Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, sub nr. x/2014, reclamanta Compania Naţională de Transport a Energiei Electrice "L." S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., în principal obligarea acesteia la restituirea, către reclamantă, a sumei de 4.958.587,72 RON, actualizată cu indicele inflaţiei până la momentul plaţii, conform dispoziţiilor legale, reprezentând plăţi efectuate eronat, în baza contractelor de prestări servicii nr. x/25.09.2006, nr. y/12.07.2007, nr. z/15.09.2008 şi nr. 440/28.12.2010, încheiate cu A. S.R.L. (aşa cum prevăd dispoziţiile Curţii de Conturi cuprinse în Decizia nr. 14/2011 şi, respectiv, în Decizia nr. 37/2013), în considerarea valorii diminuării patrimoniului reclamantei prin intermediul contractelor menţionate anterior, iar, în cazul în care instanţa consideră că nu este incidentă instituţia civilă a îmbogăţirii fără justă cauză, atunci să o considere ca prejudiciu produs reclamantei, în temeiul răspunderii civile delictuale. În subsidiar, în măsura în care nu va fi admisă cererea de obligare a pârâtei de rang I la restituirea plăţilor efectuate eronat, reclamanta a formulat cerere de chemare în judecată a pârâţilor de rang II, care au aprobat şi semnat contractele sus-menţionate cu pârâta de rang 1, respectiv B., C., în calitate de directori generali şi D., în calitate de persoană responsabilă cu formarea profesională, pentru a fi obligaţi la plata acestei sume, actualizată cu indicele de inflaţie.
Prin încheierea din 19 februarie 2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII a conflicte de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. x/2014, a fost admisă excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei şi a fost înaintat dosarul secţiilor civile ale Tribunalului Bucureşti.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 07.04.2015 sub nr. x/2014*.
Prin încheierea de şedinţă din 14 aprilie 2016 instanţa a examinat cu prioritate excepţiile netimbrării cererii formulate împotriva persoanelor fizice, excepţia inadmisibilităţii cererii principale, excepţia lipsei de interes, excepţia nelegalităţii Deciziei Curţii de Conturi nr. 14/2011, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi, în baza art. 248 C. proc. civ., le-a respins, ca neîntemeiate, pentru considerentele pe larg expuse în respectiva încheiere.
Prin Sentinţa nr. 6508 din 17 octombrie 2016 pronunţată în Dosar nr. x/2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., ca neîntemeiată şi a admis excepţia inadmisibilităţii cererii faţă de pârâţii B., C. şi D.; a admis în parte cererea de cheltuieli de judecată formulată de A. S.R.L. şi a obligat reclamanta la plata sumei de 12.500 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat către această pârâtă; a respins în rest cererea, ca neîntemeiată.
Prin Decizia nr. 2269 din 18 decembrie 2017 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins apelurile declarate de reclamanta Compania Naţională de Transport a Energiei Electrice "L." S.A., de pârâta A. S.R.L. şi de pârâţii C. şi D. ca nefondate; a obligat apelanta-reclamantă să plătească apelantei-pârâte suma de 6250 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocaţial redus.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta Compania Naţională de Transport a Energiei Electrice "L." S.A., formulând următoarele critici:
- În mod greşit instanţa de apel a respins cererea de obligare a pârâtei de rang I la restituirea, către reclamantă, a sumei de 4.958.587,72 RON reprezentând plăţi efectuate eronat, decizia fiind astfel dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1341 alin. (1), art. 1344, art. 1345, art. 1347, art. 1349, art. 1635 - 1639 C. civ.
Instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că sunt îndeplinite, cumulativ, atât condiţiile materiale, cât şi cele juridice în vederea formulării acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză. Acest fapt juridic generează un raport juridic în conţinutul căruia se regăseşte obligaţia celui ce şi-a sporit patrimoniul de a restitui celui sărăcit valoarea cu care s-a îmbogăţit, plata nedatorată fiind dovedită cu facturi.
Prin plata, în mod nejustificat, către pârâta de rang I a sumei solicitate prin prezenta acţiune, au fost încălcate prevederile art. 192 alin. (1) lit. a), b) şi c) şi ale art. 193 lit. a) din C. muncii, coroborate cu prevederile art. 4 şi 7 din O.U.G. nr. 129/2000 privind formarea profesională a adulţilor.
- În mod greşit instanţa de apel a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale în ceea ce priveşte pârâta de rang I, decizia fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1349 C. civ.
Existenţa prejudiciului a fost constatată de Curtea de Conturi a României care a dispus ca recurenta să ia măsuri pentru recuperarea cheltuielilor ce nu au avut ca scop pregătirea profesională, astfel că prejudiciul este cert, fapta ilicită există, la fel şi raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi vinovăţia sub forma intenţiei directe.
- Instanţa de apel nu a ţinut cont de existenţa lucrului judecat invocată în temeiul art. 430, art. 431 alin. (2) şi art. 432 C. proc. civ. în raport de constatările Curţii de Conturi cu privire la susţinerile pe fond ale tuturor pârâţilor referitoare la prevederile legale şi documentele interne ale L. S.A. sau care au fost semnate de părţi, aspecte ce au fost tranşate definitiv prin Sentinţa civilă nr. 1304/10.04.2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2012, rămasă definitivă prin respingerea recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În acel dosar s-a reţinut că "Verificând serviciile prestate de S.C. A. S.R.L., Curtea apreciază că prin acestea nu s-a urmărit realizarea vreunuia dintre obiectivele principale ale formării profesionale, astfel cum sunt precizate în art. 188 alin. (1) din Legea nr. 53/2003.".
Astfel, conform art. 431 alin. (2) din noul C. proc. civ., ce reglementează prezumţia legală de autoritate de lucru judecat, dacă aceeaşi problemă dedusă judecăţii într-un litigiu anterior a fost soluţionată definitiv pe cale incidentală sau pe fond, într-o anumită manieră, acest aspect dobândeşte autoritate de lucru judecat, partea căreia îi este favorabilă soluţia pronunţată de către instanţă putând invoca excepţia autorităţii de lucru judecat.
- Instanţa de apel a soluţionat în mod greşit capătul subsidiar de cerere privind obligarea pârâţilor de rang II care au aprobat şi semnat contractele sus-menţionate cu pârâta de rang I, decizia fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 42 alin. (1) şi art. 429 C. proc. civ.
