Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
1. Obiectul cauzei:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, la data de 22 februarie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta SC. A. S.A., prin administrator special B. şi prin administrator judiciar C., a chemat în judecată pe pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. - (C.N.A.I.R. S.A.), fosta Companie Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A - (C.N.A.D.N.R. SA), solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea acesteia:
I. în principal, să-i lase în deplină proprietate şi paşnică posesie lucrările de construcţii constând din relocarea conductelor D., aferente obiectivului Proiect Autostrada Nădlac - Arad, Lot x;
II. în subsidiar, să-i plătească suma de 8.291.334.4 RON, cu TVA inclusă, acest drept de creanţă fiind interpretat ca alternativă la imposibilitatea restituirii bunului în natură.
La termenul de judecată din 27.05.2016, reclamanta a solicitat modificarea cererii de chemare în judecată, prin extinderea cadrului procesual pasiv şi introducerea în cauză şi a D. S.A., în calitate de pârât, fără a motiva în fapt şi în drept această cerere şi fără a justifica izvorul pretenţiilor sale faţă de pârâta D. S.A.
Hotărârea pronunţată de prima instanţă:
Prin Sentinţa civilă nr. 41/26.01.2017, pronunţată de Tribunalul Arad, în Dosarul nr. x/2016, s-a respins acţiunea civilă exercitată şi precizată de reclamanta S.C. A. S.A., prin administrator judiciar C., în contradictoriu cu pârâţii Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere Naţionale S.A. şi S.C. D. S.A., având ca obiect revendicare şi pretenţii.
2. Apelul declarat în cauză:
Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel reclamanta A. S.A., prin administrator judiciar C., solicitând admiterea apelului, modificarea hotărârii apelate şi admiterea acţiunii introductive precizată.
Prin Decizia nr. 545/A din 21 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, s-a respins apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. Braşov, prin administrator special şi administrator judiciar C., împotriva Sentinţei civile nr. 41/26.01.2017, a Tribunalului Arad.
3. Cererea de recurs:
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.A., prin administrator special B. şi prin administrator judiciar C., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a arătat, în esenţă, că decizia a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Astfel, la termenul din 21.09.2017, instanţa de judecată, observând lipsa de la apel a administratorului special şi trecând la verificarea procedurii de citare, a constatat faptul că aceasta nu a fost îndeplinită. Contrar dispoziţiilor prevăzute de art. 219 alin. (2) C. proc. civ., instanţa nu a dispus amânarea judecării procesului, încălcând astfel dreptul la apărare al părţii, prin nesocotirea dispoziţiilor art. 13 C. proc. civ., art. 240 C. proc. civ., în conformitate cu dispoziţiile art. 159 C. proc. civ., coroborat cu dispoziţiile art. 175 alin. (2) C. proc. civ.
Un alt motiv de recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., s-a raportat la faptul că decizia recurată este nemotivată în drept, este lipsită de temei legal, pentru că modul în care este redactată nu permite stabilirea aplicării corecte a legii. Lipsa temeiului legal al deciziei decurge din lipsa motivării în drept şi din inexistenţa normei care să formeze premisa majoră a silogismului juridic.
Instanţa de apel, afirmând o situaţie de fapt, respectiv că D. este "proprietar de drept", trebuia să identifice temeiul legal pentru această situaţie care să susţină întreg silogismul construit, şi pe care, în mod obligatoriu, trebuia să-1 expună în considerentele deciziei.
De asemenea, instanţa de apel, chiar dacă a motivat decizia pe scurt, trebuia să examineze în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse spre analiză prin cererea de apel, să încadreze situaţia de fapt la normele de drept aplicabile şi nu doar să emită concluzii asupra hotărârii pronunţate de instanţa de fond.
