Proces penal. Achitare. Cerere de despăgubiri morale. Acțiune în răspundere civilă delictuală întemeiată pe dreptul comun îndreptată împotriva statului și a procurorului de caz. Condiții speciale prevăzute de lege
Cuprins pe materii : Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală
Index alfabetic : proces penal
- procuror
- achitare
- despăgubiri morale
Constituția României, art. 52
Legea nr. 303/2004, art. 96
C.civ. din 1865, art. 998 - 999
Prin dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţie se instituie principiul de ordin constituţional al răspunderii patrimoniale a statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, răspundere ce nu o înlătură pe cea a magistratului care şi-a exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, principiu dezvoltat la nivel de lege prin dispoziţiile art. 504 C.proc.pen. şi ale art. 96 din Legea nr. 303/2004, în ambele cazuri răspunderea directă a statului şi cea indirectă ori subsidiară a judecătorului/procurorului fiind subordonate cazului de eroare judiciară.
Actualul regim constituţional şi legal de reglementare a răspunderii patrimoniale a statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare şi, implicit, a răspunderii judecătorilor/procurorilor, este unul condiţionat. În procesul penal condiţionarea priveşte producerea anumitor consecinţe pentru parte, care să se concretizeze într-o hotărâre definitivă de condamnare urmată de o hotărâre definitivă de achitare ori într-o stare nelegală de privare ori de restrângere a libertăţii, iar angajarea răspunderii civile a judecătorilor/procurorilor este condiţionată de săvârşirea erorii judiciare cauzatoare de prejudicii cu reaua-credinţă ori din grava neglijenţă, caz în care angajarea răspunderii civile are loc doar faţă de stat.
Pornind de la existenţa acestui cadru legal special şi observând raţiunile instituirii sale – regăsite în rolul statului, de garant al activităţii autorităţii judecătoreşti, căruia îi revine atât obligaţia de protejare a cetăţenilor împotriva riscurilor inerente unei astfel de activităţi, dar, în acelaşi timp, şi obligaţia de a asigura independenţa judecătorilor şi procurorilor pentru buna funcţionare a acestui serviciu public, persoana față de care s-a pus în mișcare acțiunea penală și s-a dispus trimiterea în judecată, iar ulterior a fost achitată, dar care nu invocă şi nu se regăseşte în vreuna din ipotezele avute în vedere prin dispoziţiile art. 504 C.proc.pen., dar nici în cele ale art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, nu are deschisă calea unei acţiuni directe în angajarea răspunderii civile (patrimoniale) a procurorului de caz sau în angajarea răspunderii patrimoniale a statului pentru presupusa faptă ilicită săvârşită de procuror în activitatea sa.
Secția I civilă, decizia nr. 2151 din 30 mai 2018
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti la data de 7.01.2010, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B., Ministerul Public de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Ministerul Public de pe lângă Curtea de Apel X., Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Ministerul Finanţelor Publice, obligarea în solidar a pârâţilor la plata sumei de 6.000.000 lei cu titlu de daune morale şi la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, reclamantul a arătat că a fost trimis în judecată în mod nejustificat prin rechizitoriul emis de pârâta B., care a fost procuror (în prezent aflat în pensie) şi care a instrumentat dosarul nr. x/P/2005 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel X. (şi alte dosare ale aceleiaşi unităţi de parchet împotriva sa sau a altor membrii ai familiei sale).
Trimiterea în judecată i-a cauzat imense prejudicii de ordin moral şi material, imaginea şi reputaţia sa având mult de suferit, după o viaţă în care nu a avut nici un fel de abateri şi nu a suferit niciun fel de sancţiuni.
Impactul negativ asupra percepţiei opiniei publice a fost amplificat şi de apariţia în presă, a unor materiale având la bază portretul fals (de infractor), pe care i l-a creionat fostul procuror, prin rechizitoriul emis şi intrat în spaţiul public, cât şi pe baza informaţiilor primite de presă de la pârâţi, atât în cursul aşa zisei urmăriri penale cât şi ulterior trimiterii în judecată (contrar art. 8 din Convenţia ratificată de România prin Legea nr. 30/1994).
Raportându-se la vârsta sa, a arătat că suferinţa de ordin moral pe care i-a pricinuit-o trimiterea în judecată pe nedrept s-a repercutat şi asupra sănătăţii, care s-a deteriorat generându-i o situaţie medicală tot mai precară, motiv pentru care a solicitat obligarea pârâţilor B., Ministerul Public de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Ministerul Public de pe lângă Curtea de Apel X., în solidar, la plata sumelor de bani susmenţionate, în temeiul art. 1000 alin. 3 C.civ.
În drept, reclamantul şi-a întemeiat cererea pe prevederile art. 998, 999, 1000 alin. (3) C.civ., art. 47 şi urm. C.proc.civ., Decretul nr. 167/158, dispoziţiile Legii nr. 10/2001, Decretul nr. 31/1954.
La data de 07.06.2010 reclamantul. a depus cerere precizatoare prin care a completat acţiunea şi a solicitat, în principal, obligarea pârâţilor la acordarea de despăgubiri, în cuantum de 8.000.000 lei cu titlu de daune morale şi, în subsidiar, obligarea pârâţilor să publice considerentele şi dispozitivul hotărârii pe cheltuiala lor, într-un ziar de largă circulaţie locală, precum şi într-un ziar central de largă circulaţie, în termen de 15 zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii pronunţate, sub sancţiunea plăţii unor daune (cominatorii) de 100 ron/zi, pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data la care se împlineşte termenul de 15 zile pentru îndeplinirea obligaţiei de publicare şi până la data executării efective a obligaţiei de publicare a hotărârii. A mai solicitat obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa nr. 549 din 9.05.2014, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia puterii de lucru judecat invocată din oficiu şi a respins cererea de chemare în judecată, ca inadmisibilă.
Prin decizia nr. 419/A din 10.06.2016 Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă a admis apelul împotriva sentinţei şi a trimis cauza spre rejudecare pe fond Tribunalului Bucureşti.
Prin sentința nr.214 din 17.02.2017 Tribunalul București, Secția IV-a civilă a respins, ca neîntemeiate, atât excepţia netimbrării cererii, excepţia conexităţii, excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel X. şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie invocate prin întâmpinare, excepţia prematurităţii, cât şi cererea în contradictoriu cu pârâta B., ca inadmisibilă, şi, pe cale de consecinţă, a respins, ca neîntemeiată, cererea privind pe reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel X., Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Finanţelor Publice.
Referitor la excepţia netimbrării, tribunalul a reţinut că la data introducerii prezentei acţiuni erau în vigoare prevederile Legii nr.146/1997, respectiv ale art.15 lit. f), potrivit cărora, sunt scutite de taxe judiciare de timbru acţiunile şi cererile inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, referitoare la stabilirea şi acordarea de despăgubiri pentru daunele morale aduse onoarei, demnităţii sau reputaţiei unei persoane fizice. Totodată, potrivit art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 32/1995 timbrul judiciar nu se aplică în cazurile în care nu se percepe taxa de timbru. Prin urmare, tribunalul a respins excepţia invocată, ca neîntemeiată.
Cu privire la excepţia conexităţii, tribunalul a reţinut că dosarele în raport de care s-a solicitat conexarea au fost soluţionate definitiv.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Public- Parchetul de pe lângă Curtea de Apel X. şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a reţinut că, de vreme ce reclamantul şi-a întemeiat pretenţiile împotriva celor două unităţi de parchet pe dispoziţiile art.1000 alin. (3) Cod civil din 1864 (neînţelegând să utilizeze procedura reglementată de art. 504 şi urm. C.proc.pen.) şi având în vedere principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil, aceşti pârâţi au calitate procesuală pasivă, urmând ca existenţa calităţii de comitent prin raportare la pârâta B. să fie verificată în cadrul analizării fondului cauzei.
Cu privire la excepţia prematurităţii cererii, tribunalul a constatat că reclamantul nu reclamă o eroare judiciară ci apreciază că însăşi dispoziţia procurorului de trimitere în judecată reprezintă o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, motiv pentru care a respins excepţia ca neîntemeiată.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că prin rechizitoriul întocmit la data de 12.12.2006 de pârâta B., în calitate de procuror la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel X., s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de art. 25 raportat la art. 289 C.pen., art. 291 C.pen. şi art. 215 alin. (1) şi (2) C.pen. cu aplicarea art. 33 lit. a) C.pen.
