Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Notificări formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru același imobil. Dispoziție de restituire în natură. Încălcarea de către unitatea emitentă a obligației de conexare a cererilor

 

Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate

Index alfabetic : imobil

• notificare
• persoană îndreptățită                                            

Legea nr. 10/2001, art. 4

                                                       Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, art. 4.3

 

Prevederile art. 4 din Legea nr. 10/2001 consacră soluționarea notificărilor împreună atunci când, pentru același imobil, cererile au fost formulate de mai multe persoane care se consideră îndreptățite, iar eludarea acestor dispoziții imperative atrage sancțiunea nulității.

Cauza de nulitate referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 10/2001 vizează obligația stabilită de legiuitor, în sarcina unității deținătoare, în scopul de a verifica și analiza, concomitent, calitatea de persoane îndreptățite la restituire, respectiv a calității acestora de succesori, dar și dreptul de proprietate asupra bunului notificat.

Or, în condițiile în care atât pârâtul, cât și intervenientul au notificat același imobil, devin incidente dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora în cazul în care restituirea este cerută de mai multe persoane îndreptăţite coproprietare ale bunului imobil solicitat, fiecăruia dintre solicitanți trebuie să i se recunoască un drept de proprietate corespunzător cotei sale de coproprietate, potrivit dreptului comun.

Prin urmare, încălcarea de către entitatea notificată a obligației de conexare a cererilor formulate în procedura legii speciale, înscrisă în art. 4 din Legea nr. 10/2001 atrage sancțiunea nulității dispoziției de restituire a imobilului.

 

Secția I civilă, decizia nr.3272 din 27 septembrie 2018

 

Prin acţiunea formulată la 13.07.2006, Primarul Municipiului Piatra-Neamţ a solicitat instanţei – în contradictoriu cu Agenţia Naţională pentru Sport şi A. - să se constate nulitatea absolută a dispoziţiei de restituire nr. 1556 din 01.06.2006, prin care Agenţia Naţională pentru Sport a dispus restituirea în natură a imobilului compus din teren în suprafaţă de 6.968,82 m.p., situat în Municipiul Piatra Neamţ.

            În motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin notificarea înregistrată la executorul judecătoresc sub nr. 74/2001, A. a solicitat Primăriei Piatra Neamţ măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul şi terenul aferent în suprafaţă de 11.050 m.p., situat în Piatra Neamţ.            

            Cererea a fost soluţionată prin dispoziţia nr. 1113 din 10.09.2003 de respingere a notificării. Dispoziţia a fost contestată de notificator iar, prin sentinţa civilă nr. 139/C din 26.03.2004 pronunţată de Tribunalul Neamţ a fost admisă contestaţia, a fost anulată dispoziţia şi a fost obligat Primarul Municipiului Piatra Neamţ să continue procedura administrativă.

            Prin nota internă din 23.02.2005, Serviciul Urbanism a identificat imobilele revendicate, rezultând că suprafaţa de 11.734 m.p. teren este ocupată de baza materială a C.S. B. Piatra Neamţ, iar construcţiile naţionalizate au fost demolate. Ulterior, notificarea a fost înaintată spre soluţionare Agenţiei Naţionale pentru Sport care, prin dispoziţia din 1.06.2006, a decis să restituie în natură suprafața de 6.968,82 m.p.

            Reclamantul a arătat că această măsură reparatorie nu a fost solicitată de persoana îndreptăţită, pe calea notificării, cerându-se acordarea unor despăgubiri, prin echivalent, întrucât restituirea în natură nu este posibilă, terenul fiind ocupat de baza materială a C.S. B. Piatra-Neamţ, iar potrivit art.79 (1) din Legea nr.69/2000, schimbarea destinaţiei sau desfiinţarea unor baze sportive aparţinând domeniului public ori privat al statului sau al unităţilor administrativ teritoriale, se poate face numai prin hotărâre a guvernului şi în condiţiile construirii prealabile a altor baze sportive similare celor desfiinţate.

            După un prim ciclu procesual finalizat prin trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond cu îndrumarea de a se pune în discuţia părţilor, din oficiu, calificarea juridică a cererii de chemare în judecată şi implicit, competenţa materială pentru soluţionarea în primă instanţă a cauzei, Judecătoria Sectorului 2 București, a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat soluţionarea cauzei, în favoarea Tribunalului Bucureşti, Secţia Civilă care, la rândul său s-a declarat necompetent material şi a declinat cauza în favoarea Judecătoriei Sector 2 Bucureşti.

            Conflictul negativ de competenţă astfel ivit, a fost soluţionat de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III a Civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie care, prin sentinţa nr.9 F/2011, a stabilit, în favoarea Tribunalului Bucureşti – Secţia civilă, competenţa de soluţionare a cauzei, reţinând în esenţă că, raportat la criteriul valoric al pretenţiilor formulate, apar ca fiind incidente prevederile art.2 (1) pct.1 lit. b C.proc.civ., competenţa trebuind determinată nu în funcţie de dispoziţiile legii speciale, ci în raport de valoarea determinată pentru terenul în litigiu.

            Urmare acestei hotărâri, dosarul a fost reînregistrat sub acelaşi număr pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, la data de 22.06.2011.

            Prin precizarea cererii de intervenție, formulată la 26.09.2011, intervenientul C. a solicitat constatarea calităţii sale de persoană îndreptăţită la restituirea în natură a imobilului-teren în suprafaţa de 6.968,82 m.p., situat în Piatra Neamţ; anularea dispoziţiei nr. 1556 din 01.06.2006, emisă de Agenţia Naţională pentru Sport Bucureşti; restituirea în natură către intervenient a imobilului teren în suprafaţă de 6.968.82 m.p., în măsura respingerii capătului trei de cerere, obligarea Ministerului Tineretului şi Sportului la emiterea unei decizii de restituire în natură către intervenient a imobilului teren în suprafaţă de 6.968,82 m.p., ce face obiectul litigiului.

            În motivarea cererii, intervenientul a făcut trimitere la practica instanţelor judecătoreşti, inclusiv a instanţei supreme, precum şi la decizia pronunţată în examinarea recursului în interesul legii de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nr. IX din data de 20.03.2006 şi la decizia pronunţată în examinarea recursului în interesul legii de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nr. XX din data de 19.03.2007, obligatorie potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă. Intervenientul a solicitat instanţei emiterea unei hotărâri în acord cu deciziile indicate, prin care să se dispună restituirea în natură a imobilului în discuţie, întrucât termenul de 60 de zile instituit prin dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 10/2001, în care unitatea deţinătoare (Ministerul Tineretului şi Sportului) trebuia să emită o decizie sau, după caz, o dispoziţie prin care să se pronunţe asupra notificării formulate de către intervenient, a expirat, lipsa răspunsului echivalând cu un veritabil refuz de restituire.

Într-o altă cauză, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă sub nr. x/3/2012, reclamantul C., în contradictoriu cu pârâţii A. şi Autoritatea Naţională pentru Sport şi Tineret, a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să dispună anularea deciziei nr. 1555/2006 de respingere a cererii de restituire în natură şi oferta privind acordarea altor măsuri reparatorii prin echivalent, emise de Agenţia Naţională pentru Sport Bucureşti (actualmente Autoritatea Naţională pentru Sport şi Tineret); constatarea calităţii sale de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent, în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001, pentru partea ce nu poate fi restituită în natură din imobilul avut în vedere la emiterea dispoziţiei nr. 1555/2006 (situat în Piatra Neamţ); pronunţarea unei hotărâri de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru partea ce nu poate fi restituită în natură din imobil.

În motivarea în fapt a cererii, reclamantul a arătat că prin notificarea din data de 29.06.2001, pârâtul A. a solicitat Primăriei Municipiului Piatra Neamţ acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în suprafaţă totală de 11.050 m.p. În soluţionarea notificării, au fost emise de către Agenţia Naţională pentru Sport (în calitate de entitate obligată la soluţionarea notificării, dat fiind că imobilul se afla în administrarea Ministerului Tineretului şi Sportului) două acte administrative: dispoziţia nr. 1556/2006 de restituire în natură a imobilului teren în suprafaţă de 6.968,82 m.p., situat în Piatra Neamţ şi dispoziția nr. 1555/2006 de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent în cuantum de 1.739.280 Ron. A arătat că dispoziţia nr. 1556/2006, de restituire în natură face obiectul dosarului nr. x/3/2010, aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă.