Problemele punctuale supuse atenţiei prin cererea de apel, precum lipsa argumentelor legale (texte de lege) care să susţină situaţia de fapt identificată de judecătorul fondului, interpretarea eronată a procesului-verbal de recepţie, aflat la filele x, prin care s-a stabilit o situaţie de fapt inexactă (transmiterea proprietăţii), pronunţarea asupra unor chestiuni care nu s-au cerut (dreptul de creanţă) au fost ignorate.
Astfel, în cuprinsul deciziei nu se regăsesc o motivare proprie, o analiză şi un argument legal, identificat de instanţa de apel, pentru situaţia de fapt constatată, care să ducă la concluzia că constructorul unui bun imobil are în patrimoniu un drept de creanţă, şi nu un drept de proprietate.
Deoarece apelul este o cale devolutivă, trimiterea pe care o face instanţa la "dispoziţiile legale aplicabile speţei", precum şi la motivele de fapt şi de drept pe care le-a invocat instanţa de fond, (de altfel, contestate prin cererea de apel) nu reprezintă o motivare corespunzătoare.
Aşadar, pentru a ajunge la concluzia că apelul formulat de reclamantă este nefondat, instanţa avea obligaţia să analizeze atât hotărârea instanţei de fond, cât şi cererea reclamantei şi probatoriul administrat şi, analizând aceste aspecte, să motiveze în drept situaţia de fapt reţinută, cu privire la faptul de ce apelanta nu (mai) are un drept de proprietate asupra bunului imobil şi de ce D. este proprietarul de drept al acestui bun, fapt contestat de către apelantă.
Recurenta a invocat şi faptul că, din hotărârea instanţei de apel, trebuia să rezulte că a avut în vedere toate aspectele invocate la prima instanţă, că a reapreciat probele administrate de acea instanţă, că, eventual, a readministrat unele dintre acele probe şi că, astfel, a pronunţat o hotărâre de fond proprie, deoarece, potrivit art. 476 C. proc. civ., "apelul exercitat în termen provoacă o noua judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept", iar, potrivit art. 477 alin. (2) C. proc. civ., "devoluţiunea va opera cu privire la întreaga cauză, atunci când apelul nu este limitat la anumite soluţii din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil".
Or, instanţa de apel s-a rezumat la a analiza motivele de apel raportat strict la considerentele instanţei de fond, nu a analizat probele noi depuse de reclamantă, respectiv înscrisurile, şi a respins proba cu expertiza tehnică, considerând că nu este utilă soluţionării cauzei.
Recurenta a invocat şi principiului disponibilităţii, conform căruia reclamantul este cel care stabileşte cadrul procesual, în baza art. 9 alin. (2) C. proc. civ., iar "în contextul în care instanţa considera necesar să recalifice juridic un anumit act sau fapt, acesta avea obligaţia să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă a contractului, conform dispoziţiilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., lucru care nu s-a întâmplat.
Printr-un alt motiv de recurs, recurenta a susţinut că decizia a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel încât se încalcă prevederile art. 44 din Constituţie şi se realizează o greşită aplicare a dispoziţiilor C. civ. cu privire la dobândirea şi transmiterea dreptului de proprietate.
Astfel, acţiunea formulată de reclamantă este o acţiune în revendicare, iar contractul de subantrepriză trebuie privit ca titlul în baza căruia constructorul devine proprietar.
S-a stabilit în practică şi în doctrina judiciară faptul că, prin "titlu", în această materie, se înţelege actul juridic sau actul jurisdicţional, translativ sau declarativ, care generează o prezumţie relativă de proprietate în favoarea persoanei care îl invocă sau că, prin "titlu", trebuie înţeles înscrisul doveditor al temeiului juridic al dobândirii dreptului de proprietate, legea, convenţia de orice fel cu un astfel de "obiect".
Temeiul juridic al dobândirii dreptului de proprietate îl reprezintă contractul de subantrepriză, deoarece, conform art. 1851 C. civ., "prin contractul de antrepriză, antreprenorul se obligă, pe riscul său, să execute o anumită lucrare materială sau intelectuală sau să presteze un anumit serviciu pentru beneficiar, în schimbul unui preţ".