Prin sentinţa penală nr.14/2007, reclamantul A. a fost achitat pentru infracţiunea prevăzută de art. 215 alin.(1) şi (2) C.pen. în baza art.11 pct. 2 lit. a) raportat la art.10 lit. d) C.proc.pen. şi s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva aceluiaşi inculpat pentru comiterea infracţiunii de instigare la fals intelectual prevăzută de art. 25 raportat la art. 289 C.pen., precum şi încetarea procesului penal pornit împotriva aceluiaşi inculpat pentru comiterea infracţiunii de uz de fals, prevăzută de art. 291 C.pen. în baza art.11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) C.proc.pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei speciale.
Reclamantul a invocat fapta ilicită a pârâtei B. săvârşită în calitate de magistrat, prin trimiterea lui în judecată, şi a solicitat angajarea răspunderii acesteia pentru fapta proprie, a pârâţilor Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel X. şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în calitate de comitenţi, a pârâtei Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, pentru fapte proprie constând în constituirea de parte civilă în procesul penal, iar a pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Finanţelor Publice, pentru opozabilitatea hotărârii şi pentru eventuala incapacitate de plată a primilor pârâţi.
Potrivit art. 94 Legea nr. 303/2004, judecătorii şi procurorii răspund civil, disciplinar şi penal, în condiţiile legii iar potrivit art. 96 din acelaşi act normativ, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea judecătorilor şi procurorilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă. Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procese penale sunt stabilite de Codul de procedură penală. Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului şi dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară. Nu este îndreptăţită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârşirea erorii judiciare de către judecător sau procuror. Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acţiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice. După ce prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii irevocabile date cu respectarea prevederilor alin. (6), statul se poate îndrepta cu o acţiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, a săvârşit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii.
Aceste dispoziţii au un caracter special derogatoriu de la dreptul comun respectiv de la art. 998-999 C.civ. în temeiul principiului ,,specialia generalibus derogant” prin intermediul acestora urmând a se asigura independenţa judecătorilor şi procurorilor inclusiv prin împiedicarea promovării unor acţiuni directe împotriva acestora de către persoanele care pretind a fi fost prejudiciate prin săvârşirea unor fapte comise în exercitarea atribuţiilor care le revin.
Răspunderea civilă în legătură cu activitatea desfășurată în exercitarea atribuțiilor de serviciu de către procuror are ca situație premisă comiterea unei greșeli care se poate constitui într-o eroare judiciară, situaţie în care răspunderea pentru prejudiciile cauzate în raport cu persoana care se consideră victimă a unor astfel de erori revine în sarcina statului, concluzie fundamentată pe dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituție conform cărora, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.
Procurorul vinovat de producerea unei erori judiciare răspunde, în subsidiar, faţă de stat, care, potrivit art. 52 alin. (3) teza finala din Constituție coroborat cu art. 96 alin. (7) din Legea nr. 303/2004, are împotriva procurorului o acțiune în regres.
Prin urmare, raportat la aceste prevederi legale, tribunalul a apreciat că nu este admisibilă cererea reclamantului îndreptată împotriva pârâtei B., acesta neavând la dispoziţie o acţiune în răspundere civilă delictuală directă împotriva procurorului care l-a trimis în judecată. De aceea, cererea formulată împotriva acestei pârâte a fost respinsă ca inadmisibilă.
Cu privire la pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel X. şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, chemaţi în judecată pentru a răspunde în calitate de comitenţi pentru fapta ilicită săvârşită de către pârâta B., tribunalul a reţinut că, de principiu, comitenţii răspund de prejudiciul cauzat de prepuşii lor, în funcţiile ce li s-au încredinţat, numai dacă în persoana prepusului sunt întrunite condiţiile răspunderii pentru fapta proprie prevăzute de art. 998 - 999 Cod civil din 1864. Pe lângă condiţiile generale prevăzute de art. 998 - 999 Cod civil din 1864, trebuie întrunite în mod cumulativ şi două cerinţe speciale, respectiv să existe un raport de prepuşenie şi fapta ilicită să fi fost săvârşită de către cel pentru care răspunde în exerciţiul funcţiei ce i-a fost încredinţat sau în legătură cu atribuţiile sale.
S-a apreciat că nu poate fi angajată răspunderea acestor pârâţi, în primul rând întrucât în sarcina pârâtei B. nu s-a reţinut săvârşirea unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii iar, în al doilea rând, întrucât între această pârâtă şi cei chemaţi în judecată în calitate de comitenţi nu există un raport de prepuşenie.
Astfel, pentru ca o persoană să aibă calitatea de comitent în raport cu o alta, între cele două trebuie să existe un raport de subordonare, în care prepusul se află în subordinea comitentului, raport care presupune că pe baza unui acord de voinţă o persoană fizică sau juridică a încredinţat unei persoane fizice o anumită însărcinare din care s-a născut dreptul comitentului de a da instrucţiuni, a îndruma şi a controla activitatea prepusului.
Procurorul nu este un prepus al instituției unde este încadrat, după cum rezulta în mod expres din prevederile art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 potrivit căruia „în soluţiile dispuse procurorul este independent, în condițiile legii”. Tot astfel, potrivit art. 132 din Constituţie, procurorii îşi desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, imparţialităţii şi a controlului ierarhic sub autoritatea ministrului justiției, sens în care toate actele întocmite de aceștia, în funcție de faza procesuală în care au fost emise, sunt supuse cenzurii procurorului ierarhic superior ori instanţelor judecătoreşti stabilite de lege.
Încadrarea procurorilor în parchete reprezintă doar o formă administrativă de organizare a activităţii acestora, fără ca prin aceasta să li se ştirbească independenţa funcţională.
Prin urmare, nefiind întrunite în mod cumulativ condiţiile răspunderii prevăzute de art. 1000 alin. (3) Cod civil din 1864, tribunalul a respins cererea împotriva acestor pârâţi, ca neîntemeiată.
În privinţa pârâtei Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, pentru care s-a solicitat atragerea răspunderii pentru fapta ilicită constând în constituirea de parte civilă în procesul penal, s-a apreciat - raportat la prevederile art.15 C.proc.pen., conform cărora persoana vătămată se poate constitui parte civilă în contra învinuitului sau inculpatului şi persoanei responsabile civilmente, iar constituirea ca parte civilă se poate face în cursul urmăririi penale, precum şi în faţa instanţei de judecată până la citirea actului de sesizare - că solicitarea sumei de 47.761.9200 lei de către DGFP în cadrul dosarului penal nu reprezintă decât exercitarea unui drept legal care nici în cazul unei achitări a inculpatului nu poate fi asimilată unei fapte ilicite.
Referitor la cererea îndreptată împotriva pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Ministerul Finanţelor Publice, tribunalul a constatat, în primul rând, faptul că pârâţii menţionaţi la punctele 1-4 din cerere nu au fost obligaţi la plata vreunei sume de bani, acţiunea fiind respinsă ca neîntemeiată, astfel încât nu se pune problema unei incapacităţi de plată.
În al doilea rând, în condiţiile în care faţă de aceştia nu s-a indicat în mod expres un temei juridic, tribunalul s-a raportat la prevederile art. 998 - 999 Cod civil din 1864, invocate la finalul cererii, fără a se face distincţie în funcţie de pârât.
Aplicând aceste dispoziţii prin raportare la art. 52 alin. (3) Constituţie şi art. 96 Legea nr. 303/2004, tribunalul a reţinut că răspunderea statului poate interveni în două situaţii: fie în cazul reparării prejudiciilor cauzate prin erori judiciare comise într-un proces penal conform art. 504 C.proc.pen., fie pentru repararea prejudiciilor pentru erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale, caz în care trebuie să existe o hotărâre definitivă prin care să se fi stabilit răspunderea penală sau disciplinară a procurorului.
Astfel, statul răspunde doar pentru erori judiciare, răspunderea fiind una obiectivă, întemeiată pe ideea de garanţie iar nu pentru fapta proprie sau în calitate de comitent.
