Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei
1.1. Cadrul procesual
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Afacerilor Interne - Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor şi Inspectoratul General al Poliţiei Române, solicitând:
- anularea în parte a Hotărârii nr. 35/23.03.2015 pronunţată de M.A.I. - Comisia de jurisdicţie a imputaţiilor în dosarul nr. x/2015, în sensul anulării pct. 4 din dispozitivul hotărârii ce prevede:
"Dispune efectuarea unei cercetări administrative în cauză de către o comisie constituită la nivelul I.G.P.R. în ceea ce priveşte aspectele constatate prin hotărârea de referinţă. Termenul pentru efectuarea cercetării administrative începe să curgă de la data înregistrării prezentei hotărâri la secretariatul I.G.P.R." (capăt de cerere principal);
- anularea în tot a deciziei de imputare nr. x/15.06.2015 emise de Inspectoratul General al Poliţiei Române (capăt de cerere accesoriu).
Prin Sentinţa nr. 1.032 din 25 martie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Afacerilor Interne - Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor şi Inspectoratul General al Poliţiei Române.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamantul A.
Recursul a fost înregistrat spre soluţionare pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2015.
La data de 23 februarie 2017 recurentul-reclamant a invocat excepţia de neconstituţionalitate, completată la data de 5 aprilie 2017, a dispoziţiilor:
- art. 2, art. 9, art. 24 alin. (3), art. 47 din O.G. nr. 121/1998 - în privinţa tezei privind aplicarea actului normativ în cazul actualilor şi/sau foştilor poliţişti din cadrul M.A.I.;
- O.G. nr. 121/1998 - în privinţa aplicării în cazul actualilor şi/sau foştilor poliţişti din cadrul M.A.I.;
- O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a poliţiştilor;
- Legii nr. 25/1999 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor.
În susţinerea excepţiei invocate, recurentul-reclamant a arătat, în privinţa art. 1 alin. (4), (5) din Constituţie şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, că tragerea sa la răspundere materială s-a făcut în baza unor acte normative secrete, aplicate de Academia de Poliţie "A.I.C." în efectuarea calculului pretinsului prejudiciu, sumă preluată exact de organele M.A.I. implicate în cercetare.
Cu privire la incidenţa art. 61 alin. (1), art. 108 alin. (3), art. 115 alin. (1) din Constituţie s-a arătat că Guvernul a fost abilitat prin Legea nr. 148/1998 să emită o ordonanţă, ca act normativ autonom, privind răspunderea materială a militarilor însă Guvernul a emis O.G. nr. 121/1998, ce nu se încadrează în limitele şi condiţiile prevăzute de legea menţionată.
În privinţa incidenţei art. 55 alin. (2), art. 73 alin. (3) lit. j), p) din Constituţie, se arată că regimul general al răspunderii materiale a militarilor şi poliţiştilor (şi a întregului personal civil din structura M.A.N., S.R.I., S.P.P., S.I.E., S.T.S., M.A.I. şi Ministerul Justiţiei) nu se regăseşte într-o lege organică, normele generale de reglementare fiind prevăzute de O.G. nr. 121/1998, iar normele de aplicare fiind stipulate de Instrucţiunile M.A.I. nr. 114/2013.
1.2. Hotărârea atacată
Prin Decizia nr. 3.891 din 7 decembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2015: s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de tergiversare a cauzei; s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată de recurentul - reclamant A. şi s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva Sentinţei nr. 1.032 din 25 martie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Referitor la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, Înalta Curte a reţinut, în esenţă, că soluţia se impune, deoarece, nici motivele de recurs formulate, nici susţinerile expuse în cuprinsul acţiunii nu au legătură cu aspectele invocate în susţinerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, astfel că nu este îndeplinită condiţia legăturii normei vizate de excepţia de neconstituţionalitate cu cauza, prevăzută imperativ de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.
2. Cererea de recurs
Împotriva soluţiei date prin decizia menţionată, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate, în temeiul dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, a declarat recurs petentul A., solicitând admiterea cererii şi sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată.
Autorul căii de atac a susţinut că sunt îndeplinite punctual condiţiile de admisibilitate pentru învestirea instanţei de contencios constituţional cu respectiva excepţie.
Se consideră, în esenţă, contrar celor reţinute în hotărârea atacată, că excepţia are legătură cu cauza deoarece: neconstituţionalitatea cadrului normativ invocat pentru cercetarea sa administrativă (O.G. nr. 121/1998 aprobată prin Legea nr. 25/1999) a constituit un temei de drept al acţiunii pe care a formulat-o; are interes în promovarea excepţiei, fiind vizată neconstituţionalitatea cercetării sale administrative; excepţia invocată are efecte directe asupra modului de soluţionare a cauzei; a invocat neconstituţionalitatea într-un moment în care rezolvarea problemei de constituţionalitate era esenţială pentru destinul procesului.