Aşadar, dacă la vânzare-cumpărare, elementul definitoriu al contractului îl constituie transferul dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător, pentru un preţ, în cazul contractului de antrepriză şi subantrepriză, antreprenorul se obligă, pe riscul său, să execute o lucrare sau să presteze un serviciu pentru beneficiar. Prin urmare, elementul definitoriu al acestui contract este construirea unui bun şi abia apoi transferul dreptului de proprietate către beneficiar.
Or, legea instituie o prezumţie legală de proprietate în favoarea celui care suportă riscul pieirii bunului, conform art. 558 C. civ. Proprietarul suportă riscul pieirii bunului, dacă acesta n-a fost asumat de o altă persoană sau dacă, prin lege, nu se dispune altfel.
Din interpretarea art. 1855 C. civ., coroborat cu 1878 C. civ., rezultă că legiuitorul a derogat de la principiile generale instituite de art. 1674 C. civ., care stabilesc că proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat ori preţul nu a fost plătit încă, deoarece riscurile trec asupra beneficiarului de la data recepţiei provizorii la terminarea lucrării. Or, după principiile de drept, riscul pieirii bunului e strâns legat cu calitatea de proprietar, cu alte cuvinte este un corelativ al dreptului de proprietate.
Astfel, chiar dacă părţile au convenit, încă de la momentul contractării, asupra bunului şi preţului, transferul dreptului de proprietate nu se poate realiza decât după execuţie, deoarece "bunul", neconstituind încă un corp cert, nu poate trece în proprietatea beneficiarului până la recepţie, fapt care, sigur, are de la lege atributul de a da obiectului vândut individualitatea care îi lipseşte. În acest sens, sunt mai mult decât concludente dispoziţiile cuprinse în Anexa nr. 5 din Regulamentul din 14 iunie 1994 de recepţie a lucrărilor de construcţii şi instalaţii aferente acestora, aprobat prin H.G. nr. 273/1994. (Proprietar - după încheierea procesului-verbal de recepţie de la terminarea lucrărilor, investitorul poarta denumirea generica de proprietar"). De aceea, nu trebuie confundat caracterul obligatoriu al contractului cu transferul de proprietate care antrenează şi transferul riscurilor.
Un alt argument care vine în sprijinul celor afirmate mai sus îl reprezintă dispoziţiile art. 1857 C. civ. care precizează că "antreprenorul este obligat să execute lucrarea cu materialele sale", iar în cazul în care, "anterior recepţiei, lucrarea piere sau se deteriorează, din cauze neimputabile beneficiarului, antreprenorul care a procurat materialul este dator să o refacă pe cheltuiala sa".
Aşadar, aşa cum s-a arătat şi în literatura de specialitate, antreprenorul procură materialele pe cheltuiala sa şi rămâne proprietarul lor până la recepţie.
De asemenea, o importanţă deosebită îl are stabilirea caracterului contractului, astfel, în doctrina de specialitate, s-a stabil faptul că, prin natura sa, contractul de antrepriză de lucrări este un contract cu executare uno ictu, deoarece obiectul acestuia îl constituie executarea integrală a unei lucrări determinate prevăzute într-un singur proiect, neavând importanţă modul în care se face plata, respectiv prin prestaţii succesive sau dintr-o dată. Argumentul legal care stă la baza acestei clasificări îl reprezintă dispoziţiile art. 1864 C. civ., "atunci când obiectul contractului este o lucrare, beneficiarul este obligat să îi plătească antreprenorului preţul la data şi locul recepţiei întregii lucrări, dacă, prin lege sau contract, nu se prevede altfel".
Aşadar, chiar dacă este vorba de un contract cu executare instantanee, este posibil ca scopul urmărit de părţi să nu fie realizat imediat, la data încheierii contractului, caracterul contractului fiind imprimat de obiectul acestuia, părţile având dreptul să stabilească termenul la care se va preda lucrarea, (contract cu executare uno ictu afectat de un termen suspensiv).