Cu privire la capătul de cerere subsidiar, recurenta a arătat că prin încheierea din 14.04.2016 instanţa de fond s-a pronunţat asupra tuturor excepţiilor invocate de pârâţi, inclusiv asupra excepţiei inadmisibilităţii, dispunând respingerea acestora, situaţie faţă de care există o revenire a judecătorului fondului asupra părerii sale, după pronunţarea încheierii, ceea ce încalcă prevederile art. 429 C. proc. civ. potrivit cărora "După pronunţarea hotărârii instanţa se dezînvesteşte şi niciun judecător nu poate reveni asupra părerii sale."
Cu toate acestea, instanţa a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii faţă de pârâţii de rangul II pe motiv că "se impune soluţionarea definitivă a cererii în raport cu societatea pârâtă şi apoi stabilirea răspunderii faţă de persoanele fizice", împrejurare ce atrage nulitatea sentinţei.
- În mod greşit instanţa de apel nu a reţinut îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile pentru fapta proprie în ce priveşte pârâţii de rang II. Decizia este pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1357 C. civ., art. 5, 6, 9, 22, art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra criticilor reclamantei referitoare la răspunderea pentru fapta proprie. Decizia pronunţată nu cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază.
Deşi instanţa a reţinut că "sunt întrunite condiţiile privind fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăţia în raport de atribuţiile pârâţilor conform celor mai sus arătate", apreciază eronat faptul că nu s-a lămurit pe deplin aspectul privind întinderea prejudiciului, pentru ca ulterior să susţină, contrar celor reţinute în aceleaşi considerente ale sentinţei, că "nu s-a probat întrunirea cumulativă a condiţiilor referitoare la fapta ilicită, prejudiciu, raport de cauzalitate, vinovăţie".
Acelaşi judecător a respins cererea formulată de pârâţii de rang II de disjungere a judecării cauzei, constatând că există o solidaritate pasivă şi o strânsă legătură între soluţionarea capătului de cerere privind obligarea pârâtei de rang 1 şi capătul de cerere privind obligarea pârâţilor de rang 2, pentru soluţionarea acestora trebuind administrat acelaşi probatoriu. Cu toate acestea a refuzat să judece capătul subsidiar de cerere până la soluţionarea definitivă a capătului principal de cerere referitor la pârâta de rangul 1.
Reclamanta susţine că a depus toate dovezile necesare în vederea probării cererii, indicând, punctual, pentru fiecare pârât de rang II, care erau obligaţiile legale şi contractuale, depunând toată documentaţia care să ateste îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale a acestora, înscrisuri pe care însă instanţa de fond a refuzat să le analizeze, iar instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra criticilor reclamantei cu privire la acest aspect.
- Instanţa de apel a încălcat prevederile art. 476 C. proc. civ. privind caracterul devolutiv al apelului, întrucât nu a ţinut cont de dovezile prezentate de reclamantă referitor la existenţa condiţiilor legale pentru obligarea pârâţilor de rang II.
Astfel, pârâta D., manager resurse umane, răspundea de întocmirea Programului de formare şi perfecţionare profesională, sens în care asigura demersurile în vederea justei selecţii şi a participării personalului companiei la cursuri/instruiri/stagii de formare/perfecţionare/întreţinere profesională. Toate documentele care au generat procedurile de achiziţie şi încheierea celor 4 contracte cu pârâta de rangul I au fost întocmite sau avizate de pârâtă, aceasta acordând inclusiv "bun de plată" pe unele dintre facturi.
Recurenta a susţinut că nu prezintă relevanţă cine semna ordinele de plată, simple operaţiuni bancare şi nici desemnarea unor directori de proiect, aceste persoane nefăcând decât să urmărească desfăşurarea contractului, responsabilitatea încheierii cu nerespectarea prevederilor legale a acestor contracte revenind în integralitate pârâţilor de rangul II, aşa cum a constatat şi Curtea de Conturi.
Acţiunea în pretenţii împotriva pârâţilor de rang II a fost întemeiată pe executarea necorespunzătoare a obligaţiilor asumate de aceştia în baza contractului individual de muncă, respectiv a contractelor de mandat/management.
Prin încheierea contractelor de prestări servicii şi decontarea pentru pârâta de rang I, în mod nejustificat, a sumelor de bani care fac obiectul prezentei cereri de chemare în judecată, au fost încălcate de pârâţii de rangul II prevederile art. 192 - 193 din C.muncii, coroborate cu prevederile art. 4 şi 7 din O.U.G. nr. 129/2000 privind formarea profesională a adulţilor, în conformitate cu prevederile art. 256 din C. muncii, producând astfel o pagubă angajatorului, pentru care pârâţii de rândul II răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, conform art. 254 din C. muncii, pentru pârâta D., care a avut calitatea de salariată, respectiv în temeiul răspunderii civile delictuale, în conformitate cu prevederile art. 1349, art. 1357, art. 1358, art. 1381 - 1386 C. civ., pentru pârâţii B. şi C., directori generali ai L. S.A. în perioada respectivă.
Arată că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor de rang II B. şi C., pe motiv că ar fi avut calitatea de administratori şi, ca atare, Adunarea generală a acţionarilor ar fi trebuit să atragă răspunderea acestora, a fost deja respinsă prin încheierea de şedinţă din 14.04.2016, motiv pentru care instanţa nu mai putea reveni asupra ei.
Nu trebuie făcută confuzie, susţine recurenta, între calitatea de administrator şi cea de director general, a pârâţilor care, în această ultimă calitate, au aprobat documentele reţinute de Curtea de Conturi ca fiind nelegale. Din interpretarea dispoziţiilor art. 155 din Legea nr. 31/1991, rezultă că acţiunea în răspundere împotriva Directorului General ar aparţine Adunării generale doar când acesta este în funcţie şi se impune suspendarea lui.
