinea recurentei-pârâte poate fi asociată unei atitudini subiective a pasagerilor săi. Altfel, şi în cauza C-135/10 ar fi trebuit să se reţină că stomatologul, instalând echipamente de sonorizare, a avut parte de un public receptiv, ceea ce nu a fost cazul.

În realitate, instanţa de apel a realizat o confuzie între criteriile aplicabile şi nu a analizat receptivitatea publicului în particular, ca o atitudine subiectivă proprie şi personală a pasagerilor şi nu a A.

În plus, mai susţine recurenta, aprecierea instanţei contravine statuărilor CJUE privind necesitatea de a analiza situaţia persoanelor cărora li s-a comunicat fonograma. Astfel, persoanele care utilizează serviciile A. de transport au drept unic obiectiv să ajungă la destinaţie, o eventuală difuzare de fonograme nefiind un aspect inerent în practica serviciilor sale de transport.

De asemenea, în cazul în care A. ar difuza fonograme, clienţii săi ar beneficia în mod fortuit şi independent de voinţa lor de accesul la anumite fonograme, în funcţie de momentul urcării în autovehicul şi de durata călătoriei; în aceste condiţii, nu se poate prezuma că persoanele care utilizează serviciile de transport ale A. ar fi receptive la o eventuală difuzare de fonograme.

În acest sens, recurenta solicită instanţei de recurs să aibă în vedere şi faptul că aceasta, în cea mai mare parte, desfăşoară transport local şi judeţean, iar particularităţile acestui tip de transport (durata scurtă a transportului, numărul mare de staţii şi starea psihică a angajaţilor sau a elevilor) ar împiedica persoanele care utilizează serviciile sale de transport să fie receptive la fonogramele pretins a fi difuzate de către A.

În plus, în ciuda obligaţiei de a analiza situaţia persoanelor cărora li s-a comunicat fonograma, instanţa de apel a reţinut că publicul este receptiv având în vedere că dotarea cu instalaţii de sonorizare reprezintă un criteriu legal de confort. Însă, o astfel de apreciere se îndepărtează de modul de analiză impus de CJUE, care a statuat în mod constant că este necesară o analiză particulară a cauzei şi nu una abstractă.

Or, în aceste circumstanţe, nu se poate aprecia că aplicarea unui criteriu de confort abstract şi specific RAR şi de care pasagerii sunt străini reprezintă o analiză particulară a situaţiei persoanelor cărora li s-a comunicat fonograma sau că un astfel de criteriu legal şi abstract ar putea influenţa atitudinea subiectivă concretă a pasagerilor.

Din contră, arată recurenta, în prezenta cauză se aplică raţiunile CJUE din cauza C-135/10 în care s-a statuat că pacienţii "beneficiază în mod fortuit şi independent de dorinţele lor de accesul la anumite fonograme, în funcţie de momentul sosirii la cabinet şi de durata aşteptării."

În mod similar, şi în cazul transportului public pasagerii beneficiază de comunicarea de fonograme în funcţie de momentul îmbarcării şi al ajungerii la destinaţie şi de distanţa pe care aceştia o parcurg.

Astfel, spre deosebire de celelalte cauze care privesc Directiva 2001/29 şi pe care instanţa de apel le-a avut în vedere în mod greşit, pasagerii A. nu se află în control asupra fonogramelor, asupra genului sau naturii acestora, nu pot schimba postul şi nu pot avea acces direct la ele, ci doar sunt captaţi în mod fortuit şi accidental.

În continuare, instanţa de apel a apreciat că criteriul caracterului lucrativ nu ar fi condiţie indispensabilă pentru existenţa unei comunicări publice. Acest raţionament al instanţei de apel s-a întemeiat pe hotărârea SGAE din Cauza C-306/05, hotărârea care a vizat interpretarea noţiunii de comunicare publică din Directiva 2001/29 care, astfel cum deja s-a susţinut, nu este relevantă pentru prezenta cauză.

Or, în cauza C-135/10, deşi CJUE a făcut referire la anumite criterii stabilite în decizii privind Directiva 2001/29, acestea au fost aplicate în mod diferenţiat pentru Directiva 2006/115, CJUE reţinând că:

"În vederea unei astfel de aprecieri, trebuie să se ţină cont de mai multe criterii complementare, neautonome şi interdependente, în consecinţă, aceste criterii trebuie aplicate atât în mod individual, cât şi în interacţiune unele cu celelalte, ştiut fiind că pot avea, în diferite situaţii concrete, o intensitate foarte variabilă."

Aplicând acest raţionament, în cauza C-135/10 care priveşte noţiunea de comunicare publică din Directiva 2006/115, CJUE a apreciat că criteriul caracterului lucrativ este relevant în contextul acestei directive şi chiar a luat în considerare acest criteriu în analiza existenţei unei comunicări publice:

"Trebuie să se aprecieze raportat în special la aceste criterii dacă, într-o cauză precum cea care face obiectul acţiunii principale, un medic stomatolog care difuzează fonograme în prezenţa pacienţilor săi, ca muzică ambientală, realizează un act de comunicare publică în sensul articolului 8 alin. (2) din Directiva 92/100."

Recurenta pretinde că în mod nelegal instanţa de apel a statuat că neîndeplinirea acestui criteriu nu ar reprezenta un impediment pentru a constata existenţa unei comunicări publice.

Oricum, contrar celor reţinute de instanţa de apel, o eventuală difuzare de fonograme de către A. nu ar putea determina o creştere a clientelei sale doar ca urmare a acestei difuzări, iar A. nu ar putea creşte, pe acest considerent, preţul prestărilor de servicii oferite. Prin urmare, o eventuală difuzare de fonograme nu este susceptibilă să aibă vreun efect asupra profitului realizat de recurentă.

În opinia recurentei, argumentul instanţei de apel potrivit căruia comunicarea publică de fonograme ar avea scop lucrativ deoarece ar contribui la ridicarea standardului de calitate al serviciilor de transport prestate de aceasta, este neîntemeiat.

În cazul operatorilor de transport, criteriile determinante în funcţie de care pasagerii îşi aleg compania de transport nu sunt reprezentate de difuzarea de fonograme, ci constau în calitatea serviciilor de transport, şi anume: transportarea persoanelor în condiţii de siguranţă, calificarea şoferilor, lipsa accidentelor rutiere, rapiditatea transportului, ora de plecare şi de sosire, staţiile de oprire, capacitatea de transport a bagajului etc.

De asemenea, trebuie avut în vedere că doar anumite persoane agreează un anumit gen muzical, astfel încât doar pentru un număr redus de persoane fonogramele pot avea aptitudinea de a face călătoria mai agreabilă.

Transportul urban, suburban şi intrajudeţean este caracterizat prin spontaneitate şi prin necesitatea de a alege o companie de transport în funcţie de criteriul orei de plecare şi de sosire şi în funcţie de posibilitatea de a apela la acea cursă potrivit orarului şi nevoii personale a fiecărui pasager.

Astfel, ar fi absurd să se considere că o persoană care termină programul de muncă la ora 6 după-amiază nu va utiliza mijlocul de transport în comun care pleacă la ora 6 spre localitatea sa de destinaţie pentru simplul motiv că în acel mijloc de transport nu se comunică fonograme. De asemenea, nu s-ar putea reţine că aceeaşi persoană ar aştepta până la ora 7 seara pentru sosirea autobuzului în care se comunică public fonograme.

Prin urmare, comunicarea de fonograme în acest caz nu are un scop lucrativ, deoarece nu procură transportatorului un avantaj concurenţial, precum este cazul hotelurilor sau barurilor.

În plus, difuzarea fonogramelor ar putea avea un scop lucrativ, deci obţinerea unui avantaj concurenţial prin creşterea atractivităţii transportului, doar dacă ar exista o reală concurenţă în sensul atragerii de clienţi; însă, în cazul transportului intrajudeţean, urban şi suburban elementul de concurenţă dispare în momentul în care un anume transportator a obţinut o licenţă de transport pentru acea cursă, la o anumită oră şi pe un anumit traseu. Prin urmare, tot avantajul pe care un transportator îl poate obţine în condiţii de concurenţă este la momentul participării la licitaţii în vederea obţinerii licenţelor aferente şi necesare pentru efectuarea unei anumite curse.

Prin urmare, faţă de jurisprudenţa CJUE, se impune concluzia că în cazul A. nu există o comunicare publică de fonograme deoarece difuzarea de fonograme este gratuită, iar clientela beneficiază de aceasta independent de voinţa sa şi nu influenţează preţul serviciilor prestate.

În concluzie, având în vedere cele expuse mai sus, recurenta solicită instanţei de recurs să constate că A. nu realizează o comunicare publică de fonograme care ar îndreptăţi UPFR să pretindă remuneraţia echitabilă, astfel cum această noţiune a fost interpretată în jurisprudenţa CJUE, motiv pentru care decizia recurată este nelegală.

b) Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 1206 C. civ. de la 1864 atunci când a reţinut mărturisirea judiciară cu privire la un aspect esenţial al cauzei din cele susţinute în cuprinsul întâmpinării depuse la prima instanţă.

Recurenta critică o atare concluzie, susţinând greşita aplicare a prevederilor art. 1206 C. civ.

În primul rând, conform art. 1206 alin. (1) C. civ., mărturisirea trebuie să fie făcută fie de către partea însăşi, fie de către reprezentantul acesteia, având un mandat special în acest sens.

Mărturisirea reprezintă un act juridic de dispoziţie pentru îndeplinirea căruia este necesară o procură specială o împuternicire expresă cu privire la posibilitatea de realizare a mărturisirii, având în vedere faptul că, prin mărturisire, anumite drepturi al părţii care o face, se pot stinge.

În plus, în cuprinsul mandatului trebuie să se indice expressis verbis faptul că mandatarul poate face o mărturisire, precum şi limitele acelei mărturisiri; or, la dosarul cauzei nu există şi nici nu s-ar putea face dovada existenţei vreunui mandat special prin care A., ca subiect de drept distinct, să fi împuternicit o persoană anume să efectueze acte de dispoziţie procesuală şi, cu atât mai puţin să mărturisească săvârşirea de către recurenta-pârâtă a faptei ilicite pretinse de UPFR.