Prin încheierea din 25.03.2013, tribunalul a dispus conexarea celor două cauze, iar la termenul din 23.09.2013, a constatat transmiterea calităţii procesuale de la Autoritatea Naţională pentru Sport şi Tineret, la Ministerul Tineretului şi Sportului, în baza H.G. nr.11/2013.

Aceeaşi instanţă, prin sentinţa nr.1268 din 29.10.2014, a admis cererea principală formulată de reclamantul Municipiul Piatra Neamţ, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Tineretului şi Sportului şi A.

A admis, în parte, cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientul în nume propriu C., precum şi cererea conexă formulată de reclamantul C., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Tineretului şi Sportului şi A.

A anulat dispoziţiile nr. 1555/2006 şi 1556/2006 emise de Agenţia Naţională pentru Sport și a obligat pârâta Agenţia Naţională pentru Sport să emită o nouă dispoziţie cu propunere de măsuri reparatorii prin echivalent, sub forma punctelor în compensare, pentru terenul în suprafaţă de 12.021 mp, în favoarea pârâtului A. pentru cota de 1/4, iar în favoarea intervenientului C. pentru cota de 3/4.

Pârâţii şi intervenientul au fost obligați, în solidar, să plătească reclamantului, cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 23.000 lei, reprezentate de onorariu de avocat şi onorarii de expert. De asemenea, pârâţii au fost obligați să plătească intervenientului, în solidar, cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 2.500 lei, reprezentând onorariu de expert.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că obiectul cauzei de faţă este reprezentat numai de solicitarea de soluţionare, pe fond, a notificării nr.259/2001 şi anularea dispoziţiilor emise în favoarea pârâtului A. pentru cele două terenuri menţionate în dispoziţiile contestate. S-a avut în vedere că, prin aceste dispoziţii Agenţia Naţională pentru Sport nu s-a pronunţat asupra terenului ce s-a aflat în proprietatea exclusivă a lui D., indicat în acte ca fiind de 3.824,5 mp, dispoziţiile vizând numai terenul ce la momentul naţionalizării s-a aflat în coproprietatea autorilor părţilor, E. şi D.

Cât priveşte modalitatea de trecere în proprietatea statului, tribunalul a reţinut că în baza Decretului nr.92/1950 au fost naţionalizate construcţiile de pe terenul din Piatra Neamț, în acest sens fiind adresa din 12.04.2001 şi copia matricolei fiscale a imobilului. Cu privire la terenul de 17.400 m.p., se arată că,  nu există înscrisuri din care să rezulte trecerea în proprietatea statului. Dat fiind însă faptul că în acest moment este de necontestat că acest teren se află în posesia statului, pe el fiind edificate Sala Polivalentă şi o bază sportivă, rezultă neîndoielnic că pentru imobilul în discuţie a avut loc o preluare de fapt, cum de altfel s-a întâmplat în majoritatea cazurilor în care construcţiile au fost preluate în baza Decretului nr.92/1950.

Făcând o analiză a probelor administrate, tribunalul a reţinut că pârâtul A. şi C. au calitatea de persoane îndreptăţite cu privire la terenul identificat prin raportul de expertiză ca fiind suprafeţele S1-6927 m.p. şi S2- 5094 m.p., în cote de ¼, respectiv ¾.

S-a reţinut totodată că, din culpa entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor (Municipiul Piatra Neamţ şi Agenţia Naţională pentru Sport), notificarea depusă de C. nu a fost soluţionată până în prezent, la mai bine de 13 de ani de la depunerea cererii, în condiţiile în care, încă din anul 2006, una dintre notificările depuse cu privire la acelaşi imobil a fost soluţionată prin dispoziţiile nr.1555 şi 1556/2006. În concluzie, a conchis prima instanţă, având în vedere dispoziţiile art. 26 alin.3 din Legea nr.10/2001, în interpretarea dată prin Decizia nr.XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, intervenientul este îndreptăţit la soluţionarea pe fond a notificării sale.

Reţinând calitatea intervenientului de moştenitor al unuia dintre foştii coproprietari precum şi faptul că bunul imobil intră în domeniul de aplicare al Legii nr.10/2001, fiind preluat abuziv prin Decretul nr.92/1950 s-a concluzionat că acestea reprezintă temeiuri suficiente pentru a se dispune anularea celor două dispoziţii, cu consecinţa obligării pârâtei Agenţia Naţională pentru Sport la emiterea unor noi dispoziţii prin care să se recunoască calitatea de persoane îndreptăţite în ceea ce îi priveşte pe pârât şi pe intervenient, în cotă de ¼ respectiv ¾.

Cât priveşte felul măsurilor reparatorii, s-a arătat faptul că imobilul-construcţie ce s-a aflat pe teren este în prezent demolat, astfel încât, în raport cu dispoziţiile art. 9-11 din Legea nr.10/2001, măsurile reparatorii nu pot fi decât în echivalent. S-a avut în vedere că este aceeași situaţie şi cu privire la terenul S2- 5094 m.p., pe care în prezent se află amplasată Sala Polivalentă, aspect de altfel necontestat în cauză de vreuna dintre părţi, motiv pentru care se impune concluzia că nici acesta nu poate fi restituit în natură, el nefiind teren liber, în sensul Legii nr.10/2001.

Cu privire la terenul notat în raportul de expertiză cu S1-6927 m.p., s-a reţinut că acesta a fost apreciat de entitatea notificată ca fiind liber, motiv pentru care s-a procedat la restituirea în natură, modalitate de restituire ce face obiectul cererii de anulare a dispoziţiei nr.1556/2006, la solicitarea Municipiului Piatra Neamţ.

Tribunalul a reținut că, potrivit dispoziţiilor art. 9 din Legea nr.10/2001, în cadrul procedurii de soluţionare a notificărilor prevalează principiul restituirii în natură. Un argument în plus în acest sens îl reprezintă dispoziţiile din Titlul VII al Legii nr.247/2005 potrivit cu care, în cadrul procedurii derulate în faţa fostei Comisii Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, unul din aspectele de verificat din perspectiva legalităţii dispoziţiei emise în cadrul Legii nr.10/2001, era reprezentat de posibilitatea restituirii în natură a bunului cu privire la care s-au propus măsuri reparatorii în echivalent. Cu alte cuvinte, independent de împrejurarea dacă titularul notificării a solicitat restituirea în natură sau numai măsuri reparatorii în echivalent, în situaţia în care restituirea în natură era posibilă, aceasta este unica modalitate legală de soluţionare a notificării. Aşa fiind, faţă de dispoziţiile legale invocate, este lipsită de suport legal susţinerea reclamantului în sensul că s-a acordat altceva decât s-a cerut, căci modalităţile prevăzute de lege pentru soluţionarea notificării nu urmează principiul disponibilităţii cu privire la felul măsurilor reparatorii acordate.

Tribunalul a găsit, însă, întemeiat al doilea motiv de nulitate invocat cu privire la dispoziţia de restituire contestată prin cererea principală.

Astfel, din analiza probelor administrate, tribunalul a reţinut că imobilul ce a făcut obiectul restituirii este în prezent ocupat de terenuri de tenis şi un teren de handbal, cu tribunele aferente. Acestea sunt desfăşurate pe întreaga suprafaţa a terenului, accesul la ele făcându-se fie pietonal, fie cu mijloace auto. Pentru deservirea acestor terenuri, există edificate încă de la momentul dării în funcţiune (1970) mai multe magazii, vestiare, împrejmuiri din gard de cărămidă şi gard de sârmă cu stâlpi metalici, iluminat nocturn (pentru parte din terenuri), reţele de apă, canalizare, electrice şi gaze naturale.

Coroborând situaţia de fapt reţinută anterior cu dispoziţiile înscrise în art. 10 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 și aer. 10.3 din normele metodologice de aplicare a legii, tribunalul a concluzionat că terenul ce a făcut obiectul restituirii nu era liber în sensul textelor evocate, terenul fiind afectat de amenajări de utilitate publică, nefiind întrunite condiţiile legii pentru a putea fi restituit în natură.

