Pamflet publicat sub pseudonim. Text cu conţinut denigrator. Angajarea răspunderii editorului şi a redactorului-şef pentru fapta proprie. Limitele libertăţii de exprimare. Atingere adusă onoarei şi demnităţii. Daune morale
Cuprins pe materii : Drept civil. Răspundere civilă delictuală
Index alfabetic : faptă ilicită
- prejudiciu moral
- liberatea de exprimare
- buna-credinţă
Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 10
Constituţie, art. 30
C.civ., art. 253, art. 1349, art. 1357
Calitatea pe care pârâţii și-au asumat-o în mod public, în condiţiile în care în ediția print și în cea on line a cotidianului, aceştia figurează în calitate de editor (care se ocupă de editarea - stabilirea formei textului, şi este intermediarul dintre autor și publicație), respectiv redactor șef (care supervizează activitatea de redactare în conținut și formă a publicației, independent de lipsa unei convenții civile sau a unui contract de muncă prin care să se instituie o obligație contractuală de a coordona activitatea publicistică), le impune a răspunde în fața terțului, câtă vreme au girat publicarea unor articole care îl prejudiciază pe acesta și care nu au un autor cunoscut împotriva căruia persoana prejudiciată s-ar fi putut îndrepta.
Asocierea unui text de presă cu o creație literară, chiar sub forma pamfletului, nu reprezintă o cauză exoneratoare de răspundere pentru conținutul articolului, nefiind în totalitate o operă de ficțiune, fără nicio legătură cu realitatea şi, prin urmare, nu se poate susţine că limitele libertăţii de exprimare în cadrul unui pamflet ar fi mai largi în comparație cu cele ale unui articol de presă obișnuit.
Indiferent de forma de exprimare, chiar și una artistică, ce poate permite o libertate mai mare de expresie literară, conținutul textului trebuie să respecte dreptul la viața privată a persoanei, cu toată doza de satiră pe care o presupune pretinsa apartenență la acest gen literar. Limbajul utilizat trebuie să se încadreze în marja acceptabilă pentru libertatea de expresie publică, să nu conțină insulte personale gratuite, pentru că, în această situație, nu se mai poate vorbi de buna credință a jurnalistului, sau în cazul articolelor care nu au un autor cunoscut, de buna credință a aceluia ce ia hotărârea de publicare.
Secția I civilă, decizia nr. 926 din 21 martie 2018
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi la 5 martie 2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B. (autor şi senior editor la cotidianul X.), C. (redactor şef) şi D. (autor), obligarea pârâţilor, în solidar, la plata de despăgubiri civile în cuantum de 3.000.000 lei, cu titlu de daune morale pentru repararea prejudiciului nepatrimonial cauzat prin publicarea în perioada 5 martie 2012-5 martie 2015, în cotidianul X., a numeroase articole defăimătoare la adresa sa, precum şi obligarea pârâţilor, în solidar, la publicarea pe cheltuiala proprie a hotărârii ce se va pronunţa în cauză în 3 cotidiane locale, cu cheltuieli de judecată.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 30 alin. (6) şi art. 31 alin. (4) din Constituţia României, art. 10 paragraf 1 şi 2 din CEDO, art. 19 paragraf 3 din Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice, art. 3, 4, 5, 13 din Rezoluţia nr. 1003/1993 privind etica ziaristică a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, adoptată de România prin Hotărârea Guvernului nr. 25/1994, art. 1, 2, 3, 4, 9 din Codul deontologic al ziaristului şi art. 253, 1349, 1357 şi 1373 Cod civil.
Tribunalul Iaşi, Secţia I civilă, prin decizia nr. 690 din 13 aprilie 2016 a respins excepţia
lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâta C. A respins acţiunea formulată de reclamant.
Urmare admiterii cererii de strămutare a judecării dosarului, Curtea de Apel Bacău, Secţia I civilă, prin decizia nr. 370 din 20 aprilie 2017, a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei tribunalului, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis, în parte, acţiunea. A obligat pe pârâţii C. şi B., în solidar, să plătească reclamantului suma de 20.000 lei cu titlu de daune morale. A menţinut dispoziţiile sentinţei privind respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C., respingerea acţiunii, ca nefondată, în contradictoriu cu pârâtul D. şi respingerea, ca nefondat, a capătului de cerere având ca obiect publicarea hotărârii în cotidiene locale. A respins excepţia autorităţii de lucru judecat – efectul pozitiv. A obligat pe apelant la plata către intimatul D. a sumei de 600 lei cheltuieli de judecată în apel.
Împotriva deciziei, au declarat recursuri pârâţii B.şi C.
Prin recursul declarat, B. a criticat decizia atacată pentru aplicarea greşită a legii, respectiv a prevederilor art. 1349 alin. (3) şi art. 1373 Cod civil, considerând că, în ceea ce îl priveşte, nu sunt întrunite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale pentru fapta altor persoane.
A arătat că instanţa de apel a dedus calitatea sa de comitent în raport de autorii anonimi ai articolelor pentru care a fost obligat la despăgubiri (articolele apărute la rubrica „Bursa bârfelor", cele semnate sub pseudonimul „E." şi alte 2 articole nesemnate) din faptul că a apreciat că are calitatea de editor al ziarului, atribuindu-i putere de decizie şi făcându-l astfel răspunzător de publicarea articolelor incriminate.
Deşi contractul său de muncă era depus la dosarul cauzei, instanţa a considerat lipsit de relevanţă respectivul mijloc de probă, confundând titlul onorific de senior editor cu statutul de editor al publicaţiei.
Susţine că nota distinctivă numelui său, care apărea în caseta tehnică a colectivului de redacţie, era urmare a faptului că, în perioada în care au apărut articolele incriminate, era jurnalistul cu cele mai vechi state de serviciu la respectiva publicaţie, neavând nicio legătură cu editorul publicaţiei şi competenţele acestuia.
A arătat că persoana juridică responsabilă de editarea publicaţiei nici nu a fost chemată în judecată, prezenţa sa în cauză explicându-se prin faptul că a redactat o parte din cele 58 de articole în litigiu despre care instanţa de apel a statuat că pârâţii, în calitate de jurnalişti, au respectat deontologia profesională şi au acţionat cu bună credinţă.
Stabilirea calităţii sale de persoană care exercită „direcţia, supravegherea şi controlul" asupra articolelor de presă propuse pentru publicare este rezultatul unei erori flagrante ce a condus la aplicarea greşită a legii, motiv pentru care solicită casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.
Prin recursul comun declarat de B. şi C. s-a solicitat admiterea acestuia, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată în apel, pentru motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C.proc.civ.
1.Hotărârea atacată a fost criticată de recurenţi în temeiul art. 488 pct. 6 şi 8 C.proc.civ., pentru faptul că instanţa de apel a stabilit limite de judecată pe care reclamantul nu le-a cerut prin acţiune, arătând că nu s-a susţinut de către acesta teoria potrivit căreia cei doi pârâţi, în calitatea lor de redactor – şef, respectiv editor, ar fi aprobat cu rea-credinţă materialele de la rubrica „Bursa bârfelor”, cele apărute sub pseudonim şi cele două materiale nesemnate.
Reclamantul, prin acţiune, defineşte în mod clar fapta ilicită săvârşită de pârâţi-au redactat materiale cu caracter ofensator şi nu face referire la reaua-credinţă a acestora în presupusa calitate de redactor-şef, respectiv de editor.
Acest tip de argumentare a fost adus de reclamant în faza apelului, iar pârâţii nu i-au acordat o atenţie corespunzătoare întrucât se afla în afara cadrului procesual stabilit prin acţiune. Un astfel de raţionament cu privire la faptul că C. şi B. trebuie acuzaţi de faptul că au aprobat publicarea textelor de la rubrica "Bursa bârfelor", a celor sub pseudonim şi nesemnate, a apărut doar prin raportare la excepţia lipsei calităţii procesual-pasive a pârâtei C. Doar în faza apelului apare argumentul că redactorul-şef C. este responsabil de apariţia materialelor în discuţie şi că aceasta ar fi trebuit să le oprească de la apariţie. Chiar şi aşa, reclamantul nici măcar nu o acuză că ar fi acţionat cu rea-credinţă. În ceea ce priveşte situaţia intimatului – pârât B., s-a susţinut că reclamantul nu l-a acuzat că ar fi aprobat respectivele materiale.