Astfel, în lipsa unui mandat special orice presupusă mărturisire este nulă absolut pentru încălcarea normei imperative prevăzute de art. 1206 C. civ. de la 1864, neputând fi avută în vedere la soluţionarea cauzei.

În plus, fiind un act juridic unilateral, mărturisirea trebuie să îndeplinească toate condiţiile de validitate ale actului juridic, printre care şi aceea ca manifestarea de voinţă trebuie să fi fost făcută cu intenţia de a produce efectele juridice reţinute de instanţa de judecată. în lipsa unei asemenea intenţii/consimţământ, ca element esenţial de validitate, nu se poate reţine faptul că mărturisirea este validă.

Recurenta susţine că în prezenta cauză, prin întâmpinare, a afirmat doar faptul că ea are calitatea de "consumator de muzică pusă la dispoziţie de posturile de radio care emit prin satelit sau prin unde"; în consecinţă, prin această menţiune s-a dezvoltat doar argumentul potrivit căruia în cazul fonogramelor comunicate prin intermediul posturilor de radio, remuneraţia echitabilă este datorată numai de organismele de radiodifuziune, iar nu şi de către persoanele care recepţionează posturile de radio.

Această menţiune din întâmpinare reprezintă un argument menit a combate susţinerile UPFR şi nu a fost nicidecum făcută cu intenţia de a reprezenta o mărturisire sau recunoaşterea săvârşirii unui act de comunicare publică. Cel mult, s-ar putea reţine că pârâta a recunoscut faptul că este un consumator de muzică pusă la dispoziţie de posturile de radio, însă nu şi că această muzică este difuzată clienţilor săi.

c) Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 1203 C. civ. de la 1864.

În argumentarea soluţiei că există o presupusă săvârşire a faptei ilicite constând în comunicarea publică de fonograme, instanţa de apel a motivat că aceasta reiese din:

"prezumţia judecătorească de folosire a fonogramelor, trasă din făptul că apelanta pârâtă s-a conformat normelor care reglementează autorizarea mijloacelor de transport persoane şi şi-a dotat autovehiculele cu instalaţii de sonorizare."

Însă, astfel cum rezultă din art. 1203 C. civ. din 1864, pentru a se putea reţine o prezumţie, aceasta trebuie "să nască probabilitatea şi să aibă greutate, pentru a putea întemeia faptul pretins, deoarece deducţia trebuie să fie logică şi mai ales convingătoare."

Or, în cauza de faţă, prezumţia judecătorească reţinută de instanţa de apel nu are suficientă greutate, pentru a putea întemeia faptul pretins.

Astfel, simpla deţinere a unor instrumente de sonorizare nu este de natură a dovedi şi folosirea acestora. Cu atât mai mult, aceasta nu poate da naştere la o prezumţie suficient de puternică din care să se nască probabilitatea comunicării publice a fonogramelor, mai ales în condiţiile în care nu există nicio altă probă din care să reiasă o astfel de comunicare.

Prin urmare, instanţa de apel a inversat în mod complet sarcina probei, reclamanta nefăcând în niciun fel dovada pretenţiilor sale, ceea ce conduce la încălcarea dreptului la apărare al pârâtei garantat prin art. 6 din CEDO.

Faţă de aceste considerente, se impune concluzia că instanţa de apel aplicat o prezumţie judecătorească cu încălcarea art. 1203 C. civ. de la 1864, ceea ce a condus la concluzia greşită că în cauză s-ar fi făcut dovada săvârşirii de către pârâtă a unei fapte ilicite de comunicare publică de fonograme.

d) Instanţa de apel a aplicat şi interpretat în mod greşit prevederile art. 3 din O.U.G. nr. 109/2005 privind clasificarea autovehiculelor în autobuze şi autocare (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Motivarea instanţei de apel în ceea ce priveşte încadrarea autovehiculelor drept autobuze/autocare este contradictorie (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Prin hotărârile recurate, instanţa de apel a interpretat în mod greşit şi cu o motivare contradictorie prevederile din legislaţia privind transporturile rutiere, concluzionând că autobuzele clasificate în clasa I şi II se încadrează în noţiunea de autobuz, iar autobuzele clasificate în clasa a III-a se încadrează în noţiunea de autocar.

Consecinţa interpretării eronate a acestor prevederi legale de către instanţa de apel a fost aceea că o parte dintre autovehiculele A. au fost încadrate în mod greşit ca fiind autocare şi nu autobuze, ceea ce a determinat ca în sarcina sa să fie stabilit un cuantum al remuneraţiei mai mare decât cel care ar fi datorat în realitate, în ipoteza în care instanţa de recurs ar constata că în cauză s-a dovedit că recurenta a săvârşit o faptă ilicită de comunicare publică de fonograme, astfel cum aceasta este interpretată în jurisprudenţa CJUE.

În ceea ce priveşte caracterul contradictoriu al motivării instanţei de apel pe acest aspect, recurenta arată că:

Prin încheierile din data de 05.10.2016 şi data de 25.01.2017, curtea de apel a apreciat că stabilirea naturii juridice a autovehiculelor trebuie să se realizeze în baza criteriilor prevăzute de O.U.G. nr. 109/2005, iar nu în baza Ordinelor nr. 254/1996 şi 458/2002. Practic, instanţa de apel a apreciat că actul normativ aplicabil în cauză este O.U.G. nr. 109/2005, iar nu Ordinele nr. 254/1996 şi 458/2002.

Cu toate acestea, prin decizia pronunţată pe fondul cauzei, curtea de apel a aplicat chiar prevederile Ordinelor nr. 254/1996 şi nr. 458/2002, pe care le declarase inaplicabile, pentru a concluziona că autobuzele identificate în adresa RAR nr. 787 din 09 februarie 2017 ca fiind autobuze M3 clasa a III-a trebuie considerate drept autocare şi nu autobuze.

În realitate, în măsura în care instanţa de apel ar fi fost consecventă în raţionamentul său juridic statuat prin încheierea din data de 05.10.2016, aceasta ar fi constatat că pentru încadrarea unui autovehicul drept autocar trebuie analizat în ce măsură acesta îndeplineşte toate criteriile prevăzute de art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 109/2005, iar nu alte criterii, prevăzute în alte acte normative, cum ar fi încadrarea în clasele prevăzute de Ordinele nr. 254/1996 şi 458/2002, care nu au niciun corespondent în O.U.G. nr. 109/2005.

Instanţa de apel a apreciat în mod greşit că, potrivit legislaţiei româneşti în vigoare la data săvârşirii pretinselor fapte, noţiunea de autocar include şi autobuzele M3 clasa a III-a.

Prin adresa din 09 februarie 2017, RAR a comunicat faptul că 39 dintre autovehiculele A. sunt autobuze M3 clasa a III-a.

Instanţa de apel a apreciat că autobuzele M3 clasa a III-a trebuie considerente ca fiind autocare şi nu autobuze, dar fără a motiva în vreun fel această decizie. Practic, instanţa de apel nu a făcut nimic altceva decât să enumere o serie de prevederi din legislaţia privind transporturile rutiere şi a concluzionat că, fără a prezenta raţionamentul în baza căruia a ajuns la concluzie, din acele prevederi ar rezulta că autobuzele M3 clasa a III-a sunt autocare.

Or, prezentarea raţionamentului/motivelor care au condus instanţa de apel la această concluzie era obligatorie nu doar pentru că este impusă de art. 261 şi art. 304 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., ci mai ales pentru că niciuna dintre prevederile citate, de instanţa de apel nu face referire la noţiunea de "autobuze M3 clasa a III-a."

Mai mult, din adresa RAR nr. 787 din 09 februarie 2017, rezultă că identificarea de către RAR a 39 dintre autovehiculele A. ca fiind autobuze M3 clasa a III-a s-a făcut prin raportare la Regulamentul nr. 678/2011 - UE şi a Regulamentului 107 CEE - ONU, acte care au în vedere drept singur criteriu de clasificare faptul că acele vehicule sunt "construite exclusiv pentru transportul pasagerilor aşezaţi pe scaune."

Prin urmare, noţiunile de autobuze M3 clasa I, II sau III sunt utilizate doar în legislaţia europeană, iar nu şi în normele O.U.G. nr. 109/2005, care a fost considerată de instanţa de apel ca fiind legislaţia aplicabilă în cauză.

Or, în măsura în care instanţa de apel ar fi aplicat şi interpretat în mod corect prevederile art. 3 alin. (1) pct. din O.U.G. nr. 109/2005, aceasta ar fi constatat că pentru calificarea autobuzelor M3 ca fiind autocare nu contează clasa din care acestea fac parte potrivit Regulamentelor Europene privind omologarea, ci în ce măsură acestea îndeplinesc criteriile cumulative prevăzute de art. 3 alin. (1) pct. 6 din O.U.G. nrr. 109/2005:

(i) autovehiculul trebuie să aibă mai mult de 22 de locuri pe scaune; şi (ii) autovehiculul trebuie să fie destinat şi echipat numai pentru transportul de persoane aşezate pe scaune; şi (iii) autovehiculul trebuie să aibă spaţii speciale pentru transportul bagajelor pe distanţe mari; şi (iv) autovehiculul trebuie să fie amenajat şi dotat pentru a asigura confortul persoanelor transportate şi (v) interdicţia de a transporta persoane în picioare.

Astfel, din cauza interpretării eronate de către instanţa de apel a normelor privind autobuzele şi autocarele şi, în special a art. 3 alin. (1) din O.U.G. 109/2005, expertul desemnat în cauză nu a analizat dacă autovehiculele A. îndeplinesc toate criteriile prevăzute în art. 3 alin. (1) pct. 4 şi 6 din O.U.G. nr. 109/2005, ci doar criteriul privind numărul de locuri pe scaune şi/sau în picioare, ceea ce a condus la concluzia că 39 dintre autovehiculele A. ar fi autocare şi nu autobuze, cu consecinţa calculării unui cuantum mult mai mare al remuneraţiei pretins a fi datorate de A.

