Asupra acţiunii de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
I.1. Acţiunea dedusă judecăţii
Prin cererea înregistrată la data de 14 decembrie 2017 pe rolul Consiliului Superior al Magistraturii, secţia pentru judecători în materie disciplinară, sub nr. x/J/2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, anularea sancţiunii disciplinare aplicate prin Hotărârea nr. 23/J/31 octombrie 2016 a Secţiei pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii.
În motivarea cererii, reclamanta a susţinut că, prin Hotărârea 23J/31 octombrie 2016, pronunţată de Secţia pentru judecători în materie disciplinară în dosarul nr. x/2016, s-a admis în parte acţiunea disciplinară formulată de Inspecţia Judiciară împotriva sa şi, în baza art. 100 lit. e) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurori, s-a dispus aplicarea sancţiunii disciplinare constând în "excluderea din magistratură", pentru săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I şi lit. j) din acelaşi act normativ, fiind respinsă acţiunea disciplinară pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004.
Această hotărâre a rămas definitivă prin Decizia nr. 266 din 9 octombrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători.
Reclamanta a arătat că, prin petiţia nr. XXIX/955/2017, înregistrată la data de 3 iulie 2017 la Comisia pentru cercetarea abuzurilor, combaterea corupţiei şi petiţii, din cadrul Senatului României, în conformitate cu dispoziţiile art. 5 şi art. 6 din Legea nr. 571/2004 privind protecţia personalului din autorităţile publice, instituţiile publice şi din alte unităţi care semnalează încălcări ale legii, a semnalat fapte de încălcare a legii, pe care le-a descoperit în exercitarea funcţiei de judecător în cadrul Judecătoriei Arad, precizând faptul că, prin Hotărârea nr. 23J/31 octombrie 2016, s-a dispus excluderea sa din profesie, ca sancţiune disciplinară.
Se consideră relevant că, în Minuta şedinţei desfăşurate în data de 24 octombrie 2017, Comisia pentru cercetarea abuzurilor, combaterea corupţiei şi petiţii din cadrul Senatului României a reţinut următoarele:
"Din verificările efectuate, Comisia, cu unanimitate de voturi, a constatat că petenta a acţionat cu bună-credinţă, sesizările sale circumscriindu-se avertizării în interes public în conformitate cu art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2004".
De asemenea, s-a menţionat că, analizându-se modul în care reclamanta a fost sancţionată disciplinar, precum şi faptele care au condus la aplicarea sancţiunii privind excluderea din profesie, Comisia a constatat, cu unanimitate de voturi următoarele:
1)"Statutul de avertizor în interes public al doamnei judecător A., începând cu data de 01.02.2016" şi
2) "Constată aparenţa de drept în favoarea tezei că doamna judecător A. a fost victima unui abuz".
S-a susţinut că, din Minuta şedinţei din data de 24 octombrie 2017 a Comisiei pentru cercetarea abuzurilor, combaterea corupţiei şi petiţii din cadrul Senatului României, rezultă îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii cerute de lege pentru a fi incident cazul special de anulare a sancţiunii disciplinare, prevăzut de art. 9 din Legea nr. 571/2004, respectiv: sesizarea cu privire la săvârşirea unor nelegalităţi de care s-a luat cunoştinţă în exercitarea activităţii desfăşurate în cadrul unei autorităţi publice, instituţii publice sau alte unităţi şi buna-credinţă a persoanei care face avertizarea de interes public.
Reclamanta a subliniat că, prin înscrisul menţionat, s-a constatat că beneficiază de protecţie în accepţiunea legii, precum şi faptul că există aparenţa de drept în sensul că este victima unui abuz, faţă de modul de sancţionare prin aplicarea celei mai grave sancţiuni disciplinare, respectiv excluderea din profesie.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 571/2004.
Pârâta Inspecţia Judiciară nu a depus întâmpinare.
I.2. Hotărârea pronunţată de instanţa de disciplină
Prin Hotărârea nr. 8J din 14 martie 2018, secţia pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători.
Instanţa de disciplină a reţinut că soluţia se impune, în raport cu dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 571/2004, potrivit cărora, competenţa de a soluţiona o cerere prin care se solicită anularea unei sancţiuni disciplinare aplicate unui avertizor în interes public aparţine instanţei judecătoreşti; cu prevederile speciale ale Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii şi ale art. 134 alin. (2) din Constituţie, precum şi cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, conform cărora, Consiliul Superior al Magistraturii, prin secţiile sale în materie disciplinară, nu are statutul unei instanţe judecătoreşti în sensul art. 2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată şi cu faptul că, potrivit art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, este singura instanţă judecătorească ce are competenţe în materia răspunderii disciplinare a magistraţilor.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra acţiunii
Urmare declinării competenţei, acţiunea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, sub nr. x/1/2018.