Cât priveşte forma măsurilor reparatorii, tribunalul a arătat că până la soluţionarea cauzei în primă instanţă au intrat în vigoare dispoziţiile Legii nr.165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.

Potrivit art. 1 alin.2 din actul normativ menţionat, în situaţia în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent care se acordă sunt, fie acordarea de bunuri în compensare, fie compensarea prin puncte.

În aceste condiţii, tribunalul a constatat că titularii notificărilor sunt îndreptăţiţi la soluţionarea, pe fond, a notificării, în condiţiile legislative în vigoare la data soluţionării cauzei.

Cum în cauză nu au fost administrate probe din care să rezulte posibilitatea acordării de bunuri în compensare şi reţinând că bunul ce face obiectul notificării nu poate fi restituit în natură,  măsurile reparatorii la care sunt îndreptăţiţi sunt cele reglementate prin Legea nr.165/2013, sub forma compensării prin puncte. Pentru a reţine această concluzie tribunalul a avut în vedere dispoziţiile art. 4 din Legea nr.165/2013 potrivit cu care dispoziţiile acestei legi sunt aplicabile inclusiv cererilor aflate în curs de judecată.

            Soluţia a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă care, prin decizia nr.648 A din 29.09.2016, a respins ca nefondate apelurile declarate împotriva sentinţei civile nr.1268 din 29.10.2014 cât şi a încheierilor interlocutorii din 26.09.2011, 24.10.2011, 27.02.2012 şi 28.05.2012, pronunţate de Tribunalul București.

            S-a reţinut, în esenţă, că, cele două învestiri, deşi au un temei de drept diferit, nu pot fi analizate separat şi în contradictoriu cu persoane diferite, faţă de faptul că ambele converg spre acelaşi rezultat, constând în restituirea în natură sau prin echivalent, a unui imobil, preluat în mod abuziv în perioada de referinţă a Legii nr.10/2001. Ambele persoane care se consideră îndreptăţite la restituire, invocă un drept exclusiv derivând din moştenirea autorilor lor, aşadar contestă calitatea de persoană îndreptăţită a părţii adverse şi nu întinderea dreptului reţinut de prima instanţă ca însemnând suprafeţele de teren: S1, de 6.927 m.p. şi S2, de 5.094 m.p., în total 12.021 m.p.

            Mai mult decât atât, dacă s-ar reţine susţinerea intervenientului de existenţă a calităţii sale exclusiv de persoană îndreptăţită la restituire, ar fi încălcată puterea de lucru judecat derivând în favoarea pârâtului, din sentinţa civilă irevocabilă nr. 139/C/2004, pronunţată de Tribunalul Neamţ, prin care s-a recunoscut acestuia calitatea de persoană îndreptăţită la restituire, ca urmare a formulării notificării nr. 74 din 29.06.2001 (soluţionată iniţial prin dispoziţia Primarului Municipiului Piatra Neamţ nr. 1113 din 10.09.2003).

            În privinţa posibilităţii instanţei de constatare a nulităţii dispoziţiei contestate, Curtea a reţinut că nu poate fi legal opusă, astfel cum susţine apelantul-pârât, prevederea din art. 47 teza II din Normă metodologică de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobată prin H.G. nr. 250/2007, întrucât aceasta se referă la „revocarea actului administrativ”, care se poate efectua de însăşi autoritatea emitentă. Revocarea este o instituţie juridică diferită de nulitate, asemănătoare acesteia doar prin aceea că reprezintă tot o cauză de ineficacitate a actului juridic civil.

            S-a mai reţinut că nu se susţin afirmaţiile apelantului-intervenient în sensul că terenul în suprafaţă de 6.968,82 mp ce face obiectul solicitărilor de restituire în natură, este ocupat de câteva „ruine” care nu pot fi catalogate drept construcţii cu valoare de piaţă. Astfel, expertiza a concluzionat că incinta are destinaţie de bază sportivă multifuncţională: terenuri de tenis cu suprafaţă de zgură şi bitum, teren de handbal, cu anexele şi utilităţile corespunzătoare, incluzând tribune, construcţii, instalaţii de iluminat, alei şi trotuare, împrejmuiri, reţele interioare apă, canalizare, electrice şi gaze naturale.

            Chiar dacă această bază sportivă a fost  construită şi pusă în funcţiune în anul 1970, aflându-se într-o stare de degradare pronunţată, destinaţia iniţială este conservată în prezent, construcţiile fiind utilizate în acelaşi scop, notându-se că baza sportivă se află în folosinţa Clubului Sportiv B. Prin raportare la H.G. 2139/2004 şi la Ordinul MLPAT nr. 85/N/1999, valoarea de circulaţie a construcţiilor a fost estimată de către expert la 952.388,03 lei, echivalentul a 215.418,80 euro.

În cadrul aceluiaşi apel al intervenientului, nu s-a reţinut încălcarea principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil, faţă de inexistenţa unei solicitări alternative de despăgubire, restituirii în natură. Curtea a menţionat că  modalităţile prevăzute de lege pentru soluţionarea notificării, nu urmează principiul disponibilităţii cu privire la felul măsurilor reparatorii acordate, iar dispoziţiile legale din Legea nr. 10/2001 care impun alternativa măsurilor reparatorii în echivalent, au fost consolidate prin ordinea stabilită de art. 1 al Legii nr. 165/2013.

Cât priveşte apelul pârâtului Ministerul Tineretului şi Sportului care, face referire la omisiunea analizei instanţei de fond cu privire la lipsa culpei sale la soluţionarea notificării intervenientului, instanţa de control judiciar a observat că această omisiune nu afectează soluţia pe fondul dreptului, iar culpa antecesorului acestui pârât (emitent al dispoziţiilor contestate), în soluţionarea greşită a primei notificări (aparţinând pârâtului A.), se răsfrânge şi asupra notificării intervenientului.

În cauză, a declarat recurs în termen legal, pârâtul A. care, invocând temeiurile prevăzute de art.304 pct.5, 7 şi 9 din Codul de procedură civilă de la 1865.

Prin decizia civilă nr.1572 din 17.10.2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă a fost admis recursul declarat de recurentul A. împotriva deciziei nr. 648A/2016 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă; a fost casată decizia atacată şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut că instanța de apel nu a analizat, în considerentele deciziei, motivele de fapt și de drept în baza cărora a respins apelul pârâtului A., cu privire la admiterea cererii principale de chemare în judecată, pronunțată de instanța de fond.

            Se arată că, prin motivele de apel formulate la 21.01.2016, pârâtul a criticat, în mod distinct, ca fiind netemeinică şi nelegală, soluţia de admitere a cererii principale de chemare în judecată, prin care prima instanţă a dispus anularea dispoziţiilor nr.1555 şi 1556 din 1.06.2006, emise de Agenţia Naţională pentru Sport şi obligarea autorităţii pârâte la emiterea unei noi dispoziţii, vizând acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, sub forma punctelor în compensare, în cotele menţionate, pentru terenul în suprafaţă de 12.021 m.p.

            Deşi soluţia vizează respingerea, în tot, a apelului formulat de pârât, ca nefondat, instanţa de control judiciar nu a analizat criticile potrivit cărora, tranşarea asupra drepturilor intervenientului s-ar fi făcut în raport de dispoziţii normative cu privire la incidenţa cărora instanţa de fond nu a fost învestită să se pronunţe. Chiar dacă a apreciat că cele două învestiri nu pot fi soluţionate separat şi în contradictoriu cu persoane diferite, instanţa trebuia să motiveze, (răspunzând astfel uneia din criticile apelului formulat de pârât) din perspectiva cărui temei juridic urmau a fi analizate cererile conexe, în contextul în care acesta a fost echivoc şi ambiguu pe toată durata procesului.

            Cu referire la acţiunea principală, formulată la 13.07.2006 de Primarul Municipiului Piatra-Neamţ, au fost evocate considerentele deciziei nr.7129/2009, dată de  Înalta  Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală care, urmare admiterii recursului declarat de pârâtul A., a casării ambelor hotărâri pronunţate în cauză şi a trimiterii cauzei la instanţa de fond, a reţinut că cererea reprezintă o acţiune de drept comun, formulată potrivit dispoziţiilor art.109 alin.1 şi 112 C.proc.civ., iar nu o contestaţie  fondată pe dispoziţiile Legii nr.10/2001, în condiţiile în care reclamantul şi-a justificat calitatea procesuală şi interesul, prin invocarea unei vătămări suferite de comunitatea locală, în urma restituirii imobilului în natură, acesta neavând deschisă calea procedurii speciale în justiţie, reglementată de amintitul act normativ.