În plus, concluzia instanţei de apel că autobuzele M3 clasa a III-a ar fi autocare este în mod vădit eronată, având în vedere că însuşi RAR, organul de specialitate în acest domeniu în România, a indicat că toate autovehiculele A. sunt autobuze (adresa RAR nr. 787 din 09 februarie 2017), iar celelalte categorii de omologare menţionate în adresa RAR (M3, clasa I/II/III) nu sunt relevante, astfel cum deja s-a arătat.

Mai mult, interpretarea dată de instanţa de apel prevederilor privind autobuzele/autocarele este eronată, deoarece aceasta a aplicat în mod trunchiat dispoziţiile Ordinului nr. 458/2002.

Astfel, dacă instanţa de apel a decis, în contra raţionamentului său anterior, că prevederile Ordinelor emise de Ministrul Transporturilor sunt aplicabile în prezentul litigiu, atunci aceasta ar fi trebuit să ia în considerare toate normele şi criteriile prevăzute în aceste ordine, iar nu doar prevederile care puteau susţine o interpretare în favoarea UPFR.

În acest sens, instanţa de apel ar fi trebuit să observe că potrivit legislaţiei româneşti aplicabile la data săvârşirii pretinselor fapte, autovehiculele utilizate în transportul urban şi interurban nu pot fi calificate drept autocare.

Or, recurenta susţine că a explicat prin apel că potrivit Normei metodologice privind clasificarea autocarelor utilizate pentru transporturi turistice în trafic intern şi internaţional şi pentru transporturi publice de persoane în trafic internaţional, autocarul este definit ca fiind "autovehiculul destinat transportului de persoane având cel puţin 10 locuri pe scaune, inclusiv cel al conducătorului, cu excepţia transportului urban şi suburban."

Această interpretare a fost confirmată şi de RAR, organul de specialitate în acest domeniu, care, prin adresa din 12 mai 2017, a clarificat că definiţia autocarului se regăseşte la punctul 3 al Ordinului nr. 254/1996.

Prin urmare, autovehiculul utilizat pentru transportul urban şi suburban de persoane, nu se încadrează în noţiunea de autocar astfel cum este ea definită de norma metodologică invocată mai sus.

Aceste autovehicule se încadrează în noţiunea de autobuz sau microbuz, astfel cum acestea sunt definite de Norma metodologică privind clasificarea pe categorii a autobuzelor şi microbuzelor utilizate pentru transporturi publice de persoane prin servicii regulate în trafic naţional.

În acest sens, prin autobuz se înţelege "autovehiculul destinat şi echipat pentru transportul de persoane şi al bagajelor acestora, având cel puţin 17 locuri pe scaune, inclusiv cel al conducătorului auto", iar prin microbuz se înţelege "autovehiculul destinat prin construcţie transportului a 10-17 persoane pe scaune, inclusiv al conducătorului auto, dar nu mai mult de 22 persoane pe scaune şi în picioare."

Autovehiculele A. sunt utilizate pentru transportul urban şi suburban de persoane, aşa cum rezultă din contractul de concesiune a gestiunii serviciului de transport public judeţean din 20 septembrie 2008, adresa Consiliului judeţean Sibiu nr. 6042 din 11 iunie 2008 şi contractele de prestări-servicii prin care S.C. A. S.A. s-a obligat să transporte angajaţii unor societăţi comerciale din Sibiu.

Acest fapt a fost confirmat şi de RAR prin adresa din 23 iulie 2013 [filele 149-152 din dosarul de apel, primul ciclu procesual), care a indicat că toate autovehiculele A. sunt autobuze utilizate pentru transportul urban şi suburban.

Astfel, fiind destinate transportului urban şi suburban, autovehiculele A. nu puteau fi încadrate în noţiunea de autocar, astfel cum în mod greşit s-a constatat în faza apelului, ci în cea de autobuz/microbuz.

Interpretarea şi aplicarea greşită a legislaţiei transporturilor rutiere de către instanţa de apel este relevată şi de atitudinea procedurală a acesteia pe întreaga durată a rejudecării apelului, având în vedere că instanţa (i) a refuzat emiterea unei noi adrese către RAR prin care să fie lămurită noţiunea de autocar şi prin raportare la celelalte criterii cumulative prevăzute de O.U.G. nr. 109/2005 (încheierea din 15.02.2017) şi (ii) a refuzat repunerea pe rol a cauzei ca urmare a primirii unui răspuns edificator de la RAR ca urmare a demersurilor proprii efectuate de către pârâtă.

Prin urmare, faţă de cele expuse mai sus, recurenta solicită a se constata că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat în mod greşit prevederile legale privind încadrarea autovehiculelor ca fiind autobuze sau autocare.

Drept urmare, situaţia de fapt nu a fost pe deplin stabilită/lămurită de către instanţa de apel, deoarece expertul desemnat în cauză a calculat remuneraţia echitabilă luând în considerare o parte dintre autovehiculele A. ca fiind autocare şi nu a efectuat un calcul al remuneraţiei pentru ipoteza în care aceste autovehicule ar fi calificate drept autobuze.

Aşa fiind, conform prevederilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., se impune casarea deciziei cu trimiterea spre rejudecare în vederea refacerii raportului de expertiză cu luarea în considerare a faptului că, potrivit prevederilor legale aplicabile în cauză, toate autovehiculele A. sunt autobuze; prin urmare, în opinia recurentei, se impune stabilirea cadrului juridic aplicabil de către instanţa de recurs, în sensul că pentru încadrarea autovehiculelor în autobuze/autocare trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 3 din O.U.G. nr. 109/2005, cu luarea în considerare a faptului că nu vor putea fi calificate drept autocare autovehiculele care realizează transport urban şi suburban, astfel cum prevede pct. 3 din OMT nr. 254/1996, şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

e) Decizia recurată este nelegală sub aspectul acordării de daune-interese moratorii, întrucât creanţa reclamantei privind remuneraţia echitabilă nu este certă, lichidă şi exigibilă până la pronunţarea unei decizii definitive.

Recurenta învederează că prin decizia recurată instanţa de apel a dispus obligarea sa la plata sumei de 4.300,68 de RON cu titlu de daune interese moratorii.

Însă, o astfel de soluţie este nelegală, având în vedere că dobânzile moratorii pot fi datorate doar în cazul în care obligaţia principală nu este îndeplinită la scadenţă, deci doar în cazul obligaţiilor exigibile.

Or, înspeţa de faţă, remuneraţia echitabilă ce urmează a fi stabilită de către o instanţă de judecată nu reprezintă o sumă certă, lichidă şi exigibilă până la momentul pronunţării deciziei definitive şi irevocabile, în termenii C. proc. civ. de la 1865.

Acest fapt nu este contestat, ci dimpotrivă a fost confirmat de UPFR prin concluziile orale formulate în faţa instanţei de apel la termenul din data de 03.05.2017, când acesta a susţinut că nu poate emite facturi pentru plata TVA, deoarece facturile se emit la momentul la care creanţele sunt certe, lichide şi exigibile; reclamanta a avut aceeaşi susţinere şi prin recursul formulat în primul ciclu procesual.

Conform art. 379 alin. (3) C. proc. civ., creanţa este certă dacă existenţa sa rezultă din însuşi actul de creanţă; potrivit art. 379 alin. (4) C. proc. civ., creanţa este lichidă atunci când câtimea ei este determinată prin însuşi actul de creanţă; în plus, creanţa este exigibilă atunci când este ajunsă la scadenţă.

Recurenta susţine că în cazul de faţă nu se poate aprecia că există o creanţă certă sau lichidă, atât timp cât existenţa obligaţiei de a plăti o remuneraţie şi câtimea acesteia nu a fost încă stabilită; în orice caz, câtimea unei astfel de obligaţii a făcut obiectul a trei expertize judiciare, nefiind în niciun caz determinată sau determinabilă la momentul anilor 2006-2010.

Prin urmare, faţă de cele expuse, recurenta solicită instanţei de recurs să constate că în mod greşit instanţa de apel a obligat-o la plata plata dobânzilor moratorii începând cu anul 2006, această obligaţie putând lua naştere abia la momentul pronunţării unei decizii definitive.

f) Decizia recurată este nelegală şi sub aspectul soluţiei prin care s-a admis că este posibil cumulul între dobânda legală şi actualizarea remuneraţiei cu indicele de inflaţie.

Astfel, recurenta susţine că în temeiul art. 1088 C. civ. din 1864 (aplicabil prezentului litigiu prin raportare la data săvârşirii pretinsei fapte ilicite), nu este posibil cumulul între dobânda legală şi actualizarea despăgubirilor cu indicele inflaţiei.

Potrivit art. 1088 C. civ.:

"la obligaţiile care au ca obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerţ, de fidejusiune şi societate."

Astfel, în măsura în care pârâta ar fi obligată la plata daunelor-interese sub forma dobânzii legale, potrivit art. 1088 C. civ., nu ar mai fi posibilă acordarea altei forme de despăgubiri.

Mai mult, în condiţiile actuale, dobânda legală acoperă întregul prejudiciu suferit de creditor, deoarece include, prin elementul în raport de care este calculată dobânda de referinţă a BNR - şi rata inflaţiei, fiind imposibilă acordarea atât a dobânzii legale, cât şi actualizarea creanţei, în caz contrar, ajungându-se la îmbogăţirea fără justă cauză a creditorului.

Faţă de aceste argumente, recurenta susţine că sunt eronate cele reţinute reţinerile instanţei de apel în sensul că dobânda legală şi indicele de inflaţie au o natură juridică diferită şi că servesc două scopuri diferite.

În realitate, prejudiciul suferit de creditor din cauza întârzierii în executare se acoperă fie prin dobânda legală, fie prin diferenţa rezultată din actualizarea datoriei cu indicele inflaţiei; a le acorda pe amândouă înseamnă o dublă reparaţie, deci o depăşire a limitelor reparării integrale a prejudiciului.