Pârâta A. S.R.L. a formulat întâmpinare la recursul reclamantei, arătând, în esenţă, că recurenta nu indică modalitatea în care instanţa de apel ar fi încălcat sau aplicat greşit normele de drept material, ci doar reiterează argumente privitoare la fondul cauzei, analizate deja de către instanţele anterioare. Susţine că decizia recurată face o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 1341 alin. (1), (13)44, 1345, 1347, 1349, 1635 - 1639 C. civ., reţinând, în mod judicios, că între părţi au existat 4 contracte valabil încheiate a căror executare nu a fost contestată de către L.; că atât îmbogăţirea fără justă cauză, cât şi răspunderea civilă delictuală au caracter subsidiar faţă de izvorul raportului juridic dedus judecăţii; că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale în ceea ce priveşte A. S.R.L.; că L. nu a suferit vreun prejudiciu, ci a plătit preţul serviciilor contractate, prestate şi recepţionate. Instanţa de apel a soluţionat corect excepţia autorităţii de lucru judecat şi nu a încălcat dispoziţiile art. 429 şi art. 42 alin. (1) C. proc. civ. în soluţionarea capătului de cerere subsidiar privindu-i pe pârâţii de rang II, când a apreciat că L. nu avea deschisă o asemenea cale împotriva pârâţilor de rang II. Pârâta consideră că decizia recurată nu încalcă dispoziţiile art. 1357 C. civ., art. 425 alin. (1) lit. b), art. 5,6,9,22 C. proc. civ. sau caracterul devolutiv al căii de atac, cât timp instanţa de apel, analizând situaţia de fapt şi aplicarea legii de către tribunal, a reţinut corectitudinea şi legalitatea sentinţei atacate.
Pârâta A. S.R.L. a declarat şi recurs incident întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată aferente judecăţii în primă instanţă - 80,950.87 RON şi a celor efectuate în apel - 43.850,24 RON.
În motivarea recursului, pârâta arată că instanţa de fond în mod greşit a redus cuantumul cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, de la 80,950.87 RON la 12,500 RON.
De asemenea, menţinând soluţia tribunalului şi reducând în apel onorariul de avocat de la 43,850.24 RON la 6250 RON, cu motivarea că procedează în echitate, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
Fundamentul cheltuielilor de judecată îl constituie culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul şi care astfel a devenit parte căzută în pretenţii iar echitatea reţinută de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi prevăzută de art. 453 C. proc. civ. impune acoperirea cheltuielilor în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil.
Deşi a reţinut caracterul real şi efectiv al cheltuielilor, în condiţiile în care a valorificat apărările pârâtei, instanţa de apel, cu ignorarea art. 453 C. proc. civ., a validat reducerea cuantumului onorariului de avocat acordat de către instanţa de fond, reducând apoi la jumătate cuantumul onorariului de avocat pentru apel.
În acest context, echitatea reţinută de către instanţa de apel trebuia să fie determinată prin analiza situaţiei părţilor litigiului şi a conduitei reclamantei care a introdus o acţiune vădit netemeinică, pentru ca, mai apoi, să formuleze o cale de atac vădit nefondată.
Sumele pretinse cu acest titlu au fost dovedite şi au la bază atât criterii obiective (valoarea pricinii, munca depusă de avocat), cât şi criterii subiective (pregătirea profesională a avocatului, notorietatea, prestanţa acestuia).
Recurenta-reclamantă Compania naţională de Transport al E. S.A. a formulat răspuns la întâmpinarea intimatei-pârâte A. S.R.L., solicitând respingerea excepţiei nulităţii recursului invocată prin întâmpinare. În situaţia respingerii recursului solicită cenzurarea cuantumului onorariului avocaţial solicitat de către intimata-pârâtă A., care nu se justifică raportat la activităţile desfăşurate.
Recurenta-reclamantă Compania naţională de Transport al E. S.A. a formulat întâmpinare la recursul incident declarat de pârâta A. S.R.L., susţinând că în cauză nu este aplicabil motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât decizia atacată cuprinde motivele pe care se întemeiază. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este neîntemeiat, întrucât recurenta îşi exprimă nemulţumirea faţă de modul în care instanţa de apel a soluţionat cererea de apel incident şi a redus cuantumul cheltuielilor de judecată, motivare ce reprezintă de fapt o critică de netemeinicie, iar nu de nelegalitate. Pe fond, arată că în mod corect instanţa de apel a cenzurat cheltuielile de judecată.
Recurenta-pârâtă A. S.R.L. a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând înlăturarea apărărilor reclamantei.
Înalta Curte, înregistrând dosarul ca recurs, a procedat, la data de 17.09.2018, la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, prin care s-a constatat că doar o parte din aspectele deduse judecăţii referitoare la condiţiile angajării răspunderii delictuale se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile privind modalitatea de interpretare a probatoriilor neputând fi analizate de către instanţa de control judiciar, investită, prin efectul legii, doar cu aspectele de nelegalitate ale pricinii, iar nu cu cele de netemeinicie. Cu privire la recursul incident formulat de pârâta A. S.R.L. s-a reţinut că acesta se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. invocate.
Completul de filtru C3, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluţia de la aceeaşi dată, comunicarea raportului părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.
Prin punctul de vedere la raport formulat în termen legal, recurenta-pârâtă A. S.R.L. a arătat că recursul reclamantei nu se încadrează în ipotezele reglementate de art. 488 C. proc. civ. solicitând, în principal, admiterea excepţiei nulităţii acestui recurs, iar în subsidiar, soluţionarea recursurilor potrivit art. 493 alin. (7) C. proc. civ., în condiţii de contradictorialitate şi oralitate. A solicitat acordarea cheltuielilor de judecată.
Prin punctul de vedere la raport formulat în termen legal, recurenta-reclamantă Compania Naţională de Transport al E. S.A. a solicitat admiterea recursului propriu, respingerea recursului incident şi obligarea intimaţilor-pârâţi la plata cheltuielilor de judecată constând în taxele de timbru achitate la fond şi în căile de atac.
Analizând cauza, Înalta Curte constată următoarele:
I. În ceea ce priveşte acţiunea îndreptată împotriva pârâtei de rang I, A. S.R.L., se reţine că reclamanta pretinde recuperarea prejudiciului înregistrat în situaţia financiară a societăţii, în urma controlului efectuat de către Curtea de Conturi, indicând ca prim temei de drept faptul juridic licit al îmbogăţirii fără justă cauză.