Cum, în speţă, nu se regăseşte niciuna din aceste ipoteze, întrucât reclamantul a precizat în mod expres faptul că nu invocă în susţinerea cererii prevederile art. 504 C.proc.pen. şi nici nu e vorba despre erori judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale (dimpotrivă reclamantul invocă o faptă în legătură cu un proces penal), iar răspunderea procurorului nu a fost stabilită printr-o hotărâre definitivă, tribunalul a constatat că acţiunea este neîntemeiată şi faţă de aceşti pârâţi.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul A. arătând că instanţa de fond în mod greșit, limitativ şi restrictiv s-a raportat numai la dispozițiile art. 94 Legea nr. 303/20042, art. 504 C.proc.pen. şi ale art. 52 alin.(3) din Constituție; instanţa de fond a considerat în mod greșit ca dispozițiile art. 998, 999 C.civ. nu sunt incidente în cazul procurorilor.
În concepția instanței de fond, actele, activitățile, acțiunile procurorului chiar dacă sunt ilicite, fiind săvârșite cu vinovăţie, generând prejudicii şi existând legătura de cauzalitate între aceste elemente, rămân în afara sferei răspunderii civile delictuale, existând în favoarea acestuia un privilegiu nejustificat.
În realitate, cele două categorii de dispoziții legale nu se exclud ci se completează, respectiv dispozițiile art. 94 Legea nr. 303/20046, art. 504 C.proc.pen. şi ale art. 52 alin. (3) din Constituție nu exclud aplicarea art. 998, 999 C.civ.
Sfera de aplicare a art. 94 Legea nr. 303/2004, art. 504 C.proc.pen. şi ale art. 52 alin. (3) din Constituție este redusă, este limitativă şi reglementează situațiile la care se refera Capitolul IV al vechiului Cod procedură penală, respectiv cele privind repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal, situaţii care nu acoperă multitudinea situațiilor care pot genera pagube şi daune morale.
De aceea, procurorul nu poate fi scos de sub incidenţa răspunderii civile delictuale care acoperă şi situațiile în care acesta săvârșește o faptă ilicită, cu vinovăţie, generatoare de prejudiciu şi existând legătura de cauzalitate, situații care, fără a genera o condamnare sau lipsire de libertate, au însă o incidenţă gravă asupra vieții, demnităţii, sănătății şi altor împrejurări de viață ale persoanei împotriva căreia s-a săvârşit fapta ilicită.
Apelantul pretinde că în cauză există faptă ilicită, vinovăție, prejudiciu şi legătură de cauzalitate fie măcar şi numai prin prisma faptei procurorului care l-a trimis în judecată în pofida solicitării, încuviinţării şi efectuării unei comisii rogatorii în Brazilia pentru a se stabili dacă persoanele care l-au mandatat există, dacă procurile pretins false sunt reale, dacă au fost semnate de titularii semnăturilor şi a drepturilor, dacă au fost semnate şi înregistrate la notariat.
Or, înainte de a se finaliza comisia rogatorie şi de a primi la dosar concluziile acesteia (care atestau că totul este legal), procurorul l-a trimis în judecată sub acuzații care au influențat mass media, opinia publică locală dar şi la nivel național, cercurile juridice din care făcea parte fiul său C., a cărui cariera a fost influențată negativ de acest procuror, a generat un climat de suspiciune în cadrul cercului de relații sociale pe care le avea, existând cazuri de prieteni şi chiar de rude a căror impresie a rămas cea creată de procurorul care l-a trimis în judecată, unii dintre aceștia decedând înainte de achitarea apelantului-reclamant.
Toate acestea au cauzat suferințe de ordin moral, unele ireparabile, pentru care satisfacția echitabilă ar fi fost un mijloc de contrabalansare a unui rău produs în ceea ce îl privește.
În ceea ce privește societatea, atragerea răspunderii civile delictuale a procurorului ar însemna un semnal ca astfel de fapte nu pot rămâne nesancționate şi ar atenționa procurorul în activitatea sa, precum şi pe ceilalți procurori, determinând abținerea de la perseverenţa pe calea unor astfel de rezoluții cel puțin ilicite,dacă nu infracţionale ale procurorilor.
Faptul că rămân în afara răspunderii civile delictuale astfel de excese ale procurorilor, a constituit o încurajare a acestora care culminează cu fenomenul social generat de aceștia şi reflectat în mass media, cu privire la derapajele lor şi tendința tot mai accentuată de escaladare a abuzului.
Hotărârea primei instanţe a fost criticată ca nelegală şi pentru respingerea acțiunii faţă de pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel x. şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație şi Justiție.
Potrivit apelantului, simplul fapt al trimiterii sale în judecată, după efectuarea comisiei rogatorii dar înainte de primirea rezultatului acesteia, constituie o faptă ilicită care a fost comisă cu vinovăţie sub forma intenției, întrucât trimiterea în judecată a avut loc în mod deliberat, cu eludarea comisiei rogatorii, pentru a produce un rău fiului apelantului, avocatul C., pe care l-a dușmănit şi împreună cu care apelantul – reclamant a făcut numeroase sesizări organelor în drept anterior trimiterii în judecată, cu privire la pârâtă.
Greşit s-a apreciat asupra lipsei unui raport de prepuşenie între pârâta-fost procuror şi ceilalţi pârâţi deoarece niciun procuror nu-şi desfășoară activitatea desprins de contextul unei forme de organizare şi structuri în cadrul şi sub egida unităţilor de parchet.
Independenţa procurorului în soluţiile dispuse nu semnifică o independenţă a acestuia faţă de lege, fiind de neconceput să se recunoască prin hotărârea atacată că procurorii îşi desfășoară activitatea conform principiului legalității, iar când legalitatea este încălcată de ei să se aprecieze că acțiunea în răspunderea civilă delictuală a acestora este inadmisibilă.
Nelegal a fost respinsă acțiunea şi faţă de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiş, care a influenţat în mod decisiv lanţul cauzal ce a condus la prejudicierea reclamantului întrucât, dacă pârâta DGFPS Timiș nu s-ar fi constituit parte civilă (deoarece nu a existat o vătămare, nu a existat prejudiciu şi aceasta nu era persoana vătămată), apelantul – reclamant nu ar fi putut fi trimis în judecată pentru infracțiunea de înșelăciune cu încadrare de 3 -15 ani, situație care l-a grevat moral pe parcursul celor 6 ani de procese penale, în cadrul unui sistem judiciar care dacă a făcut posibilă trimiterea sa în judecată, era evident că făcea să fie născută şi probabilitatea unei erori judiciare a condamnării sale.
Nelegal a fost respinsă acțiunea şi faţă de pârâții Statul Român şi Ministerul Finanțelor Publice, care pot şi trebuie obligați la plată, chiar în lipsa obligării celorlalți pârâţi, întrucât dacă instanţa a constatat că procurorul este independent, că el nu este un prepus, iar unitățile de parchet nu au calitate de comitenți, atunci trebuia obligat statul la repararea pagubei.
În mod evident, procurorul a întocmit rechizitoriul şi l-a trimis în judecată, acționând ca reprezentant al statului, acesta din urmă fiind titular al acțiunii penale.
Referitor la pretinsa neindicare, în mod expres, a unui temei de drept pentru răspunderea
Statului Român şi a M.F.P., apelantul-reclamant a arătat că prima instanţa a dat importanţă formalismului procedurilor, ignorând principiul preeminenţei dreptului.
Prin decizia nr. 1087/A din 14.12.2017, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul, ca nefondat.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că modalitatea de reparare a prejudiciilor cauzate prin erori judiciare diferă după cum acestea sunt o consecinţă a existenţei erorii în procesele penale sau în alte procese, distincţie care rezultă din conţinutul prevederilor art. 96 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 303/2004. În ceea ce priveşte eroarea judiciară din procesele penale, art. 96 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 face trimitere la dispoziţiile Codului de procedură penală şi, în mod evident, dreptul la despăgubiri pentru cazurile vizate de art. 538 şi art. 539 C.proc.pen. (unde se regăseşte în prezent consacrat cazul erorii judiciare în procesul penal) nu poate fi valorificat decât în condiţiile vizate de aceste norme, în baza principiului „specialia derogant generalibus”, iar nu după regulile comune, specifice răspunderii civile delictuale, cum eronat se susţine de apelant în argumentarea criticilor formulate prin cererea de apel.
Situaţiile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procese penale sunt stabilite de Codul de procedură penală, prin normele sus-menţionate (care se regăseau şi în vechiul Cod de procedură penală, art. 504), dispoziţii legale care exclud, implicit, orice altă posibilitate a persoanei vătămate de a solicita, în orice mod şi sub orice alt temei legal, acoperirea unui prejudiciu de această natură.