Pentru aceste motive este inadmisibil cumulul dintre dobânda legală şi actualizarea creanţei cu rata inflaţiei, sens în care recurenta face trimitere la jurisprudenţă ÎCCJ de la nivelul anului 2003-2004.

Ca atare, recurenta solicită modificarea în parte a deciziei recurate şi reducerea despăgubirilor acordate intimatei-reclamante, prin includerea în cuantumul acestor despăgubiri numai a dobânzii legale.

g) Instanţa de apel a aplicat şi interpretat în mod greşit prevederile art. 274 C. proc. civ., neacordându-i pârâtei toate cheltuielile de judecată efectuate şi dovedite în apel.

Astfel, se arată că instanţa de apel a respins în parte solicitarea S.C. A. S.A. de a i se acorda cheltuielile de judecată aferente fazei de rejudecare a apelului pe motiv că aceasta nu ar fi depus dovezile pentru întreaga sumă solicitată, ci doar pentru 530,34 RON.

Recurenta arată că la termenul din 03.05.2017 a depus dovada tuturor cheltuielilor de judecată în cuantum de 11.223,54 RON; dovada cheltuielilor de judecată a fost făcută prin nota de cheltuieli din 02.05.2017 în care a indicat în mod expres faptul că potrivit documentelor anexate acesteia şi contractului de asistenţă juridică  din 16 august 2016, a fost achitată de către S.C. A. S.A. suma de 11.223,54 RON.

În această notă de cheltuieli au fost enumerate şi copiile facturilor aferente şi doveditoare şi anume: factura nr. 864.010 din 02.09.2016 în valoare de 10,693.20 RON, factura 865.687 din 24.10.2016 în valoare de 350.14 RON şi factura nr. 869.730 din 21.04.2017 în valoare de 180.20 RON. De asemenea, a fost indicat faptul că au fost ataşate şi copiile dovezilor de plată constând în ordinul de plată a sumei de 10,693.20 RON din data de 05.09.2016, ordinul de plată a sumei 350.14 RON din data de 02.11.2016 şi ordinul de plată a sumei de 180.20 RON din data de 28.04.2017.

Toate aceste documente au fost depuse împreună la termenul din data de 03.05.2017, motiv pentru care neluarea în considerare a facturii 864.010 din 02.09.2016 în valoare de 10,693.20 RON şi a ordinului de plată a acestei sume din data de 05.09.2016 aflate la filele 253-254 din dosarul de apel din rejudecare, se circumscrie unei erori de drept a instanţei de apel.

În acest context, recurenta susţine că se impune a-i fi acordate cheltuielile de judecată aferente fazei de rejudecare a apelului, constând în onorariu de avocat în valoare de 11.223,54 RON având în vedere faptul că potrivit art. 274 alin. (1) UPFR este în culpă procesuală şi că aceste cheltuieli au fost reale, necesare şi utile pentru rejudecarea apelului.

2. Recurenta-reclamantă a formulat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate, sub aspectul cheltuielilor de judecată încuviinţate UPfR şi pârâtei.

Recurenta-reclamantă critică soluţia instanţei de apel în privinţa cheltuielilor de judecată încuviinţate pârâtei, comparativ cu cele încuviinţate UPFR în primă instanţă, considerând că au fost interpretate şi aplicate eronat prevederile an. 274 şi ale art. 276 C. proc. civ.

Ca atare, recurenta-reclamantă solicită obligarea pârâtei - apelante la plata cheltuielilor de judecată în valoare de 26.650 RON, efectuate de UPFR în fazele procesuale ale cauzei: în fond 11.330 RON (cheltuieli încuviinţate de prima instanţa), în recurs 7.440 RON (onorariu avocat) şi în apel rejudecare 7.880 RON (din care 2.380 RON onorariu avocat, 1.500 RON onorariu expert desemnat supliment raport expertiza, 4.000 RON - onorariu expert parte).

Prin decizia recurată s-au încuviinţat pentru UPFR cheltuieli de judecată în cuantum de 3.000 RON, sumă care nu acoperă nici măcar plata expertului desemnat.

Sub acest aspect, recurenta invocă o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 274 şi 276 C. proc. civ.

Din interpretarea celor două dispoziţii legale avute în vedere de instanţa de apel, se deduce concluzia că, în cazul cheltuielilor cum sunt cele de transport, cele cu expertiză (onorariu de expert desemnat, dar şi onorariul expertului parte încuviinţat de instanţă), acestea nu pot fi cenzurate de instanţa (cum se poate proceda în cazul onorariilor avocaţilor), drept pentru care, în măsura dovedirii lor, instanţa trebuie să le încuviinţeze.

Pe de altă parte, dispoziţiile art. 276 C. proc. civ. au în vedere situaţia în care părţile au în contradictoriu, una faţă de cealaltă, pretenţii afirmate în aceeaşi cauză, şi când "pretenţiile fiecărei părţi au fost încuviinţate în parte", situaţie în care instanţa are obligaţia de a stabili pentru fiecare parte cheltuielile de judecată, putând face inclusiv compensarea lor. Or, aceasta situaţie nu se regăseşte în cauza dedusă judecaţii, întrucât la prima instanţă pretenţiile UPFR au fost admise (pârâta căzând în pretenţii), drept pentru care, instanţa de apel trebuia să aibă în vedere cheltuielile efectuate la fond, astfel cum acestea au fost dovedite, respectiv cele cu plata experţilor, inclusiv cheltuieli de deplasare, iar în cazul onorariului avocaţial, să facă aprecieri în funcţie de volumul de muncă şi de valoarea pricinii.

Or, instanţa de apel, în mod nelegal a admis doar 3.000 RON, suma care nu acoperă nici măcar plata expertului desemnat.

În privinţa plaţii onorariului şi cheltuielilor făcute de expertul parte desemnat de UPFR, se mai poate reţine împrejurarea ca acestea sunt autorizate de instanţa în mod implicit, odată cu încuviinţarea cererii de asistare a părţii din partea unui expert consilier parte, ca expresie a dreptului la apărare în cazuri specializate în varii domenii de activitate. Aşadar, recurenta consideră că şi acesta este deductibil, urmând a fi avut în vedere la stabilirea cheltuielilor de judecată, în condiţiile în care atât legea recunoaşte dreptul părtii de a fi asistat de un expert consilier parte, cât şi instanţa de judecată i-a încuviinţat acest expert. Aceste cheltuieli au fost făcute atât în fond când şi în apel (primul ciclu procesual şi rejudecare).

În privinţa cheltuielilor de judecată încuviinţate de instanţa de apel pârâtei, în suma de 10.000 RON - cheltuieli aferente primului ciclu procesual - cheltuieli care reflectă doar onorariul avocaţial al apărătorului pârâtei, recurenta consideră că, de asemenea, instanţa de apel a aplicat în mod eronat dispoziţiile art. 274 şi 276 C. proc. civ.

În situaţia admiterii apelului, în sensul admiterii în parte a cererii de chemare în judecată - situaţie în care tot pârâta a căzut în pretenţii - instanţa avea posibilitatea să diminueze cheltuielile de judecată încuviinţate de prima instanţă, însă în limitele legale, deci doar prin cenzurarea cheltuielilor cu onorariul avocaţial, şi eventual, să compenseze cu cheltuielile de judecată făcute de pârâta în apel/primul ciclu procesual, având în vedere şi împrejurarea că s-au admis recursuri ambelor părţilor.

În opinia recurentei, în niciun caz nu poate fi justificată o atare diferenţă între cheltuielile încuviinţate UPFR şi cele încuviinţate pârâtei, în condiţiile în care, în definitiv, a căzut în pretenţii, fiind obligată la plata remuneraţiei. Chiar dacă, în apel a fost înlăturată o perioadă prescrisă, acest fapt nu echivalează cu o prestaţie mai puţin oneroasă din partea persoanelor implicate (avocaţi şi experţi), mai ales în condiţiile în care teza rejudecării cauzei a avut în vedere motivele de recurs admise de instanţa şi care au presupus refacerea, pentru a treia oară, a raportului de expertiză contabilă.

Este nedrept ca UPFR să fie obligată la plata a 10.000 RON cheltuieli de judecată pentru pârâtă, în condiţiile în care, deşi i-a fost admis în parte apelul, pârâta a căzut în pretenţii pe fond, fiind obligată la plata remuneraţiei.

Activitatea UPFR este una strict reglementată de legea dreptului de autor, inclusiv sub aspectul cheltuielilor pe care le poate efectua în vederea colectării remuneraţiilor, sumele avansate de UPFR în prezenta cauză - pentru asigurarea unei apărări corespunzătoare şi profesioniste - având ca premisă şi recuperarea lor în instanţa. Or, a fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, chiar şi ca urmare a compensării lor, deşi instanţa pe fond a admis pretenţii (fie ele şi-n parte), fără ca pârâta să aibă alte pretenţii afirmate în acţiune (eventual printr-o cerere reconvenţională - caz în care s-ar fi justificat aplicarea art. 276 C. proc. civ.), reprezintă o măsura nelegală şi contrară chiar dispoziţiilor legii drepturilor de autor (care prevăd un comision de maxim 15% pentru organismele de gestiune colectivă din sumele astfel recuperate).

Recurenta-reclamantă UPFR a formulat întâmpinare la motivele de recurs ale pârâtei, solicitând respingerea căii de atac declarate de aceasta, pentru motivele arătate în cuprinsul întâmpinării.

De asemenea, şi recurenta-pârâtă S.C. A. S.A. a formulat întâmpinare la motivele de recurs ale reclamantei, solicitând respingerea recursului părţii adverse ca nefondat.

În această etapă procesuală nu a fost administrată proba cu înscrisuri noi, singura probă permisă de art. 305 C. proc. civ.

Recursurile formulate sunt fondate numai în partea referitoare la soluţionarea cererii accesorii privind acordarea cheltuielilor de judecată, astfel încât vor fi admise doar în aceste limite, potrivit celor ce urmează.