În acest sens reclamanta susţine că organul de control a reţinut prin Deciziile nr. 14/2011, respectiv nr. 37/2013, că reclamanta a efectuat plăţi suplimentare în sumă estimată de 4.958.587,72 RON pentru servicii achiziţionate în baza a 4 contracte de prestări servicii încheiate cu A. S.R.L., care n-au avut ca scop formarea profesională continuă a salariaţilor, aşa cum s-a prevăzut în Planul de formare profesională, ci activităţi de diagnoză, analiză, evaluare, consultanţă şi coaching, ce exced sferei noţiunii de formare profesională.
Reclamanta a arătat că, dacă se apreciază că nu sunt întrunite toate condiţiile pentru admisibilitatea acţiunii în restituire pentru îmbogăţirea fără justă cauză, solicită obligarea pârâtei contractante la plata aceleiaşi sume de bani ce ar reprezenta prejudiciu adus reclamantei prin faptele proprii ale pârâtei, pe temeiul răspunderii civile delictuale.
Prima instanţă a respins acţiunea îndreptată împotriva societăţii pârâte, reţinând că nu sunt întrunite condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză, întrucât raporturile juridice dintre societatea pârâtă şi reclamantă au fost derulate în temeiul unor contracte valabil încheiate, în lipsa unor dovezi contrare ce ar putea atrage, conform art. 1348 C. civ., răspunderea contractuală. Serviciile contractate au fost prestate de pârâtă în perioada 2006 - 2010, iar de vreme ce executarea nu a fost pusă în discuţie de reclamantă, plata era datorată. Aspectele vizând modalitatea de decontare, procedurile interne de decontare şi plată, sursa veniturilor, din ce buget, cont se efectua plata, îl vizează pe beneficiar.
Cu aceleaşi argumente s-a respins şi acţiunea în răspundere civilă delictuală, sumele plătite pârâtei reprezentând contravaloarea unor servicii executate de aceasta şi recunoscute ca atare de reclamantă. Modul în care s-a efectuat plata şi s-au înregistrat în contabilitatea reclamantei aceste operaţiuni ţine de procedurile interne ale acesteia şi nu pot fi imputabile societăţii care a prestat serviciile a căror contravaloare a încasat-o.
La rândul său, Curtea de apel a respins apelul reclamantei Compania Naţională de Transport a Energiei Electrice "L." S.A., ce viza acţiunea împotriva societăţii comerciale, cu motivarea că reclamanta şi-a întemeiat acţiunea, pe de o parte, pe un fapt juridic licit (îmbogăţire fără justă cauză), iar pe de altă parte, pe un fapt juridic ilicit (răspunderea civilă delictuală), acţiuni care se exclud reciproc, în detrimentul răspunderii contractuale, considerând că scopul acestor opţiuni a fost acela ca reclamanta să se poată prevala de un nou termen de prescripţie care să curgă de la data constatărilor Curţii de Conturi, pentru că, în raport de data încheierii contractelor (cel puţin pentru 3 dintre ele) dreptul la acţiune era prescris, aşa cum de altfel a invocat pârâta de rang I prin întâmpinarea de la fond, dar care nu a formulat apel incident pe acest aspect.
Instanţa de apel nu a reţinut puterea de lucru judecat a sentinţei pronunţate în contestaţia împotriva raportului de control, considerând că aceasta nu cuprinde elementele decisive sau decizorii care să influenţeze sau care să aibă efect pozitiv sau negativ asupra acestei cauze.
Prin motivele de recurs, reclamanta a criticat modalitatea de aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor legale invocate, susţinând că sunt îndeplinite, cumulativ, atât condiţiile materiale, cât şi cele juridice în vederea formulării acţiunii în restituire pentru îmbogăţire fără justă cauză, în condiţiile în care prin plăţile efectuate s-au încălcat prevederile Codului muncii şi ale O.U.G. nr. 129/2000 privind formarea profesională. Se mai critică faptul că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, deşi existenţa prejudiciului a fost constatată de Curtea de Conturi a României iar instanţa de apel trebuia sa ţină cont, în temeiul art. 430, art. 431 alin. (2) şi art. 432 C. proc. civ., de autoritatea de lucru judecat a acestor constatări ce au dobândit un caracter definitiv în litigiul de contencios administrativ în care s-a reţinut că, prin serviciile prestate de S.C. A. S.R.L., nu s-a urmărit realizarea vreunuia dintre obiectivele principale ale formării profesionale.
Analizând criticile de nelegalitate formulate de reclamantă în privinţa temeiurilor în baza cărora a fost menţinută soluţia de respingere a acţiunii principale, ce se încadrează în dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că acestea nu sunt fondate.
Cu titlu prealabil, trebuie menţionat că reclamanta a promovat o acţiune lipsită de acurateţe juridică, în cuprinsul căreia s-a îndreptat atât împotriva societăţii pârâte, invocând mai multe instituţii de drept substanţial pe care le consideră posibil aplicabile raportului juridic dintre părţi, respectiv plata nedatorată, îmbogăţirea fără justă cauză şi răspunderea civilă delictuală, dar şi împotriva unor persoane fizice ce au deţinut funcţii în cadrul societăţii reclamante şi pe care le-a considerat în culpă pentru iniţierea şi derularea raporturilor juridice cu pârâta de rang I, pentru atragerea unor tipuri de răspundere juridică reglementate în ramuri de drept distincte, respectiv răspunderea patrimonială din Codul muncii şi răspunderea managerilor societăţii izvorâtă din Legea nr. 31/1990 a societăţilor, pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale, dar şi normele dreptului comun în materia răspunderii civile, respectiv răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie cu caracter ilicit.
În plus, se constată că, în cauză, situaţia litigioasă a fost dedusă judecăţii prin indicarea, de către reclamantă, a dispoziţiilor noului C. civ., deşi contractele s-au încheiat şi derulat sub imperiul C. civ. de la 1864, iar pretinsele fapte juridice licite, respectiv ilicite legate de încheierea şi derularea acestor contracte au fost comise până la 1.10.2011, data intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind noul C. civ., acestora fiindu-le aplicabilă vechea reglementare, astfel cum prevede art. 6 din noul C. civ. Încadrarea este nerelevantă sub aspectul efectelor pe care norma de drept substanţial analizată în cauză le produce, aceasta necunoscând modificări în privinţa regimului juridic aplicabil. Chiar dacă, sub vechiul C. civ., instituţia îmbogăţirii fără justă cauză nu era expres reglementată, fiind creată pe cale pretoriană, noul C. civ. nu a făcut decât să transpună în dreptul pozitiv respectiva creaţie juridică, de asemenea, condiţiile privind declanşarea mecanismului răspunderii civile delictuale fiind preluate fără modificări.