Conform art. 1.2 din Contractul de subantrepriză nr. x/15.03.2013, antreprenorul general (E.) se obligă "să preia toate lucrările executate cantitativ, dar şi calitativ, după îndeplinirea tuturor condiţiilor de recepţie, prin semnarea actelor necesare (procese-verbale de lucrări ascunse, de recepţie preliminară, etc.).
Preluarea nu se face succesiv şi, prin urmare, nu se poate acredita ideea că, prin facturile emise, s-a transmis şi dreptul de proprietate de la subantreprenor către antreprenorul general, deoarece, până la finalizarea integrală a bunului, acesta nu este individualizat, aflându-ne practic în situaţia vânzării unui bun viitor. Art. 1658 C. civ., dacă obiectul vânzării îl constituie un bun viitor, cumpărătorul dobândeşte proprietatea în momentul în care bunul s-a realizat.
În privinţa construcţiilor, sunt aplicabile dispoziţiile corespunzătoare în materie de carte funciară.
Conform convenţiei părţilor, respectiv art. 5.1 din Contractul de subantrepriză nr. x/15.03.2013, recepţia la terminarea lucrării nu se poate efectua decât după prezentarea tuturor documentelor legale întocmirii cărţii tehnice, iar, conform dispoziţiilor art. 5.2, paragraful 2 şi 3, "responsabilitatea convocării recepţiei la terminarea lucrărilor revine subantreprenorului. Recepţia la terminarea lucrărilor se consideră realizată numai în urma semnării procesului-verbal de recepţie fără obiecţiuni de către deţinătorul de utilităţi, de către reprezentanţii desemnaţi în acest sens de către antreprenorul general, precum şi de către reprezentanţii subantreprenorului."
Dacă instanţa de fond a motivat transmiterea dreptului de proprietate de la subantreprenor la beneficiar prin faptul că s-a realizat recepţia lucrării, (fapt contestat, de altfel, prin cererea de apel şi pentru care a solicitat suplimentarea probatoriului administrat cu înscrisuri şi, de asemenea, a solicitat proba cu expertiza, în temeiul art. 478 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel nu motivează în niciun fel concluzia că D. este "proprietarul de drept" al conductelor.
Prin folosirea verbului "a omite" care înseamnă "a lăsa intenţionat la o parte", "a neglija", instanţa lasă să se înţeleagă că această situaţie nu trebuie demonstrată, or, în acest context, singura explicaţie care s-ar deduce în mod logic ar fi că aceasta este stabilită de lege. Însă, dispoziţiile art. 14 din Legea petrolului nr. 238/2004 sunt foarte clare "Sistemul naţional de transport al petrolului este aflat în proprietatea publică a statului şi este de importanţă strategică", iar, potrivit art. 15 din aceeaşi lege, se prevede faptul că: (i) Prin derogare de la prevederile pct. I sub pct. 17 din anexa la Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, cu modificările şi completările ulterioare, investiţiile efectuate din surse proprii ale titularului, concretizate în bunuri noi, similare celor prevăzute la art. 14, dar care nu fac parte din sistemul naţional de transport al petrolului, au regimul juridic de bunuri proprietate privată şi se pot conecta la acesta.
Aşadar, D., nefiind proprietarul de drept al conductelor, a mundo conditio, instanţei de apel îi revenea obligaţia de a stabili exact situaţia de fapt care a dus la transmiterea dreptului de proprietate, bineînţeles, cu arătarea normelor de drept incidente.