1. Recurenta-pârâtă, în recursul propriu, s-a întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ.

a) Într-o primă critică recurenta-pârâtă pretinde că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a noţiunii de "comunicare publică" prevăzută în art. 1065 şi art. 15 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, astfel cum această noţiune a fost stabilită prin jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Prealabil, se impune precizarea că recursul este o cale extraordinară de atac ce permite instanţei de recurs doar o cenzură de legalitate a hotărârii atacate, pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar nu şi pe aspecte ce privesc temeinicia deciziei instanţei de apel.

Recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a stabilit în mod greşit că datorează remuneraţia echitabilă prevăzută de art. 1065 din Legea nr. 8/1996, considerând că realizează comunicare publică de fonograme prin intermediul aparatelor de radio amplasate în autovehiculele sale.

Pentru o atare concluzie, recurenta pretinde că, în interpretarea noţiunii de comunicare publică, instanţa de apel a avut în vedere criterii şi hotărâri CJUE care nu sunt incidente în prezenta cauză, nu a aplicat doar jurisprudenţa relevantă a CJUE, ci şi alte criterii care au fost stabilite în cauze privind Directiva 2001/29, neaplicabile în prezenta pricină.

Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a avut în vedere incidenţa fie a Directivei 2001/29 privind armonizarea anumitor aspecte ale drepturilor de autor şi drepturilor conexe în societatea informaţională, fie a Directivei 92/100 privind dreptul de închiriere şi de împrumut şi anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietăţii intelectuale (Directivă abrogată şi codificată de Directiva 2006/115, intrată în vigoare la 16 ianuarie 2007), ci s-a raportat la principiul interpretării conforme a dispoziţiilor din dreptul naţional, în îndeplinirea obligaţiei instanţei naţionale de a se referi la conţinutul şi finalitatea unei directive atunci când interpretează şi aplică normele relevante de drept intern.

Se constată că deşi recurenta a susţinut că instanţa de apel, în interpretarea noţiunii de comunicare publică, s-a raportat la criterii şi hotărâri pronunţate de CJUE în interpretarea Directivei 2001/29, aceasta nu a indicat criteriile excedentare sau străine noţiunii de comunicare publică în contextul Directivei 92/100 şi proprii noţiunii în discuţie exclusiv în contextul Directivei 2001/29, care să fi fost luate în considerare de curtea de apel şi, ca efect al aplicării acestora, care să fi condus la stabilirea unei concluzii greşite în ceea ce priveşte calificarea activităţii recurentei-pârâte ca incumbând şi o comunicare publică de fonograme publicate în scop comercial, cu consecinţa obligării sale la achitarea remuneraţiei echitabile datorate producătorilor de fonograme.

Fără a se relua întregul raţionament al instanţei de apel referitor la verificarea criteriilor desprinse din jurisprudenţa relevantă a CJUE în interpretarea noţiunii de comunicare publică, Înalta Curte constată că in mod corect au fost identificate de către curtea de apel aceste criterii şi s-a făcut o corectă aplicare a acestora la circumstanţele particulare ale speţei, în coordonatele desprinse din hotărârile date de instanţa Uniunii.

Modalitatea în care instanţa de apel a apreciat cu privire la aplicarea lor efectivă în speţă reprezintă însă o chestiune ce ţine de temeinicia deciziei recurate, astfel încât, Înalta Curte nu va putea realiza o reapreciere a acestora.

Din perspectiva legalităţii însă, Înalta Curte constată că instanţa de apel a realizat distincţia necesară între natura juridică diferită a dreptului reglementat de art. 3 alin. (1) din Directiva 2001/29 şi, respectiv de art. 8 alin. (2) din Directiva 2006/115.

Astfel, articolul 3 din Directiva 2001/29 prevede:

"(1) Statele membre prevăd dreptul exclusiv al autorilor de a autoriza sau de a interzice orice comunicare publică a operelor lor, prin cablu sau fără cablu, inclusiv punerea la dispoziţia publicului a operelor lor, astfel încât oricine să poată avea acces la acestea din orice loc şi în orice moment."

Iar articolul 8 alin. (2) din Directiva 2006/115 stabileşte:

"Statele membre prevăd un drept pentru a asigura că o remuneraţie echitabilă unică este plătită de utilizator atunci când o fonogramă publicată în scopuri comerciale sau o reproducere a acestei fonograme este utilizată în scopul unei radiodifuzări prin intermediul undelor radioelectrice sau pentru orice comunicare publică şi că această remuneraţie este repartizată între artiştii interpreţi sau executanţi şi producătorii de fonograme în cauză. În absenţa unui acord între artiştii interpreţi sau executanţi şi producătorii de fonograme, statele membre pot stabili condiţiile repartizării remuneraţiei între aceştia."

Astfel cum CJUE a constatat în paragrafele 74-76 din hotărârea pronunţată în cauza C-135/10, SCF împotriva Marco Del Corso:

"Din compararea articolului 3 alin. (1) din Directiva 2001/29 cu articolul 8 alin. (2) din Directiva 92/100 rezultă că noţiunea "comunicare publică" din cuprinsul acestor dispoziţii este utilizată în contexte care nu sunt identice şi privesc finalităţi care, deşi sunt, desigur, similare, sunt totuşi parţial divergente.

Astfel, autorii dispun, în temeiul articolului 3 alin. (1) din Directiva 2001/29, de un drept cu caracter preventiv care le permite să se interpună între eventualii utilizatori ai operelor lor şi comunicarea publică pe care aceşti utilizatori ar putea urmări să o efectueze, în scopul de a o interzice. În schimb, artiştii interpreţi sau executanţii şi producătorii de fonograme beneficiază, în temeiul articolului 8 alin. (2) din Directiva 92/100, de un drept cu caracter compensator care nu poate fi exercitat înainte ca o fonogramă publicată în scopuri comerciale sau o reproducere a acestei fonograme să fi fost deja utilizată pentru o comunicare publică de către un utilizator.

Rezultă, în ceea ce priveşte în special articolul 8 alin. (2) din Directiva 92/100, pe de o parte, că această dispoziţie implică o apreciere individualizată a noţiunii de "comunicare publică". Situaţia este aceeaşi în cazul identităţii utilizatorului şi al problemei privind utilizarea fonogramei în cauză."

Aceeaşi apreciere a fost formulată de instanţa europeană şi în hotărârile date în cauze în care s-a pus problema interpretării noţiunii de "comunicare publică" din cele două directive, sens în care instanţa de apel în mod pertinent a invocat Hotărârea Football Association Premier League Ltd. şi alţii, Hotărârea din în cauza C-403/08 şi C-429/08, Hotărârea GEMA din cauza C-117/15 etc.), jurisprudenţă din care reiese fără niciun dubiu că interpretarea noţiunii de comunicare publică trebuie să aibă aceeaşi semnificaţie în contextul ambelor directive.

De exemplu, în parag. (188) din hotărârea dată în cauza C-403/08 şi C-429/08, precum şi în parag. (28) din Hotărârea GEMA din cauza C-117/15 s-a menţionat: "În aceste condiţii, şi ţinând seama de cerinţele unităţii şi coerenţei ordinii juridice a Uniunii, noţiunile utilizate de Directivele 2001/29 şi 2006/115 trebuie să aibă aceeaşi semnificaţie, cu excepţia situaţiei în care legiuitorul Uniunii a exprimat, într‑un anumit context legislativ, o voinţă diferită."

Pe de altă parte, în paragrafele 33 şi 34 din hotărârea din cauza C-117/15, instanţa Uniunii a apreciat: " (...) într‑o cauză precum cea din litigiul principal, referitoare la difuzarea de emisiuni televizate despre care se afirmă că afectează nu doar dreptul de autor, ci şi, printre altele, drepturile artiştilor interpreţi sau executanţi ori ale producătorilor de fonograme, trebuie aplicate atât articolul 3 alin. (1) din Directiva 2001/29, cât şi articolul 8 alin. (2) din Directiva 2006/115, conferind noţiunii "comunicare publică", care se regăseşte în cuprinsul acestor două dispoziţii, o semnificaţie identică.

Această noţiune trebuie, aşadar, apreciată potrivit aceloraşi criterii pentru a evita în special interpretări contradictorii şi incompatibile între ele, în funcţie de dispoziţia aplicabilă."; aceeaşi apreciere este efectuată de CJUE şi în parag. (70) din Hotărârea din cauza C-135/10.

În acest context, Înalta Curte constată că instanţa de apel a identificat şi aplicat în mod corect criteriile de apreciere a actului de comunicare publică a unor fonograme publicate în scop comercial, apt să antreneze obligaţia de plată a remuneraţiei unice echitabile, criterii dezvoltate în jurisprudenţa CJUE:

- actul de "comunicare": în esenţă, orice transmitere a fonogramelor deliberată, voluntară, indiferent de mijlocul sau de procedeul tehnic utilizat - a se vedea, de exemplu, parag. (82) din cauza C-135/10, par. 38 din Hotărârea din cauza GEMA, C-117/15;

- comunicare care să fie destinată unui "public": noţiunea de "public" priveşte un număr nedeterminat de potenţiali destinatari şi presupune, totodată, existenţa unui număr de persoane destul de important (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 decembrie 2006, SGAE, C‑306/05, paragrafele 37 şi 38); pe de o parte, Curtea a subliniat, în legătură cu caracterul "nedeterminat" al publicului, că este vorba despre a face o operă perceptibilă în orice mod corespunzător unor "persoane, în general", în opoziţie cu anumite persoane care aparţin unui grup privat; un astfel de număr presupune "un anumit prag de minimis", ceea ce a determinat‑o să nu califice drept "public" o pluralitate prea mică sau nesemnificativă de persoane interesate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 martie 2012, SCF, C‑135/10, paragrafele 83- 86); pentru a determina numărul acestor destinatari, trebuie să se ţină cont de efectul cumulativ care rezultă din punerea la dispoziţie a operelor în favoarea potenţialilor destinatari (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 7 decembrie 2006, SGAE, C‑306/05, parag. (39), par. 87 din C-135/10). În această privinţă, este relevant să se ştie câte persoane au acces în paralel şi succesiv la aceeaşi operă [a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 15 martie 2012, Phonographic Performance Ireland, C‑162/10, parag. (35) etc.)