Au considerat astfel că instanţa de apel a completat practic acţiunea reclamantului, abordarea instanţei fiind cel puţin contradictorie, pe de o parte, pârâtul B. este chemat în proces pentru că a redactat nouă materiale de presă despre care instanţa susţine că sunt bine documentate şi se încadrează în limitele libertăţii de exprimare şi este „condamnat” pentru că a aprobat anumite texte scrise sub pseudonim sau alte texte nesemnate apărute la rubrica „Bursa bârfelor”.
2.O altă critică adusă deciziei este aceea că nu este dovedită reaua – credinţă a intimaţilor-pârâţi C. şi B., instanţa dispunând „condamnarea” pe baza unor presupuneri şi prezumţii. Singurele argumente ale instanţei sunt acelea că aşa a arătat apelantul şi că este de „notorietate". Raţionamentul folosit de instanţa de judecată este unul greşit şi poate conduce la soluţii care pot dărâma din temelii orice deziderat cu privire la libertatea presei şi mai ales la libertatea de exprimare, aşa cum a evoluat acest concept în 2017. Dincolo de faptul că reclamantul nu a dovedit în niciun fel că cei doi ar fi acţionat cu rea-credinţă în scopul denigrării acestuia, nu a dovedit nici măcar că aceştia sunt persoanele însărcinate prin fişa postului, prin atribuţiile de serviciu, să verifice conţinutul unor materiale de presă care apar în cotidianul X. În motivele de apel nu este descrisă modalitatea de aprobare şi verificare a conţinutul textelor jurnalistice publicate de către C. şi B., în opinia instanţei atribuţiile redactorului şef şi ale editorului fiind identice. Instanţa de apel nu le-a dat nicio şansă celor doi, care nu au beneficiat de nicio "prezumţie de nevinovăţie".
Cu privire la „puterea de a decide dacă un articol va fi publicat sau nu în ziar" instanţa de fond a sintetizat argumente cât se poate de logice, pe care instanţa de control judiciar nu le-a combătut în nici un fel.
3. Recurenţii au arătat că acţiunea trebuia formulată împotriva editorului persoană juridică și nu a editorului persoană fizică, instanţa de apel oferind definiţii personale, subiective, noţiunilor de editor şi redactor şef. Instanţa a confundat atribuţiile editorului unei publicaţii, care este obligatoriu o persoană juridică ce poate avea angajaţi, ce „trăieşte” din publicitate şi din vânzarea ziarului, ce exercită acte de comerţ, cu atribuţiile editorului ca persoană fizică, care are ca principală activitate redactarea şi editarea de texte publicistice. De altfel, instanţa de fond reţinuse că, deşi argumentarea cererii de chemare în judecată a fost concepută ca fiind opusă nu doar semnatarilor articolelor de presă, ci şi editorului, persoanei juridice care editează publicaţia, precum şi administratorului acesteia, cererea a fost promovată doar în contradictoriu cu cei trei pârâţi persoane fizice, faţă de care argumentele invocate pentru fundamentarea răspunderii editorului ziarului nu au nicio relevanță.
Recurenţii au afirmat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 478 alin. (1) C.proc.civ., prin soluţia pronunţată depăşind limitele efectului devolutiv al apelului, determinat de ceea ce s-a supus judecăţii în primă instanţă. Au considerat că, fără a exista un alt probatoriu, fără a se completa probatoriul existent şi mai ales fără a determina motivul pentru care raţionamentul primei instanţe a fost unul greşit, instanţa de apel nu putea schimba sentinţa tribunalului fără o judecată efectivă, concretă.
Au mai precizat că titlurile din caseta redacţională sunt pur simbolice, nu au conotaţii juridice, principalul rol al înscrierii acestei funcţii fiind acela de reprezentare faţă de colaboratorii publicaţiei, faţă de terţi. Cei doi intimaţi – pârâţi lucrează în baza unor contracte de drepturi de autor cu editorul ziarului, în baza cărora îşi vând dreptul de proprietate intelectuală asupra unor materiale de presă, neputând, prin urmare, a decide dacă colegii lor, care lucrează pe contracte identice, au documentat în mod temeinic un articol sau nu.
În ceea ce priveşte funcţia de editor, instanţa nu a avut la dispoziţie niciun contract din care să reiasă responsabilităţile editorului şi nici o fişă a postului. Această funcţie de editor nu există în realitate şi nu este înscrisă în Clasificarea Internaţională a Standardelor Ocupaţionale (IS CO-88) sau în Clasificarea Ocupaţiilor din România (COR) aprobată şi publicată de către Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale. Sensul funcţiei de editor la Bună Ziua Iaşi este cea de editor multimedia. Odată cu dezvoltarea tehnologiei şi evoluţia galopantă a internetului, societatea care editează ziarul a considerat că este necesară înscrierea acestei titulaturi, de editor, în caseta redacţională. Nu există nicio obligaţie a recurentului B.de a aproba spre publicare textele colegilor săi sau textelor care sunt nesemnate sau semnate cu pseudonim.
În ceea ce o priveşte pe C., titulatura de redactor şef este atribuită persoanei „C.”. Tocmai pentru că este o titulatură fără relevanţă juridică, în dreptul acestei „profesii" de redactor-şef este trecut un pseudonim. Principalul rol al înscrierii acestei funcţii acolo este acela de reprezentare faţă de colaboratorii publicaţiei, faţă de terţi.
Au mai arătat că nu există nicio subordonare a redactorilor faţă de persoanele care sunt înregistrate în caseta redacţională cu titulatura de editor sau redactor şef, specificând, de asemenea, că funcţia de redactor şef există în Clasificarea Ocupaţiilor din România, aprobată de Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale, însă pentru această funcţie nu a fost elaborat un standard ocupaţional.
Au prezentat, în continuare, atribuţiile unui redactor şef, care poate avea grijă ca un anumit text să fie aranjat în pagină cum trebuie, dimensiunea titlului să fie una comercială, poza ataşată să fie relevantă, etc. Atât C., cât şi B. făceau parte dintr-o echipă denumită tot simbolic, fără efecte juridice, "colectiv redactor-şef.” Fiecare dintre cei patru membri structura ediţia print a ziarului zilnic, prin rotaţie. Această responsabilitate, stabilită pur formal la nivelul echipei de redacţie, fără a reprezenta o sarcină de serviciu, consta în participarea la unele şedinţe în care membrii echipei discută despre elaborarea subiectelor de presă, pun cap la cap informaţiile culese, stabilesc tema subiectelor (de ex. politic, economic, juridic, sport, etc.), corectează gramatical textele şi le dispun în anumite pagini în funcţie de conţinutul lor. Nimeni nu poate să-i spună unui jurnalist ce să scrie şi ce să nu scrie.
În cazul în care jurnalistul este de rea-credinţă şi publică informaţii voit denigratoare la adresa unei persoane, acesta răspunde în nume personal pentru fapta proprie, iar editorul publicaţiei, persoană juridică, poate fi tras la răspundere şi poate participa la acoperirea prejudiciului creat prin publicarea articolelor respective.
Cenzura presei fiind interzisă, sunt folosite contracte de cesiune a drepturilor de autor în domeniul mass-media tocmai pentru ca jurnalistul să aibă libertate de exprimare şi să nu poată fi constrâns de o sarcină de serviciu să adopte o politică editorială cu care nu este de acord. În cazul de faţă, raportat exclusiv la art.30 alin.8 din Constituţie instanţa de judecată a comis o greşeală gravă confundând titulara simbolică de editor a lui B., cu responsabilitatea de editorului unei publicaţii, care este o persoană juridică.