Într-o primă critică, se susţine că instanţa de apel nu a făcut o corectă aplicare a condiţiilor pentru admiterea acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză şi nu a ţinut cont că patrimoniul reclamantei a fost sărăcit în beneficiul celui al pârâtei.
În motivarea acestei critici, recurenta dezvoltă şi argumente referitoare la existenţa unei plăţi nedatorate, invocând dispoziţiile art. 1341 alături de cele ale art. 1345 C. civ. Înalta Curte constată că o astfel de confuzie între două instituţii de drept civil, ce reglementează fapte juridice licite distincte ce constituie izvor de obligaţii civile, a fost întreţinută de reclamantă încă din etapa de judecată a fondului, prin argumente justificative din sfera ambelor instituţii juridice. Raportându-se la modalitatea concretă de derulare a raportului juridic cu societatea pârâtă pe care reclamanta l-a descris în petitul acţiunii, instanţele de fond au considerat că sunt învestite, în principal, cu o acţiune în îmbogăţire fără justă cauză, iar în subsidiar cu o acţiune în răspundere civilă delictuală, analizând, succesiv, îndeplinirea condiţiilor de exercitare a acestor acţiuni, analiză ce constituie obiect al prezentului recurs. Este adevărat că instanţa de fond a făcut, în finalul considerentelor prin care a respins acţiunea principală, şi o menţiune, cu referire la art. 1341 C. civ., fost art. 992 din vechiul C. civ., despre faptul că plata nu este nedatorată, fiind dispusă pentru a stinge o datorie proprie rezultată din contract, însă, instanţa de apel a identificat în motivele de apel ale reclamantei doar critici referitoare la modul de soluţionare a acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză, a acţiunii în răspundere civilă delictuală, respectiv a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat.
Prin urmare, instanţa de apel nu s-a considerat învestită cu o acţiune în plată nedatorată, prin raportare la cadrul procesual factual şi juridic fixat de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, astfel că aceasta s-a limitat la a analiza exclusiv dispoziţiile art. 1345 şi urm. C. civ. Deşi în memoriul de recurs se face referire şi la restituirea unei plăţi nedatorate, câtă vreme această limită a rejudecării, fixată de instanţa de apel, nu a fost criticată în recurs, existenţa faptului juridic licit respectiv nu poate face obiect de judecată în recurs.
Cu privire la îmbogăţirea fără justă cauză, Înalta Curte reţine că aceasta intervine atunci când se produce un dezechilibru patrimonial prin mărirea patrimoniului unei persoane pe seama patrimoniului altei persoane însă, nu ca rezultat al unui act sau fapt juridic recunoscut de lege, concretizat într-un contract, o dispoziţie legală sau judiciară, ci în absenţa unui astfel de temei juridic. Instanţele de fond au apreciat în mod corect că actio de in rem verso (în restituirea îmbogăţirii fără justă cauză) este o acţiune cu caracter subsidiar oricărui alt mijloc procesual aflat la dispoziţia creditorului pentru a obţine satisfacerea pretenţiilor sale. Or, în cauză, se susţine de către reclamantă lipsa unei cauze reale a convenţiei încheiate între părţi, iar pretenţiile acesteia izvorăsc din plata contravalorii unor servicii prestate de pârâtă în baza unor contracte prezumate, până la proba contrară, a fi fost valabil încheiate între părţi. Prin urmare, este evident că temeiul juridic al restituirii plăţilor efectuate în baza contractelor nu poate fi decât o acţiune ex contractu întemeiată pe neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau neîndeplinirea condiţiilor de valabilitate ale contractului.
Cum reclamanta nu a formulat vreo acţiune întemeiată pe răspunderea civilă contractuală, cauză juridică ce rezultă direct din raportul derulat între părţi, aceasta nu îşi poate invoca propria culpă, alegând, pentru obţinerea sumelor de bani achitate, un mijloc juridic căruia nu îi este recunoscut decât un caracter subsidiar.
În ceea ce priveşte fundamentarea aceloraşi pretenţii pe instituţia răspunderii civile delictuale, de asemenea susţinerile recurentei sunt nefondate, aceasta neputând justifica recurgerea la o acţiune ex delictu, în condiţiile în care răspunderea delictuală, ca instituţie de drept comun în materia răspunderii civile, este înlăturată atunci când poate fi atrasă răspunderea contractuală, care are caracterul unei răspunderi speciale cu caracter derogator faţă de cea delictuală.
Prin urmare, chiar dacă raportul Curţii de Conturi indică existenţa unui prejudiciu adus societăţii reclamante constând în contravaloarea unor servicii achitate pârâtei din fonduri destinate pregătirii profesionale a angajaţilor, deşi serviciile au fost considerate ca neaparţinând acestei sfere, acest prejudiciu nu putea fi imputat cocontractantului decât într-un cadru procesual ce ar fi permis verificarea relaţiei contractuale, respectiv a valabilităţii şi răspunderii pentru încheierea şi executarea corespunzătoare a contractului, respectiv în sfera ilicitului contractual şi nu al celui delictual.
Din această perspectivă este nefondată şi critica referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., prin nevalorificarea de către instanţa de apel a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti pronunţate în procedura jurisdicţională de contestare a raportului Curţii de Conturi, prin care s-au menţinut concluziile acestuia referitoare la existenţa prejudiciului.
În mod corect obligaţia de recuperare a acestui prejudiciu, a cărui existenţă, astfel cum a fost reţinută de Curtea de Conturi, nu a constituit obiect de dispută în litigiul actual, nu a putut fi analizată în raport cu pârâta în cadrul procesual fixat de reclamantă, în condiţiile în care s-a constatat că instanţele au fost învestite cu acţiuni având un caracter subsidiar celei în care puteau fi verificate raporturile juridice între părţi, motiv pentru care, judicios s-a şi reţinut că, faţă de considerentele pentru care a fost respinsă acţiunea principală, dezlegările instanţei de contencios administrativ nu prezintă relevanţă în prezenta cauză.