Printr-o altă critică s-a susţinut că instanţa săvârşeşte un "exces de putere", motiv de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., atunci când, fie pronunţă o hotărâre judecătorească fără nicio competenţă în acea problemă, fie chiar şi numai când ea săvârşeşte orice alt act de procedură în afara prerogativelor recunoscute instanţelor prin lege. În opinia recurentei, aceasta s-ar putea produce în una dintre următoarele forme: instanţa săvârşeşte un act pe care numai un organ al puterii executive sau al puterii legislative îl poate face; consfinţeşte, cu valoare legală, texte abrogate; contestă puterea legiuită altor texte; critică pe legiuitor; aplică o lege adoptată, înaintea intrării ei în vigoare; se pronunţă pe cale de dispoziţii generale.
În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta susţine că, deşi textul legal prevăzut în Anexa nr. 5 din Regulamentul din 14 iunie 1994 de recepţie a lucrărilor de construcţii şi instalaţii aferente acestora, aprobat prin H.G. nr. 273/1994, este unul foarte clar cu privire la momentul transmiterii dreptului de proprietate, instanţa de apel contestă acest text legal, considerând că "dreptul antreprenorului este unul de creanţă pentru manoperă şi materiale".
Or, în materia contractului de antrepriză şi subantrepriză, dreptul de creanţă al unei persoane juridice se naşte doar în situaţia în care bunul este realizat şi atunci când se face recepţia la terminarea lucrării.
Intimatele pârâte D. S.A. şi C.N.A.I.R. S.A au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Intimata C.N.A.I.R. S.A a invocat şi excepţiile inadmisibilităţii şi tardivităţii recursului.
C.., în calitate de administrator judiciar al A. S.A., a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat instanţei respingerea excepţiilor procesuale invocate de intimată-pârâtă C.N.A.I.R. S.A. prin întâmpinare şi respingerea apărărilor pe fondul cauzei invocate de aceasta, ca neîntemeiate.
4. Încheierea de admitere în principiu a recursului:
Prin încheierea din camera de consiliu de la 24 octombrie 2018, completul de filtru a respins excepţiile inadmisibilităţii şi tardivităţii recursului, invocate de intimata CNAIR S.A., fostă CNADNR S.A., pentru considerentele conţinute în acea încheiere, şi a admis în principiu recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A., prin administrator special B. şi prin administrator judiciar C., împotriva Deciziei nr. 545/A din 21 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă şi a stabilit termen de judecată la data de 23 ianuarie 2019, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului:
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede:
Asupra motivului de recurs prin care se invocă încălcarea dispoziţiilor legale privind procedura de citare a administratorului special al reclamantei pentru termenul de judecată din 21.09.2017, instanţa de recurs îl consideră nefondat, întrucât se poate constata că, la acel termen, reclamanta a fost reprezentată de consilier juridic F., iar administratorul special a fost citat la sediul indicat, conform citaţiei existente la dosar, pe care apare menţiunea "destinatar mutat de la adresă".
În conformitate cu dispoziţiile art. 172 C. proc. civ., dacă în cursul procesului una dintre părţi şi-a schimbat locul unde a fost citată, ea este obligată să încunoştinţeze instanţa, indicând locul unde va fi citată la termenele următoare, precum şi partea adversă prin scrisoare recomandată, a cărei recipisă de predare se va depune la dosar odată cu cererea prin care se înştiinţează instanţa despre schimbarea locului citării. În cazul în care partea nu face această încunoştinţare, procedura de citare pentru aceeaşi instanţă este valabil îndeplinită la vechiul loc de citare.
Or, reclamanta A. S.A. şi-a indicat sediul în cererea de apel, iar procedura de citare s-a efectuat la acel sediu, astfel încât sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 172 C. proc. civ., coroborate cu dispoziţiile art. 178 alin. (2) C. proc. civ., interpretat per a contrario, potrivit cărora nulitatea relativă poate fi invocată numai de partea interesată şi numai dacă neregularitatea nu a fost cauzată prin propria faptă.