- acest public să fie unul "nou": un public care nu era luat în considerare de titularii de drepturi asupra operelor protejate atunci când aceştia au autorizat utilizarea lor prin comunicarea publică iniţială (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 7 decembrie 2006, SGAE, C‑306/05, par. 40 şi 42, precum şi Hotărârea din 4 octombrie 2011, Football Association Premier League şi alţii, C‑403/08 şi C‑429/08, par. 197, C-117/15 par. 46-48 etc.);

Înalta Curte constată, contrar celor susţinute de către recurenta-pârâtă că acest criteriu al "publicului nou" este aplicabil şi speţei de faţă în analiza juridică a conceptului de comunicare publică în raport cu conduita recurentei, întrucât, astfel cum s-a arătat, noţiunea de comunicare publică nu are o semnificaţie juridică diferită după cum este utilizată în contextul Directivei 2001/29 ori în cel al Directivei 92/100; prin urmare, în mod corect instanţa de apel a luat în considerare şi a analizat şi acest criteriu, constatând, totodată că apelanta-pârâtă nu a formulat critici în calea devolutivă de atac cu privire la acesta.

- în sfârşit, "caracterul lucrativ" al comunicării, caracter care, deşi nu este în mod cert determinant pentru calificarea unei astfel de difuzări drept comunicare publică, nu este totuşi irelevant (par. 49 - 50 din Hotărârea din cauza C-117/51; par. 88-90 din Hotărârea dată în cauza C-135/10; Hotărârea din 4 octombrie 2011, Football Association Premier League şi alţii, C‑403/08 şi C‑429/08, par. 204; par. 36 şi 42 din Hotărârea dată în cauza C-162/10 etc.).

Recurenta-pârâtă critică în mod nefondat statuarea instanţei de apel (în sensul jurisprudenţei CJUE, de altfel) lipsa caracterului determinant al caracterului lucrativ al comunicării publice; în plus, susţine că o atare concluzie a curţii de apel decurge din înţelesul diferit al noţiunii de "comunicare publică" în contextul Directivei 2001/29 (neaplicabilă speţei, în opinia sa), faţă de cel al Directivei 92/100, ceea ce nu poate fi reţinut; astfel cum s-a arătat, recurenta susţine în mod nefondat o distincţie care nu se regăseşte în jurisprudenţa relevantă a CJUE.

Pe de altă parte, Înalta Curte observă că recurenta-pârâtă a conceput critici prin care tinde la reaprecierea materialului probator administrat în cauză în aplicarea fiecăruia dintre criteriile jurisprudenţiale anterior enunţate, ceea ce nu poate fi primit în această etapă procesuală, astfel încât, aceste argumente nu vor fi analizate.

Prin urmare, faţă de cele anterior menţionate, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel, cu observarea şi aplicarea tuturor criteriilor de interpretare a noţiunii de "comunicare publică" în contextul jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, a calificat în mod corect ca fiind comunicare publică de fonograme publicate în scop comercial, activitatea pârâtei de a le utiliza, prin intermediul aparatelor de radio cu care sunt dotate autovehiculele aflate în exploatarea sa, utilizare destinată pasagerilor săi.

b) şi c) Într-o a doua critică, recurenta-pârâtă a susţinut greşita interpretare şi aplicare a 1206 alin. (1) C. civ. în stabilirea concluziei mărturisirii judiciare cu privire la un aspect esenţial al cauzei - calitatea sa de utilizator de fonograme - din evaluarea celor afirmate în cuprinsul întâmpinării depuse la prima instanţă.

Cu privire la acest aspect, din cuprinsul întâmpinării formulate la cererea de chemare în judecată, Înalta Curte constată că acesta este semnată de persoana care s-a pretins reprezentantul legal al societăţii pârâte (ing. Iliescu Marius), iar nu de către un terţ (avocat sau un alt reprezentant convenţional al persoanei juridice) pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 1206 alin. (1) C. civ., astfel încât să fie necesar un mandat special cu privire la efectuarea mărturisirii.

În consecinţă, Înalta Curte va înlătura ca nefondată această critică a recurentei, întrucât reprezentantul legal sau statutar al unei societăţi pe acţiuni în condiţiile Legii nr. 31/1990, acţionează în numele şi pe seama societăţii pe care o reprezintă, nefiind un terţ faţă de aceasta.

Mai mult decât atât, se constată că instanţa de apel, în rejudecare, în analiza criticii de netemeinicie susţinute de pârâtă prin care a invocat împrejurarea că reclamanta nu a administrat probe din care să reiasă comunicarea publică de fonograme în mijloacele de transport deţinute de aceasta, a înlăturat-o ca nefondată, bazându-se însă nu numai pe această mărturisire judiciară, ci prin coroborarea acesteia şi cu alte probe: proba cu înscrisuri (certificatele de clasificare emise de RAR pentru parcul de autovehicule aparţinând apelantei-pârâte) şi prezumţia judecătorească (de folosire a fonogramelor) dedusă din faptul că apelanta-pârâtă s-a conformat normelor care reglementează autorizarea mijloacelor de transport persoane şi şi-a dotat autovehiculele cu instalaţii de sonorizare: din adresele comunicate de Registrul Auto Român - filele 93-98 vol. I, dosar nr. x/2009, instanţa de apel a reţinut că apelanta-pârâtă S.C. A. S.A. a fost cea care a solicitat RAR eliberarea certificatelor de clasificare pe stele şi pe categorii; în acelaşi context, proba cu contractele de muncă ale angajaţilor pârâtei a fost înlăturată ca neconcludentă, în absenţa datei certe a acestora de natură a le face opzabile şi reclamantei.

Recurenta a susţinut că prin întâmpinarea de la prima instanţă a afirmat doar faptul că are calitatea de "consumator de muzică pusă la dispoziţie de posturile de radio care emit prin satelit sau prin unde"; prin urmare, a susţinut un argument potrivit căruia în cazul fonogramelor comunicate prin intermediul posturilor de radio, remuneraţia echitabilă este datorată numai de organismele de radiodifuziune, iar nu şi de către persoanele care recepţionează posturile de radio.

În ceea ce priveşte semnificaţia pe care instanţa de apel a acordat-o menţionatei afirmaţii din cuprinsul întâmpinării, Înalta Curte nu poate face o reaprecierea a acesteia, întrucât temeinicia deciziei recurate nu poate constitui obiect al cenzurii instanţei de recurs.

Printr-o a treia critică formulată de recurenta-pârâtă, aceasta susţine şi greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1203 C. civ. referitoare la prezumţia judiciară.

Prezumţia judiciară reprezintă un mijloc de probă prevăzut de lege, care este la îndemâna judecătorului pricinii şi constă în concluzia pe care acesta o stabileşte pornind de la un fapt vecin şi conex cunoscut cu privire la faptul necunoscut şi care se tinde a fi dovedit.

Ca atare, exclusiv din perspectiva legalităţii, instanţa de recurs constată numai dacă prin decizia criticată judecătorul pricinii a respectat acest mecanism legal de construire a prezumţiei judiciare, iar nu şi modalitatea de apreciere a faptului vecin şi conex şi a aptitudinii lui de a naşte probabilitatea contestată de către recurentă, întrucât, din nou, s-ar exercita o cenzură de temeinicie, ceea ce nu îi este permis.

În consecinţă, aceste două critici întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., vor fi înlăturate ca nefondate.

d) Prin următoarea critică, recurenta-pârâtă, pe temeiul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., susţine greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 3 din O.U.G. nr. 109/2005 privind transporturile rutiere, în ceea ce priveşte calificarea autovehiculelor sale în autobuze şi autocare, argumentarea instanţei de apel fiind, în opinia sa şi contradictorie.

Sub un prim aspect recurenta susţine că instanţa de apel, în rejudecare, a stabilit prin încheierile de şedinţă din 5.10.2016 şi 25.01.2017 că stabilirea naturii juridice a autovehiculelor deţinute de pârâtă urmează a se realiza în temeiul dispoziţiilor art. 3 din O.U.G. nr. 109/2005, iar nu în baza Ordinelor nr. 254/1996 şi 458/2002, în timp ce prin decizia pronunţată pe fondul cauzei curtea de apel a aplicat chiar prevederile Ordinelor nr. 254/1996 şi nr. 458/2002, pe care le declarase neincidente; în aplicarea acestor dispoziţii legale, a concluzionat că autobuzele identificate în adresa RAR nr. 787 din 09 februarie 2017 ca fiind autobuze M3 clasa a III-a trebuie considerate drept autocare şi nu autobuze.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că, într-adevăr, prin încheierea de şedinţă din 5.10.2016, instanţa de apel a stabilit că se va proceda la încadrarea autovehiculelor deţinute de către pârâtă în autobuze şi autocare în baza criteriilor legale stabilite prin dispoziţiile art. 3 alin. (1) pct. 4 şi 6 din O.U.G. nr. 109/2005, iar prin încheierea de şedinţă din 25.01.2017, urmare a disputei dintre părţi cu privire la încadrarea în categoria autobuzelor sau a autocarelor a unui număr de 41 autovehicule din totalul celor 66 deţinute de către pârâtă, în vederea efectuării raportului de expertiză contabilă încuviinţat în cauză, s-a dispus emiterea unei adrese la Registrul Auto Român pentru a se oferi clarificări cu privire la clasificarea ce interesa în cauză, Registrul Auto Român fiind autoritatea cu atribuţii în materie, potrivit dispoziţiilor Ordinului nr. 458/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice privind clasificarea pe categorii a autobuzelor şi a microbuzelor utilizate pentru transportul rutier naţional de persoane prin servicii regulate.

Acestei solicitări a instanţei, Registrul Auto Român a răspuns prin adresa 787 din 09 februarie 2017 .