4.Recurenţii au procedat, în continuare, la analiza articolelor considerate ofensatoare de către instanţa de apel, cuprinse în rubrica „Bursa bârfelor”, susţinând că nu poate fi lezată onoarea, demnitatea, probitatea unei persoane al cărei nume nu se regăseşte în niciunul dintre materialele apărute la respectiva rubrică şi că aceste articole aparțin stilului satiric al pamfletului. Tocmai pentru că au fost de bună-credinţă jurnaliştii de la X. nu au publicat niciodată numele şi fotografia reclamantului A. la rubrica "Bursa bârfelor". În cazul în care cei care au citit aceste materiale ar fi înţeles că este vorba de A., în conţinutul acestor materiale aceştia au fost avertizaţi în mod clar că ceea ce scrie acolo sunt simple bârfe, zvonuri, informaţii neverificate, neveridice, scrise într-o tonalitate ironică, sarcastică, satirică, dură sau chiar vulgară. Instanţa de control judiciar analizează aceste materiale apărute exclusiv la "Bursa bârfelor" ca şi cum ar fi materiale de presă care prezintă situaţii factuale lipsite de suport probatoriu, ori ca judecăţi de valoare lipsite de o minimă bază factuală. O astfel de analiză este lipsită de sens juridic pentru că instanţa cere unui text denumit pamflet, care este o specie literară ce nu are legătură foarte strânsă cu jurnalismul, să aibă coordonatele unui text jurnalistic.
Recurenţii au arătat că a fost adoptată formula pamfletului, fiind luate măsuri suplimentare de siguranţă pentru a nu fi afectate drepturile legitime ale persoanelor vizate, respectiv prin titlul care conţine cuvântul „bârfe” şi prin avertismentul clar scris în apropiere de locul în care se află poziţionată în ziar caseta redacţională, potrivit căreia materialele publicate la rubrica „Bursa bârfelor” sunt simple pamflete jurnalistice şi trebuie interpretate ca atare, orice asemănare cu realitatea putând fi doar întâmplătoare. Alte măsuri de protecţie a drepturilor persoanelor vizate sunt, în opinia recurenţilor, faptul că în această rubrică nu apare niciodată numele real al respectivelor persoane, stilul de redactare este unul exagerat, nepermiţându-i cititorului să creadă tot ce se scrie. Aceste materiale nu sunt semnate pentru a fi în acord cu restul materialelor nesemnate, din categorii similare: bancuri, horoscop, ghicitori, poza zilei, etc.
Potrivit DEX, pamfletul este definit ca fiind "o specie literară în versuri sau în proză, cu caracter satiric, într-un limbaj violent şi agresiv" sau "specie literară (în versuri sau în proză) cu caracter satiric, în care scriitorul înfierează anumite tare morale, concepţii politice, aspecte negative ale realităţii sociale, trăsături de caracter ale unei persoane etc." Această specie literară a fost adoptată de mass-media tocmai pentru că limitele libertăţii de exprimare pot fi mai largi decât în cazul materialelor pur jurnalistice. Faptul că instanţa de control judiciar sancţionează limbajul violent din aceste "bârfe" este iarăşi o greşeală pentru că tocmai aceasta este caracteristica esenţială a pamfletului. Într-adevăr, există unele exprimări care pot fi interpretate ca fiind şocante, pe alocuri obscene, însă acest lucru nu echivalează cu intenţia de denigrare a reclamantului.
5. Recurenţii au menţionat existenţa unor contradicţii grave ale instanţei de apel în analiza articolelor scrise de E. sau în cele nesemnate. Susţin că instanţa i-a „condamnat" şi pentru că "au aprobat cu rea-credinţă" cele 7 materiale scrise sub pseudonimul E. şi cele două articole nesemnate apărute pe data de 28.10.2014 şi 1.01.2015 însă nu a lecturat aceste materiale, despre care susţine că sunt denigratoare la adresa reclamantului.
Au apreciat că 6 din cele 7 materiale vizează aceleaşi probleme de interes public care sunt cuprinse în conţinutul celor 58 de materiale despre care instanţa a susţinut că sunt bine documentate şi că prezintă o bază factuală solidă. Articolele semnate de E. sunt scrise în aceeaşi tonalitate şi ca restul materialelor despre care instanţa susţine că nu sunt denigratoare la adresa reclamantului. Excepţie face materialul apărut pe data de 1 aprilie 2014, care este o "păcăleală" specifică zilei de 1 aprilie. Este un material cu caracter satiric, un pamflet în care au fost introduse mai multe nume notorii din Iaşi cu scopul exclusiv de divertisment. Au fost puse mesaje de avertizare a cititorilor în ziua respectivă că este un pamflet şi că informaţiile nu sunt reale. Orice asemănare cu persoane reale este pur întâmplătoare. Deși materialul ar părea de-a dreptul deplasat, o glumă mult prea proastă, în realitate satirizează un fapt cât se poate de real care a apărut atât în presa locală cât şi centrală.
Au considerat exagerată aprecierea instanţei de apel cu privire la faptul că pârâţii au adus la cunoştinţa publicului prin exprimarea cu rea-credinţă a acordului pentru publicare a celor două materiale nesemnate, această aserțiune fiind în contradicție cu propriile argumente aduse atunci când a susţinut că cele 58 de articole asumate au fost scrise având în vedere informaţii verificate şi credibile. Articolul din data de 28.10.2014 are următorul titlu: "Valul DNA ajunge la Iaşi. Zilele lui (....) sunt numărate". Acest articol nu este semnat pentru că este preluat dintr-o sursă externă, doar pe ediţia online a ziarului. Pe ediţia online a ziarului X. apar zilnic sute de materiale care sunt preluate din alte surse şi care sunt "urcate" pe site de o echipă care nu are nicio legătură cu redacţia, respectiv de către angajaţi ai persoanei care deţine site-ul www.X..ro. Prin urmare, aprecierea conform căreia pârâţii B.şi C. au adus la cunoştinţa publicului „prin exprimarea cu rea-credinţă a acordului pentru publicare" a materialului preluat de departamentul online dintr-un ziar naţional este o eroare extrem de gravă. Pe fondul problemei, în acel material se arată că A. urmează să fie anchetat de DNA. Instanţa a decis că informaţiile din acest material sunt greşite şi denigratoare, chiar în contextul în care, la scurt timp după apariţia lui, domnul A. a fost reţinut şi arestat într-un dosar instrumentat de către DNA. În ceea ce priveşte al doilea material nesemnat, şi acesta este preluat din alte surse. A fost publicat pe data de 1.01.2015, doar pe ediţia online, şi este cel puţin ilogic ca în ziua respectivă pârâţii B.şi C. au venit la muncă pentru a acţiona cu rea-credinţă împotriva domnului A. Singurii care pot lucra în acele date sunt cei care se ocupă de întreţinerea fluxului de informaţii în mediul online.
6. Cu privire la pârâta C. au considerat că era admisibilă excepţia autorităţii de lucru judecat în lumina art. 430 C.pro.civ. şi au făcut referire la decizii şi sentinţe civile pronunţate de Tribunalul Iaşi şi Judecătoria Iaşi, rămase definitive (deciziile civile nr. 908/2016, 404/2016, 1463/2015 pronunţate de Tribunalul Iaşi şi sentinţele civile nr. 11264/2014 şi 865/2015 pronunţate de Judecătoria Iaşi) prin care, în litigii identice, pentru această parte s-a apreciat că nu are calitate procesuală când este chemată pentru a răspunde pentru faptele unor alte peroane (autorii unor texte). Aceste sentinţe tranşează în mod definitiv o chestiune esenţială: C. lucrează la X. în baza unui contract de cesiune a drepturilor de autor şi nu poate răspunde decât pentru fapta proprie. Nu are în atribuţiile de serviciu obligaţia de a verifica dacă redactorii documentează corect sau nu subiectele de presă publicate. Chiar dacă ar fi respins această excepţie, instanța avea posibilitatea să analizeze toate chestiunile invocate sub aspectul puterii de lucru judecat, având o viziune de ansamblu asupra întregului conflict juridic.