Esenţială în examinarea tuturor chestiunilor, pentru delimitarea cadrului legal aplicabil, este specificitatea raportului de drept material dedus judecăţii, derivat, în esenţă, din particularităţile răspunderii disciplinare a magistraţilor, în raport cu ceilalţi subiecţi ai unor raporturi de muncă.
Din perspectiva analizată, prezintă semnificaţie atât natura juridică diferită a răspunderii disciplinare a magistraţilor, cât şi procedura distinctă aplicabilă pe parcursul soluţionării acţiunii disciplinare exercitate şi a căii de atac îndreptate împotriva hotărârii pronunţate de Secţiile în materie disciplinară ale Consiliul Superior al Magistraturii, toate stabilite prin norme speciale, derogatorii.
În atare situaţie şi întrucât valorificarea drepturilor procesuale ale părţilor şi liberul acces la justiţie nu pot avea loc decât în cadrul procesual stabilit de legiuitor, cu respectarea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, astfel cum rezultă din dispoziţiile constituţionale ale art. 126 alin. (2):
"Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege", raportat şi la criteriul efectelor care se pot produce asupra cauzei, reglementat de dispoziţiile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că dintre toate chestiunile prealabile formulate în speţă, se impune examinarea cu prioritate a admisibilităţii acţiunii deduse judecăţii, cererile, apărările şi excepţiile putând fi formulate numai prin intermediul acţiunilor şi căilor de atac regulat exercitate, iar nu în afara acestui cadru.
Or, cu privire la acest aspect al admisibilităţii, având în vedere obiectul cauzei de faţă, care vizează anularea unei sancţiuni disciplinare, Înalta Curte constată că nu au relevanţă susţinerile orale ale reclamantei, vizând Protocolul încheiat între Serviciul Român de Informaţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în domeniul securităţii naţionale- dacă acesta mai este în vigoare şi dacă se mai aplică.
De aceea, probele solicitate în acest context, constând într-o adresă către Serviciul Român de Informaţii, precum şi, în principal, proba cu martori constând în audierea doamnei judecător B., preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a persoanei (grefierului) care a primit înscrisurile legate de protocol, sau, în subsidiar, întocmirea unei adrese către conducerea instanţei, nu sunt apte să ducă la soluţionarea procesului, în sensul dispoziţiilor art. 255 alin. (1) din C. proc. civ., neavând legătură nici cu admisibilitatea acţiunii, nici cu conţinutul sancţiunii disciplinare supuse cenzurii pe calea acesteia.
Prin urmare, se vor respinge, ca nefiind utile soluţionării cauzei, probele propuse la acest termen de judecată de către reclamanta A.
Examinând admisibilitatea acţiunii, Înalta Curte constată că reclamanta a formulat o cerere de anulare a unei sancţiuni disciplinare aplicate printr-o hotărâre pronunţată de Secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanţă de disciplină, invocând prevederile art. 9 din Legea nr. 571/2004 privind protecţia personalului din autorităţile publice, instituţiile publice şi din alte unităţi care semnalează încălcări ale legii, potrivit cărora:
"(1) În litigiile de muncă sau în cele privitoare la raporturile de serviciu, instanţa poate dispune anularea sancţiunii disciplinare sau administrative aplicate unui avertizor, dacă sancţiunea a fost aplicată ca urmare a unei avertizări în interes public, făcută cu bună-credinţă.
(2) Instanţa verifică proporţionalitatea sancţiunii aplicate avertizorului pentru o abatere disciplinară, prin compararea cu practica sancţionării sau cu alte cazuri similare din cadrul aceleiaşi autorităţi publice, instituţii publice sau unităţi bugetare, pentru a înlătura posibilitatea sancţionării ulterioare şi indirecte a actelor de avertizare în interes public, protejate prin prezenta lege."
Acest text legal, conceput ca o normă de protecţie a funcţionarilor publici, a personalului contractual şi a altor categorii de personal, reglementează un motiv de anulare a unei sancţiuni disciplinare sau administrative, motiv care poate fi valorificat în cadrul litigiilor de muncă sau al celor privitoare la raporturile de serviciu în cadrul cărora se contestă o sancţiune disciplinară ori administrativă, potrivit procedurilor reglementate pentru diferitele tipuri de raporturi juridice în care a fost aplicată sancţiunea, iar nu un nou tip de acţiune în anulare în cadrul căreia sancţiunea aplicată să poată fi dedusă judecăţii în afara termenelor şi condiţiilor prevăzute de lege pentru contestarea ei.