Mai mult, la termenul de judecată menţionat, reclamanta apelantă a fost reprezentată de consilier juridic, persoană cu studii juridice, care nu a invocat nicio neregularitate procedurală, în condiţiile art. 178 alin. (3) lit. b) C. proc. civ., care prevede că, dacă legea nu prevede altfel, nulitatea relativă trebuie invocată, pentru neregularităţile săvârşite în timpul judecăţii, la termenul la care s-a săvârşit neregularitatea sau, dacă partea nu a fost prezentă, la termenul de judecată imediat următor şi înainte de a pune concluzii pe fond.
Asupra motivului de recurs prin care se critică nemotivarea deciziei apelate, Înalta Curte apreciază că au fost respectate dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. care reglementează conţinutul hotărârii judecătoreşti şi cele ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care garantează dreptul la un proces echitabil, motivarea hotărârii reprezentând o garanţie procesuală esenţială, întrucât instanţa de apel a expus argumentele de fapt şi de drept care au determinat deznodământul judiciar în cauza dedusă judecăţii.
În susţinerea acestui motiv, recurenta ignoră un principiu esenţial de drept, potrivit căruia cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească (actori incumbit probatio). Or, declanşând un demers judiciar de natură civilă, prin care recurenta tinde să demonstreze un drept de proprietate, corelativ cu negarea dreptului de proprietate al intimatei D., reclamanta este cea care trebuie prioritar, prin mijloace procesuale specifice, să realizeze o demonstraţie a celor invocate, şi nu să pretindă instanţei o anume demonstraţie, exclusiv în sensul recunoaşterii acestui drept.
În acelaşi sens, instanţa de recurs apreciază că interpretarea într-o altă modalitate decât cea agreată de recurenta reclamantă a probelor administrate în cauză şi a dispoziţiilor legale incidente nu echivalează cu absenţa motivării, în sensul prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.
Examinând motivul de recurs prin care se critică faptul că decizia a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ceea ce ar determina încălcarea prevederilor art. 44 din Constituţie, realizându-se şi o greşită aplicare a dispoziţiilor C. civ. cu privire la dobândirea şi transmiterea dreptului de proprietate, instanţa de recurs reţine următoarele:
Recurenta reclamantă a învestit instanţa cu o acţiune în revendicare având ca obiect lăsarea în deplină proprietate a lucrărilor de construcţii constând din relocare conducte D. S.A., aferente obiectivului Proiect Autostrada Nădlac - Arad, lotul x, iar în ipoteza imposibilităţii restituirii bunului în natură, obligarea intimatei la plata sumei de 8.291.334.4 RON, cu TVA inclusă, invocând ca titlu de proprietate contractul de subantrepriză nr. 223 din 15.03.2013, încheiat cu E., în calitate de antreprenor general, despre care afirmă că trebuie privit ca titlul în baza căruia constructorul lucrărilor devine proprietarul acestora.
Din analiza acestui contract de subantrepriză rezultă că obiectul său este efectuarea lucrărilor de instalaţii constând în relocarea conductelor D. S.A. la obiectivul Autostrada Nădlac - Arad, lotul x, iar nu în construirea acestor conducte, beneficiarul lucrării fiind intimata CNAIR S.A. (fostă CNADNR S.A.). În acelaşi sens, în însăşi cererea de chemare în judecată se specifică expres că, sub aspectul naturii juridice, contractul în baza căruia reclamanta a efectuat lucrările este un contract de antrepriză pentru lucrări de construcţii, cu toate consecinţele juridice ce decurg din această calificare.
Anterior contractului de subantrepriză, în anul 2011, între intimata CNADNR S.A., în calitate de beneficiar, şi E., în calitate de antreprenor a fost încheiat un contract de antrepriză pentru proiectare şi execuţie autostradă Arad - Nădlac, Lot x, km 22+218 - km 38+882.
După intrarea în insolvenţă a antreprenorului E., la data de 9.07.2013, contractul de antrepriză a fost reziliat, iar plăţile efectuate de intimata CNADNR S.A. către această societate au fost sistate, fiind achitate doar facturile certificate; ulterior, la data de 26.09.2014, s-a încheiat un nou contract de antrepriză, cu acelaşi obiect, lucrările fiind finalizate de noul antreprenor, astfel că, la data de 10.07.2015, s-a încheiat procesul-verbal de recepţie între noul antreprenor şi beneficiar.