7. În continuare, au susţinut că nu este îndeplinită niciuna din condiţiile cerute de legislaţia în materie privind răspunderea civilă delictuală.
În speţă nu există prejudiciu, reclamantul nedovedind existenţa acestuia decurgând din publicarea de materiale de presă care au scop informarea corectă a opiniei publice, în condiţiile în care reclamantul nici nu a trimis un drept la replică prin care să-şi expună punctul de vedere atunci când a considerat că au fost publicate informaţii nedocumentate. În planul dreptului civil, fapta ilicită, chiar săvârşită cu vinovăţie, este lipsită de relevanţă şi efecte, dacă prin ea nu s-a cauzat un prejudiciu altei persoane.
Chiar şi în situaţia teoretică a existenţei unui prejudiciu, acest lucru nu este suficient pentru naşterea obligaţiei de reparare. Materialele de presă pentru care au fost chemați în judecată nu aduc atingere niciunui drept sau interes legitim al reclamantului. Chiar dacă unele dintre materiale au o doză de criticism mai mare, acest lucru este permis atunci când subiectul discuţiei este un om politic sau o persoană care deţine funcţie publică.
Recurenţii au susţinut, de asemenea, că în speţă nu există o faptă ilicită, un raport de cauzalitate dintre aceasta şi prejudiciu sau vinovăţia autorilor textelor.
Cu privire la faptă, susțin că materialele publicate au o bază factuală clară şi că reclamantul a avut o imagine negativă în toată presa din România. Discuţia despre o încălcare a dispoziţiilor art. 30 din Constituţie, alin. (6) este de asemenea una sterilă având în vedere că jurnaliştii de la X. şi-au exercitat profesia cu bună-credinţă, iar informaţiile publicate nu au nici cea mai mică legătură cu atingerea onoarei, demnităţii sau vieţii particulare a reclamantului. Nu au fost publicate informaţii despre viaţa privată a reclamantului, ci doar informaţii pentru care există un interes public iar documentarea materialelor a fost realizată cu respectarea tuturor cerinţelor cerute de lege şi de manualele de jurnalism.
Nedovedindu-se existenţa prejudiciului şi nici a faptei ilicite, discuţia despre raportul de cauzalitate dintre cele două elemente este inutilă. Şi în cazul ipotetic, extrem, în care s-ar considera că ar fi fost creat un prejudiciu prin publicarea acestor materiale, atunci când jurnalistul a depus toată diligenta necesară publicării unor informaţii adevărate, atunci când a dovedit buna credinţă, când a respectat toate regulile stabilite în manualele de jurnalism, nu poate fi culpabil.
Pe această temă a vinovăţiei, reclamantul face doar nişte aprecieri generale fără nicio legătură cu speţa de faţă, sens în care nu se impune o argumentare suplimentară în contextul celor prezentate mai sus.
8. Recurenții au prezentat consideraţii privind legislaţia comunitară în materia răspunderii delictuale şi jurisprudenţă CEDO din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care reglementează dreptul la exprimare, recunoscut ziariştilor, opinând că atunci când articolele de presă privesc un om politic, limitele criticii admisibile sunt mai largi decât în privinţa unui particular.
Pornind de la aceste statuări ale instanţei europene de la Strasbourg, transformate în reguli în dreptul intern, s-a considerat că publicarea unor articole referitoare la activitatea reclamantului nu poate constitui o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii decât dacă viaţa privată a acestuia ar fi substanţial atinsă. Atâta timp cât judecăţile de valoare sunt fondate pe un minim de fapte, se poate reţine că ele au fost formulate cu bună credinţă în exerciţiul normal al libertăţii de exprimare. La fel se reţine când la baza emiterii judecăţii de valoare există un început de probă. Prin deciziile sale, C.E.D.O. a statuat că libertatea presei presupune dreptul de a recurge la o doză de exagerare, provocare si de a utiliza expresii care ar putea să fie considerate drept polemice sau chiar lipsite de măsură pe plan personal şi transmiterea de informaţii în termeni violenţi ori care ofensează, şochează sau deranjează, la limitele criticii acceptabile, limite care sunt mai largi în privinţa funcţionarilor publici ori politicienilor decât în privinţa persoanelor private (cauza Ieremiov c. României, hotărârea din 24 noiembrie 2009). Totodată, libertatea de exprimare este aplicabilă si informaţiilor ori ideilor care ofensează, şochează sau deranjează, iar pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenţie, care protejează dreptul la reputaţie, un atac împotriva reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să cauzeze un prejudiciu victimei, prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieţii private (cauza A. e. Norvegiei, hotărârea din 9 aprilie 2009).
Menționează, ca speţă similară cu relevanţă juridică pentru situaţia de faţă, cauza Tusalp v. Turcia, în care un jurnalistul turc a fost obligat de către instanța națională la plata unor despăgubiri pentru un articol de tip pamflet publicat într-un cotidian împotriva fostului prim-ministru Erdogan, actualmente preşedinte. Curtea a apreciat că utilizarea unor expresii vulgare nu constituie un criteriu decisiv în evaluarea mesajului, în măsura în care recursul la vulgaritate poate servi unor raţiuni stilistice. Este esenţial ca limbajul utilizat să nu fie subordonat unicului scop de a insulta. Curtea este de părere că diferitele observaţii puternice cuprinse în articolele în cauză şi în special cele evidenţiate de instanţele naţionale nu au putut fi interpretate ca un atac personal gratuit împotriva primului-ministru Recep Tayyip Erdogan. În plus, Curtea a observat că în dosar nu există nimic care să indice faptul că articolele au afectat cariera politică a domnului Recep Tayyip Erdogan sau viaţa sa profesională şi privată. Din această decizie a CEDO poate avea o relevanţă semnificativă asupra speţei de faţă şi faptul că Erdogan nu a reuşit să probeze în faţa instanţelor naţionale că i-a fost afectată cariera politică.
În mod evident, în speţa de faţă reclamantul nu a reuşit să dovedească modalitatea în care i-a fost afectată cariera politică, viața privată sau de familie. De obicei, în cazul oamenilor politici, notorietatea este mult mai importantă decât probitatea atunci când sunt desemnaţi să candideze în funcţii publice. Notorietatea nu se realizează doar prin materiale laudative. Totodată, a aplica sancţiuni pecuniare unui ziarist care critică o persoană publică tinde să-1 determine pe acesta ca pe viitor să nu mai recurgă la critici şi să renunţe la discutarea publică a problemelor ce interesează viața colectivităţii.
Urmare comunicării recursurilor, intimatul – reclamant A. a depus la 10 octombrie 2017,
întâmpinare la recurs, formulând prin acelaşi înscris şi o cerere de recurs incident împotriva deciziei Curţii de apel nr. 370/2017, prin care a solicitat schimbarea hotărârii atacate în sensul majorării daunelor morale acordate de la suma de 20.000 lei la suma de 3.000.000 lei, astfel cum au fost solicitate prin cererea introductivă.
A apreciat ca fiind corectă admiterea apelului, instanţa analizând judicios toate articolele de la rubrica ziarului intitulată „Bursa bârfelor”, care lasă impresia pentru un observator neutru şi de bună credinţă că au fost efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare, persistenţa apariţiei acestora făcând ca limita general acceptabilă de exagerare şi provocare să fie depăşită.
A arătat că este vădit nefondată critica recurenţilor – pârâţi referitoare la stabilirea de către instanţa de apel a unor limite nesolicitate prin acţiune, în condiţiile în care respectiva teorie a fost dezvoltată în faţa instanţei de fond atât oral, cât şi prin concluziile scrise care se află la dosar.
A considerat că reaua credinţă a celor doi pârâţi rezultă din neexecutarea obligaţiei pozitive pe care o aveau, aceea de a proteja reputaţia altor persoane prin refuzul de a publica afirmaţii insultătoare şi afirmaţii calomnioase la rubrica pe care o controlau.
A solicitat respingerea recursului principal, ca nefondat.