Analizând aceste măsuri ale instanţei de apel din perspectiva criticilor susţinute de recurentă, Înalta Curte constată că nu se verifică ipoteza motivului de recurs de la art. 304 pct. 7 C. proc. civ., motiv care, în esenţă, priveşte argumentarea prezentată de instanţă în cuprinsul hotărârii recurate, iar nu pretinse contradicţii între măsurile dispuse pe parcursul judecăţii (măsuri care trebuie să satisfacă poziţia procesuală a fiecărei părţi, părţi care, de regulă, sunt pe poziţii adverse) şi expunerea raţionamentului logico-juridic pentru motivarea soluţiei adoptate.

Mai mult decât atât, Înalta Curte constată că prin încheierea de şedinţă din 5.10.2016, curtea de apel nu a făcut nicio referire la Ordinele nr. 458/2002 sau nr. 254/1996.

În plus, O.U.G. nr. 109/2005 - actul normativ de referinţă - şi Ordinul nr. 458/2002 nu reprezintă temeiuri juridice care se exclud, ci, dimpotrivă au forţă juridică diferită, de subordonare, Ordinul emis de ministrul lucrărilor publice, transporturilor şi locuinţelor fiind un act administrativ normativ emis în organizarea aplicării legii.

Instanţa de apel nu a făcut aplicarea Ordinului nr. 254/1996 întrucât acesta are un alt obiect de reglementare, anume de aprobare a Normelor metodologice privind clasificarea autocarelor utilizate pentru transporturi turistice în trafic intern şi international şi pentru transporturi publice de persoane în trafic international, aşadar, un obiect străin de circumstanţele particulare ale speţei, în condiţiile în care recurenta-pârâtă este concesionară a gestiunii serviciului de transport public judeţean, nedesfăşurând activităţi de transport turistic în trafic intern şi international.

Prin urmare, curtea de apel în mod legal s-a raportat la definiţia legală a autobuzului şi autocarului redată în conţinutul art. 3 alin. (1) pct. 4 şi 6 din O.U.G. nr. 109/2005 şi, constatând lipsa de armonizare a legislaţiei în materia trasporturilor rutiere şi în materia protecţiei drepturilor de autor şi a drepturilor conexe, şi prin raportare şi la relaţiile furnzate de RAR, a procedat la calificarea unui număr de 39 de autovenicule ca fiind autocare, şi a unui număr de 2 autovehicule ca fiind autobuze, respectiv a autovehiculelor cu privire la care părţile au avut opinii divergente.

Înalta Curte apreciază că este lipsită de relevanţă împrejurarea semnalată de către recurenta-pârâtă cu referire la adresa furnizată de RAR, în sensul că această autoritate s-a raportat la anumite Regulamente Europene ulterioare perioadei de referinţă ce interesează litigiul de faţă - august 2006-decembrie 2010, anume Regulamentul 678/2011- UE partea A şi Regulamentul 107 CEE - ONU), ceea ce a atras referirea la standardul de clasificare folosit în acestea, respectiv autobuze M 3 clasa a II-a şi autobuze M 3 clasa a III-a.

Din perspectiva criteriilor legale enunţate de art. 3 alin. (1) pct. 3 şi 6 din O.U.G. nr. 109/2005, esential este că, potrivit menţiunilor RAR, autobuzele M 3 clasa a II-a au corespondent în noţiunea vehiculelor construite în special pentru transportul pasagerilor aşezaţi pe scaune şi proiectate să permiăt transportul pasagerilor în picioare pe culoarul central şi/sau într-o zonă mai mică sau egală cu două scaune duble, în timp ce autobuzele M 3 clasa a III-a reprezintă vehicule construite exclusiv pentru transportul pasagerilor aşezaţi pe scaune.

Ca atare, diferenţa de substanţă între categoria autobuzelor şi cea a autocarelor este aceea că, din punct de vedere contructiv, autobuzele permit şi transportul persoanelor în picioare (criteriu ce se regăseşte în art. 3 pct. 4 din O.U.G. nr. 109/2005), în timp ce autocarele, constructiv, sunt tot autobuze însă destinate exclusiv pentru transportul pasagerilor pe scaune, ceea ce din punct de vedere legal corespunde criteriului ce se regăseşte în art. 3 pct. 6 din O.U.G. nr. 109/2005, la care se adaugă şi celelalte criterii enunţate de acelaşi text, de natură a influenţa însă doar categoria de confort şi clasificarea pe niveluri de confort oferit pasagerilor (clasificare pe stele), iar nu însăşi includerea lor în categoria autocarelor; mai mult decât atât, privite comparativ, chiar şi din punct de vedere al definiţiei legale, cele două noţiuni - autobuze/autocare, se află într-un raport de la gen la specie.

În consecinţă, Înalta Curte constată că în deplina respectare a criteriilor legale prevăzute de art. 3 alin. (1) pct. 4 şi 6 din O.U.G. nr. 109/2005, curtea de apel a stabilit obiectivele expertizei contabile în raport de Metodologia incidentă pentru perioada în litigiu (fie Decizia ORDA nr. 244/2005, fie Decizia nr. 399/2006), pe baza sumelor forfetare prevăzute de acestea şi în funcţie de categoria şi clasa autovehiculului: 27 autobuze - dintre care 25 necontestate de părţi şi 2 decurgând din calificarea dată de instanţă pe baza textelor analizate şi a relaţiilor furnizate de RAR - şi 39 autocare, corect calificate, la rândul lor, în aceeaşi modalitate.

Înalta Curte urmează a înlătura ca nefondate şi criticile recurentei-pârâte prin care s-a învederat că instanţa de apel i-a respins, prin încheierea din 15.02.2017, cererea de emitere a unei noi adrese către RAR prin care să fie lămurită noţiunea de autocar şi prin raportare la celelalte criterii cumulative prevăzute de O.U.G. nr. 109/2005, precum şi cererea de repunere a cauzei pe rol ca urmare a primirii unui răspuns edificator de la RAR, în opinia sa, în baza unor demersuri proprii, întrucât aceste măsuri dispuse de curtea de apel ţin de atributul de apreciere al instanţei, atribut ce nu poate fi obiect al cenzurii instanţei de recurs.

În plus, astfel cum s-a arătat anterior, curtea de apel a avut la dispoziţia sa suficiente probe pentru o corectă şi completă soluţionare a cauzei şi lămurirea tuturor problemelor de drept care s-au cerut a fi clarificate în speţă; prin urmare, nici din perspectiva stabilirii unei situaţii de fapt incomplete a pricinii nu poate fi luată în considerare de Înalta Curte soluţia de casare cu trimitere spre rejudecarea apelului, soluţie ce se desprinde din interpretarea per a contrario a prevederilor art. 314 C. proc. civ.

e) Recurenta-pârâtă a criticat decizia şi pentru aceea că instanţa de apel a acordat reclamantei şi daune-interese moratorii în sumă de 4.300,68 RON, susţinând că întrucât creanţa acesteia nu era certă, lichidă şi exigibilă până la pronunţarea soluţiei definitive în cauza de faţă, aceste daune nu puteau fi acordate.

Nici această critică nu este fondată.

Referitor la daunele-interese moratorii, Înalta Curte, în primul rând, constată că instanţa de apel a respins apărarea pârâtei în sensul că în cauză ar fi operantă răspunderea contractuală, iar nu răspunderea civilă delictuală.

Pe de altă parte, perioada în litigiu se circumscrie intervalului august 2006-decmbrie 2010.

Ca atare, daunele-interese moratorii au fost stabilite în baza a două calcule diferite, prevăzute de Metodologiile incidente: astfel, pentru intervalul august 2006 - decembrie 2006 s-a făcut aplicarea punctului 11 din Decizia ORDA nr. 244/2005, acestea fiind acordate sub forma penalităţilor de 0,1% aferente sumelor neachitate la termen, pe zi de întrârziere; iar pentru intervalul ianuarie 2007 - decembrie 2010, s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţiile băneşti, având în vedere că Decizia ORDA nr. 399/2006 nu mai prevedea aceste penalităţi de întârziere; totodată, se constată că aceste criterii pentru determinarea daunelor-interese moratorii au fost indicate, potrivit art. 139 din Legea nr. 8/1996, de către reclamantă pentru repararea prejudiciilor cauzate pentru fapta ilicită a pârâtei, faptă ilicită constând în efectuarea de acte de comunicare publică de fonograme publicate în scop comercial către pasagerii săi, în cadrul autovehiculelor pe care le deţine şi exploatează, fără plata remuneraţiei unice echitabile datorate potrivit art. 1065 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 8/1996.

Recurenta a susţinut că dobânzile moratorii pot fi acordate doar în cazul în care obligaţia principală nu este îndeplinită la scadenţă, deci, doar în cazul obligaţiilor exigibile, iar remuneraţia echitabilă ce urmează a fi stabilită de către o instanţă de judecată nu reprezintă o sumă certă, lichidă şi exigibilă până la momentul pronunţării deciziei definitive şi irevocabile.

Contrar celor susţinute de recurentă, Înalta Curte reţine că temeiul angajării răspunderii pârâtei a fost unul delictual, astfel cum s-a arătat, iar în cadrul răspunderii civile delictuale debitorul este de drept în întârziere de la data săvârşirii faptei, iar nu de la data cuantificării prejudiciului.

În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 1088 alin. (2) C. civ.

Astfel, art. 1088 C. civ. prevede: "(1) La obligaţiile care au ca obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerţ, de fidejusiune şi societate.

(2) Aceste daune-interese se cuvin fără ca creditorul să fie ţinut a justifica despre vreo pagubă; nu sunt debite decât din ziua cererii de chemare în judecată, afară de cazurile în care, după lege, dobânda curge de drept."

f) S-a criticat de către recurentă şi acordarea cumulată de către instanţa de apel a dobânzii legale cu actualizarea cu rata inflaţiei a sumei datorate.