Prin urmare, criticile reclamantei, încadrabile în dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., formulate în legătură cu pârâta de rang I urmează a fi respinse ca nefondate.
În legătură cu litigiul ce a făcut obiectul acţiunii principale a fost formulat şi recursul incident, prin care pârâta de rang I critică soluţia instanţei de apel atât în ceea ce priveşte menţinerea dispoziţiei de reducere a cheltuielilor de judecată în faza judecăţii în fond a cauzei, cât şi pentru faptul că a dispus, la rândul său, reducerea onorariului avocaţial în apel.
Critica este întemeiată pe caracterul efectiv, real şi rezonabil al acestor cheltuieli, invocându-se, în temeiul art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., o insuficientă motivare a măsurilor adoptate, cât şi o încălcare a dispoziţiilor de drept material incidente, în dezacord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Înalta Curte constată că apelul incident formulat de pârâta de rang I A. S.R.L. a fost respins de către instanţa de apel cu motivarea că prima instanţă a redus în mod corect cuantumul cheltuielilor de judecată (de la 80.950,87 RON la 12.500 RON), acest cuantum fiind unul rezonabil în raport de circumstanţele cauzei, prima instanţă reţinând complexitatea medie a cauzei, activitatea depusă de apărător pentru pregătire apărare şi reprezentare în proces, reputaţia apărător, caracterul real şi efectiv al unor astfel de cheltuieli.
În acelaşi sens, instanţa de apel a procedat în echitate şi a făcut aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., pentru cheltuielile efectuate în apel.
Nu poate fi reţinută nemotivarea soluţiei de menţinere, respectiv reducere a cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat, în condiţiile în care, pe de o parte, instanţa de apel a validat raţionamentul primei instanţe verificând criteriile legale de evaluare a cuantumului acestora, pe de altă parte a aplicat aceleaşi criterii la stabilirea cheltuielilor de judecată puse în sarcina pârâtei în apel.
Înalta Curte reţine că nemulţumirea pârâtei în ceea ce priveşte reducerea de către instanţa de apel a cuantumului onorariului de avocat pus în sarcina reclamantei, considerat exagerat faţă de complexitatea muncii depuse de acesta, nu constituie o critică de nelegalitate a soluţiei, întrucât nu se invocă nesocotirea vreunui criteriu prevăzut de art. 451 alin. (2) C. proc. civ., text de lege în baza căruia instanţa a procedat la diminuarea onorariului, ci constituie o problemă de netemeinicie, cu privire la marja în care a operat reducerea, ce ţine strict de aprecierea pe care instanţa de apel a făcut-o, aplicând criteriile prevăzute de lege cu privire la volumul şi complexitatea activităţii desfăşurate de apărătorul pârâtului, a cărei verificare este incompatibilă cu dispoziţiile care reglementează judecata în recurs.
Prin urmare, câtă vreme instanţa de apel a aplicat criterii legale în aprecierea reducerii de onorariu şi a justificat o astfel de măsură, iar pârâta nu a demonstrat în recurs nelegalitatea unei astfel de măsuri recursul acesteia urmează a fi respins ca nefondat.
Instanţa urmează a o obliga pe reclamanta Compania Naţională de Transport al E. S.A. la 10.000 RON cheltuieli de judecată în recurs către pârâta A. S.R.L., reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., apreciate a fi într-un cuantum rezonabil faţă de aplicarea criteriilor legale referitoare la volumul de activitate a apărătorului derulată în recursul principal, complexitatea cauzei şi împrejurarea că recursul incident al pârâtei declarat împotriva reclamantei, a fost, la rândul său, respins.
II. În ceea ce îi priveşte pe pârâţii persoane fizice, reclamanta a criticat menţinerea în apel a soluţiei de respingere ca inadmisibilă a acţiunii, susţinând că a formulat o acţiune personală, cu caracter patrimonial, prin care a urmărit valorificarea dreptului la despăgubiri, născut în patrimoniul angajatorului ca urmare a prejudiciului cauzat acestuia de către angajaţi, în cursul derulării raporturilor de muncă, prejudiciul constând în plata unor sume despre care Curtea de Conturi, în raportul emis, a menţionat că au fost achitate necuvenit şi care trebuie recuperate de către societate în principal de la beneficiar, iar în subsidiar la persoanele vinovate de efectuarea respectivelor plăţi.
Răspunderea patrimonială a pârâtei D., angajata societăţii reclamante cu contract individual de muncă, este pretinsă în temeiul art. 254 C. muncii pe motiv că, în calitate de manager resurse umane, nu a îndeplinit corespunzător atribuţiile privind întocmirea programului de formare şi perfecţionare profesională, imputându-i-se întocmirea documentelor care au generat procedurile de achiziţie şi încheierea celor 4 contracte.
Referitor la pârâţii B. (decedat în cursul procesului) şi C., care au îndeplinit funcţia de directori generali ai reclamantei, li se reproşează neîndeplinirea corespunzătoare a actelor de administrare a companiei în ceea ce priveşte modul de încheiere, gestionare şi organizare a activităţii privind contractul de prestări servicii cu societatea pârâtă, precum şi decontarea serviciilor prestate în baza acestor contracte, de natură a prejudicia compania reclamantă.
Înalta Curte reţine că, deşi a respins această acţiune ca inadmisibilă, prima instanţă şi-a întemeiat soluţia pe considerente ce antamează o judecată în fond a cauzei. În acest sens a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, mai puţin aceea a prejudiciului, a cărui întindere consideră nu a fost probată. De asemenea, a apreciat că nu s-a probat derularea unui mecanism intern de declanşare a răspunderii patrimoniale pentru salariat, respectiv a răspunderii specifice managementului societăţii. A constatat că răspunderea civilă delictuală are caracter subsidiar şi poate fi susţinută în lipsa unui contract între părţi, pentru ca, în final, să aprecieze că, prioritar, se impune soluţionarea definitivă a cererii în raport cu societatea pârâtă şi apoi stabilirea răspunderii faţă de pârâţii persoane fizice.
