Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 13 decembrie 2016 sub nr. x/2016, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.A., S.C. C.- solicitând obligarea pârâtelor la plata sumei de 2.500.000 Euro (echivalent în RON la data efectuării plaţii), în calitate de fiu de pe urma defunctei D., cu titlu de daune morale.
Prin Sentinţa civilă nr. 2412 din 19 iunie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.A. şi S.C. C. S.A., obligând pârâtele să plătească reclamantului suma de 150.000 RON, câte 75.000 RON fiecare, cu titlu de daune morale.
Prin Decizia civilă nr. 440 din 26 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-au respins, ca nefondate, apelurile formulate de către reclamantul A. şi de către pârâtele S.C. B. S.A. şi S.C. C. S.A..
În motivarea acestei soluţii s-au reţinut următoarele:
La data de 21 decembrie 2014, în jurul orei 20:45, numitul E., în timp ce se afla la volanul autoturismului marca F. cu nr. de înmatriculare x, deplasându-se pe DN2 (E85), în afara localităţii Urziceni, circulând pe sensul de mers Buzău - Bucureşti, a pătruns pe contrasens unde a intrat în coliziune cu autoturismul marca G. cu nr. de înmatriculare x, condus de către numitul H..
În urma impactului dintre cele două autovehicule a rezultat decesul numiţilor E., D., I. şi J., pasageri în autoturismul marca F. cu nr. de înmatriculare x şi vătămarea numiţilor K. şi L..
Prin ordonanţa de clasare emisă în dosarul de urmărire penală nr. x/P/2014, din 6 octombrie 2016 s-a reţinut culpa exclusivă a numitului E. în producerea accidentului.
Conform actelor de stare civilă depuse la dosarul cauzei, la data decesului numitei D., aceasta avea ca rudă pe fiul A. şi fiica K..
Instanţa de apel, reţinând îndeplinirea în cauză a tuturor condiţiilor angajării răspunderii civile delictuale în sarcina conducătorului auto E., asigurat RCA la data producerii accidentului la societăţile de asigurare pârâte, a constatat că apelanta pârâtă, în calitate de asigurător, urmează a acorda despăgubiri persoanelor păgubite în urma producerii accidentului, conform art. 49 din Legea nr. 136/1995, coroborat cu art. 1 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor morale, el se determină de către instanţa de judecată potrivit art. 49 pct. 1 lit. f) din Normele menţionate mai sus, în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.
Legislaţia din România nu prevede criterii pentru determinarea daunelor morale, iar jurisprudenţa reprezintă un punct de reper, fără a fi însă esenţială atâta timp cât nu este una constantă şi generalizată, iar marja de apreciere a instanţelor este largă. Prin urmare, pentru asigurarea unui cuantum proporţional şi adecvat al daunelor morale instanţa nu poate face abstracţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, iar susţinerile apelantei pârâte potrivit cărora sumele acordate apelanţilor reclamanţi cu titlu de daune morale nu sunt în acord cu jurisprudenţa în materie, nu pot fi primite.
Sub acest aspect, instanţa de apel a precizat că nici la nivel legislativ şi nici la nivel jurisprudenţial nu s-au stabilit limite maxime sau minime în ceea ce priveşte acest tip de prejudicii. Prin urmare, nu s-ar putea reţine că acordarea unor despăgubiri trebuie să fie într-un cuantum egal cu despăgubirile acordate într-un alt dosar, atât timp cât situaţiile de fapt sunt variate iar consecinţele morale, suferinţele încercate de părţile vătămate sunt de intensităţi diferite ţinând cont de particularităţile psihicului fiecărei persoane.
Mai mult decât atât, astfel cum s-a reţinut şi printr-o decizie recentă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie respectiv, Decizia nr. 162 din 14 noiembrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2014, practica judiciară nu reprezintă un izvor de drept, iar instanţa de judecată nu este obligată a arăta motivele pentru care nu s-a raportat la jurisprudenţă, instanţa fiind suverană în a-şi forma convingerea asupra chestiunilor deduse judecăţii, în spiritul şi litera legii, iar, pe de altă parte, obligaţia de motivare impune o apreciere întotdeauna ataşată de natura cauzei, de circumstanţele acesteia, stilul judiciar şi tipologia actului de justiţie.