În cazul judecătorilor, procurorilor şi magistraţilor asistenţi, prin Legea nr. 317/2004 şi prin normele secundare în materie a fost instituită o procedură disciplinară specială, în care sancţiunea disciplinară nu este aplicată printr-un act juridic unilateral, care să poată fi contestat la instanţa competentă, similar regimului instituit pentru raporturile de muncă prin art. 252 din C. muncii sau, pentru raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, prin art. 77 - 80 din Legea nr. 188/1999.
Sancţiunea este aplicată de Secţia corespunzătoare din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, care funcţionează ca instanţă de judecată disciplinară, derulând o procedură administrativ- jurisdicţională caracterizată de contradictorialitate, în cadrul căreia se soluţionează acţiunea disciplinară exercitată în condiţiile art. 47 alin. (1) lit. a), 49 şi 50 din Legea nr. 317/2004. Hotărârea secţiei este supusă căii de atac a recursului, conform art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, sancţiunea disciplinară devenind definitivă după soluţionarea căii de atac de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Existenţa unei reglementări cu caracter expres, consacrată prin dispoziţiile legale menţionate, obligă partea interesată în declanşarea controlului legalităţii sancţiunii disciplinare aplicate unui magistrat prin hotărârea secţiei Consiliului Superior al Magistraturii să urmeze procedura reglementată prin acest act normativ, procedură pe care, de altfel, reclamanta din prezentul litigiu a şi urmat-o.
De aceea, în speţă nu se pune problema necompetenţei materiale a Secţiei pentru judecători în materie disciplinară, ca instanţă de judecată disciplinară (organism administrativ- jurisdicţional), sau a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă judecătorească de control judiciar, ci problema inadmisibilităţii acţiunii, prin raportare la prevederile Legii nr. 303/2004 şi Legii nr. 317/2004, în condiţiile în care litigiul dedus judecăţii vizează contenciosul disciplinar al magistraţilor, materie în care regimul căii de atac împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de disciplină operează doar în condiţiile special prevăzute de art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004.
Cu alte cuvinte, pe o altă cale jurisdicţională nu se poate repune în discuţie legalitatea sancţiunii disciplinare aplicate judecătorului, ca efect al dispoziţiilor Legii nr. 571/2004, aşa cum tinde să demonstreze reclamanta, prevederile invocate de aceasta neputând substitui sau completa, în lipsa unor norme exprese în acest sens, regimul disciplinar aplicabil magistraţilor.
Legea nr. 571/2004 privind protecţia personalului din autorităţile publice, instituţiile publice şi din alte unităţi care semnalează încălcări ale legii cuprinde norme generale în materia avertizării în interes public, interpretarea literală, sistematică şi teleologică a dispoziţiilor legii nefiind de natură să genereze un paralelism al căilor de atac împotriva sancţiunilor disciplinare aplicate magistraţilor.
Jurisprudenţa anterioară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, a fost constantă în sensul inadmisibilităţii acţiunilor în anularea sancţiunilor disciplinare aplicate magistraţilor prin hotărâri rămase definitive sau irevocabile. Astfel, prin deciziile nr. 255 din 21 mai 2012, 31 din 28 ianuarie 2013 şi 1 din 13 ianuarie 2014, s-a reţinut că statuarea instanţei de recurs, care a stabilit legalitatea unei hotărâri a Secţiei pentru procurori în materie disciplinară, "nu poate fi supusă unei reevaluări ulterioare printr-o nouă acţiune, ceea ce ar conduce la încălcarea principiului stabilităţii raporturilor juridice, aducând atingere dreptului părţilor la un proces echitabil."
În atare condiţii, acţiunea promovată de către reclamantă, în temeiul art. 9 din Legea nr. 571/2004, va fi respinsă ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefiind utile soluţionării cauzei, probele propuse la acest termen de judecată de către reclamanta A.
Respinge, ca inadmisibilă, acţiunea formulată de reclamanta A. privind anularea sancţiunii disciplinare constând în excluderea din magistratură, prevăzute de art. 100 lit. e) din Legea nr. 303/2004, aplicate prin Hotărârea nr. 23/J din 31 octombrie 2016 a Consiliului Superior al Magistraturii, secţia pentru judecători în materie disciplinară.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 iunie 2018.