Prin recursul incident, neîncadrat formal în vreunul din motivele prevăzute la art. 488
C.proc.civ., intimatul – reclamant a considerat că instanţa de apel, în mod nejustificat, a redus
cuantumul daunelor morale solicitate prin acţiunea introductivă, fără a oferi o motivare rezonabilă, această sumă nefiind echitabilă raportat la prejudiciul suferit.
A susţinut că prin faptele săvârşite şi modul în care au fost săvârşite recurenţii – pârâţi au dus campania de denigrare la un nivel foarte extins, aducând o atingere semnificativă a valorilor ce definesc personalitatea umană, toată această acţiune coordonată atingând un anumit nivel de gravitate, apt a produce consecinţe negative în plan moral.
A arătat că era o persoană care se bucura de o anumită reputaţie în mediul personal, social şi profesional, de un anumit prestigiu şi notorietate pe plan politic, atât pe plan local cât şi la nivel naţional, fiindu-i afectată grav onoarea şi demnitatea, pârâţii, prin campania de denigrare, reuşind să-l ducă în zona trivialului şi să-l asocieze scandalului public, să-i provoace nelinişti şi suferinţe interioare atât reclamantului, cât şi familiei sale şi persoanelor cu care a relaţionat pe plan profesional.
A mai arătat că numărul mare de articole şi perioada îndelungată în care s-a desfăşurat această campanie de denigrare (3 ani) au făcut ca toate aceste informaţii denigratoare să ajungă la cunoştinţa unui număr foarte mare de cititori.
Urmare comunicării întâmpinării şi recursului incident către recurenţii - pârâţi, aceştia nu au formulat răspuns la întâmpinare, respectiv întâmpinare.
S-a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor declarate de pârâţii B.şi C., precum şi a recursului incident declarat de reclamant.
Prin raport, asupra verificării motivelor de casare prevăzute de art. 488 C,pro.civ., s-a apreciat că pârâtul B. susţine, prin recursul individual, greşita reţinere, în ceea ce îl priveşte, a îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta altor persoane, critică încadrabilă în dispoziţiile art. 488 pct. 8 C.proc.civ. Prin recursul comun, pârâţii susţin că instanţa de apel a depăşit limitele efectului devolutiv al apelului, că a schimbat soluţia întemeindu-se, nu pe un alt probatoriu, ci pe presupuneri şi prezumţii şi că nu a determinat motivul pentru care raţionamentul primei instanţe a fost unul greşit. De asemenea, indică o motivare contradictorie a instanţei de apel şi greşita respingere a autorităţii de lucru judecat cu privire la calitatea procesuală pasivă a pârâtei C. Într-o altă critică, recurenţii susţin că nu sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale, toate criticile formulate fiind încadrate în dispoziţiile art. 488 pct. 6, 7 şi 8 C.proc.civ.
În recursul incident, reclamantul critică reducerea nejustificată şi fără o motivare rezonabilă a cuantumului daunelor morale solicitate. Această critică, exclusiv sub aspectul nemotivării soluţiei, s-a considerat a fi încadrabilă în dispoziţiile art. 488 pct. 6 C.pro.civ., aspectele ce ţin de concordanţa dintre suma acordată şi gravitatea faptelor reprezentând, în opinia raportorului, motive de netemeinicie, ce exced limitelor controlului judiciar în recurs.
Analizând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:
Limitele controlului de legalitate vizează soluția instanței de apel care a reținut răspunderea civilă delictuală a pârâților ce și-ar fi exprimat, cu rea credință, acordul pentru publicarea a 120 articole la rubrica „Bursa bârfelor”, șapte materiale scrise sub pseudonimul E. şi două articole nesemnate, apărute la 28.10.2014 şi 1.01.2015.
Recursurile pârâților cuprind motive similare, astfel că vor fi analizate împreună.
1.Prima critică, formulată din perspectiva art. 488 pct.6 C.proc.civ., vizează depășirea limitelor învestirii de primă instanță, de către instanța de apel care a analizat răspunderea pârâților nu pentru faptul că au redactat articolele, cum susținuse inițial reclamantul, ci pentru că ar fi aprobat o atare publicare.
Este eronată o astfel de susținere, în condițiile în care, încă din acțiunea introductivă de instanță, reclamantul a arătat că fapta ilicită a pârâților este dovedită, atât pentru cei care au conceput aceste texte, cât și pentru cei care aveau obligația de a verifica textele și a le opri de la publicare pe cele care ar fi constituit fapte ilicite, considerând că depășirea dreptului la liberă exprimare s-a produs atât prin compunerea, cât și prin editarea și publicarea acestor articole.
Împrejurarea că instanța de apel a reținut reaua credință a pârâților, deși ea nu a fost invocată ca atare în acțiune, în privința fapte ilicite descrise de reclamant, respectiv aceea de a edita și publica articolele cu caracter prejudiciabil de către cei care aveau obligația de a le verifica conținutul și de a opri de la publicare, nu reprezintă o depășire a limitelor învestirii, ci face parte din procesul de verificare a îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale în legătură cu respectiva faptă.
Prin urmare, odată ce reclamantul a indicat, între faptele care, în opinia sa, aveau un caracter ilicit, și pe aceea privind neîndeplinirea obligației de verificare a conținutului materialului publicat, de către persoanele care răspund de editarea și publicarea ziarului, instanța a verificat în persoana pârâților indicați ca făptuitori, săvârșirea acestei fapte. Înlăturând aprecierea instanței de fond care a considerat că astfel de obligații aparțin editorului persoană juridică, instanța de apel a apreciat că răspunderea revine și celor doi pârâți în calitate de senior editor, respectiv redactor-șef al publicației.
În recursul său, recurentul B. consideră eronat că instanța de apel a stabilit că răspunde în calitate de comitent pentru fapta prepusului indicat ca autorul anonim al articolelor nesemnate sau semnate sub pseudonim. În realitate răspunderea recurentului pârât a fost reținută de instanța de apel pentru fapta proprie, respectiv pentru aprobarea și publicarea acestor articole, nereținând un caz de răspundere pentru fapta altei persoane.
Criticile dezvoltate la punctele 2 și 3, ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 pct.8 C.proc.civ., constau în faptul că în cauză nu s-ar fi dovedit reaua credință a pârâților în condițiile în care aceștia au susținut în mod constant că nu aveau atribuții de a verifica și aproba materialul ce urma a fi publicat, iar instanța și-a întemeiat judecata exclusiv pe prezumții, fără a observa că, de fapt, răspunderea revine editorului persoană juridică.
În legătură cu această critică, Înalta Curte reține că, inițial, la judecata în fond a cauzei, s-a reținut că o astfel de răspundere revine editorului persoană juridică. Astfel, în esență, instanța de fond a reținut că pârâta C. are calitate procesuală în cauză însă, pe fond, a respins acțiunea în răspundere civilă delictuală, reținând că cele 58 de materiale de presă semnate respectă exigenţele demersului jurnalistic impuse de art. 10 paragraf 2 din Convenţie, prin urmare intră în întregul lor sub protecţia libertăţii de exprimare în accepţiunea art. 10 paragraf 1 din Convenţie iar, în condiţiile concrete ale speţei, ingerinţa statului asupra acestei libertăţi nu ar răspunde unei nevoi sociale imperioase.
Nu a fost reținută, în primă instanță, o atare răspundere în sarcina pârâților nici în ceea ce privește articolele nesemnate sau semnate cu pseudonim, chiar în condiţiile în care aceştia au calitatea de senior-editor, respectiv redactor-șef, cu motivarea că între publicare şi fapta personală a fiecăruia dintre ei nu se poate stabili nicio relaţie concretă, certă, de determinare nici pe baza argumentelor expuse în cererea de chemare în judecată şi nici pe baza probatoriului administrat, nefiind învestită să aprecieze măsura în care revine persoanei juridice care editează ziarul răspunderea pentru publicarea unor texte fără semnătura autorului lor, însă este cert că nu revine pârâților această răspundere, ca persoane fizice pentru care nu se probează calitatea de autor.