Prin notele de scrise depuse la dosar la data de 1 martie 2018, recurentul a suplimentat atât motivele de neconstituţionalitate invocate, cât şi motivele şi argumentele de recurs.
3. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Analizând hotărârea atacată în raport cu actele dosarului, cu criticile formulate de recurent, precum şi cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în cele ce succedă.
În primul rând, se constată că motivele de recurs invocate suplimentar şi argumentele expuse în susţinerea acestora au fost depuse peste termenul de recurs de 48 de ore de la pronunţare, prevăzut imperativ de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, astfel încât, în privinţa acestora, intervine sancţiunea decăderii, prevăzută de art. 185 alin. (1) din C. proc. civ.
Cât priveşte criticile formulate prin cererea iniţială de recurs, se constată caracterul lor neîntemeiat.
Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Fiind învestită de către recurent cu solicitarea de sesizare a Curţii Constituţionale, pentru ca aceasta să se pronunţe asupra conformităţii cu legea fundamentală a dispoziţiilor - art. 2, art. 9, art. 24 alin. (3), art. 47 din O.G. nr. 121/1998 - în privinţa tezei privind aplicarea actului normativ în cazul actualilor şi/sau foştilor poliţişti din cadrul M.A.I.; O.G. nr. 121/1998 - în privinţa aplicării în cazul actualilor şi/sau foştilor poliţişti din cadrul M.A.I.; O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a poliţiştilor şi Legii nr. 25/1999 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a apreciat că nu sunt îndeplinite cerinţele art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, pentru a da curs unui asemenea demers.
În mod just, instanţa de recurs a reţinut că, raportat la obiectul cauzei şi la cel al recursului, nu este îndeplinită cerinţa existenţei unei veritabile legături între soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate şi soluţionarea acţiunii şi a căii de atac deduse judecăţii.
Astfel, examinarea legăturii concrete a excepţiei cu cauza pendinte s-a realizat pe bună dreptate şi din perspectiva teleologică a criticilor de neconstituţionalitate invocate de autorul excepţiei.
Aceasta nu echivalează cu o analizare propriu-zisă a respectivelor critici, cum pretinde recurentul, cenzura instanţei vizând exclusiv condiţia de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate.
În acest sens, cu just temei, secţia de contencios administrativ şi fiscal a reţinut că inaplicabilitatea cadrului legal invocat pentru efectuarea cercetării administrative împotriva recurentului nu constituie o chestiune de neconstituţionalitate, ci vizează un aspect al raţionamentului jurisdicţional al instanţei judecătoreşti.
Situaţia este similară şi în ceea ce priveşte aspectele de lămurire a înţelesului unei norme de trimitere şi alegea unor norme legale aplicabile speţei, precum şi în privinţa conţinutului normelor juridice criticate, prin corelare cu alte prevederi normative, aspecte invocate pe fondul excepţiei de neconstituţionalitate şi care constituie chestiuni de aplicare şi interpretare concretă a legii, a căror dezlegare intră tot în competenţa instanţelor judecătoreşti.
În plus, considerentele invocate de recurent în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, sub aspectul aplicabilităţii normelor criticate în cazul actualilor şi/sau foştilor poliţişti din cadrul M.A.I, nu vizează în mod direct soluţionarea acţiunii sau a căii de atac deduse judecăţii, în condiţiile în care în cererea de chemare în judecată partea nu a invocat explicit această chestiune şi nu a formulat vreo apărare concretă în sensul arătat.
În realitate, petentul nu a formulat o veritabilă excepţie de neconstituţionalitate, ci a criticat modul de stabilire de către instanţa de revizuire a cadrului legal incident, ceea ce excedează competenţa Curţii Constituţionale, care poate examina doar constituţionalitatea unor texte legale, eventual într-o anumită interpretare, aşa cum în mod constant s-a statut în jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional.
Nu este îndeplinită, prin urmare, prima condiţie de admisibilitate, referitoare la obiectul excepţiei de neconstituţionalitate.
Faţă de cele ce preced, instanţa a făcut o corectă interpretare şi aplicare a prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, atunci când a stabilit că nu poate fi primită cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulate de recurentul-petent, nefiind îndeplinite cumulativ condiţiile de reglementate de lege.
În consecinţă, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva Deciziei nr. 3.891 din 7 decembrie 2017, pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2015 (în ceea ce priveşte respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată).
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 aprilie 2018.
Procesat de GGC - ED