În opinia instanţei de apel, instanțele de judecată nu ar putea adăuga la lege, extinzând dispozițiile referitoare la răspunderea statului prevăzute în Codul de procedură penală și în alte ipoteze, cum ar fi răspunderea statului, prin organele sale, pentru cercetarea prealabilă și trimiterea în judecată a unei persoane, proces finalizat cu o soluție definitivă de achitare, ca în cazul în speţă.
De altfel, asupra condiţiilor în care se poate stabili existenţa unei erori judiciare s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului care a statuat că simpla considerare a faptului că investigaţia în cazul reclamantului era „incompletă şi părtinitoare” nu poate prin ea însăşi, în absenţa erorilor judiciare sau a unor încălcări serioase a procedurilor judecătoreşti, a unor abuzuri de putere ori a unor erori evidente în aplicarea dreptului material sau a oricărui alt motiv important ce rezultă din interesul justiţiei, să indice prezenţa unor erori judiciare în procedura anterioară.
De aceea, s-a statuat că ceea ce prevalează cu privire la eroarea judiciară comisă de instanţele inferioare, adică a greşelilor din administrarea justiţiei, constă în imposibilitatea neutralizării sau cercetării sale în alt fel (Hotărârea din 21.06.2011 pronunţată în cauza Giuran c. României).
Împrejurarea că statul este unicul titular al acțiunii penale, ce o poate pune în mişcare prin intermediul procurorului – aspect invocat de apelant în susţinerea propriilor pretenţii – decurge din aceea că statul este cel care adoptă normele de drept penal (lato sensu), adoptând, totodată, şi cadrul legislativ în limitele căruia victima unei erori judiciare decurgând dintr-un proces penal poate fi dezdăunată.
În ceea ce priveşte eroarea judiciară decurgând din alte procese, instanţa de apel a constatat că prin art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 s-a instituit dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciului după ce, în prealabil, a fost pronunţată o hotărâre definitivă penală sau disciplinară împotriva magistratului pentru o faptă săvârşită pe parcursul instrumentării cauzei, care să fi dus la comiterea erorii.
Contrar celor susţinute de apelantul-reclamant, instanţa de apel a constatat că, în lipsa unei erori judiciare, Statul Român nu este ţinut să răspundă patrimonial.
Aceste condiţionări sunt determinate de însăşi raţiunea instituirii acestei răspunderi a statului, o răspundere cu un evident caracter obiectiv, exclusiv pentru săvârşirea unor erori judiciare, lato sensu.
S-a arătat că prevederile legale menţionate au un caracter special, derogatoriu de la dreptul comun, respectiv, de la art. 998 - 999 din Codul civil de la 1864, tribunalul constatând în mod corect că acestea au fost edictate şi pentru a se asigura independenţa judecătorilor şi procurorilor inclusiv prin împiedicarea promovării unor acţiuni directe împotriva lor de către persoanele care pretind a fi prejudiciate prin săvârşirea unor fapte comise în exercitarea atribuţiilor care le revin şi, prin urmare, cererea formulată de apelantul-reclamant în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. nu este admisibilă, întrucât acesta nu are la dispoziţie o acţiune în răspundere civilă delictuală directă împotriva procurorului care l-a trimis în judecată.
De aici rezultă că nici nu s-ar putea reţine o răspundere civilă de drept comun a statului, cum pretinde apelantul, aceasta fiind exclusă în raporturile dintre stat şi autorităţile judiciare sau ceilalţi participanţi din proces, întrucât o asemenea răspundere pentru altul, invocată de apelantul-reclamant presupune existenţa unui raport de prepuşenie, care, în situaţia dată, nu se regăseşte, iar, în plus, în conformitate cu prevederile Codului civil, comitentul ar putea răspunde de prejudiciul cauzat de prepusul său, numai dacă în persoana prepusului sunt întrunite condiţiile răspunderii pentru fapta proprie, împrejurare care ar presupune indicarea în concret a persoanelor implicate în derularea procesului şi, evident, dovedirea culpei fiecăreia, inclusiv, în unele cazuri, prin parcurgerea procedurilor speciale în materie disciplinară.
Altfel spus, chiar dacă, în scopul apărării intereselor legitime ale persoanelor prejudiciate, legiuitorul a reglementat, pe lângă răspunderea directă pentru fapta proprie, şi o altă răspundere, indirectă, complementară, a altor persoane, o persoană juridică putând răspunde şi în calitate de comitent pentru faptele prepuşilor săi, răspunderea pentru fapta altuia în materie civilă nu poate avea decât un caracter derogator, fiind o excepţie de la regula potrivit căreia răspunderea aparține in primul rând autorului faptei ilicite, iar comitentul poate răspunde numai dacă în persoana prepusului sunt întrunite condiţiile răspunderii pentru fapta proprie, ţinând seama de caracterul subiectiv al răspunderii civile a celui care a cauzat efectiv prejudiciul.
De altfel, calitatea de persoană juridică (de drept public) a statului care este reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice este consacrată şi de actuala reglementare – art. 223 alin.(1) din noul Cod civil – ori de câte ori este vorba de raporturi juridice civile în care statul este parte nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi şi obligații.
Prevederile art.1 alin.(1) al Legii nr. 304/2004, potrivit cărora „Puterea judecătorească se exercită de Înalta Curte de Casație şi Justiție şi de celelalte instanțe judecătoreşti stabilite de lege”, precum şi cele ale art. 1 alin. (3) din același act normativ, conform cărora „Ministerul Public îşi exercită atribuțiile prin procurori constituite în parchete, în condițiile legii” coroborate cu cele ale art. 4 alin. (1) care dispun că „În activitatea judiciară Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertățile cetățenilor”, invocate de apelantul-reclamant în susţinerea tezei existenţei unui raport de prepuşenie între stat şi magistraţi, judecători sau procurori, sunt irelevante sub acest aspect.
Dimpotrivă, toate celelalte prevederi ale Legii nr. 304/2004 invocate de apelant referitoare la independenţa judecătorilor, care se supun numai legii, respectiv, independenţa procurorilor, în condiţiile legii – art. 2 alin. (3), art. 3 alin.(1) – indică, fără echivoc, cum corect a apreciat şi tribunalul, inexistenţa vreunui raport de subordonare a magistraţilor în activitatea judiciară a acestora de natura celui avut în vedere de art. 1000 alin. 3 din Codul civil de la 1864.
Faţă de cele arătate, instanţa de apel a constatat că este corectă statuarea primei instanţe în sensul că în cauză nu s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 998 - 999 din Codul civil în raport de intimatul-pârât Statul Român.
Instanţa de apel a mai constatat că nu pot fi primite alegaţiile apelantului privind nelegalitatea hotărârii pentru faptul că acțiunea sa a fost respinsă faţă de pârâții Statul Român şi Ministerul Finanțelor Publice, care ar fi trebuit obligați la plata unor daune chiar şi în lipsa obligării celorlalți pârâţi.
Pentru considerentele arătate, referitoare la inexistenţa unui raport de prepuşenie între procuror şi alte persoane juridice, în exercitarea de către procuror a activităţii judiciare în condiţiile legii, nu se poate angaja în speţă nici răspunderea civilă delictuală a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel X. şi a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație şi Justiție, legea nepermiţând, pe de altă parte, nici tragerea acestor unităţi la răspundere pentru o faptă proprie legat de dispoziţiile procurorului de caz, în mod corect apreciind prima instanţă că încadrarea procurorilor în parchete reprezintă doar o formă administrativă de organizare a activităţii acestora, fără ca prin aceasta să li se ştirbească independenţa funcţională.
Instanţa de apel a constatat că este corectă soluţia dată şi în privinţa Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Timiş, întrucât, astfel cum tribunalul a reţinut, constituirea de parte civilă nu reprezintă decât exercitarea unui drept legal care, nici în cazul unei achitări a inculpatului, nu poate fi asimilată unei fapte ilicite.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9
C.proc.civ., reclamantul A., solicitând, în principal, casarea hotărârii atacate în baza dispoziţiilor art. 312 alin.(3) şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar, în subsidiar, modificarea acesteia şi admiterea apelului declarat. În motivarea recursului, recurentul a invocat următoarele critici de nelegalitate:
Instanţa de apel a reţinut o stare de fapt eronată, ce a condus la pronunţarea unei hotărâri care conţine motive contradictorii şi străine de natura pricinii, respectiv, în mod greşit s-a reţinut că reclamantul a fost achitat în raport de anumite pretinse fapte penale pentru care a fost trimis în judecată, iar în raport de altele s-ar fi dispus încetarea procesului.