Menţinând această soluţie, instanţa de apel a constatat, răspunzând criticilor reclamantei, că aceasta avea posibilitatea de a formula o acţiune separată faţă de pârâţii persoane fizice, întemeiată pe dispoziţiile art. 254 C. muncii şi ale art. 155 din Legea nr. 31/1990, apreciind că modalitatea în care a înţeles să formuleze cererea faţă de pârâţii de rang II, subsidiar faţă de pârâta de rang I, a atras respingerea acţiunii ca inadmisibilă, cu considerentele reţinute de instanţa de fond.
Recurenta a criticat această soluţie a instanţei de apel, susţinând, pe de o parte, că excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost respinsă anterior admiterii ei, de către instanţa de fond printr-o încheiere interlocutorie. Pe de altă parte, a arătat că, deşi s-a reţinut că sunt întrunite condiţiile privind fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăţia în raport de atribuţiile pârâţilor, nu este lămurit pe deplin aspectul privind întinderea prejudiciului şi s-a respins cererea formulată de pârâţii de rang II de disjungere a judecării cauzei, pe motiv că există o solidaritate pasivă şi o strânsă legătură între soluţionarea capătului de cerere privind obligarea pârâtei de rang I şi capătul de cerere privind obligarea pârâţilor de rang II, trebuind administrat acelaşi probatoriu, totuşi instanţa de fond a refuzat să judece capătul subsidiar de cerere până la soluţionarea definitivă a capătului principal de cerere referitor la pârâta de rangul I, deşi reclamanta a depus toate dovezile necesare în vederea probării cererii.
Înalta Curte reţine că aceste critici sunt fondate în parte, respectiv sub aspectul unei greşite aplicări a dispoziţiilor legale, care au dus la o motivare contradictorie cu privire la soluţia pronunţată şi care împiedică exercitarea, în mod judicios, a unui control judiciar asupra soluţiei pronunţate în cauză.
Prima critică formulată nu corespunde realităţii dosarului, fiind eronată susţinerea reclamantei în sensul că instanţa de fond ar fi respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii prin încheierea din 14.04.2016, pentru ca, prin hotărârea finală prin care s-a dezînvestit, să admită această excepţie.
În mod corect instanţa de apel a constatat că dezbaterile şi pronunţarea din 14.04.2016 au vizat exclusiv admisibilitatea acţiunii principale formulate împotriva societăţii comerciale, despre care a apreciat că este o apărare de fond, şi nu acţiunea îndreptată împotriva persoanelor fizice. Prin urmare, nu se poate considera că instanţa de fond a revenit asupra unei soluţii date printr-o încheiere interlocutorie, în condiţiile în care nu a avut a soluţiona, prin încheierea respectivă, excepţia inadmisibilităţii acţiunii îndreptate împotriva persoanelor fizice.
Este întemeiată critica recurentei referitoare la modalitatea contradictorie în care a fost motivată respingerea acţiunii ca inadmisibilă. Astfel, instanţa de fond nu a argumentat de ce reclamanta nu are deschisă calea unei acţiuni împotriva pârâţilor de rang II pentru a susţine soluţia pronunţată, ci a procedat la verificarea îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, constatând şi faptul că acţiunea a fost promovată împreună cu cea principală, deşi izvorul obligaţiilor celor două este distinct, motivare ce ar fi putut să ducă, eventual, la pronunţarea unei soluţii de disjungere şi nu de inadmisibilitate.
Instanţa de control judiciar constată că motivarea instanţei de fond, însuşită de instanţa de apel, este confuză, cuprinde considerente care se contrazic şi care nu sunt de natură, astfel cum s-a arătat, a reda raţionamentul judiciar care a precedat în mod necesar adoptarea respectivei hotărâri şi care trebuie să susţină dispozitivul acesteia.
Această confuzie porneşte în primul rând de la faptul că instanţele de fond nu au dat o calificare neechivocă acţiunii formulate împotriva persoanelor fizice pentru ca, în raport cu această calificare, să aplice regimul reglementat de lege pentru raportul juridic dedus judecăţii.
Invocând încălcarea prevederilor art. 192 alin. (1) lit. a), b) şi c), art. 193 lit. a) C. muncii coroborate cu prevederile art. 4 şi 7 din O.U.G. nr. 129/2000, texte de lege ce reglementează formarea profesională a salariaţilor, reclamanta a susţinut că salariatul său răspunde patrimonial conform art. 254 C. muncii, însă a dezvoltat argumente aparţinând sferei delictuale a răspunderii civile, ignorând împrejurarea că răspunderea patrimonială, astfel cum este reglementată în Codul muncii, este o răspundere contractuală. În privinţa persoanelor ce au îndeplinit funcţia de director general, reclamanta a invocat, de asemenea, un temei delictual, fără a menţiona, în ce măsură, existenţa unui contract de management, a cărui nerespectare o pretinde, încheiat în baza unei legislaţii specifice societăţilor comerciale, ar antrena, o răspundere, la rândul său, derogatorie de la dreptul comun.
Instanţa de fond a reţinut ambele temeiuri juridice ce ar putea atrage răspunderea pârâţilor de rang II, făcând trimitere atât la condiţiile de declanşare a răspunderii patrimoniale şi manageriale, cât şi la răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, însă, totodată, a apreciat că se impune mai întâi soluţionarea definitivă a cererii în raport cu pârâta de rang I, apoi stabilirea răspunderii faţă de pârâţii persoane fizice inclusiv din punctul de vedere al condiţiilor de formă pe care le-a menţionat referitoare la aprobarea adunării generale pentru angajarea răspunderii patrimoniale a administratorilor ori condiţiile pentru antrenarea răspunderii salariatului în temeiul Codului muncii.
Instanţa de apel a menţinut soluţia de respingere ca inadmisibilă a acţiunii îndreptate împotriva persoanelor fizice, însuşindu-şi considerentele instanţei de fond, cu argumentul că reclamanta avea posibilitatea de a formula acţiune separată întemeiată pe dispoziţiile art. 254 C. muncii, respectiv pe dispoziţiile art. 155 din Legea nr. 31/1990.
De asemenea, a apreciat că respingerea cererii de disjungere, în condiţiile în care pârâţii persoane fizice nu au formulat cerere reconvenţională şi nu s-a declanşat un conflict de competenţă, nu a creat o vătămare reclamantei care oricum nu putea formula acest capăt de cerere în subsidiar ci trebuia, eventual, să formuleze o cerere de chemare în garanţie.