Nu va fi reţinută ca fondată nici această critică, întrucât instanţa de apel în mod legal a arătat că aceste două componente ale prejudiciului reclamantei au o natură juridică diferită, iar posibilitatea cumulării acestora ţine de aplicarea principiului reparării integrale a prejudiciului, operant în material răspunderii civile delictuale.

În plus, Înalta Curte constată că asupra acestei chestiuni privind cumulul între dobânda legală (lucrum cessans) şi actualizarea unei creanţe cu rata inflaţiei (damnum emergens) a fost dezlegată, pe cale incidentală, cu titlu obligatoriu pentru instanţele judecătoreşti, prin Decizia nr. 2/2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, raţionament ce este aplicabil, mutatis mutandis, şi în soluţionarea cauzei de faţă.

Edificator sub aspectul ce interesează această critică, în cuprinsul acestei decizii, s-a arătat: "(…) prejudiciul cuprinde atât pierderea efectiv suferită de creditor (damnum emergens), cât şi beneficiul de care acesta este lipsit (lucrum cessans). Potrivit aceloraşi dispoziţii, în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu.

În cazul dat, pierderea efectiv suferită de creditor, ca prim element de reparare integrală a prejudiciului, este remediată prin măsura prevăzută de art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 71/2009, constând în actualizarea sumelor stabilite prin titlul executoriu cu indicele preţurilor de consum.

Însă principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, ca efect al executării eşalonate a titlurilor executorii, impune şi remedierea celui de-al doilea element constitutiv al prejudiciului, prin acordarea beneficiului de care a fost lipsit (lucrum cessans), respectiv daune-interese moratorii, sub forma dobânzii legale."

Ulterior, această posibilitate de cumulare a celor două componente distincte ale prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită a fost consacrată şi în planul dreptului pozitiv, prin adoptarea de către legiuitor unor norme explicite în acest sens: de exemplu, art. 15 alin. (4) şi (5) din O.U.G. nr. 57/2015, art. 13 alin. (4) şi (5) din O.U.G. nr. 99/2016 etc.

g) Înalta Curte urmează a primi însă, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticile recurentei-pârâte cu privire la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ.

Astfel, se constată că instanţa de apel, în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., a acordat apelantei-pârâte suma de 530,34 RON cheltuieli de judecată aferente etapei procesuale a rejudecării apelului, reţinând ca dovezi facturile depuse la filele 255 şi 257, dosar apel rejudecare.

Potrivit normei invocate, partea care a căzut în pretenţii, va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.

Or, apelanta-pârâtă a depus în faţa instanţei de apel nu numai dovezile de la filele 255 şi 257 pentru cheltuieli de judecată în suma acordată (530,34 RON), ci şi pe cele de la fila 253 (factura din 2 septembrie 2016 emisă pentru onorariu de avcat), precum şi dovada achitării acestuia, la fila 254 (transfer bancar din 6.09.2016), pentru suma de 10.693,20 RON, sumă exclusă în mod nelegal de instanţa de apel din perspectiva aplicării art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) şi (3) rap. la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul pârâtei pentru cel din urmă motiv, sens în care decizia recurată va fi modificată în parte, astfel încât intimata-reclamantă va fi obligată la suportarea integrală a cheltuielilor de judecată efectuate de către apelantă cu ocazia rejudecării apelului (11.223,54 RON) în care a fost parte câştigătoare (pretenţiile reclamantei fiind reduse pentru o perioadă semnificativă - anul 2000 - august 2006, ca efect al admiterii apelului), iar nu numai a sumei de 530,34 RON.

2. Recursul reclamantei va fi admis în limitele ce se vor arăta, criticile acesteia, întemeiate pe motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., fiind circumscrise exclusiv cererii accesorii privind cheltuielile de judecată pe care le-a efectuat în cauză şi care nu i-au fost integral acordate pentru rejudecarea apelului, precum şi pentru toate fazele procesuale anterioare, în calitatea sa de parte câştigătoare a procesului.

Înalta Curte constată că deşi recurenta-reclamantă pretinde acordarea cheltuielilor de judecată pe care le-a efectuat în toate fazele procesuale, cererea acesteia nu se justifică pe temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ. decât doar în ceea ce priveşte cheltuielile efectuate la prima instanţă, însă şi acestea, în limita temeiniciei pretenţiilor ce i-au fost admise, aşadar, cu aplicarea dispoziţiilor art. 276 C. proc. civ.

Astfel, reclamanta a formulat cererea de chemare în judecată prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri constând în echivalentul remuneraţiilor unice echitabile datorate de aceasta pentru comunicarea publică de fonograme publicate în scop comercial pentru perioada 2000 - decembrie 2010 (un interval de 10 ani), în timp ce aceste pretenţii s-au dovedit a fi întemeiate numai în parte, şi anume pentru intervalul august 2006 - decembrie 2010 (aproximativ 4 ani).

Prin motivele de recurs recurenta-reclamantă a susţinut că la prima instanţă a efectuat cheltuieli de judecată în cuantum de 11.330 RON, în timp ce dovezile ce se regăsesc în dosar, privesc un cuantum total al cheltuielilor efectuate la prima instanţă de 8.030 RON; se impune precizarea că este lipsită de relevanţă împrejurarea că pârâta nu a constestat prin motivele de apel cuantumul acestor cheltuieli acordate de reclamantei de roima instanţă, întrucât, prin admiterea apelului, schimbându-se soluţia primei instanţe cu privire la cererea principală, a devenit necesară reformarea sentinţei şi cu privire la soluţia dată cererii accesorii de acordare a cheltuielilor de judecată, cerere care nu are o existenţă de sine stătătoare.

Această dispoziţie de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 11.330 RON din sentinţa civilă nr. 763 din 10 aprilie 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost reformată în calea de atac - apel în rejudecare (decizia pronunţată în apel, în primul ciclu procesual, fiind casată prin admiterea recursurilor, rămânând, aşadar, fără niciun efect în cauză, din acest punct de vedere) - astfel că, instanţa de apel a acordat reclamantei suma de 3.000 RON cheltuieli de judecată corespunzătoare judecăţii în primă instanţă.

Având în vedere cele anterior arătate, prin aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (1) coroborate cu art. 276 C. proc. civ., Înalta Curte constată că reclamantei i se cuveneau cheltuieli de judecată în sumă de 3.212 RON corespunzătoare judecăţii în primă instanţă, iar nu de 3.000 RON cum a stabilit curtea de apel; contrar celor susţinute de recurentă, prevederile art. 276 C. proc. civ. sunt aplicabile nu numai atunci când părţile au formulat pretenţii reciproce, ci şi în cazul în care cererea de chemare în judecată a fost admisă numai în parte, cum este cazul în speţă.

Ca atare, contrar celor susţinute de reclamantă prin motivele de recurs, acordarea acestor cheltuieli de judecată nu decurge din cenzurarea, în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., a cheltuielilor pe care aceasta le-a efectuat (ceea ce ar fi fost o chestiune de apreciere), ci din admiterea în parte a pretenţiilor sale şi, în consecinţă, din aplicarea dispoziţiilor art. 276 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că nici cheltuielile de judecată efectuate în apel în primul ciclu procesual nu i se cuvin reclamantei, întrucât apelul promovat de pârâtă a fost admis, astfel încât, reclamanta era parte căzută în pretenţii şi, prin urmare, curtea de apel, prin decizia recurată, în mod legal a menţinut dispoziţia de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată efectuate de apelanta-pârâtă în sumă de 10.000 RON, având în vedere că atare dispoziţie nu a fost criticată de reclamantă prin recursul promovat împotriva deciziei pronunţate în apelul formulat în primul ciclu procesual împotriva deciziei civile nr. 426/A din 31.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Nici cheltuielile de judecată efectuate de reclamantă în cadrul recursului soluţionat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia civilă nr. 491 din 8 martie 2016 nu îi puteau fi acordate de instanţa de apel prin decizia recurată, întrucât prin menţionata decizie, au fost admise recursurile promovate de ambele părţi, dispunându-se casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, astfel încât, culpa procesuală a fiecărei părţi s-a anihilat.

Identică este concluzia şi cu privire la cheltuielile de judecată efectuate de reclamantă în rejudecarea apelului, finalizată prin decizia atacată cu prezentul recurs, întrucât apelul promovat de pârâtă a fost admis, iar în calea devolutivă de atac pretenţiile reclamantei au fost diminuate cu suma corespunzătoare celor prescrise; prin urmare, culpa procesuală se verifică, din nou, în sarcina reclamantei care a dedus judecăţii şi pretenţii prescrise şi care, admise fiind în mod nelegal în integralitatea lor de prima instanţă, au plasat-o pe pârâtă, cel puţin din acest punct de vedere, în poziţia de a promova calea de atac pentru valorificarea (şi a) excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

În consecinţă, Înalta Curte reţine caracterul fondat al recursului reclamantei numai în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată efectuate la prima instanţă, astfel încât decizia recurată va fi modificată în parte pentru acest motiv, în temeiaul art. 312 alin. (1) şi (3) rap. la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cu referire la art. 274 alin. (1) şi art. 276 C. proc. civ.

În temeiul art. 276 C. proc. civ., Înalta Curte va compensa cheltuielile de judecată efectuate de părţi şi în faza judecăţii recursurilor de faţă, întrucât reformarea deciziei recurate a privit cererile de acordare a cheltuielilor de judecată soluţionate de instanţa de apel, criticile ambelor părţi pe acest aspect, fiind primite, astfel încât, şi de această dată, culpa procesuală a fiecăreia a fost neutralizată de culpa celeilalte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România şi de pârâta S.C. A. S.A. împotriva deciziei nr. 484/A din 24 mai 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Modifică în parte decizia recurată, în sensul că:

Obligă pe pârâta S.C. A. S.A. la plata sumei de 3.212 RON către reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă.

Obligă pe intimata-reclamantă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România la 11.223,54 RON cheltuieli de judecată către apelanta-pârâtă S.C. A. S.A. în al doilea ciclu procesual, în apel.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Compensează cheltuielile de judecată efectuate de părţi în recurs.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 noiembrie 2017.