            Cât priveşte conflictul de competenţă ivit ulterior, între Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti şi Tribunalul Bucureşti, acesta a fost soluţionat de Curtea de Apel Bucureşti, prin sentinţa nr.9/2011 care, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea tribunalului, ţinând cont de criteriul valoric, în raport de dispoziţiile art.1 pct.1, art.2 pct.1 lit.a şi b şi art.2821 alin.1 din Codul de procedură civilă de la 1865.

            Tot cu referire la cererea principală a fost reamintit şi faptul că, în rejudecare, Tribunalul București, Secţia a IV-a civilă, a consemnat la termenul din 24.10.2011, precizarea făcută de intervenientul C. care, prin avocat, a arătat că cererea de intervenţie principală formulată în cauză nu este întemeiată pe dispoziţiile Legii nr.10/2001. În acest context, s-a apreciat necesar ca instanţa de control judiciar să răspundă, punctual, criticii formulate de pârât, care, invocând reţinerea greşită a temeiului juridic al cererii deduse judecăţii, a susţinut că motivele de nulitate ar trebui circumscrise condiţiilor generale privind validitatea actelor juridice, astfel cum acestea sunt edictate de dispoziţiile art.948 din Codul civil.

            Se arată că, fără a lămuri temeiul juridic al acţiunii incidentale şi conexe, instanţele au instrumentat o veritabilă contestaţie întemeiată pe dispoziţiile Legii nr.10/2001, privându-l pe pârât de posibilitatea de a invoca prevederile art.26 din Legea nr. 10/2001 (privind lipsa legitimităţii intervenientului de a pune în discuţie validitatea deciziilor de restituire) şi impunându-i acestuia dispoziţiile legii speciale, în legătură cu tranşarea drepturilor pretinse de către intervenient.

            Astfel, Înalta Curte a reţinut că neexaminarea acestor critici, vizând lămurirea unei chestiuni ce ţine de esenţa litigiului, face imposibilă analiza, în cadrul căii extraordinare de atac a recursului, a legalităţii deciziei pronunţate cu privire la motivul de apel formulat împotriva soluţiei tribunalului de admitere a cererii principale de chemare în judecată. Or, aşa cum constant s-a reţinut, atât în practica judiciară cât şi în doctrină, instanţa trebuie să se refere în motivare, la toate capetele de cerere formulate şi la considerentele pentru care s-au respins unele cereri. Cu alte cuvinte, pentru a-şi fundamenta şi explica hotărârea, instanţa trebuia să se pronunţe asupra tuturor criticilor formulate împotriva sentinţei şi să ofere o înlănţuire logică a situaţiei de fapt şi de drept, pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv, motivarea insuficientă putând fi interpretată ca o nemotivare în înţelesul art.304 pct.7 din Codul de procedură civilă de la 1865, aplicabil cauzei, sens în care recursul a fost admis, cu consecinţa casării deciziei atacate şi a trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

            În rejudecare, prin decizia nr. 228A din 26 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a admis apelul formulat de apelantul-pârât A. şi intervenientul în interes propriu C.  împotriva sentinţei civile nr. 1268/2014.

A respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât Ministerul Tineretului şi Sportului  şi a schimbat, în parte, sentinţa în sensul că au fost respinse capetele de cerere din cererea de intervenţie în interes propriu şi cererea conexă privind: constatarea calităţii de persoană îndreptăţită, la restituirea în natură a imobilului teren în suprafaţă de 6.968,82 mp situat în Piatra Neamţ, obligarea Ministerului Tineretului şi Sportului la emiterea unei decizii de restituire în natură a imobilului menţionat; respectiv pronunţarea unei hotărâri de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, obligarea Autorităţii Naţionale pentru Sport şi Tineret la emiterea unei decizii de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru partea ce nu poate fi restituită în natură.

Restul dispoziţiilor sentinţei civile privind nulitatea deciziilor nr. 1555/2006 şi 1556/2006 emise de Agenţia Naţională pentru Sport şi Tineret şi a celor privind cheltuielile de judecată au fost menținute.

            În pronunțarea acestei soluții, instanța de rejudecare, analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma dezlegărilor în drept date de instanța de recurs, în temeiul art. 315 C.proc.civ., a avut în vedere, preliminar, limitele impuse de principiul tantum devolutum quantum apellatum, reținând că singurul care a promovat recurs împotriva deciziei civile nr. 648A/2016 este pârâtul A.

S-a avut în vedere că, în recursul soluționat prin decizia nr. 1572 din 17.10.2017 a ICCJ, Secția I civilă, recurentul A. a criticat soluția instanței de apel, dată prin decizia nr. 648A/2016, doar sub aspectul în care instanța de apel a soluționat cererea principală, a neindicării considerentelor în fapt și în drept care i-au format convingerea care a condus la soluția pronunțată; o altă critică a vizat respingerea motivului de apel privind lipsa calității sale procesuale pasive în raport cu capetele de cerere nr. 1,3,4 din cererea de intervenție principală, respectiv capetele de cerere nr. 2,3,4,5 din cererea de chemare în judecată conexă, formulată de C.; a treia critică vizează admiterea acțiunilor incidente, formulate de C.; o ultimă critică vizează obligarea la plata cheltuielilor de judecată, în lipsa unei culpe procesuale.

S-a avut în vedere că, prin decizia de casare, instanța de recurs a arătat că se impune ca instanța de rejudecare să răspundă criticii formulate de pârâtul A. cu privire la reținerea greșită a temeiului juridic al cererii de chemare în judecată. Totodată în considerentele deciziei de casare,  Înalta Curte a reamintit considerentele deciziei nr. 7129/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a reținut că instanța este investită cu soluționarea unei acțiuni de drept comun, iar nu a unei contestații fondată pe Legea nr. 10/2001. Această dezlegare, în drept, dată de instanța de control judiciar, în primul ciclu procesual, se impune cu efect obligatoriu în baza dispozițiilor art. 315 C.proc.civ. De asemenea, Înalta Curte a făcut trimitere și la precizarea intervenientului și reclamantului din cererea conexă, care, în cadrul Tribunalului Bucucurești la data de 24.10.2011, a precizat că cererea sa nu se întemeiază pe dispozițiile Legii 10/2001.

Instanța de apel reține că a fost stabilit cadrul procesual prin acțiunea principală a Primarul Municipiului Piatra Neamț care a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională pentru Sport (ulterior Ministerul Tineretului și Sportului) și A., constatarea nulității absolute a dispoziției de restituire nr. 1556/2006, prin care s-a restituit în natură imobilul compus din teren în suprafață de 6968,82 mp situat în Municipiul Piatra Neamț.

Cu privire la calitatea procesuală activă a reclamantului și a intervenientului principal, respectiv calitatea procesuală pasivă a pârâtului A., față de capetele de cerere din intervenția principală, cererea conexă, indicate în cererea de apel, instanța de apel a reținut următoarele aspecte:

Constatarea nulității unei dispoziții de restituire emise în temeiul Legii nr. 10/2001 poate fi solicitată de o persoană ce are calitatea de terț atât în raport cu emitentul cât și cu beneficiarul dispoziției numai pe calea unei acțiuni în anulare de drept comun, procedura prevăzută de articolul 26 alineat 3 din Legea nr. 10/2001 fiind pusă exclusiv la dispoziția  persoanelor îndreptățite în sensul acestui act normativ. Or, Legea nr. 10/2001 nu conține numai norme de drept procedural, stabilind căile și persoanele care pot ataca în justiție actele emise în temeiul său, ci și norme de drept substanțial care privesc condițiile de validitate a acestor acte.

Acțiunea principală fiind întemeiată pe art. 966 C.civ. se impune examinarea actului atacat prin prisma respectării Legii nr. 10/2001, respectiv examinarea condițiilor de validitate a actului prin trimitere la cauza actului respectiv frauda la lege (condiții generale de validitate a actului juridic).