Dintr-un interes nelegitim şi dintr-o solidaritate de breaslă prost înţeleasă, instanţa de apel a limitat cazurile de răspundere a magistratului numai la situaţiile prevăzute de Codul de procedură penală, concomitent cu refuzul său de a recunoaşte caracterul şi sfera de aplicabilitate mai largi ale răspunderii civile delictuale prevăzute prin dispoziţiile art. 998 - 999 din Codul civil. Potrivit recurentului, răspunderea limitată prevăzută de Codul de procedură penală nu înlătură răspunderea civilă delictuală, relaţia dintre cele două tipuri de răspunderi fiind aceea de la parte la întreg, respectiv pentru situaţiile care exced cazurilor de eroare judiciară din Codul de procedură penală, se aplică răspunderea civilă delictuală. Răspunderea limitată prevăzută în Codul de procedură penală nu exclude răspunderea magistratului care poate fi atrasă şi în alte condiţii decât cele prevăzute de Codul de procedură penală, pentru alte fapte ilicite săvârşite cu vinovăţie, care se supun şi se sancţionează în temeiul art. 998 - 999 din Codul civil.
Reglementarea răspunderii pentru eroare judiciară în Codul de procedură penală nu exclude aplicarea art.998 - 999 din Codul civil la alte fapte, situaţii, împrejurări cauzatoare de prejudicii, aceste din urmă norme ale dreptului comun având, în opinia recurentului, caracter complinitor în raport cu primele, a căror aplicare intervine ori de câte ori apar alte situaţii decât eroarea judiciară.
Cazurile de răspundere pentru erorile judiciare săvârşite în procesul penal nu sunt exhaustive şi nu echivalează cu absolvirea de răspundere penală atunci când fapta ilicită a magistratului se manifestă sub alte forme decât cele prevăzute de Codul de procedură penală.
În mod greşit s-a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 52 alin. (3) din Constituţia României, text legal care se referă şi priveşte strict răspunderea statului pentru erori judiciare. Totodată, această dispoziţie constituţională nu stabileşte că statul răspunde numai pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, respectiv nu exclude răspunderea statului şi a procurorilor pentru alte situaţii decât cea de eroare judiciară. Astfel, plecând de la principiul supremaţiei legii (a cărui aplicare nu ar putea fi înlăturată prin interpretare restrictivă sau prin sfidare), pentru cazurile care se încadrează în eroare judiciară, răspunderea statului este una reglementară în mod special prin Codul de procedură penală, iar pentru toate celelalte situaţii care exced conceptului de eroare judiciară circumstanţiată prin dispoziţiile art. 52 alin.(3) din Constituţie, răspunderea statului şi a procurorilor va avea loc pe tărâmul dispoziţiilor art. 998-999 din Codul civil.
Concluzia recurentului a fost dedusă din utilizarea interpretării a contrario a art. 52 alin.(3) din Constituţie.
În mod greşit instanţa de apel reţine că art. 96 din Legea nr. 303/2004 ar constitui un temei al înlăturării răspunderii civile delictuale în cauză, în condiţiile în care textul legal tratează doar situaţia prejudicierii persoanei vătămate prin eroarea judiciară, fără însă a exclude posibilitatea ca în cazul prejudicierii care rezultă din alte motive decât eroarea judiciară să se aplice sancţiunea specifică răspunderii civile delictuale. Pe de altă parte, art. 96 alin.4 se referă la alte procese decât cele penale, sens în care nu este incident în situaţia în speţă, caracterizată prin aceea că este generată într-un proces penal şi nu civil.
În mod greşit instanţa de apel s-a raportat la dispoziţiile art. 538, 539 C.proc.pen. ca fiind incidente în cauză, dispoziţii adoptate prin Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi care au intrat în vigoare în anul 2014, aşadar inaplicabile în raport de data introducerii acţiunii, respectiv anul 2009.
Invocând această critică, recurentul a pretins că decizia atacată este fondată pe motive contradictorii ori străine de natura pricinii, în condiţiile în care instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit ori vădit neîndoielnic al acestuia şi a pronunţat o soluţie lipsită de temei legal ori cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii;
Instanţa de apel s-a referit în mod trunchiat şi incomplet la jurisprudenţa CEDO în materie, care nu vizează doar erori judiciare, ci şi încălcări serioase ale procedurilor judecătoreşti, abuzuri de putere, erori în aplicarea dreptului material. Or, în speţă, datorită necunoaşterii instituţiei moştenirii prin retransmitere s-a produs o eroare fundamentală de drept material pentru care reclamantul a fost trimis în judecată penală cu grave acuze care, dacă ar fi fost adevărate, i-ar fi adus o pedeapsă de până la 15 ani;
În mod greşit instanţa de apel a apreciat asupra răspunderii statului. Reclamantul a solicitat atragerea unei răspunderi civile delictuale a statului în calitatea sa de titular al acţiunii penale, având o răspundere directă pentru prejudiciul creat, întrucât procurorul, indiferent de raporturile sale cu statul, a fost un interpus al acestuia şi a acţionat ca un mandatar al statului (răspundere întemeiată pe o culpă in eligendo);
În mod greşit instanţa de apel a apreciat cu privire la răspunderea Ministerului Finanţelor Publice şi a Direcţiei Generale a Finanţelor Timiş, această din urmă entitate constituindu-se parte civilă pentru a servi procurorului pretext pentru începerea urmăririi penale;
În mod greşit instanţa de apel a apreciat cu privire la răspunderea procurorului, care nu este absolvit de răspundere civilă, întrucât independenţa de care se bucură acesta funcţionează pentru a-l proteja de ingerinţe şi imixtiuni politice sau din partea superiorilor, iar nu pentru a înlătura aplicarea legii;
În mod greşit instanţa de apel a apreciat asupra răspunderii Parchetului, întrucât manifestarea procurorului nu era posibilă fără culpa acestei entităţi. Indiferent care sunt raporturile dintre parchet şi procuror (de dreptul muncii, administrative, de drept civil), răspunderea parchetului trebuie atrasă alături de cea a procurorului, care nu poate învesti şi sesiza o instanţă judecătorească cu un rechizitoriu dacă nu este apartenent unui parchet. Principiul unităţii de acţiune invocat de procurori trebuie să funcţioneze şi sub acest aspect.
La data de 2.05.2018, intimata DGRFP Timişoara, pentru Ministerul Finanţelor Publice, în reprezentarea Statului Român, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi judecarea cauzei în lipsă.
La data de 9.05.2018 a formulat întâmpinare şi intimata B., care a solicitat respingerea recursului ca nefondat întrucât în cauză nu sunt întrunite condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale prevăzute în art. 998 - 999 C.civ., acţiunea de faţă reprezentând un act de răzbunare şi hărţuire al unei persoane anchetate şi trimise în judecată de aceasta, în activitatea de procuror pe care a desfăşurat-o la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel X. Atât apelantul, dar şi fiul său au mai formulat împotriva intimatei şi o plângere penală la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, soluţionată prin rezoluţia din 11.01.2006 în sensul neînceperii urmăririi penale faţă de intimată. Deşi cunoaşte conţinutul prevederilor art. 64 pct.2 şi 3 din Legea nr. 304/2004, republicată, ca şi pe cele ale art. 96 pct.3 şi 6 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu rea-credinţă apelantul a sesizat instanţele judecătoreşti cu o acţiune nelegală.
De asemenea, intimata a mai învederat că faptele săvârşite de apelant şi pentru care acesta a fost trimis în judecată în procesul penal au fost intens mediatizate în presa centrală şi locală, în baza dreptului la informarea opiniei publice, fără vreun amestec din partea sa.
La datele de 11.05.2018 şi, respectiv, 16.05.2018 au formulat întâmpinări Parchetul de pe lângă Curtea de Apel X. şi de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, solicitând menţinerea ca legală a deciziei apelate care, în mod corect a reţinut lipsa unui raport de subordonare care să intre în conţinutul unui raport de specific comitent-prepus între procuror şi unitatea parchetului în cadrul căruia acesta îşi desfăşoară activitatea.
