Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
I.1. Cadrul procesual
Recurenta-pârâtă A. S.R.L, Timişoara a învestit Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu un recurs împotriva Deciziei civile nr. 1/A din 9 ianuarie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara - Secţia a II-a Civilă.
La data de 19 decembrie 2017, recurenta a invocat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 şi a art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, solicitând sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia menţionată. Cererea a fost reiterată la data de 22 decembrie 2017.
În motivarea cererii, s-a arătat că, stabilindu-se un prag valoric pentru calea de atac a recursului, părţile sunt puse într-o situaţie diferită, fără o justificare rezonabilă. S-a mai arătat că deşi prevederea art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 a fost criticată şi în trecut, iar Curtea Constituţională a respins excepţiile de neconstituţionalitate cu privire la aceasta, respectiva normă este neconstituţională numai în măsura în care permite instanţelor de judecată să aplice în procesele în curs o prevedere a cărei neconstituţionalitate a fost constatată de către Curtea Constituţională.
Totodată, s-a susţinut că raţiunea normei de la art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1991 este aceea că dispoziţiile deja constatate ca fiind neconstituţionale nu mai produc efecte pe viitor, în consecinţă, o sesizare de neconstituţionalitate a acestora este lipsită de finalitate şi, pe cale de consecinţă, inadmisibilă. Cu toate acestea, în măsura în care ea ar permite instanţelor de judecată să aplice în procese în curs norma constatată ca neconstituţională, ea încalcă art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţia României, art. 6 şi art. 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituţie şi a art. 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului rezidă în aceea că norma de la art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 creează o discriminare aleatorie, deci lipsită de orice justificare obiectivă şi rezonabilă între persoane aflate în situaţii analoge. În acelaşi sens, s-a arătat că astfel cum rezultă din Raportul privind admisibilitatea recursului în dosarul x/2015 de pe rolul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deşi norma de la art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 a fost declarată neconstituţională, ea urmează să producă efecte în acest dosar, la mai bine de jumătate de an de la declararea neconstituţionalităţii. În acest fel, se creează o discriminare pe criterii aleatorii între reclamanţii care au invocat excepţia de neconstituţionalitate, în urma căreia s-a pronunţat Decizia 369/2017 şi recurenţii în toate dosarele soluţionate în apel după data publicării Deciziei 369/2017, că beneficiază de efectele deciziei şi recurenţii din alte dosare aflate în faza de recurs, însă în care părţile nu au mai reuşit să invoce excepţia de neconstituţionalitate la primul termen de judecată, aşa cum este cazul de faţă.
În motivarea sesizării, s-a susţinut că discriminarea sus-menţionată este lipsită de orice justificare obiectivă şi rezonabilă şi că, din punct de vedere obiectiv, nu există nicio diferenţă între autorii excepţiei de neconstituţionalitate admise şi ceilalţi recurenţi care ar fi urmat să invoce o astfel de excepţie de neconstituţionalitate.
Concluzionând, recurenta A. S.R.L. Timişoara a arătat că excepţia este admisibilă din perspectiva condiţiilor de la alin. (1), (2) şi (3) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992.
I.2. Hotărârea atacată
Prin Încheierea din 25 aprilie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul x/2015, s-a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, invocată de recurenta A. S.R.L. şi s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, invocată de aceeaşi recurentă.
Referitor la respingerea cererii de sesizare a instanţei de contencios constituţional, Înalta Curte a reţinut, în esenţă, că soluţia se impune, în raport cu prevederile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 şi cu faptul că, prin Decizia nr. 369/2017 Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a sintagmei "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv" cuprinse în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.
II. Cererea de recurs
Împotriva soluţiei date, prin decizia menţionată, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -Secţia a II-a civilă, cu privire la respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, a declarat recurs petenta A. S.R.L. Timişoara, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ.