Instanța de apel a menținut soluția primei instanțe cu privire la cele 58 articole semnate, însă, în ceea ce privește articolele de la rubrica ,,Bursa bârfelor” (120 de articole), cele publicate sub pseudonimul ,,E.” (7 articole) și cele 2 articole nesemnate, a constatat că acestea au fost aduse la cunoștința publicului prin exprimarea cu rea-credință a acordului pentru publicare de către persoanele care, în mod evident și notoriu, aveau această putere de decizie la nivelul publicației, și anume editorul și redactorul-șef al acesteia, respectiv cei doi pârâți, B. și C., fiind, în accepțiunea instanței, cel puțin prezumabil, dacă nu chiar de notorietate, că editorul și redactorul-șef sunt cei care au puterea de a decide dacă un articol va fi sau nu publicat în ziar. S-a apreciat că acest drept nu trebuie confundat sau echivalat cu cenzurarea conținutului articolului depus la redacție de autorul lui în vederea publicării. Or, probatoriul administrat în cauză nu răstoarnă această prezumție. Cu atât mai mult aceștia sunt responsabili pentru conținutul editorial al ziarului, atunci când articolele publicate nu sunt semnate și, deci, neasumate de nici un autor. Din moment ce publicarea respectivei rubrici se afla sub controlul lor, cei doi pârâți erau obligați să protejeze reputația altor persoane (obligație pozitivă), respectiv să nu publice afirmațiile insultătoare și/sau informațiile calomnioase. Prin urmare, s-a apreciat a nu avea relevanță tipul de contract încheiat de aceștia cu proprietarul mărcii de comerț ,,X”. Instanța a constatat că expresiile și judecățile de valoare care se regăsesc în aceste articole sunt extrem de vulgare, injurioase și degradante și nu au nici un temei faptic rezonabil, lăsând impresia, pentru un observator neutru și de bună-credință, că au fost efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare.
Recurenții critică acest raționament, apreciind că instanța de apel a schimbat sentința tribunalului fără o judecată efectivă.
Nu poate fi reținută această aserțiune în condițiile în care instanța de apel a procedat la o nouă judecată, în limitele învestirii prin acțiunea principală și prin criticile formulate în cererea de apel a reclamantului, caracterul devolutiv al apelului permițând reevaluarea probatoriului administrat în primă instanță.
În acest sens instanța de apel a analizat și statuat cu privire la fapta pârâților cărora, în calitatea pe care au adus-o la cunoștința opiniei publice, de senior editor și redactor-șef, le revenea obligația de a verifica și aproba conținutul publicistic al ziarului, atât în ediția print, cât și în ediția on line.
Pârâții au susținut că nu aveau o astfel de obligație, neavând încheiat cu societatea editoare un contract din care să rezulte atare obligații și că nu dețin o astfel de funcție în conformitate cu codul COR, ci acționează exclusiv în baza unui contract de drepturi de autor pentru ceea ce scriau efectiv, denumirea din caseta redacțională fiind pur formală, menită a constitui doar o formă de reprezentare a publicației față de colaboratorii acesteia și față de terți. Singurii răspunzători pentru conținutul publicat, susțin pârâții, sunt autorii textelor și editorul persoană juridică, astfel cum indică și art. 30 alin.(8) din Constituție. În măsura în care echipa denumită simbolic, fără efecte juridice, colectivul redactor șef căreia îi aparțineau, alături de alți doi colegi, ar fi intervenit, aceasta ar fi reprezentat o formă de cenzură care ar fi încălcat libertatea de exprimare a ziaristului. Această echipă, susțin recurenții, structura prin rotație ediția print a ziarului, corecta gramatical textele, recurentul afirmând, în recursul propriu, că nota distinctivă de senior editor inserată în caseta redacțională s-a datorat faptului că era jurnalistul cu cele mai vechi state de serviciu la respectiva publicație.
Înalta Curte consideră că o analiză a contractelor de cesiune a drepturilor de autor este relevantă doar în ceea ce privește răspunderea pentru materialele publicistice proprii pe care pârâții în calitate de autori le furnizează publicației iar lipsa unei convenții civile sau a unui contract de muncă prin care să se instituie o obligație contractuală a pârâților de a coordona activitatea publicistică, în sensul stabilirii conținutului editorial al ziarului nu are ca efect decât înlăturarea unei eventuale răspunderi civile contractuale, patrimoniale sau disciplinare în raport cu partea cocontractantă, societatea editoare, în măsura în care se constată încălcarea unei astfel de obligații asumate.
În raport cu terții, recurenții și-au asumat calități, astfel cum ei înșiși afirmă, de reprezentare a publicației, prin urmare, în măsura în care activitatea lor îmbracă o formă ilicită și creează un prejudiciu, sunt ținuți a răspunde pentru prejudiciul cauzat acestor terți, prin fapta proprie și nu în calitate de comitenți pentru fapta prepusului.
Astfel, cât timp, în ediția print și în cea on line, pârâții figurează în calitate de editor, respectiv redactor șef, și recunosc faptul că și-au asumat atribuțiile de a discuta despre elaborarea subiectelor de presă sau de a stabili tema subiectelor, este evident că, independent de obligațiile ce le revin din contractul de drepturi de autor în baza căruia publică articolele pe care le scriu, aceștia și-au asumat, suplimentar, acele sarcini ce țin de exercitarea respectivelor funcții, recunoscute în caseta redacțională.
Deși consideră că aceste funcții nu reprezintă o profesie în conformitate cu Clasificarea Ocupațiilor din România, această aserțiune ar prezenta relevanță în raporturile între parte și editorul persoană juridică, în situația încheierii și înregistrării unui contract de muncă, în care, într-adevăr trebuie indicat codul profesional pentru clasificare, optându-se pentru una dintre profesiile cuprinse în subgrupa jurnaliști, respectiv redactor, redactor șef sau editorialist.
Însă, plecând de la dispozițiile art. 30 alin. (8) din Constituție, care instituie răspunderea civilă pentru informaţia adusă la cunoştinţă publică a editorului, autorului, proprietarului mijlocului de multiplicare, în condiţiile legii și având în vedere că editorul, cel care se ocupă de editare-stabilirea formei textului, este intermediarul dintre autor și publicație, iar redactorul șef este cel care supervizează activitatea de redactare - în conținut și formă a publicației, prezumția judiciară simplă pe care instanța de apel și-a întemeiat raționamentul și care pleacă de la proba administrată în cauză referitoare la titulatura din casetele tehnice ale publicațiilor, este că aceștia au aprobat, în conformitate cu atribuțiile asumate, publicarea materialului încriminat.
Contrar susținerilor recurenților, această deducție constituie un mijloc legal de probă întrucât se întemeiază pe un fapt conex cunoscut din probele directe (care dovedesc că pârâții și-au asumat în mod public calitățile prezentate în caseta redacțională) din care se naşte probabilitatea faptului pretins, acela că au și exercitat în fapt această calitate, procedând la aprobarea publicării materialului încriminat.
O astfel de concluzie rezultată din aplicarea prezumției nu a fost răsturnată de către pârâți printr-o probă contrară, în condițiile în care aceștia nu au negat că, informal, exercitau atribuții de coordonare a activității publicistice a ziarului, motiv pentru care se poate reține că, în procesul de verificare a ediției respective, intră și evaluarea conținutului materialului publicat.
În plus, chiar părțile au arătat că și-au asumat public această calitate și din considerente de reprezentare a publicației în raport cu terții. Or, în raport cu terții, atributul de reprezentativitate asumat are drept consecință angajarea răspunderii pârâților pentru modul de exercitare a sarcinilor specifice care revin, în mod obișnuit, unei persoane desemnate în această calitate.
Pretenția exercitării parțiale a atribuțiilor ce le reveneau, nu îi exonerează de răspundere pentru calitatea conținutului publicat, întrucât stabilirea temei subiectelor și corectarea gramaticală a textelor compuse în abordarea temei stabilite, nu poate fi disociată de verificarea, implicită, a conținutului acestora.