La 29.05.2018 recurentul-reclamant a depus la dosar concluzii scrise prin care a reluat argumentarea motivelor sale de recurs. La aceeaşi dată, acesta a depus răspunsuri la întâmpinările intimaţilor-pârâţi şi, de asemenea, o cerere de sesizare a Curii Constituționale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 96 din Legea nr. 303/2004 şi a art. 504 din Codul de procedură penală.
În recurs nu au fost administrate probe suplimentare.
Analizând cauza, Înalta Curte constată următoarele:
Cu referire la cererea incidentală formulată de recurentul-reclamant, de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004 rep. şi a art. 504 din Codul de procedură penală, Înalta Curte apreciază asupra întrunirii în privinţa acesteia a condiţiilor de admisibilitate instituite prin dispoziţiile art. 29 alin. (1) – (4) din Legea nr. 47/1992 republicată.
Astfel, obiecţia de neconstituţionalitate ridicată de recurent vizează texte de lege care au legătură cu soluţionarea litigiului de faţă, în care se urmăreşte ori care pune problema condiţiilor legale în care poate avea loc angajarea răspunderii patrimoniale a unui procuror, a unităţilor de parchet în structura cărora acesta şi-a desfăşurat activitatea şi a statului, prin Ministerul Finanţelor.
Chiar dacă soluţia atacată s-a fundamentat pe concluzia neincidenţei în cauză a niciunuia din cele două texte de lege în discuţie, legătura lor cu cauza există deoarece tocmai pornind de la conţinutul şi regimul lor de norme speciale, s-a apreciat asupra imposibilităţii angajării răspunderii patrimoniale a unui procuror şi a statului, pe temeiul răspunderii civile delictuale de drept comun, regim dat de dispoziţiile art. 998 - 999 C.civ.
Totodată, cele două texte de lege, deşi au făcut obiectul a numeroase sesizări de neconstituţionalitate, au rămas şi sunt în vigoare urmare a respingerii acestora.
În ceea ce priveşte opinia instanţei asupra excepţiei de neconstituţionalitate, se apreciază că aceasta este nefondată.
Se reţine, în acest sens, că neconstituționalitatea celor două texte de lege vizate de recurent şi care instituie condiţiile speciale în care poate avea loc angajarea răspunderii patrimoniale a judecătorilor şi procurorilor a fost invocată cu trimitere la dispoziţiile din Constituţie care instituie egalitatea în drepturi (art.16), accesul liber la justiție (art.21), dreptul la viaţă, la integritatea fizică şi psihică (art.22) şi a celor care reglementează principiile înfăptuirii justiţiei (art. 124).
În esenţă, recurentul pretinde că instituirea prin cele două texte de lege indicate a unui regim legal restrictiv şi limitativ al condiţiilor în care poate avea loc angajarea răspunderii patrimoniale a judecătorilor şi procurorilor, respectiv a statului, prin subordonarea sa cazului de eroare judiciară şi neacceptarea posibilităţii angajării acestei răspunderi pentru orice faptă ilicită a judecătorului/procurorului pe tărâmul răspunderii civile delictuale de drept comun (art.998 - 999 C.civ.) şi în condiţiile dreptului comun, generează un regim discriminatoriu, de favoare în beneficiul acestor purtători ai autorităţii publice a statului, care nu răspund pentru greşelile lor întocmai cum se întâmplă în cazul șoferilor, pantofarilor, ceasornicarilor, medicilor, etc. Această discriminare este, în opinia recurentului, „neconstituțională şi contraconvenţională”.
Teza recurentului nesocoteşte însă chiar dispoziţia de ordin constituţional care a fost, mai apoi, dezvoltată la nivel de lege prin cele două dispoziţii normative contestate, dispoziţie regăsită în cuprinsul alin. (3) al art. 52 din Constituţie (dedicat drepturilor persoanei vătămate de o autoritate publică), potrivit cu care „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea Statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă”.
Răspunderea patrimonială a Statului, dar şi cea a judecătorilor şi procurorilor este instituită la nivel de principiu constituţional şi poate avea loc în condiţiile imperative şi limitative instituite prin lege, respectiv în circumstanţele art. 504 (actual, art.538 - 539) din Codul de procedură penală sau a celor din art. 96 din Legea nr. 303/2004. Aşa cum o arată însuşi textul de ordin constituţional, această răspundere este circumscrisă întotdeauna cazului de eroare judiciară, noţiune care nu desemnează altceva decât tot o faptă ilicită care este săvârşită de organele autorităţii judecătoreşti în activitatea lor.
Această teză nesocoteşte, deopotrivă, fundamentul răspunderii patrimoniale a Statului - care este una obiectivă, iar nu bazată pe culpă, ci pe rolul statului de garant al activităţii autorităţii judecătoreşti - şi raţiunea reglementării mecanismului de angajare a răspunderii patrimoniale a judecătorilor şi procurorilor, care dă expresie mijloacelor de asigurare a independenţei acestora, prin evitarea supunerii activităţii lor unor presiuni nejustificate.
Astfel fiind, Înalta Curte va admite cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituționalitate a dispoziţiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004 şi a art. 504 (actual art. 538 - 539) din Codul de procedură penală.
În ceea ce priveşte recursul declarat, Înalta Curte apreciază că acesta este susţinut prin critici care au caracter nefondat potrivit celor ce urmează:
Recurentul şi-a întemeiat recursul declarat pe motivele legale prevăzute de art. 304 pct. 7,8 şi 9 C.proc.civ.
Cu toate acestea, nu se circumscrie niciunuia din motivele legale de recurs indicate de recurent, dar nici acelora care se regăsesc la alte puncte ale art. 304 din cod, critica relativă la reţinerea de către instanţa de apel a unei stări de fapt eronate sub aspectul modului în care a fost soluţionată cauza penală în care a fost implicat recurentul, anume reţinerea soluţiei de achitare pentru unele din faptele penale imputate, respectiv a aceleia de încetare a procesului penal pentru alte fapte penale.
Este, de altfel, incompatibilă regimului juridic al judecăţii în recurs, care presupune o evaluare sub aspectul legalităţii a hotărârii atacate, invocarea unei critici privitoare la eronata stabilire a situaţiei de fapt a cauzei de către instanţele de fond.
Afirmaţia că reţinerea acestei eronate stări de fapt ar fi condus la pronunţarea unei hotărâri ce conţine motive contradictorii şi străine de natura pricinii este neîntemeiată deoarece măsura în care pentru anumite fapte penale imputate recurentului acesta a fost achitat, iar pentru altele s-a dispus încetarea procesului penal a constituit un factor absolut nerelevant în economia cauzei.
Elementul hotărâtor, care a fundamentat soluţia instanţelor de fond, a pornit de la observaţia că, prin raportare la modul de soluţionare a procesului penal finalizat prin sentinţa penală nr. 14/2007 a Curţii de Apel Târgu Mureş, reclamantul nu se află în ipoteza unei erori judiciare săvârşite în procesul penal, în sensul art. 504 C.proc.pen., ale cărui dispoziţii acesta nici nu le-a invocat ca temei al acţiunii sale.
Pornind de la fapta ilicită imputată direct pârâtei B., constând în punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a reclamantului, urmată de stingerea acţiunii penale prin achitare, respectiv încetarea procesului penal, instanţele de fond au reţinut ceea ce acesta afirmă, de altfel, şi prin motivele de recurs, anume că demersul său judiciar nu a urmărit sancţionarea unei erori judiciare, în conţinutul (juridic) dat acestei noţiuni prin dispoziţiile art. 504 C.proc.pen., ci antrenarea răspunderii civile a procurorului care l-a anchetat, a unităţii de parchet în care acesta a funcţionat, a celei ierarhic superioare şi a Statului, prin Ministerul Finanţelor Publice, pe tărâmul răspunderii civile delictuale de drept comun, prevăzute de art. 998 - 999 şi 1000 alin.(3) C.civ.
Nefondate sunt şi criticile recurentului prin care acesta susţine că instanța de apel a greşit raportându-se în mod limitativ şi restrictiv la cadrul legal special în care se poate antrena răspunderea patrimonială a judecătorilor/procurorilor, respectiv a statului, pentru repararea prejudiciilor decurgând din erori judiciare, cadru legal dat de dispoziţiile art. 504 C.proc.pen. şi de cele ale art. 96 din Legea nr. 303/2004.