Din analiza acestor considerente, redate pe larg, rezultă faptul că instanţele de fond au fost ele însele într-o confuzie cu privire la natura juridică a acţiunii îndreptate împotriva pârâţilor persoane fizice, în condiţiile în care reclamanta a indicat o serie texte de lege ce reglementează atât obligaţii izvorâte dintr-o răspundere civilă contractuală, cât şi din răspunderea civilă delictuală.
Aceasta a şi determinat reţinerea unor argumente distincte pentru fiecare temei juridic, dar care nu vizează condiţiile de admisibilitate ale unei acţiuni şi care, împreună, conferă motivării un caracter contradictoriu, ce împiedică efectuarea unui riguros control jurisdicţional cu privire la motivele pentru care acţiunea a fost respinsă ca inadmisibilă.
Astfel, neîndeplinirea sau nedovedirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, analizată de instanţa de fond şi neînlăturată în apel nu reprezintă un aspect de admisibilitate ci de nelegalitate, respectiv de netemeinicie a acţiunii.
De asemenea, nici împrejurarea că reclamanta a alăturat o astfel de cerere de chemare în judecată acţiunii îndreptate împotriva societăţii cu care a derulat raporturi comerciale, fără a o formula, cum ar fi fost corect din punct de vedere procedural, ca o cerere de chemare în garanţie, pentru a-i conferi caracterul de subsidiaritate menţionat în motivare, aspect învederat de instanţa de apel, nu reprezintă un argument de natură a justifica soluţia de inadmisibilitate.
Deşi instanţa de fond a susţinut că analiza acestei cereri depinde de soluţia dată acţiunii îndreptate împotriva pârâtei de rang I, iar instanţa de apel a apreciat că reclamanta trebuia să introducă acţiuni separate, aceste concluzii nu au fost urmare de măsuri procedurale adecvate unor asemenea situaţii, având în vedere că instanţa de fond s-a considerat competentă a soluţiona acţiunea, şi nu a dispus disjungerea şi nici declinarea acestei acţiuni. Este adevărat că argumentul instanţei de fond referitor la faptul că răspunderea civilă delictuală are un caracter subsidiar şi poate fi susţinută doar în lipsa unui contract ţine, într-adevăr, de admisibilitatea acţiunii, însă nu poate fi analizat ca un considerent decisiv în a susţine soluţia întrucât se contrazice cu analiza, de către aceeaşi instanţă, a condiţiilor răspunderii civile delictuale, analiză ce a dus, în accepţiunea sa, tot la considerarea, ca inadmisibilă, a acţiunii.
Inadmisibilitatea unei acţiuni presupune inexistenţa unei căi judiciare deschise la instanţă, acesta fiind aspectul ce se impune a fi verificat de către instanţă, în funcţie de calificarea pe care o dă acestei acţiuni, prin raportarea la textul de lege aplicabil în cauză. Cum simplul faptul că acţiunea a fost alăturată alteia nu reprezintă o cauză de respingere ca inadmisibilă a acţiunii, Înalta Curte apreciază că se impune admiterea recursului declarat de reclamantă în baza art. 488 pct. 8 C. proc. civ., casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe de apel în vederea rejudecării apelului reclamantei, inclusiv cu privire la admisibilitatea acţiunii prin raportare la calificarea juridică ce urmează a fi lămurită în cauză, respectiv dacă este o acţiune întemeiată pe răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie sau pe răspunderea specială, derogatorie, izvorâtă din calitatea părţilor, cu analiza condiţiilor ce se cer îndeplinite pentru a se putea proceda la evaluarea pe fond a cauzei.
În ceea ce priveşte apelul incident declarat de pârâţii de rang II D. şi C. (în perioada cuprinsă între pronunţarea hotărârii de primă instanţă şi declararea apelurilor a decedat pârâtul B., în faza judecăţii apelului fiind introduşi în cauză moştenitorii acestuia, în calitate de intimaţi), instanţa de apel a confirmat modul de soluţionare în primă instanţă a excepţiilor de netimbrare, a lipsei calităţii procesuale pasive şi prescripţiei dreptului material la acţiune şi a cererii de disjungere, ca fiind corect şi, de asemenea, a susţinut că nu sunt aspecte contradictorii în considerente.
Chiar dacă pârâţii nu au formulat recurs cu privire la aceste dezlegări, cum apelul pe care l-au declarat este un apel incident, soluţia pronunţată în rejudecarea apelului principal asupra criticilor comune celor două căi de atac ce derivă din calificarea acţiunii, va influenţa şi judecata celui incident, motiv pentru care, pentru construirea unui raţionament judiciar unitar în măsură a susţine şi a conferi concordanţă soluţiilor pronunţate, urmează a se dispune şi rejudecarea acestui apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A. S.R.L. cu sediul în Bucureşti, str. x, sector 1; în str. x birourile 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7 şi 9, şi cu sediul ales la F., în Bucureşti, str. x, G., sectorul 2 împotriva Deciziei nr. 2269 din 18 decembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi C. domiciliat în Otopeni, judeţul Ilfov şi cu domiciliul ales la Cabinet de avocat H., cu sediul în Bucureşti, str. x, biroul 5, D., domiciliată în Bucureşti, sector 3 şi cu domiciliul ales la Cabinet de avocat H., cu sediul în Bucureşti, str. x, biroul 5, I. şi J., ambii cu domiciliul în Sibiu, judeţul Sibiu.
Admite recursul declarat de reclamanta Compania Naţională de Transport al E. SA cu sediul în Bucureşti, sector 1 şi cu sediul ales pentru comunicarea actelor de procedură în Bucureşti, persoană desemnată pentru primirea corespondenţei K. împotriva aceleiaşi decizii.
Casează în parte decizia, în privinţa apelurilor declarate de reclamanta Compania Naţională de Transport al E. S.A. şi de pârâţii C., D. împotriva Sentinţei nr. 6508 din 17 octombrie 2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI a civilă, cu referire la soluţia dată cererii subsidiare.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.
Obligă pe reclamanta Compania Naţională de Transport al E. S.A. la 10.000 RON cheltuieli de judecată în recurs către pârâta A. S.R.L., reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 februarie 2019.
Procesat de GGC -NN