Cu atât mai mult, în situația analizată, pârâții nu au indicat autorul sau o altă persoană care ar fi putut decide cu privire la publicarea unui articol nesemnat, fiind prezumat că au acceptat ca articolele incriminate să fie publicate sub această formă, astfel că nu pot împărți o eventuală răspundere pentru conținutul prejudiciabil al acestora cu persoana care le-a conceput.
Prin urmare, independent de împrejurarea că recurenții au semnat doar un contract de cesiune drepturi de autor, calitatea pe care și-au asumat-o în mod public și pe care se prezumă (în lipsa unor probe contrare), că au exercitat-o în cadrul colectivului redacțional le impune a răspunde în fața terțului în condițiile în care au girat publicarea unor articole despre care s-a reținut că îl prejudiciază pe acesta și care nu au un autor cunoscut împotriva căruia persoana prejudiciată s-ar fi putut îndrepta.
4. Într-o altă critică formulată, recurenții au mai susținut greșita aplicare a normelor de drept substanțial privind răspunderea civilă delictuală prin raportare la analiza conținutului concret al articolelor care au apărut în cadrul rubricii ,,Bursa bârfelor”, considerând că acestea nu au fost de natură a leza onoarea și demnitatea reclamantului, al cărui nume nu a fost menționat în cuprinsul acestor articole. În plus, susțin că acestea reprezintă un pamflet, specie literară cu caracter satiric căreia nu i se impun coordonatele unui text jurnalistic și care permite limite ale libertății de exprimare mai largi decât în cazul materialelor pur jurnalistice.
Se arată că cititorii au fost avertizați că sunt informații neverificate și neveridice, în tonalitate sarcastică, satirică, vulgară. Se precizează că aceste informații nu pot fi analizate de instanță ca şi cum ar fi materiale de presă care prezintă situaţii factuale lipsite de suport probatoriu, ori ca judecăţi de valoare lipsite de o minimă bază factuală. Faptul că instanţa de control judiciar sancţionează limbajul violent din aceste "bârfe" este iarăşi o greşeală pentru că tocmai aceasta este caracteristica esenţială a pamfletului. Într-adevăr, susțin recurenții, există unele exprimări care pot fi interpretate ca fiind şocante, pe alocuri obscene, însă acest lucru nu echivalează cu intenţia de
denigrare a reclamantului.
Deși nu precizează în mod expres textul de lege încălcat, recurenții consideră, în esență, că aceste aspecte vizează caracterul ilicit al faptei. În acest sens consideră că publicarea unui pamflet nu poate fi apreciată ca având un caracter ilicit întrucât pamfletul este o specie literară ale cărei caracteristici permit o marjă mai mare a libertății de exprimare.
Din acest punct de vedere, recurenții susțin că instanța de apel ar fi analizat în mod eronat textele pamflet ca şi cum ar fi materiale de presă care prezintă situaţii factuale lipsite de suport probatoriu, ori ca judecăţi de valoare lipsite de o minimă bază factuală, aspecte improprii pamfletului.
Analizând această critică, instanța de recurs apreciază că este eronată distincția pe care recurenții o creează între limitele libertății de exprimare în cadrul unui pamflet, în comparație cu cele ale unui articol de presă obișnuit, în condițiile în care asocierea unui text de presă cu o creație literară, chiar sub forma pamfletului, nu reprezintă o cauză exoneratoare de răspundere pentru conținutul articolului, neputându-ae aprecia că acesta este în totalitate o operă de ficțiune, fără nicio legătură cu realitatea. Indiferent de forma de exprimare, chiar și una artistică, ce poate permite o libertate mai mare de expresie literară, conținutul trebuie să respecte dreptul la viața privată a persoanei, cu toată doza de satiră pe care o presupune pretinsa apartenență la acest gen literar. Aceasta cu atât mai mult cu cât subiectul pamfletelor publicate la rubrica ,,Bursa bârfelor” era inspirat din viața economică, socială și politică a comunității ce reprezenta publicul cititor, aflat la diferite niveluri de percepție și întelegere a lecturii, în care capacitatea de a decela între realitate și ficțiune nu poate fi considerată a fi întotdeauna la un nivel maxim.
Instanța de apel a constatat nu doar lipsa unui suport probator al situațiilor factuale și judecăților de valoare reținute, care oricum nu ar putea fi înlăturate eo ipso din conținutul unui pamflet decât în situația unei ficțiuni totale, dar și caracterul repetitiv și vădit denigrator al expresiilor cuprinse în conținutul articolelor, considerând că judecățile de valoare sunt extrem de vulgare și că limbajul injurios a depășit limita general acceptabilă de exagerare sau provocare.
Prin urmare, se constată că instanța nu s-a rezumat doar la a identifica și sancționa lipsa unor situații factuale, ci a analizat și limbajul folosit, făcând astfel distincţie între injurie, pe care a reținut-o în conținutul articolelor, în detrimentul satirei ca element de tehnică literară, invocată de pârâţi ca mijloc de apărare ce ar înlătura caracterul ilicit al faptei.
Pe de altă parte, deşi, astfel cum s-a arătat, recurenţii critică instanţa de apel pentru că ar fi analizat textele ca articole obişnuite care prezintă situaţii factuale, ceea ce nu este cazul, în opinia lor, în ceea ce priveşte specia literară a pamfletului, admit, totuși, că articolele s-au referit și la situații faptice similare cu cele pe care instanța le-a considerat, în cazul celorlalte articole semnate, ca având o bază factuală solidă.
Independent de această împrejurare, respectiv chiar dacă un anumit pamflet nu s-a întemeiat pe situații faptice, deși recurenții au admis o astfel de posibilitate, este important a se ține cont că limbajul utilizat trebuie să se încadreze în marja acceptabilă pentru libertatea de expresie publică, respectiv să nu conțină insulte personale gratuite, pentru că, în această situație, nu se mai poate vorbi de buna credință a jurnalistului, respectiv, în cauză, pentru cele care nu au un autor cunoscut, de buna credință a aceluia ce ia hotărârea de publicare.
De asemenea, nu se poate considera, cum au susținut recurenții, că identitatea persoanei ce a constituit subiect al articolelor a fost protejată, numele atribuit și referirile la ocupația și persoana subiectului de presă ce se bucură de notorietate în regiune, sugerând, nu doar unui cititor avizat, identitatea reală a acestuia.
Prin urmare argumentele recurenților nu sunt de natură a înlătura caracterul ilicit al faptei reținute în sarcina lor, acela de a fi aprobat publicarea unor articole ce au depășit, în formă și conținut, limitele libertății de exprimare jurnalistice.
5. Referitor la celelalte articole (cele nesemnate și cele publicate sub pseudonim), recurenții invocă existența unor contradicții în considerente în ceea ce privește materialele reținute ca fiind prejudiciabile pentru reclamant, comparativ cu cele pentru care instanța a considerat că nu se impune angajarea răspunderii delictuale, întrucât acestea, susțin ei, cu o excepție reprezentată de materialul din 1.04.2014, care era o păcăleală specifică acelei zile, au conținut similar, doar că sunt nesemnate, în parte întrucât sunt preluate din surse externe și postate de către angajați ai persoanei care deține site-ul care se ocupă cu întreținerea fluxului de informații în mediul on line.
Înalta Curte reține că recurenții susțin eronat o contrarietate a considerentelor care, pornind de la o situație de fapt identică – aceleași teme și afirmații existente atât în articolele semnate, cât și în cele cu autor necunoscut, a determinat o apreciere diferită cu privire la existența elementelor răspunderii civile delictuale.
Chiar dacă, într-adevăr, cu referire la aceste articole, în 6 din cele 7 poate fi identificată o bază factuală mai mult sau mai puțin solidă și judecăți de valoare ce au pornit de la descrierea unor aspecte concrete ce pot face obiectul unor investigații jurnalistice, instanța de apel a apreciat că acestea sunt lipsite de suport probator, astfel că nu se poate reține că nu a analizat conținutul lor într-o manieră similară celorlalte.
În privința articolului publicat la data de 1.04.2014 nu există o justificare pentru conținutul acestuia și limbajul folosit, neputând fi luată în considerare apărarea pârâților în sensul că, față de data publicării, era evident că articolul reprezenta o farsă.