Potrivit recurentului, raportul între acest cadru legal special şi cadrul legal general al răspunderii civile delictuale (art.998 - 999 C.civ.) este cel de la parte la întreg, cele două regimuri de reglementare neexcluzându-se, ci dimpotrivă, completându-se, astfel că pentru situaţiile care exced cazurilor de eroare judiciară, ar trebui să se aplice răspunderea civilă delictuală ce poate fi angajată în condiţiile dreptului comun, pentru săvârşirea oricărei fapte ilicite cu vinovăţie.
Teza recurentului nu poate fi primită şi nu demonstrează după cum pretinde acesta, că dintr-un interes nelegitim şi dintr-o solidaritate de breaslă, instanţa de apel ar fi limitat cazurile de răspundere a magistratului numai la situaţiile prevăzute de Codul de procedură penală sau de art. 96 din Legea nr. 303/2004, această limitare avându-şi originea, în realitate, în chiar voinţa legiuitorului constituţional.
Aceasta întrucât, după cum în mod corect a subliniat şi instanţa de apel, prin dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţie (dedicat drepturilor persoanei vătămate de o autoritate publică) se instituie principiul de ordin constituţional al răspunderii patrimoniale a Statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, răspundere care nu o înlătură pe cea a magistratului care şi-a exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă. Acest principiu constituţional a fost ulterior dezvoltat la nivel de lege prin dispoziţiile art. 504 C.proc.pen. şi prin cele ale art. 96 din Legea nr. 303/2004, în ambele cazuri răspunderea directă a statului şi cea indirectă ori subsidiară a judecătorului/procurorului fiind subordonate cazului de eroare judiciară, care nu constituie altceva decât tot o faptă ilicită.
Teza recurentului (doar formal plasată pe tărâmul distincţiei eroare judiciară-faptă ilicită), prin care pledează pentru extinderea răspunderii patrimoniale a Statului, şi, implicit, a judecătorilor şi procurorilor pentru orice faptă ilicită, pe tărâmul răspunderii civile delictuale de drept comun (şi, cel mai important pentru acesta, în condiţiile dreptului comun), tinde, în realitate, să scoată răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare şi, implicit pe cea a judecătorilor/procurorilor, de sub actualul regim constituţional şi legal de reglementare, care este unul condiţionat. În procesul penal condiţionarea priveşte, spre exemplu, producerea anumitor consecinţe pentru parte, care să se concretizeze într-o hotărâre definitivă de condamnare urmată de o hotărâre definitivă de achitare ori într-o stare nelegală de privare ori de restrângere a libertăţii, în timp ce în alte procese decât cele penale, condiţionarea nu ţine de conţinutul faptei (ilicite) săvârşite în cursul judecăţii procesului, ci de gravitatea acesteia, care trebuie să fi condus la angajarea, în mod definitiv, a răspunderii penale ori disciplinare a judecătorului. În sfârşit, angajarea răspunderii civile a judecătorilor/procurorilor este, sub un al doilea aspect condiţionată, indiferent de natura procesului în care s-a produs eroarea judiciară ce a atras angajarea răspunderii patrimoniale a statului, de săvârşirea erorii judiciare cauzatoare de prejudicii cu reaua-credinţă ori din grava neglijenţă a judecătorului/procurorului, caz în care angajarea răspunderii lor civile are loc doar faţă de Stat.
Aşa cum reţine Curtea Constituţională prin Decizia nr. 633 din 24 noiembrie 2005 (M.O. partea I nr. 1138 din 15 decembrie 2005), art. 52 alin.(3) din Constituţie consacră principiul răspunderii obiective a Statului, fiind vorba despre o răspundere care nu este bazată pe culpă, ci este fundamentată pe rolul Statului de garant al activităţii autorităţii judecătoreşti (în acelaşi sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 60 din 11 februarie 2014, M.O. Partea I nr. 279/2014).
Astfel fiind, răspunderea patrimonială a Statului pentru gestionarea aceleiaşi activităţi a autorităţii judecătoreşti nu ar putea fi (şi) una de drept comun, întemeiată pe ideea de culpă şi regăsită în dispoziţiile art. 998 - 999 C.civ., după cum pretinde recurentul, întrucât nu aceasta a fost voinţa legiuitorului constituant. Acest tip de răspundere, care este una excepţională, beneficiază de un cadru de reglementare special care exclude concursul dreptului comun şi îl înlătură de la aplicare, după cum corect au apreciat ambele instanţe de fond.
În mod evident, răspunderea Statului pentru erorile ori disfuncționalitățile ce pot să apară în activitatea organelor autorităţii judecătoreşti este una specială, care beneficiază de un cadru de reglementare dedicat şi care nu se poate realiza decât în limitele voinţei puterii legiuitoare, o astfel de răspundere neputând fi dedusă implicit, pe cale de interpretare, recurgând la regulile de interpretare per a contrario ori la analogia legii - după cum propune recurentul - şi neputând fi extinsă pe seama dreptului comun, care s-ar aplica (potrivit acestuia) în completare. Explicaţia construirii acestui cadru de reglementare nu se poate regăsi, aşa după cum afirmă recurentul, doar în nevoia existenţei unei reglementări mai precise ori (nici chiar) în gravitatea acelor fapte calificate de legiuitor drept erori judiciare (calificare care nu este realizată, de altfel, la nivelul art. 96 din Legea nr. 303/2004), ci în natura specială a răspunderii directe a statului şi a celei indirecte, subsidiare, a judecătorilor/procurorilor pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare.
Fără temei critică recurentul instanţa de apel pentru greşita reţinere a incidenţei în cauză a dispoziţiilor art. 52 alin. (3) din Constituţie, sub motivul că acestea se referă la răspunderea statului pentru erori judiciare, ori a celor prevăzute de art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 care, de asemenea se referă la erori judiciare, dar care, în plus, sunt săvârşite în alte procese decât cele penale (aşa cum a fost cauza în raport de care acesta a acuzat săvârşirea faptei ilicite de trimitere în judecată prin rechizitoriul procurorului de caz B.).
Contrar criticilor recurentului, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a reţinut incidenţa în cauză a normelor de drept indicate de acesta, trimiterea la conţinutul lor fiind realizată doar pentru a evidenţia existenţa unui cadru special de reglementare a cazurilor şi condiţiilor în care poate avea loc angajarea răspunderii patrimoniale a Statului, respectiv a procurorului, şi în afara căruia angajarea acestui tip special de răspundere nu poate avea loc, potrivit concluziei corecte deduse de instanţele de fond.
În opoziţie cu criticile recurentului, Înalta Curte reţine, dimpotrivă, că soluţia dată cererii de chemare în judecată a avut în vedere chiar temeiurile de drept ale acesteia, respectiv art. 998 - 999 şi 1000 alin. (3) C.civ. Astfel, pornind de la existenţa acestui cadru legal special şi observând raţiunile instituirii sale – regăsite în rolul statului, de garant al activităţii autorităţii judecătoreşti, căruia îi revine atât obligaţia de protejare a cetăţenilor împotriva riscurilor inerente unei astfel de activităţi, dar, în acelaşi timp, şi obligaţia de a asigura independenţa judecătorilor şi procurorilor pentru buna funcţionare a acestui serviciu public – instanţele de fond au reţinut corect că reclamantul, care nu invocă şi nu se regăseşte în vreuna din ipotezele avute în vedere prin dispoziţiile art. 504 C.proc.pen., dar nici în cele ale art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, nu are deschisă nici calea unei acţiuni directe în angajarea răspunderii civile (patrimoniale) a procurorului de caz (acţiune care, de altfel, nu i-ar fi fost deschisă nici chiar în varianta unui caz de eroare judiciară care s-ar fi înscris în ipotezele normelor anterior menţionate, întrucât răspunderea judecătorului/procurorului este doar una indirectă, subsidiară care se antrenează doar faţă de Stat), dar nici de o acţiune în angajarea răspunderii patrimoniale a Statului pentru presupusa faptă ilicită săvârşită de procuror în activitatea sa.
De asemenea, tot raportat la dispoziţiile dreptului comun invocate de reclamant ca temei al cererii sale de chemare în judecată, instanţele de fond au stabilit judicios că nu se poate lua în discuţie o angajare a răspunderii civile delictuale pentru fapta altuia, pe tărâmul art. 1000 alin. (3) C.civ., faţă de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori faţă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel X. atâta timp cât nu s-a reţinut săvârşirea unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii de către procurorul acuzat şi cât timp între acesta şi cei chemaţi în judecată în calitate de comitenţi, nu există un raport de prepuşenie.