În drept, art. 1851 C. civ. prevede că, prin contractul de antrepriză, antreprenorul se obligă ca, pe riscul său, să execute o anumită lucrare, materială sau intelectuală, sau să presteze un anumit serviciu pentru beneficiar, în schimbul unui preţ.
Potrivit art. 1874 C. civ., prin contractul de antrepriză pentru lucrări de construcţii, ca specie a contractului de antrepriză, antreprenorul se obligă să execute lucrări care, potrivit legii, necesită eliberarea autorizaţiei de construcţii.
Prin contractul de subantrepriză, reglementat de art. 1852 C. civ., antreprenorul poate încredinţa unuia sau mai multor subantreprenori executarea unor părţi sau elemente ale lucrării sau serviciilor, cu excepţia cazului în care contractul de antrepriză a fost încheiat în considerarea persoanei sale (intuitu personae). Subantrepriza este supusă dispoziţiilor prevăzute pentru contractul de antrepriză.
În consecinţă, din interpretarea acestor definiţii legale, rezultă că ceea ce deosebeşte contractul de antrepriză de contractul de vânzare-cumpărare este chiar faptul că, prin cel dintâi, nu se transferă dreptul de proprietate de la beneficiar la antreprenor, în schimbul unui preţ, ci preţul reprezintă contravaloarea lucrărilor de construcţii sau prestării unui serviciu de către antreprenor, ambele părţi urmărind la încheierea contractului de antrepriză interese patrimoniale - antreprenorul să primească preţul serviciului sau al lucrării, iar beneficiarul să primească serviciul sau lucrarea.
În acest context legal, nu se poate susţine în mod valid de către recurenta reclamantă un drept de proprietate asupra lucrărilor de relocare a conductelor ce ar decurge din contractul de subantrepriză nr. 223 din 15.03.2013. Un argument suplimentar în sprijinul acestei concluzii decurge din însăşi înscrisurile depuse la dosar de recurentă, în faţa primei instanţe, din care rezultă că, în procesul de conciliere cu intimata CNAIR S.A. (fostă CNADR SA), obiectul pretenţiilor sale consta în suma de 7.196.498,25 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate pentru relocarea conductelor D. S.A., la obiectivul proiect autostrada Nădlac -Arad, lot x şi, nicidecum, un drept de proprietate asupra conductelor preexistente.
În plus, dacă reclamanta neagă dreptul de proprietate al intimatei D. S.A., despre care în cauză nu s-a stabilit cu certitudine dacă este proprietar sau concesionar al conductelor petroliere, în sensul Legii nr. 238/2004, dar s-a dovedit că era, cel puţin în calitate de transportator de produse petroliere şi deţinător legal al acestor conducte petroliere, afectată de procedura de expropriere declanşată de intimata CNAIR S.A., motiv pentru care s-a şi impus relocarea conductelor în litigiu şi, oricum, era terţ în raport de contractele de antrepriză şi subantrepriză, recurenta nu explică care sunt raţiunile pentru care a solicitat introducerea sa în cauză, în calitate de pârâtă, şi nu a introdus o acţiune în revendicare împotriva statului care este proprietar asupra bunurilor existente în domeniul public.
Tot astfel, aspectele ţinând de caracterul contractului de antrepriză de lucrări de a fi cu executare instantanee, uno ictu, sau cele privind riscul contractual, invocate de către recurentă, nu pot fi analizate în prezentul cadru procesual, cel al unei acţiuni în revendicare, ci exclusiv pe terenul unei răspunderi contractuale, astfel încât acestea vor fi privite ca străine cauzei.