Legea 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, ca lege specială cu rol reparator a reglementat situația juridică a terenurilor afectate de utilități dispunând în art. 10 pct. 2 și 11 că, în cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcțiile preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcții autorizate, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de teren rămase libere, iar pentru suprafața ocupată de construcții noi şi afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale măsurile reparatorii vor fi stabilite prin echivalent.

Reclamanta a solicitat să se constate că dispoziția nr. 1556/2006 este lovită de nulitate absolută pentru că a fost nesocotită o dispoziție imperativă și prohibitivă a Legii nr. 10/2001, respectiv a Legii nr. 69/2000. Or, analizând actul atacat, respectiv dispozițiile nr. 1555 și 1556, instanța de apel reține calitatea de emitent a Agenției Naționale pentru Sport și de beneficiar al lui A. Prin urmare, reclamanta și intervenientul C. au calitatea de terți în  raport cu aceste decizii. În calitate de terți nu se pot prevala de dispozițiile Legii nr. 10/2001 pentru a ataca deciziile enunțate, ci doar de dispozițiile dreptului comun.

S-a apreciat necesar a fi realizată această analiză întrucât intervenientul C. a oscilat între nulitatea de drept comun și contestația formulată în baza Legii nr. 10/2001. Ori așa cum rezultă din prevederile Legii nr. 10/2001 calitatea de a formula contestație nu o are un terț, ci doar beneficiarul deciziei. Aserțiunea a fost necesară  întrucât intervenientul nu se poate prevala de dispozițiile deciziei XX din 2007 dată de ICCJ în interesul legii, întrucât obiectul acțiunii conexe și a cererii de intervenție în interes propriu este în primul rând constatarea nulității celor două decizii contestate, iar, în subsidiar, soluționarea propriei sale notificări. Or,  aceste două proceduri nu pot fi suprapuse. În plus, Decizia XX din 19.03.2007 se referă numai la raporturile dintre unitatea deținătoare și persoana notificată, iar nu între persoana notificatoare și alte persoane, beneficiare ale prevederilor Legii nr.  10/2001, care au obținut, anterior, o decizie cu privire la același bun.

Legea nr. 10/2001 cuprinde norme speciale  în ceea ce privește cauzele de nulitate  a actelor emise în temeiul său, persoanele care pot contesta aceste acte, temeiurile în care o pot face și instanța competentă să soluționeze cererea.

Important este că, în regulatorul de competență, în primul ciclu procesual, s-a statuat că, întrucât normele de competență de excepție sunt de strictă interpretare, în lipsa unor dispoziții speciale derogatorii de la dreptul comun în materie de competență, competența de soluționare a acțiunii în anulare sau în constatarea nulității absolute introdusă de terți împotriva deciziilor emise în baza Legii nr. 10/2001 aparține instanței competente potrivit dreptului comun care se determină în raport cu valoarea obiectului dedus judecății, având în vedere caracterul său patrimonial (decizia civilă nr. 7129/2009). Prin urmare, competența Tribunalului de soluționare în primă instanță nu a fost atrasă de competența specială instituită de Legea nr. 10/2001, ci a fost determinată în raport cu dreptul comun, respectiv de criteriul valoric al obiectului dedus judecății. Pentru persoana îndreptățită procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 este una administrativă, prealabilă și obligatorie. Prin urmare, devin incidente dispozițiile art. 109 alin. 2 C.proc.civ., care dispun că “în cazurile anume prevăzute de lege sesizarea instanței competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile în condițiile stabilite de aceea lege”.

În concluzie, dacă persoanei îndreptățite i se solicită să parcurgă procedura prealabilă, atunci nu același lucru  i se poate pretinde unui terț și, prin urmare, devine evident că procedurile pe care trebuie să le parcurgă fiecare dintre cele două categorii de persoane sunt diferite.            

Potrivit art. 26 din Legea nr. 10/2001 împotriva dispoziției prin care s-a răspuns notificării formulate de persoanele interesate, acestea pot formula contestație care se soluționează de secția civilă a tribunalului în raza teritorială a căreia își are sediul unitatea deținătoare. O astfel de contestație este deschisă numai beneficiarilor dispoziției, însă acțiunea de față nu are caracterul unei contestații, ci este o acțiune în constatarea nulității absolute a dispoziției pe calea dreptului comun. După rămânerea definitivă a dispoziție de restituire în natură a imobilului aceasta are valoarea juridică a unei înscris autentic (în acest sens dispozițiile art. 25 alin. 4 din Legea nr. 10/2001). Fiind un act juridic civil dispoziția devine opozabilă terților prin înscrierea în evidențele funciare.

Drept urmare, terții pot solicita constatarea nulității absolute a actului juridic civil, dacă apreciază ca anumite drepturi sau interese legitime le sunt lezate prin acesta doar pe calea dreptului comun. În consecință, curtea de apel a reținut că analiza acțiunii principale, dar și a cererii de intervenție și conexe se va face prin prisma dreptului comun, respectiv nulitatea actului juridic civil, iar nu prin prisma dispozițiilor art. 26 din Legea 10/2001, care reprezintă o procedură specială de contestare a deciziilor date în baza acestei legi.

Calitatea procesuală activă a reclamantei și a intervenientului există, așadar, în ceea ce privește promovarea acțiunii pentru constatarea nulității absolute a unui act juridic, acțiune de drept comun, care nu trebuie confundată cu contestația promovată în temeiul Legii nr. 10/2001 împotriva dispoziției.

Nulitatea unui act juridic este sancțiunea de drept civil care lipsește actul de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă; art. 948, 949, 950, 966 C.civ. fac trimitere la condițiile esențiale ale validității convențiilor, capacitatea părților contractante și cauza convențiilor  (cauză ilicită sau frauda la lege).

Motivul de nulitate al actului juridic invocat, în acțiunea principală promovată de Primarul Municipiului Piatra Neamț, este încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 10 din Legea nr. 10/2001 (fraudarea legii), potrivit cu care se pot restitui în natură numai acele terenuri care sunt libere de construcții neocupate de obiective de investiții și amenajări publice.

Dispozițiile art. 10 din Legea nr. 10/2001  statornicesc, în mod expres, că  restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv se face numai în situația în care terenul solicitat este liber nefiind ocupat de construcții autorizate subterane sau supraterane. Această concluzie se desprinde din: “în cazul în care pe terenurile preluate în mod abuziv, s-au edificat noi construcții autorizate, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură  a părții de teren rămase liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții noi, cea afectată servituților legale, spațiilor verzi, așa cum au fost stabilite prin art. 3 lit. a - f din Legea 24/2007, pentru reglementarea și administrarea spațiilor din intravilanul localităților, precum și amenajări de utilitate publica ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent. Or, prin Legea nr. 247/2005 a fost clarificat înțelesul prevederilor alin. 2 al art. 10 în sensul indicării, mod expres, a sensului expresiei “suprafața ocupată”, respectiv suprafața afectată de amenajări de utilitate publică.

În drept, nulitatea absolută apare ca o sancțiune aplicată actului juridic la momentul încheierii sale, urmarea încălcării unei dispoziții legale imperative la data facerii sale. În consecință, aprecierea asupra încălcării prevederilor legale imperative se va face prin raportare la anul 2006, anul emiterii deciziilor. În consecință, în analiza nulității absolute invocate de reclamant, curtea de apel a apreciat necesar a analiza următoarele aspecte, care dacă sunt întrunite, se ivește situația încălcării dispozițiilor legale care împiedică restituirea în natură. Astfel, textul de lege trimite, pe de o parte, la inexistența construcțiilor, respectiv la inexistența amenajărilor de utilitate publică, atunci când face vorbire de teren liber ce poate fi restituit în natură (art. 10 alin. 1, 2 din Legea nr.10/2001).