Prin urmare, sunt fără corespondent în realitatea judecăţii înfăptuite în apel acele critici ale recurentului prin care acuză existenţa în hotărârea atacată a motivelor contradictorii ori străine de natura pricinii, cu referire la temeiurile juridice în raport de care a fost soluţionată cauza.
O critică formală, lipsită de aptitudinea de a demonstra nelegalitatea hotărârii atacate, este şi cea prin care recurentul semnalează eronata utilizare în argumentaţia instanţei de apel a dispoziţiilor art. 538-539 din actualul Cod de procedură penală, norme legale care, potrivit recurentului, în raport cu data introducerii acţiunii (anul 2009), nu ar fi fost incidente cauzei deoarece au intrat în vigoare abia în anul 2014.
Critica este pur formală, în primul rând întrucât considerentele hotărârii atacate relevă faptul că instanţa de apel s-a referit deopotrivă la actualele texte din Codul de procedură penală, dar şi la cel anterior, respectiv art. 504 din vechiul Cod de procedură penală, ca norme speciale care reglementează posibilitatea reparării prejudiciilor decurgând din erori judiciare săvârşite în procesele penale.
Sub un al doilea aspect, critica este formală deoarece s-a arătat deja că instanţa de apel a soluţionat litigiul, ca şi tribunalul, în raport de dispoziţiile legale invocate de reclamant drept temei al pretenţiilor sale, respectiv art. 998 - 999 şi 1000 alin.(3) C.civ., referirea la normele din Codul de procedură penală anterior menţionate fiind realizată doar pentru a evidenţia existenţa unui cadru special de reglementare pentru angajarea răspunderii patrimoniale a statului pentru prejudiciile produse prin erori judiciare.
În sfârşit, critica este pur formală întrucât sub aspectul care interesează cauza de faţă, respectiv existenţa unui cadru special de reglementare al răspunderii patrimoniale a statului şi, implicit a judecătorilor/procurorilor, pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesul penal, se constată că, în linii generale, conţinutul reglementării este similar (diferenţele în reglementare privind aspecte de detaliu care nu interesează speţa).
Relativ la această critică mai trebuie menţionat că, alături de cazul prevăzut de art. 304 pct. 7 C.proc.civ., recurentul a mai invocat explicit motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 8 C.proc.civ., cu toate că acesta a dedus judecăţii cazul unei răspunderi civile delictuale întemeiate pe art. 998 - 999 şi 1000 alin. (3) C.civ., care, de principiu, nu presupune o activitate de interpretare de acte juridice (în sensul de negotium iuris) din partea instanțelor care să permită ulterior formularea de critici pe temeiul punctului 8 din Codul de procedură (”când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia”).
În concret, în cazul dedus judecății, o astfel de activitate din partea instanţelor nici nu a existat, astfel încât criticile recurentului fundamentate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C.proc.civ. - care permit reclamarea încălcării principiului înscris în art. 969 alin.1 din Codul civil în acele litigii în care diferendul apare în legătură cu aplicarea unui act juridic – şi care au fost invocate în legătură cu referirile făcute de instanţa de apel la dispoziţiile art. 538 şi 539 C.proc.pen., sunt fără legătură cu cauza.
Nici argumentul recurentului, bazat pe jurisprudenţa CEDO care, potrivit acestuia, nu îşi limitează verificările doar cazurilor de eroare judiciară, ci cercetează şi orice alte încălcări serioase ale procedurilor judecătoreşti, abuzuri de putere, erori în aplicarea dreptului material, nu demonstrează nelegalitatea hotărârii atacate, dat fiind că aceasta relevă o soluţie adoptată prin raportare la un cadru juridic concret indicat de către reclamant ca temei al cererii sale.
Cât priveşte greşita înţelegere a noţiunii de independenţă a procurorului, a răspunderii acestuia şi a parchetului, acuzate de recurent cu referire la activitatea de interpretare a legii de către instanţa de apel, Înalta Curte reţine că argumentul independenţei procurorului a fost utilizat nu pentru a susţine independenţa acestuia faţă de lege, ci pentru a demonstra absenţa unor raporturi specifice relaţiei comitent-prepus între acesta şi unităţile de parchet în structura cărora şi-a desfăşurat activitatea. De altfel, instituirea unei răspunderi patrimoniale speciale, directe, a statului, ca garant al activităţii autorităţii judecătoreşti, pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare ce pot fi comise inclusiv de procurori, demonstrează dincolo de orice îndoială şi în plus, faţă de argumentele pertinente reţinute deja de instanţele de fond, imposibilitatea atribuirii calităţii de comitent unităţii de parchet în care procurorul acuzat acţionează (sau oricărei alte entităţi), ori stabilirea existenţei unei relaţii comitent-prepus între forma administrativă de organizare a activităţii procurorului, reprezentată de parchet, şi procurorul acuzat. Ca purtător al autorităţii publice, învestit de stat cu dreptul de a administra activitatea judiciară, în raportul juridic de angajare a răspunderii civile a procurorului nu poate să stea decât Statul, în calitate de subiect activ al acestui raport (în ipoteza de reglementare menţionată de art. 96 alin.(7) din Legea nr.303/2004), iar nu forma de organizare administrativă a activităţii procurorului, care este parchetul, după cum, fără temei a pretins recurentul.
Sunt, de asemenea, nefondate susţinerile recurentului relative la o pretinsă faptă ilicită atribuită Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Timiş, care s-ar fi concretizat în constituirea de parte civilă în procesul penal a acestei entităţi, constituire de parte civilă care, potrivit acestuia, ar fi servit la începerea urmăririi penale şi trimiterea sa în judecată. Faţă de întregul context procesual al cauzei relevat prin considerentele expuse anterior, nu se poate constata decât că instanţele de fond au apreciat în mod corect că exercitarea unui drept legal prevăzut – acela de a se constitui parte civilă în procesul penal în vederea recuperării prejudiciilor aduse prin faptele de natură penală anchetate - nu poate avea nicidecum semnificaţia săvârşirii unei fapte ilicite, oricât de mult s-ar dori acest lucru.
Nu în ultimul rând, în ceea ce priveşte soluţia dată cererii de chemare în judecată în prezenta cauză, Înalta Curte are în vedere şi dezlegarea regăsită în decizia civilă nr. 356 din 4.02.2014 a Î.C.C.J. pronunţată în dosarul nr. x/3/2009* (dosar a cărui existenţă pe rolul instanţelor a determinat şi măsura suspendării prezentei judecăţi, cât timp cauza se afla în faţa primei instanţe), în care fiul actualului recurent a introdus o acţiune identică cu cea de faţă, de angajare a răspunderii civile delictuale a aceloraşi intimaţi-pârâţi, în temeiul aceloraşi dispoziţii legale (art. 998-999, 1000 alin.3 C.civ.). În urma judecăţii de recurs înfăptuită prin decizia menţionată, cererea de chemare în judecată a fost respinsă, reţinându-se, în esenţă, că reclamantul din acea cauză, inculpat în acelaşi dosar penal ca şi recurentul din prezenta cauză, nu se regăseşte în nicio situaţie legală dintre cele la care se referă art. 504 din Codul de procedură penală ori art. 96 din Legea nr. 303/2004, astfel că, prin raportare la dispoziţiile constituţionale înscrise în art. 52 şi în textul art. 96 din Legea nr. 303/2004, „nu poate fi vorba despre incidenţa art. 998 - 999 şi 1000 alin. (3) C.civ. câtă vreme statul şi magistratul răspund doar în condiţiile expres prevăzute de lege. Prin urmare, nu pot fi reţinute considerentele instanţei de apel din dispoziţia de trimitere, câtă vreme statul nu are o răspundere nelimitată şi necondiţionată”.
Tot astfel, prin aceeaşi decizie, s-a reţinut că instanţa de apel a dat o soluţie legală cu privire la inexistenţa calităţii procesuale pasive a Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel X. şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, câtă vreme singura entitate desemnată de legiuitor să răspundă pentru erori judiciare este Statul.
În considerarea tuturor acestor motive, Înalta Curte a respins ca nefondat, recursul declarat.