Recurenta a reiterat criticile formulate pe fondul excepţiei de neconstituţionalitate în integralitatea sa, respectiv din perspectiva ambelor texte legale criticate şi a legăturii strânse dintre acestea şi a susţinut, în esenţă, că soluţia atacată este pronunţată cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti.
Consideră recurenta că prin analiza pe care a efectuat-o scindând solicitarea sa, instanţa de revizuire a excedat sfera controlului de admisibilitate, pronunţându-se implicit asupra temeiniciei excepţiei de neconstituţionalitate, ceea ce constituie atribuţia exclusivă a Curţii Constituţionale, care nu face parte din puterea judecătorească în sensul art. 126 alin. (1) din Constituţie.
În opinia autoarei căii de atac, se impunea trimiterea excepţiei de neconstituţionalitate în integralitate, deoarece finalitatea ei este clarificarea situaţiei hotărârilor judecătoreşti împotriva cărora s-a formulat recurs anterior publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 369/2007 a Curţii Constituţionale. Or, în ceea ce priveşte admisibilitatea excepţiei invocate, instanţa trebuia să aibă în vedere finalitatea acesteia, ce nu putea fi determinată numai printr-o interpretare literală.
S-a subliniat că aprecierea asupra neconstituţionalităţii trebuia să nu se realizeze in abstracto, ci era necesar să se ţină cont de efectele normelor criticate asupra situaţiilor concrete ivite în practică şi de raportul dintre acestea, în condiţiile în care, odată cu respingerea recursului, i s-a respins şi solicitarea de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la neconstituţionalitatea dispoziţiilor care ar fi făcut recursul admisibil, fiindu-i închisă orice cale procedurală ulterioară prin care să poată beneficia de eventualele efecte favorabile ale deciziei Curţii Constituţionale asupra art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.
În plus, recurenta a învederat că, în cazul în care se consideră că nu este admisibilă sesizarea Curţii Constituţionale cu privire la neconstituţionalitatea art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 şi această prevedere nu este dedusă controlului Curţii Constituţionale, se va considera că ea nu a fost invocată în speţa de faţă, astfel încât nu ar putea uza nici de remediul procesual al revizuirii prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ., ceea ce creează o situaţie injustă şi de neacceptat, deoarece neagă însăşi finalitatea demersului întreprins.
În consecinţă, partea a solicitat ca cererea sa de sesizare a Curţii Constituţionale să fie admisă în integralitate, deoarece numai în aceste condiţii instanţa de contencios constituţional va avea posibilitatea sa constate neconstituţionalitatea ambelor texte şi, prin urmare, să se poată prevala de o astfel de hotărâre.
III. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Analizând hotărârea atacată în raport cu actele dosarului, cu criticile formulate de recurent, precum şi cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în cele ce succedă.
Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Fiind învestită de către recurentă cu solicitarea de sesizare a Curţii Constituţionale, pentru ca aceasta să se pronunţe asupra conformităţii cu legea fundamentală a dispoziţiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 şi ale art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, secţia a II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a apreciat că în ceea ce priveşte art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 nu sunt îndeplinite cerinţele art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, pentru a da curs unui asemenea demers.
Recurenta susţine fără just temei că, în privinţa acestei soluţii, este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ.
Astfel, examinarea distinctă a condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate în privinţa fiecărei norme legale criticate nu are semnificaţia scindării solicitării părţii sau a incursiunii autorităţii judecătoreşti în sfera atribuţiilor Curţii Constituţionale, astfel cum acestea sunt delimitate de Constituţie sau de legile organice, având în vedere limitele controlului judecătoresc reglementat de dispoziţiile art. 29 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale şi care prevăd explicit condiţiile de admisibilitate a excepţiilor, pe care le poate analiza instanţa judecătorească.
Existenţa unei pretinse legături între cele două dispoziţii legale criticate, invocate de autoarea excepţiei, nu poate determina examinarea unitară a condiţiilor de admisibilitate şi pronunţarea unei soluţii identice în ceea ce priveşte cererea de sesizare a Curţii Constituţionale în privinţa ambelor texte, cum propune recurenta, dat fiind că prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 condiţionează admisibilitatea excepţiei de legătura fiecărei norme criticate cu soluţionarea cauzei, iar nu de legătura acesteia cu o altă normă criticată tot pe calea de excepţiei de neconstituţionalitate.