Legea nr. 213/1998 stabilește în art. 3 alin. 2 că "domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. 4 din Constituție, din cele prevăzute la pct. 1 din anexă, precum și din alte bunuri de uz sau de interes public național, declarate, ca atare, de lege. Raportând aceste considerații teoretice la situația de fapt, curtea de apel a constat că imobilul ce face obiectul litigiului a intrat în proprietatea statului prin Decretul de naționalizare nr. 92/1950, HG nr. 1045/2008, Ordinul nr. 90/1998 al Ministerului Tineretului și Sportului ,păstrându-și regimul juridic de bun proprietate publică a statului. Art. 3 alin. 1 din Legea nr.213/1998 face referire nu numai la bunuri care, prin natura lor, sunt de uz sau de interes public, ci și la alte bunuri care potrivit legii sunt, de asemenea, de uz sau de interes public. În consecință, uzul sau interesul public nu poate fi determinat doar prin Constituție și Legea nr. 213/1998, ci prin sintagma “potrivit legii” intră orice categorie de norma juridică de declarare a scopului pentru uzul sau interesul public.

Curtea de apel reţine că regimul juridic de domeniul public se conservă și nu se pierde “prin neuz”, fiind necesar un act formal al autorității competente prin care să se piardă regimul juridic al domeniului public, nefiind suficientă simplă situație de fapt a neutilizării concrete a bunului potrivit scopului de utilitate publică pe care l-a avut imobilul.

Prin raportare la aceste aserțiuni teoretice, curtea a înlăturat criticile apelantului în ceea ce privește modul în care instanța de fond a soluționat acțiune principală. Astfel, în mod corect s-a reținut, prin raportare la situația de fapt ce a rezultat din rapoartele de expertiză dispuse în cauză, actele dosarului și chiar susținerile părților, că la momentul emiterii deciziei nr. 1556/2006 pe terenul restituit se aflau construcții ce compuneau bază sportivă

Poziția contradictorie s-a raportat la faptul că pârâții susțin că, starea de degradare a acestor construcții, care le fac improprii folosirii destinației pentru care au fost proiectate, fac ca ele să nu poată fi considerate construcții și, cu atât mai mult, că acestea să fie „amenajări de utilitate publică”, condiţia implicit înţeleasă, în sensul legii, fiind ca imobilul să fie destinat a deservi nevoilor comunităţii.

Potrivit anexei nr.33 la HG nr. 2060/2004 pentru aprobarea inventarului bunurilor din domeniul public al statului, Clubul Sportiv B. apare ca făcând parte din domeniul public al statului, proprietar fiind statul român care își exercită prerogativele de administrator prin intermediul Agenției Naționale pentru Sport aflat în subordinea Secretariatului General al Guvernului. Ca urmare, a acestei situații s-au efectuat demersuri de transmitere a acestui complex sportiv din domeniul public al statului în proprietatea publică a Municipiului Piatra Neamț. Aceste demersuri au fost desfășurate în perioada sfârșitului anul 2005 începutul anului 2006, ceea ce relevă interesul public în cauză, prin punerea la dispoziție a comunității locale a bazei sportive.

Potrivit legi, baza materială sportivă cuprinde totalitatea terenurilor şi spaţiilor, precum şi amenajările, instalaţiile şi construcţiile care sunt destinate organizării şi desfăşurării activităţii de educaţie fizică şi sport (art. 78 din Legea nr. 69/2000). Schimbarea destinaţiei sau desfiinţarea unor baze sportive aparţinând domeniului public ori privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale se va putea face numai prin hotărâre a Guvernului şi cu construirea prealabilă a altor baze sportive similare celor desfiinţate(art. 79 din același act normativ).

Astfel, instanța de apel a reținut că, fiind vorba de o bază sportivă, aparținând domeniului public al statului, acest imobil se încadrează, potrivit destinației lui, în noțiunea de amenajare de utilitate publică. Fiind în prezența unui imobil care a intrat în categoria bunurilor afectate de utilitate publică, această calitate nu se pierde prin neuz.

Curtea de apel a înlăturat susținerea pârâților potrivit căreia imobilele nu pot fi luate în considerare ca și construcții afectate unei utilități publice, întrucât starea lor de degradare ar impune demolare lor, aspect confirmat şi de expertul X., deoarece, cu doar un an în urma efectuării acestui raport de expertiză, acest imobil a făcut obiectul contractului de închiriere încheiat  de pârâtul A. cu  Y., pentru anii 2012 și 2013, având ca obiect desfășurarea de activități sportive, în contract prevăzându-se starea imobilelor închiriate așa cum este aceasta la acel moment. Starea de degradare invocată nu a împiedicat închirierea acestor spații pentru desfășurarea scopului său, acela de activității sportive, deși au trecut 6 ani de la momentul restituirii când se afirma că aceste imobile, construcții, astfel cum sunt descrise în rapoartele de expertiză efectuate în cauză, ar trebui demolate întrucât nu pot fi utilizate scopului pentru care ele au fost edificate.

În ceea ce privește existența terenului liber, ca și condiție prealabilă a emiterii deciziei de restituire nr. 1556/01.06.2006, instanța de apel a reținut, ca situația de fapt, dezvoltată de instanța pe fond, că ulterior emiterii dispoziției nr. 1556/2006, dreptul apelantului A. a fost înscris, prin încheierea nr.11579/2006 în Cartea funciară cu  suprafața de 6968, 82 menționându-se dreptul de superficie în favoarea construcțiilor C1 - 5, proprietatea Statului Român, prin Agenția Națională pentru Sport, prin Clubul Sportiv B. (administrator). Prin actul de dezmembrare autentificat sub nr. x din 12.07.2006 pentru imobilul teren și construcție, s-au format două loturi: lotul 2 format din teren în suprafață de 6927 mp, din care teren curți construcții (1376 mp); teren curți construcții în suprafață de 1956 m.p cu destinația de teren handbal (zgura); teren curți construcții în suprafață de 1629 mp cu destinația de teren tenis (asfalt) și teren curți construcții în suprafață de 1966 mp, cu destinația de teren tenis (zgură), proprietatea domnului A., potrivit deciziei nr. 1556 din 01.06.2006;  construcția C1 - tribună beton cu suprafața construită la sol de 259 81 mp; construcție C 2 Tribuna beton suprafața construită la sol de 146, 33 mp; construcție C3 magazie cu fundația de beton, pereți din cărămidă, acoperișul monolit compusă din două încăperi, suprafața la sol de 27, 33 mp; construcție C4 magazie cu fundație de beton, pereți din cărămidă, acoperiș terasă cu o încăpere în suprafață construită la sol de 14,5 4 mp și construcția C5 magazie cu fundația din beton, pereți cărămidă, acoperiș terasă cu o încăpere, suprafață construită la sol de 15,54 mp.

În actul de dezmembrare se arată că Statul Român este proprietarul construcțiilor anterior menționate, prin Agenția Națională pentru Sport, prin Clubul Sportiv B. (administrator) în baza Decretului nr. 92/1950, HG nr. 1045/2008, Ordinul nr. 90/1998 al Ministerului Tineretului și Sportului; prin adresa din 4.04.1995 a Ministerului Tineretului și Sportului și prin adresa nr. din 23.05.1997 a Primăriei Piatra Neamț. În consecință, încă de la momentul emiterii deciziei se recunoaște atât de emitent, cât și de beneficiarul deciziei de restituire, că terenul nu este liber, ci pe el se află construcții, fiind astfel încălcată prevederea legală, care condiționa restituirea în natură de existența terenului liber.

Analizând dispozițiile art. 10 din Legea 10/2001, instanța de apel reține că textul de lege nu se referă la imobile aflate în stare de degradare sau care nu mai sunt utilizate potrivit destinațiilor lor, ci doar de construcții ușoare și demontabile, pct. 3 art. 10, situație care nu se regăsește în cazul de față.

