Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea atacată
Prin Decizia nr. 3931 din 8 decembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. x/2016, s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a O.U.G. nr. 80/2013 (in integrum) şi a art. 16, art. 24, art. 25 alin. (2) lit. a) şi art. 45 alin. (1) lit. g) din O.U.G. nr. 80/2013, s-a admis recursul declarat de A. şi B. împotriva Sentinţei civile nr. 3886 din 6 decembrie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a casat sentinţa atacată şi s-a trimis cauza spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
2. Cererea de recurs
Împotriva soluţiei date prin Decizia nr. 3931 din 8 decembrie 2017, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, a declarat recurs petenta B., solicitând admiterea recursului şi sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate in integrum a O.U.G. nr. 80/2013, prin raportare la art. 115 alin. (6), art. 61 şi art. 108 din Constituţia României, şi cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 16, art. 24, art. 25 alin. (2) lit. a) şi art. 45 alin. (1) lit. g) din O.U.G. nr. 80/2013, raportat la art. 20, art. 21, art. 44 din Constituţia României şi la art. 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Autoarea recursului a reiterat criticile de neconstituţionalitate a textelor indicate, precum şi argumentele expuse în susţinerea admisibilităţii cererii de sesizare a instanţei de contencios constituţional, iar, în drept, a invocat dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 şi pe cele ale art. 13 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Astfel, partea a arătat că O.U.G. nr. 80/2013 a fost emisă cu încălcarea dispoziţiilor art. 61, art. 108 şi art. 115 din Constituţia României, iar prin emiterea actului normativ a fost abrogată nelegal şi neconstituţional Legea nr. 146/1997, întrucât nu există o lege specială de abilitare a Guvernului României pentru acest lucru, deoarece Parlamentul României era în activitate în luna iunie 2013. S-a subliniat că nu a fost pusă în dezbaterea parlamentară şi nu există o lege de aprobare sau de respingere, din partea Parlamentului, la data publicării O.U.G. nr. 80/2013 în Monitorul Oficial al României nr. 392/29 iunie 2013. De asemenea, s-a susţinut că ordonanţa în discuţie a intrat în vigoare în termen de 3 zile şi a fost pusă în aplicare la nivel naţional, asigurând o finanţare substanţială pentru justiţie în baza taxelor judiciare majorate cu peste 100%, pe care sunt nevoiţi să le plătească justiţiabilii.
Cu privire la dispoziţiile art. 45 alin. (1) lit. g) din O.U.G. nr. 80/2013, s-a arătat că nu sunt menţionate explicit care sunt "în alte cauze prevăzute de lege" pentru care instanţa trebuie să dispună restituirea taxelor judiciare de timbru achitate, fiind încălcată astfel Legea nr. 24/2000 - art. 33 alin. (1), Constituţia României - art. 20 şi art. 21, tratatele internaţionale cu privire la drepturile omului.
3. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Analizând hotărârea atacată în raport cu actele dosarului, cu criticile formulate de recurentă, cu apărările intimatei, precum şi cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în cele ce urmează.
Fiind învestită de către recurente cu solicitarea de sesizare a Curţii Constituţionale, pentru ca aceasta să se pronunţe asupra conformităţii cu legea fundamentală a dispoziţiilor in integrum ale O.U.G. nr. 80/2013, prin raportare la art. 115 alin. (6), art. 61 şi art. 108 din Constituţia României, precum şi ale art. 16, art. 24, art. 25 alin. (2) lit. a) şi art. 45 alin. (1) lit. g) din O.U.G. nr. 80/2013, raportat la art. 20 şi art. 21 din Constituţia României, la art. 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi la art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a apreciat că nu sunt îndeplinite cerinţele art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, pentru a da curs unui asemenea demers.
Împrejurarea că instanţa de recurs a respins solicitarea petentelor recurente, în considerarea lipsei de relevanţă a excepţiei de neconstituţionalitate în soluţionarea cauzei, (în acord cu statuările Curţii Constituţionale expuse în Decizia nr. 498/2016 - paragraf 17, în sensul că "legătura cu soluţionarea cauzei" presupune nu numai necesitatea invocării excepţiei în scopul restabilirii stării de legalitate, dar şi aplicabilitatea textelor legale criticate în cauza dedusă judecăţii), nu are semnificaţia de nelegalitate acordată de autoarea recursului pendinte, câtă vreme, conform prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, instanţa este nu numai îndrituită la o asemenea analiză şi la o atare soluţie, dar este şi obligată să cenzureze cererile astfel formulate din perspectiva admisibilităţii.
În mod just, instanţa de recurs a reţinut că, raportat la obiectul cauzei şi la stadiul procesual al judecării recursului, nu este îndeplinită cerinţa existenţei unei legături între soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate şi soluţionarea căii de atac deduse judecăţii.
În esenţă, recurenta a susţinut nerespectarea procedurii normative la adoptarea O.U.G. nr. 80/2013, majorarea exagerată a taxelor judiciare de timbru în materia contenciosului administrativ şi fiscal sau nereglementarea explicită a cazurilor de restituire a taxei judiciare de timbru, în condiţiile în care excepţia de neconstituţionalitate nu a fost invocată într-o procedură de reexaminare sau de restituire a taxei de timbru achitate, iar instanţa care a pronunţat decizia recurată nu le-a opus recurentelor excepţia dirimantă a netimbrării legale a recursului, ci a admis calea de atac şi a casat sentinţa recurată, trimiţând cauza spre rejudecare, la Curtea de Apel Bucureşti.
Astfel, prefigurarea unei soluţii vizând neconstituţionalitatea textelor legale criticate nu creează premisele aplicării directe a acestor norme de către secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la speţa dedusă judecăţii.
Ceea ce avea de rezolvat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca instanţă de recurs, viza legalitatea şi temeinicia soluţiei date de instanţa de fond excepţiei inadmisibilităţii acţiunii ce avea ca obiect, în esenţă o rezoluţie de clasare emisă de Inspecţia Judiciară în temeiul dispoziţiilor art. 47 alin. (1) lit. b), cu referire la art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004, asupra căreia, normele legale menţionate, ce vizează taxele judiciare de timbru, nu au aplicabilitate directă, întrucât excedează prevederile legale pe care instanţa inferioară şi-a întemeiat soluţia şi nu influenţează soluţionarea recursului.
Faţă de cele ce preced, instanţa a făcut o corectă interpretare şi aplicare a prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, atunci când a stabilit că nu poate fi primită cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de recurentele-petente, nefiind îndeplinite cumulativ condiţiile de reglementate de lege.
În consecinţă, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta B.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta B. împotriva Deciziei nr. 3931 din 8 decembrie 2017, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. x/2016 [în ceea ce priveşte respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a O.U.G. nr. 80/2013 (in integrum) şi a art. 16, art. 24, art. 25 alin. (2) lit. a) şi art. 45 alin. (1) lit. g) din O.U.G. nr. 80/2013].
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 martie 2018.
Procesat de GGC - NN