Tot fără fundament susţine autoarea recursului că instanţa a analizat pe fond excepţia de neconstituţionalitate. Pe de o parte, aşa cum s-a expus în cele ce preced, analiza s-a limitat la examinarea condiţiilor de admisibilitate, prin raportarea prevederilor Legii nr. 47/1992 la particularităţile concrete ale speţei.
Pe de altă parte, exprimându-şi opinia asupra excepţiei cu care a fost sesizată Curtea Constituţională, aşa cum impun prevederile art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 pentru cererea de sesizare admisă sau motivând soluţia pentru excepţia considerată inadmisibilă, potrivit dispoziţiilor alin. (5) al textului legal menţionat, deci conformându-se unor prevederi legale imperative, instanţa judecătorească nu a săvârşit acte care intră în atribuţiile altei autorităţi.
Nici prin constatarea că, raportat la dispoziţiile art. 147 alin. (1) şi (2) din Constituţie şi la faptul că, prin Decizia nr. 369/2017, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a sintagmei "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, instanţa judecătorească nu a încălcat atribuţia exclusivă a Curţii Constituţionale de verificare a concordanţei unei dispoziţii legale în vigoare cu Constituţia României, substituindu-se instanţei constituţionale.
În acest context, este de menţionat că, din interpretarea logică şi teleologică a prevederilor art. 29 alin. (5) teza întâi din Legea nr. 47/1992, rezultă fără putinţă de tăgadă posibilitatea instanţei învestite cu cererea de sesizare a Curţii Constituţionale de a constata inadmisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate în ipoteza în care aceasta este contrară dispoziţiilor alin. (3) al articolului legal specificat, situaţia în speţă.
Simplul fapt că acest din urmă text este, la rândul său, criticat pe calea excepţiei, în absenţa unei decizii prin care să se constate efectiv neconstituţionalitatea acestuia, nu este de natură să justifice înlăturarea de către instanţă a acestei norme din ordinea de drept, deci să ateste o pretinsă nelegalitate a soluţiei atacate sau o depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti, în sensul propus de titulara recursului.
Tot astfel, posibila prejudiciere a părţii din perspectiva inadmisibilităţii unei eventuale căi de atac de retractare exercitate ulterior, nu poate fi reproşată instanţei care a pronunţat soluţia supusă reformării din perspectiva nelegalităţii, nemulţumirea părţii fiind generată, practic, de cadrul legal incident creat urmare intervenţiei instanţei de contencios constituţional şi efectelor în timp ale acestei intervenţii, iar nu modului în care instanţa a interpretat şi aplicat respectivul cadru, eventualele situaţii de inechitate neputând fi soluţionate prin mijlocul procesual ales.
Prin urmare, argumentele pentru care recurenta susţine că instanţa a greşit atunci când a apreciat asupra inadmisibilităţii excepţiei nu au relevanţa atribuită, neputând fi justificate doar de interesul procesual invocat. Această aserţiune a recurentei, prin care nu sunt combătute efectiv statuările instanţei ce a pronunţat hotărârea atacată, nu poate fi reţinută, având în vedere justeţea argumentului care a constituit fundamentul soluţiei de nesesizare a Curţii Constituţionale.
Faţă de cele ce preced, instanţa de revizuire a făcut o corectă interpretare şi aplicare a prevederilor art. 29 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, atunci când a stabilit că nu poate fi primită cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulate de recurentă, nefiind îndeplinite cumulativ condiţiile de reglementate de lege.
În consecinţă, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta A. S.R.L. Timişoara.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta A. S.R.L. Timişoara împotriva Încheierii din 25 aprilie 2018, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015 [în ceea ce priveşte respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013].
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 iunie 2018.