Astfel, prin încheierea din 28.05.2012 instanța de fond a dispus identificarea construcțiilor existente pe terenul ce face obiectul dispoziției 1556/2006 și stabilirea valorii de circulație a acestor construcții. La data de 14.03.2013 expertul Z. încheie procesul verbal de cercetare la fața locului unde identifică construcții și rețelele interioare de apă, canalizare, electrice și gaze naturale, alei pietonale și carosabile, împrejmuiri de sârmă pe stâlpi metalici, de tablă. În concluziile raportului de expertiză se arată că incinta, în suprafață de 6968,82 mp, are destinația de bază sportivă multifuncțională (terenuri de tenis cu suprafața de zgură și bitum, teren de handbal cu anexele corespunzătoare). Acest complex sportiv a fost construit și pus în funcțiune în anul 1978. În inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului aflate în administrarea Agenției Naționale pentru Sport în anexa 1g la data de 27 august 2006 referitor la această incintă se afla următoarele înregistrări: la numărul curent, cu nr. de înregistrare 26277 se afla un teren de handbal, descris ca un teren cu zgură cu două tribune de 3.000 de locuri și trei magazii din beton, cu suprafață construită de 1778,22 mp, construit în 1970; la numărul curent 8, cu nr. de înregistrare 100837 se află terenuri de tenis de câmp, descrise ca 5 terenuri din care 3 cu zgură și 2 cu bitum, patru încăperi și două vestiare, cu o suprafață construită de 3127 mp, construite în 1970. Se concluzionează că baza sportivă, construită în anul 1970, se află în stare avansată de degradare (vechime de 43 de ani) fără a fi efectuate lucruri obligatorii de reparații capitale și de întreținere, fundamentând această concluzie.

Pentru terenul de handbal în suprafață de 1778, 22 mp (teren de joc și spații complementare), s-a menționat că starea de întreținere a construcției este satisfăcătoare, fiind necesare numai lucrări de reparații curente și de întreținere, valoarea terenului fiind de 81814,65 ron (18.500,50 euro). În ceea ce privește tribunele, s-a apreciază necesară demolarea lor întrucât fără lucrări de reparații și întreținere, gradenele și-au pierdut stabilitatea, valoarea acestora se ridică la 751518,02 ron. Pentru terenurile de tenis asfalt, starea tehnică generală a construcției este nesatisfăcătoare evaluarea lor ridicându-se la 28627,80 ron, fiind necesare lucrări de reparații curente și de întreținerea normală. Pentru terenurile de tenis zgură, starea tehnică generală a construcției este una bună, valoarea acestora se ridică la suma 90427,56 ron (20.453,63 euro). În final, valoarea construcțiilor a fost stabilită la 952388,03 ron (215418,80 euro). Potrivit procesului verbal de predare primire nr. din 03.07.2006, valoarea de inventar a mijloacelor fixe predate se ridică la suma de 111454 ron.

Curtea reține că întreaga apărare a pârâților, dar și a intervenientului privind existența construcțiilor, a constat în argumentarea că imobilele prin starea lor de degradare nu pot fi considerate, în sine, ca și construcții, impunându-se demolarea acestora, care ar fi chiar o sarcină ce face să scadă valoarea terenului prin cheltuielile de demolare. Or, așa cum s-a reținut, textul de lege nu face distincție în ceea ce privește starea imobilelor, iar din concluziile raportului de expertiză starea de degradare privește tribunele, magaziile și vestiarele, nu și terenurile de handbal, tenis.

Curtea, reține că în mod corect a apreciat instanța de fond, atunci când a concluzionat că și dacă ar fi reală o valoare scăzută a acestora, ele nu pot înlătura situația de fapt, în sensul că ele există, că terenul nu este liber, ci dimpotrivă este afectat de amenajări de utilitate publică în sensul art. 10 din Legea nr.10/2001.

Și dacă s-ar trece peste această concluzie și s-ar reține punctul de vedere al pârâților, în sensul că această bază sportivă nu își mai regăsește utilitatea publică, fiind într-o stare de degradare, ar deveni incidente dispozițiile art. 10 pct. 5 din Legea nr.10/2001, respectiv, se restituie în natură sub condiția achitării de către persoana îndreptățită unității deținătoare o despăgubire reprezentând valoarea de piață a construcțiilor respective, ceea ce în cauză curtea reţine că nu s-a respectat. Din interpretarea dispozițiilor enunțate anterior, plata despăgubirilor trebuie să fie concomitentă cu restituirea în natură, prin urmare, în cadrul aceleași decizii trebuia să existe ambele măsuri corelative indicate, restituirea în natură și plata despăgubirilor. Însă, această argumentare nu ar putea fi primită, întrucât nu există un act de dispoziție în acest sens, respectiv o hotărâre de guvern care să scoată din lista de inventar această bază sportivă.

De asemenea, din interpretarea dispozițiile art. 10 pct. 11 din Legea nr.10/2001 reiese, cu prisosință, concluzia potrivit căreia în cazul imobilelor afectate de amenajări de utilitate publică nu este posibilă restituirea în natură a acestora, ci doar acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent. În consecință, instanța de apel a constat încălcarea dispozițiilor imperative ale Legii 10/2001, art. 10, sens în care a menținut soluția instanței de fond privind nulitatea deciziei nr. 1556/2006.

În ceea ce privește, cererea de intervenție, astfel cum a fost precizată la data de 28.09.2011 și cererea conexă ce formează obiectul dosarului nr. x/3/2012, formulate de C., prin trimitere la motivele de apel formulate, în limitele obligatorii ale deciziei de casare, privind calificarea juridică a obiectului, instanța de rejudecare a reținut următoarele:

Prin precizarea cererii de intervenție, din data de 26.09.2011, în dosarul nr. x/3/2010, intervenientul C. a solicitat: constatarea calității sale de persoană îndreptățită la restituirea în natură a imobilului teren în suprafață de 6968,82 mp, situat în Piatra Neamț; anularea dispoziției nr. 1556/2006; restituirea în natură a imobilului teren sus menționat. În măsură respingerii capătului 3 de cerere, a solicitat obligarea Ministerul Tineretului și Sportului la emiterea unei decizii de restituire în natură a terenului în suprafață de 6968,82 mp, situat în Piatra Neamț.

Din considerentele acestei precizări, instanța de apel a reținut că intervenientul formulează, în fapt, o contestație împotriva refuzului unității deținătoare de a-i soluționa notificarea. Această concluzie se întemeiază pe faptul că intervenientul face trimitere la decizia XX din 19.03.2007  pronunțată de ICCJ în soluționarea recursului în interesul legii. Cererea de intervenție în interes propriu a fost admisă în principiu în ședința publică din 26.09.2011, instanța de fond apreciind că interesul acestuia este justificat de faptul că intervenientul pretinde un drept propriu rezultat din notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001.

În ceea ce privește cererea de intervenție pe capetele 1, 3, 4 , instanța de apel a reținut că  îmbracă forma unei adevărate contestații, prevăzută de Legea nr.10/2001, împotriva refuzului soluționării propriei notificări, însă nu această notificare face obiectul prezentului dosar. Restituirea în natura a imobilului pe care o solicită intervenientul nu este posibilă atât timp cât acesta a fost restituit, prin decizia nr. 1556, ce este contestată în cauză, însă pe calea dreptului comun.

Prin urmare, solicitarea restituirii în natură și rezolvarea propriei notificări, formulate de intervenient, depinde de soluționarea situației juridice a acestui teren în mod definitiv și irevocabil, deoarece imobilul trebuie să reintre în patrimonial unității deținătoare pentru ca instanța să poată analiza solicitarea cererii sale de restituire în natură.

S-a semnalat faptul că, în ședința publică de la 24.10.2011, atunci când s-a pus în discuție tardivitatea precizărilor la cererea de intervenție formulată de intervenient la 26.09.2011, intervenientul, prin avocat, a precizat că acțiunea, respectiv cererea sa de intervenție nu se întemeiază pe dispozițiile Legii nr. 10//2001. În consecință, această precizare făcută în ședință publică este ulterioară precizărilor formulate la data de 26.09.2011 și, prin urmare, prin aceasta s-a lămurit temeiul de drept al cererii de intervenție.

Curtea a reținut că, în timp ce acțiunea principală are ca obiect nulitate absolută, fundamentată pe frauda la lege, respectiv încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 10 din Legea nr.10/2001, cererea de intervenție principală are ca obiect, nulitatea deciziei întemeiate pe o cauză diferită respectiv frauda la lege, însă privește încălcarea dispozițiilor care statornicesc soluționarea împreună a notificărilor formulate asupra aceluiași imobil, ceea ce presupune analiza calității de persoana îndreptățită cu toate atributele ce decurg de aici, calitatea de succesor și dreptul de proprietate asupra bunului notificat.