Curtea a apreciat că daunele morale trebuie evaluate în funcţie de rolul compensatoriu al unor astfel de daune morale şi de faptul că, deşi nu pot fi probate în mod direct, la stabilirea acestora trebuie să se ţină cont de toate împrejurările obiective şi subiective ale cauzei, cu relevanţă în stabilirea unei sume suficiente şi echitabile.
Spre deosebire de despăgubirile materiale care se stabilesc pe bază de probe directe, despăgubirile pentru daunele morale se stabilesc pe baza evaluării instanţei de judecată. Chiar dacă este adevărat că stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanţa trebuie să aibă în vedere o serie de criterii raportate la persoana prejudiciată, cum ar fi: consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorii morale lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării.
În acest context, Curtea a constatat că prima instanţă a reţinut aceste repere de fapt în raport de care a cuantificat daunele morale, având în vedere consecinţele negative suferite pe plan fizic, psihic, la nivel personal, social şi profesional, raportat la decesul mamei reclamantului, la realităţile economice şi sociale prezente.
În acest sens, s-a reţinut că instanţa de fond a avut în vedere, la stabilirea cuantumului prejudiciului moral, împrejurările în care s-a produs accidentul, respectiv culpa victimei înseşi la producerea consecinţei accidentului de circulaţie.
Astfel, atât victima cât şi şoferul care a provocat accidentul erau în relaţii apropiate, soţ/soţie, au petrecut ziua producerii accidentului împreună astfel cum rezultă din actele dosarului, fapt conex din care rezultă prezumţia simplă ca au consumat băuturi alcoolice împreună în condiţiile în care, la necropsia cadavrelor victimelor, s-a constatat o îmbibaţie alcoolică de 0,40 gr.‰ şi 0,35 gr.‰. Mai mult, cunoscând că şoferul se afla în stare de ebrietate şi deplasându-se cu autoturismul condus de acesta şi-a asumat, ca orice pasager, un risc cu privire la posibilitatea producerii pe timpul deplasării a unui eveniment rutier.
Tribunalul a avut în vedere un cuantum valoric rezonabil, dar substanţial al despăgubirilor pentru prejudiciul moral produs prin fapta ilicită, ce nu trebuie privit ca o sursă de înavuţire pentru reclamant, ci, dimpotrivă, trebuie să constituie o reparaţie echitabilă a prejudiciului produs.
Faţă de toate aceste considerente, Curtea a constatat că sunt nefondate criticile apelanţilor formulate pe aspectul cuantumului daunelor morale acordate de prima instanţă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., indicând incidenţa motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
În esenţă, recurentul a susţinut că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind nemotivată, întrucât instanţa de apel a motivat respingerea căii de atac doar pe baza reţinerii că despăgubirile morale acordate sunt echitabile raportat la o presupusă culpă a victimei în producerea accidentului rutier, fără a analiza criteriile invocate de reclamat, motiv pentru care solicită reevaluarea cunatumului daunelor morale. Formulează consideraţii generale privind tragedia suferită prin decesul victimei, împrejurarea că nicio sumă nu poate compensa trauma produsă, faptul că gravitatea prejudiciului şi legăturile afective între reclamanţi şi victimă constituie criterii în evaluarea cuantumului despăgubirii, faptul că întinderea indemnizaţiei trebuie să respecte principiul echităţii, să fie una susceptibilă a compensa suferinţa psihică, şocul emoţional, pierderea echilibrului urmare a dispariţiei rudei reclamantului.
Prin întâmpinare intimata B. S.A. a invocat nulitatea căii de atac, susţinând că motivele invocate nu se încadrează în cazurile de casare indicate, întrucât se solicit reevaluarea cuantumului daunelor morale la nivelul sumei precizate prin cererea introductivă.
Înalta Curte a procedat, la data de 17 septembrie 2018, la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.
Completul de filtru nr. 11, constatând că raportul întruneşte condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, comunicarea acestuia către părţi, pentru a putea formula puncte de vedere, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.
Părţile litigante nu au formulat puncte de vedere la raportul întocmit cu privire la admisibilitatea în principiu a recursului, iar prin rezoluţia din 23 octombrie 2018 s-a fixat termen pentru analiza admisibilităţii în principiu a recursului la data de 15 noiembrie 2018.
Analizând recursul declarat în cauză, Înalta Curte constată că acesta este nul, pentru considerentele ce succed:
Recursul este o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată numai în condiţiile expres prevăzute de lege.
Potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 486 alin. (1) litera. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar în conformitate cu prevederile art. 488 din acelaşi cod, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute în cuprinsul acestui articol.
Prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. statuează că recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din acelaşi cod.
În plus, pe lângă cerinţa încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., se reţine că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.
Instanţa învestită cu judecarea recursului poate exercita un control judecătoresc eficient numai în măsura în care motivele de nelegalitate sunt indicate şi dezvoltate într-o formă concretă şi se referă la una dintre situaţiile prevăzute de art. 488 C. proc. civ.
Faţă de motivele de recurs, astfel cum au fost dezvoltate de către recurent, Înalta Curte reţine că, în cuprinsul acestora, nu se regăsesc critici care să vizeze raţionamentul expus de curtea de apel în cuprinsul deciziei prin care au fost expuse, pe larg, argumentele care au stat la baza respingerii apelului reclamantului în privinţa criticilor aduse cuantumului daunelor morale acordate la instanţa de fond.
Astfel, în speţa de faţă se constată că, deşi formal încadrat în dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recursul nu face referiri la soluţia dată de către instanţa de apel şi nu se arată care sunt, în concret, motivele de nelegalitate a deciziei recurate.
Referitor la daunele morale, recurentul nu aduce nicio critică propriu-zisă hotărârii instanţei de apel, ci se limitează la a formula consideraţii generale privind tragedia suferită prin decesul victimei, împrejurarea că nicio sumă nu poate compensa trauma produsă, faptul că gravitatea prejudiciului şi legăturile afective între reclamanţi şi victimă constituie criterii în evaluarea cuantumului despăgubirii, faptul că întinderea indemnizaţiei trebuie să respecte principiul echităţii, să fie una susceptibilă a compensa suferinţa psihică, şocul emoţional, pierderea echilibrului urmare a dispariţiei rudei reclamantului.
Recurentul-reclamant nu arată, astfel, care sunt aspectele de nelegalitate ale deciziei atacate în ceea ce priveşte evaluarea daunelor morale acordate, care sunt textele legale încălcate şi în ce ar consta eventuala contrarietate în considerentele instanţei de apel.
Aceasta în condiţiile în care instanţa de apel reţine, în menţinerea soluţiei primei instanţe cu privire la întinderea daunelor morale că, în mod corect s-a avut în vedere şi culpa victimei în producerea consecinţelor evenimentului rutier, procedând la cuantificarea despăgubirilor prin raportare la culpa victimei, avându-se în vedere un cuantum valoric rezonabil, dar substanţial, precum şi împrejurarea că sumele acordate cu acest titlu nu trebuie să se transforme în amenzi excesive pentru asigurător ori în modalităţi de îmbogăţire fără justă cauză pentru solicitanţi.
Or, în motivele de recurs nu se regăsesc consideraţii cu privire la modalitatea în care instanţa de apel a justificat menţinerea soluţiei de fond privind întinderea despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale, ci aprecieri generale legate de impactul pe care decesul victimei l-a avut asupra recurentului şi de finalitatea pe care trebuie să o aibă compensaţiile morale în asemenea cazuri.
Înalta Curte constată astfel că, deşi au fost indicate ca temei juridic al memoriului de recurs dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., pe de o parte, situaţiile reglementate de aceste texte legale nu se regăsesc în criticile formulate, iar pe de altă parte, pretinsele critici de nelegalitate nu se raportează la considerentele deciziei atacate, sens în care calea extraordinară de atac este lovită de nulitate.
Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanţei competente controlul conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept incidente cazului concret dedus judecăţii, iar când criticile formulate nu se subsumează cazurilor expres şi limitativ prevăzute de art. 488 pct. 1 - 8 C. proc. civ., intervine sancţiunea nulităţii recursului.
Aşa fiind, cum aspectele susţinute de recurentul-reclamant nu se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ., nu vizează conţinutul deciziei atacate şi cum, în speţa de faţă, nu pot fi reţinute, în raport de prevederile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., motive de ordine publică, Înalta Curte va aplica sancţiunea expres prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., urmând a anula recursul, sancţiune care înlătură analiza celorlalte chestiuni invocate în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Anulează recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 440 din 26 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Fără cale de atac.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 noiembrie 2018.
Procesat de GGC - MM