Pe de altă parte, dacă pentru articolul publicat la 28.10.2014 ,,Valul DNA ajunge la Iași”, se pot verifica susținerile pârâților referitoare la faptul că a fost preluat dintr-o sursă externă, fiind citată sursa respectivă, împrejurare nerelevantă pentru înlăturarea răspunderii publicării lui, pentru articolul intitulat ,,Urătură pentru (...)” publicat la data de 1.01.2015, nu mai poate fi folosită o astfel de apărare, cu atât mai mult cu cât limbajul utilizat a fost analizat de instanța de apel și considerat vulgar, iar recurenții nu au contrazis o astfel de constatare. Împrejurarea că au fost postate în mediul on line de către angajați ai administratorului de site, nu prezintă relevanță, în condițiile în care și în varianta on line pârâții figurează în aceeași calitate.
6. Invocând dispozițiile art. 488 pct. 6, recurenții au criticat respingerea de către instanța de apel a excepției autorității de lucru judecat în ceea ce privește lipsa calității procesuale pasive a pârâtei C., pentru care susțin că, în litigii similare, s-a constatat că aceasta nu are calitatea de a răspunde pentru autorii articolelor de presă.
Recurenții consideră că excepția vizează situația în care recurenta este chemată să răspundă pentru fapta altor persoane, întrucât din hotărârile invocate rezultă că recurenta nu poate răspunde decât pentru fapta proprie. Astfel cum s-a arătat anterior, pârâta nu a fost chemată în judecată în calitate de comitent pentru faptele prepușilor, ci pentru fapta proprie decurgând din calitatea de redactor șef. Chiar instanța de fond a constatat că reclamantul nu a chemat-o în calitate de autor ci de redactor șef, apreciind că pârâta are calitate procesuală și că verificarea atribuțiilor constituie o problemă de fond a acțiunii. În acest sens a constatat că cererea formulată împotriva pârâtei în calitate de redactor șef este nefondată, apreciere infirmată de instanța de apel care a analizat conținutul atribuțiilor exercitate de parte în această calitate și a concluzionat că acestea nu au fost îndeplinite corespunzător.
Referitor la calitatea procesuală pasivă a pârâtei, se constată că instanța de fond a respins o astfel de excepție, soluția nefiind atacată cu apel, motiv pentru care a rămas definitivă, intrând în puterea lucrului judecat. Prin urmare, recurenții nu mai puteau relua o astfel de discuție la momentul dezbaterilor din apel, și cu atât mai puțin, omisso medio, în fața instanței de recurs, pentru ca aceasta să poată fi legal învestită cu analiza criticii formulate prin motivele de recurs.
De altfel, aspectul pozitiv al autorității de lucru judecat prin raportare la considerentele hotărârilor judecătorești care apreciau cu privire la obligațiile pârâtei în cadrul redacției, a fost verificat de către instanța de apel, care a constatat că nu mai poate reține contrariul față de soluția pronunțată de prima instanță.
7. Cu privire la existența prejudiciului și a faptei ilicite, recurenții susțin că au publicat informații pentru care există un interes public, fiind astfel de bună credință.
Instanța de apel a defalcat articolele pentru care a recunoscut baza factuală și interesul public, însă a apreciat că articolele neînsușite de un autor sunt cele care au depășit cu mult limitele libertății de exprimare, fiind afectată viața privată a persoanei. Este real că dreptul la liberă exprimare este aplicabil atât informațiilor și ideilor care sunt primite favorabil, cât și celor care ofensează, șochează sau deranjează o persoană publică, însă valori ca viața privată, onoarea și demnitatea acesteia trebuie ocrotite. În cauză, constatarea caracterului ilicit al faptelor s-a întemeiat și pe violența, în sine, a limbajului utilizat în descrierea unor aspecte ale vieții private sau a unora care creau doar aparența de realitate (cum este cel din 1.04.2014), nu doar pe lipsa de documentare a materialelor publicate.
Cum limbajul folosit a fost extrem de vulgar, depășind limitele decenței și bunului simț pe care orice exprimare cu caracter public trebuie să le conțină atunci când este cuprinsă într-o publicație ce se adresează publicului larg, nu există o justificare, din partea pârâților, a utilizării acestui limbaj, care să poată determina aprecierea bunei credințe a persoanei care a permis folosirea lui în textul publicat. De altfel, pârâții nu au combătut în recurs aprecierile instanței de apel privind lipsa unui alt scop decât intenția de denigrare. Prin urmare, este evident că scopul urmărit nu a fost cel de informare a opiniei publice, ci de jignire adusă unei
persoane, dincolo de limitele îngăduite de caracterul public al funcției acesteia.
Chiar dacă recurenții susțin că nu a fost probată existența unui prejudiciu, cel de ordin moral poate fi dedus din violența, gravitatea și intensitatea cu care valorile personal nepatrimoniale sunt atinse, aspecte analizate de instanța de apel.
8. Reclamanții au invocat în susținerea faptului că, pentru persoanele publice, limitele libertății de exprimare sunt mai largi, inclusiv în privința limbajului folosit, jurisprudența CEDO în aplicarea art.10 din Convenție, respectiv cauza Tusalp contra Turciei, în care CEDO a apreciat că este permisă utilizarea unui limbaj vulgar din rațiuni stilistice cu condiția să nu fie subordonat unicului scop de a insulta. În speța citată, CEDO reține că afirmațiile au o bază factuală și că nu au afectat cariera politică a persoanei vizate, viața profesională sau privată.
Înalta Curte reține că, în cauza citată, Curtea Europeană a constatat că cele mai multe judecăți de valoare s-au bazat pe fapte particulare, evenimente și incidente care erau deja cunoscute publicului (par. 47) și că limbajul jignitor ar putea să nu fie protejat de libertatea de exprimare, în cazul în care singura intenție a declarației ofensatoare este de a insulta. Utilizarea expresiilor vulgare în sine nu este decisivă în evaluarea unei expresii ofensatoare, deoarece ar putea servi în scopuri stilistice. Pentru Curte, stilul face parte din comunicare ca formă de exprimare și este astfel protejat împreună cu conținutul expresiei (par.48).
În speța dedusă prezentei judecăți, situația nu este similară întrucât, spre deosebire de articolele ce nu fac obiectul recursului, în articolele reținute, doza de exagerare și judecățile de valoare exprimate într-un limbaj satiric sau chiar vulgar nu sunt grefate pe un minim de fapte supuse investigației jurnalistice iar pârâții nu au demonstrat cum, prin astfel de articole, care reprezintă o ingerință în viața privată, interesul general de informare al publicului primează față de viața personală a persoanei publice.
În ceea ce privește consecințele asupra carierei politice a reclamantului, aceste împrejurări nu au constituit obiect de verificare în speță, ci dreptul la demnitatea vieții private pe care afirmațiile injurioase, inclusiv cele de natură sexuală o afectează.
Contrar susținerilor recurenților, instanța de apel a avut în vedere jurisprudența Curții Europene pe care a aplicat-o atunci când a stabilit coordonatele în care a analizat limitele libertății de exprimare în textele incriminate.
În ceea ce privește criticile din recursul incident, formulat de reclamant, care vizează nemotivarea soluției de acordare a daunelor morale, acestea sunt nefondate. Instanța de apel a prezentat care este fapta ilicită și ce anume judecăți de valoare sunt degradante, fără temei faptic și sunt exprimate printr-un limbaj injurios care depășește limitele acceptabile de provocare.
De asemenea, a avut în vedere proporționalitatea daunelor acordate cu faptele reținute, dar și necesitatea ca acestea să nu devină o povară financiară pentru pârâți.
Prin urmare limitele acordării daunelor au fost justificate în apel și au fost fixate reperele
cuantificării lor, fiind inadmisibilă reaprecierea lor de către instanța de recurs întrucât s-ar depăși
limitele controlului de legalitate de care este ținută în cadrul procesual al prezentei căi de atac.
Față de aceste considerente, Înalta Curte a respins recursurile ca nefondate.