În consecinţă, acţiunea în revendicare reglementată de art. 563 alin. (1) C. civ. - care prevede faptul că proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deţine fără drept şi că are, de asemenea, dreptul la despăgubiri, dacă este cazul - exercitată pentru pretinsa redobândire a dreptului de proprietate asupra unor lucrări de relocare a conductelor, ce reprezentau însăşi realizarea obiectului contractului de antrepriză reziliat, nu poate fi mijlocul specific de apărare a unui drept de proprietate ce nu a fost niciodată în patrimoniul recurentei şi nici asupra unui pretins drept de creanţă ce ar rezulta din convertirea bunului imobil, pierit sau care nu mai poate fi restituit în natură, în bani, cum, în mod nelegal, susţine recurenta.
În acelaşi sens, nu sunt incidente în cauză nici prevederile H.G. nr. 273 din 14.06.1994 privind aprobarea Regulamentului de recepţie a lucrărilor în construcţii şi instalaţii aferente, întrucât subantreprenorul nu poate pretinde un drept de proprietate asupra lucrărilor de relocare a conductelor, ci, eventual, un drept de creanţă pentru manopere şi materiale, în condiţiile legii, ce ar putea decurge ex contractu.
Critica privind încălcarea principiului disponibilităţii ce guvernează procesul civil, precum şi a efectului devolutiv a apelului este, în opinia instanţei de recurs, una formală, pentru că nu este susţinută de argumente care să justifice în ce modalitate instanţa de apel a schimbat obiectul sau cauza juridică a cererii deduse judecăţii, ci, dimpotrivă, aceasta a examinat apelul în limitele devoluţiunii fixate prin efectul introducerii cererii de apel, respectând dispoziţiile art. 477 şi art. 478 C. proc. civ.
În acelaşi sens, împrejurarea că instanţa de apel a confirmat caracterizarea corectă a acţiunii civile exercitate de reclamantă şi situaţia de fapt stabilită de prima instanţă, în absenţa oricăror probe contrare şi determinante, ce ar fi putut fi solicitate de către reclamanta apelanta în acea etapă procesuală, reprezintă însăşi concretizarea regulii înscrise în art. 479 C. proc. civ. privind obligaţia instanţei de apel de a verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.
Motivul de recurs prin care se invocă faptul că instanţa de apel săvârşeşte un abuz de putere atunci când consideră că "dreptul antreprenorului este unul de creanţă pentru manoperă şi materiale", nesocotind în acest mod textul legal prevăzut în Anexa nr. 5 din Regulamentul din 14 iunie 1994 de recepţie a lucrărilor de construcţii şi instalaţii aferente acestora, aprobat prin H.G. nr. 273/1994, care prevede că, după încheierea procesului-verbal de recepţie de la terminarea lucrărilor, investitorul poarta denumirea generică de proprietar, instanţa de recurs consideră că este, de asemenea, nefondat.
Prin sintagma "depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti", intrinsecă acestui motiv de recurs, se înţelege incursiunea autorităţii judecătoreşti în sfera autorităţii executive sau legislative, astfel cum acestea sunt delimitate de Constituţie şi legile organice, instanţa judecătorească săvârşind acte care intră în atribuţiile altor organe.
Or, argumentele în respingerea acestei teze se raportează la faptul că nu i se poate reproşa instanţei de apel interpretarea unui text de lege în alt sens decât cel pretins de reclamant, iar operaţiunile de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale sunt atributul exclusiv al instanţelor de judecată şi sunt inerente procesului decizional, doar în absenţa realizării acestor operaţiuni, putându-se invoca dispoziţiile art. 5 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă.
Pentru considerentele expuse, apreciind că motivele de recurs în ansamblul lor sunt nefondate, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A., prin administrator special B. şi prin administrator judiciar C., împotriva Deciziei nr. 545/A din 21 septembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A., prin administrator special B. şi prin administrator judiciar C., împotriva Deciziei nr. 545/A din 21 septembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 ianuarie 2019.
Procesat de GGC -NN