Soluționarea notificărilor împreună este cuprinsă cu caracter de principiu în normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001. Având caracter de principiu, respectiv al celerității, este ridicat la rang de normă obligatorie imperativă și, prin urmare, încărcarea lui atrage nulitatea absolută. Această norma juridică instituită la litera b, respectiv celeritatea soluționării notificărilor impune ca, în cazul în care pentru același imobil s-au depus două sau mai multe notificări de către mai multe persoane care se pretind a fi îndreptățite, dosarele respective se vor conexa. Dacă doar unele dosare sunt complete, ele vor fi disjunse și se vor soluționa independent cu menționarea cotei ideale prevăzute în titlul de proprietate, în acest sens sunt dispozițiile cuprinse în art. 4 și Normele metodologice.

Curtea de apel a reținut că pârâtul apelant A. a formulat notificarea nr. 74 din 2001 prin care a solicitat Primăriei Municipiului Piatra Neamț acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul construcții și teren în suprafață de 11050 mp situate în Piatra Neamț. La rândul său, intervenientul (pârât reclamant în cererea conexă), C. a solicitat, prin notificarea din 03.08.2001, restituirea în natură a imobilului, construcție și teren în suprafață de 17400 mp situate în Piatra Neamț.

În timp ce notificarea nr. 74/2001 a primit rezolvare, prin emiterea deciziilor nr. 1556/2006 de restituire în natură a suprafeței de 6968,82 mp, respectiv decizia nr. 1550, din aceeași data prin care s-au dispus măsuri reparatorii, prin echivalent pentru terenul imposibil de restituit în natură, notificarea din 03.08.2001 nu a primit rezolvare și nici nu a fost conexată cu notificare nr. 74/2001.

Potrivit adresei din 06.08.2007, Municipiul Piatra Neamț, comunică intimatului C., faptul că notificarea nr. 259/2001, cât și notificarea nr. 74/2001 ce viza același bun au fost înaintate către Autoritatea Națională pentru Sport spre competentă soluționare, însă aceasta din urmă a soluționat notificarea nr. 74/2001 prin dispoziția motivată nr. 1556/2006, iar notificarea nr. 259 din 3.08.2001 a fost restituită motivat de faptul că “soluționarea prezentei notificări este în sarcina dumneavoastră în baza actelor originale”.

În consecință, Agenția Națională pentru Sport, deși avea spre soluționare ambele notificări înaintate, atât cea cu nr. 74/2001 formulată de A., cât  și nr. 259/2001, formulate de C., aceasta  a soluționat doar  notificarea nr. 74/2001 prin emiterea deciziilor nr.1556 și nr. 1555 din 01.06.2006. Trebuie, însă, observat că Municipiul Piatra Neamț  a transmis notificarea nr. 259/2001 către Agenția Națională pentru Sport abia la data de 24.08.2006 prin adresa nr. 37253, deci ulterior soluționării notificării nr.74. Relevant este ca aceste notificări s-au aflat inițial, în același timp, înregistrate în cadrul Municipiului Piatra Neamț, însă acestea au fost transmise către Agenția Națională pentru Sport la date diferite.

Curtea reține, prin urmare, că s-a încălcat o normă legală ce impunea conexarea celor două notificări, atunci când acestea privesc același imobil.

Importanța respectării acestui principiu reglementat de normă, este acela care rezultă din analiza calităților celor doi notificatori de persoane îndreptățite, de dovada calității de proprietar al autorului lor, de întinderea dreptului lor, de identitatea asupra obiectului notificării (amplasament, limite).

Curtea, a constat că ambii notificatori invocă un drept propriu al autorului lor, cu privire la același amplasament.

Instanța de apel nu a primit susținerea formulată de pârâtul A. potrivit căreia și în situația în care s-ar stabili că amplasamentul este comun celor două terenuri invocate în cele două notificări nr. 74 și nr. 259, se impune respingerea pe principiul siguranței juridice a circuitului civil, privitor la drepturile tabulare. Măsura este disproporționată se solicită anularea titlului său la 9 ani de la data notificării; prin hotărâre judecătorească s-a generat speranța legitimă de proprietate, în sensul dispozițiilor articolului 1 din Protocolul 1 CEDO, încă din anul 2006, ingerința în exercițiul concret și efectiv al proprietății ar regenera o sarcină disproporționată, excesivă în raport cu interesele aflate în concurs. Este important  a se  vedea care este interesul ocrotit prin frauda la lege pentru a aprecia asupra tipului de nulitate care poate interveni pentru interesul public, nulitatea absolută, pentru cel privat, nulitatea relativă cu toate consecințele pe plan procedural.

Instanța de apel reţine că această argumentare nu poate fi primită. Acțiunea principală și, în parte, cererea de intervenție privește interesul public, rezultat din încălcarea unor dispoziții obligatorii ale legii, astfel cum au fost evidențiate considerentele sus reținute. S-a subliniat, prin raportarea la situația intervenientului din speță, că nu sunt incidente dispozițiile art. 4.7 teza II din Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 10/ 2001, aprobată prin HG nr. 250/2007, respectiv revocarea actului administrativ și emiterea unei decizii/ dispoziții conform cu legea, pentru că dreptul beneficiarului deciziei nr. 1556/2006 a fost intabulat în Cartea funciară, iar revocare actului administrativ se poate face doar până la data intabulării de către autoritatea emitentă. În plus, revocare este o instituție juridică diferită de nulitate. În consecință, această argumentare pentru existența fraudei la lege se regăsește din perspectiva intervenientului, respectiv al reclamantului din cererea conexă, prin raportare la cele două dispoziții, atât nr. 1556, cât și nr. 1555 din 01.06.2006, acesta având calitatea de terț față de deciziile anterior menționate.

Față de calificarea obiectului cererilor deduse judecății, instanța de apel a reținut că intervenientul nu are deschisă calea unei contestații formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, a găsit întemeiat motivul de nulitate a deciziei nr. 1555, respectiv nr. 1556 din 01.06.2006 și a respins celelalte capete de cerere care fac trimitere la analiza în baza Legii nr. 10/2001. Față de această reținere, instanța a avut în vedere că celelalte motive invocate de apelantul A. cu privirea la calitate sa procesuală pasivă față de punctele din cererea de intervenție principală și cererea conexă care vizau constatații în baza legii, au rămas fără obiect.

Pentru considerațiile expuse, instanța de apel a admis apelul promovat de apelantul pârât A. și intervenientul în interes propriu doar în ceea ce privește nulitatea deciziilor 15555 și nr. 1556 din 01.06.2006, a respins apelul format de apelantul pârât Ministerul Tineretului și Sportului, ca nefondat, a schimbat, în parte, sentința civilă apelată, în sensul că a respins capetele de cerere din cererea de intervenție în interes propriu și cererea conexă, care se subsumează unei veritabile contestații în baza Legii nr.10/2001, menținând dispozițiile sentinței civile cu privire la nulitatea deciziilor .

            Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul A. solicitând casarea hotărârii recurata şi admiterea apelului formulat în sensul de a se dispune anularea sentinţei apelată şi, rejudecând fondul, a solicitat să se dispună respingerea, ca neîntemeiate, a acţiunilor având ca obiect constatarea nulităţii dispoziţiilor de restituire nr. 1555 şi nr. 1556 din 01.06.2006, emise de către Agenţia Naţionala pentru Sport şi Tineret, formulate atât pe calea cererii principale de chemare în judecata, de către reclamantul Municipiul Piatra Neamţ, cât şi pe calea cererii de intervenţie si, respectiv cererii conexe, de către intervenientul C.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-pârât A. a criticat decizia recurată pentru următoarele motive:

1. Hotărârea recurată încalcă dispozițiile art.315 C.proc.civ. privind limitele de rejudecare, stabilite prin decizia nr. 1572/2017 pronunţata de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiție, Secția I civilă şi autoritatea de lucru judecat a soluţiei de respingere, pronunţate asupra apelului intervenientului C., prin decizia civilă nr.648A pronunţată la 29.09.2016 de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, în al doilea ciclu procesual, nerecurată de către intervenient, generând, astfel, o situaţie mai grea apelantului-pârât A., în propriul apel, contrar dispozițiilor art. 296 C.proc.civ.

Invocând dispozițiile art. 304 pct.5 C.proc.civ., recurentul arată că, în prezent, intervenientul este destinatarul a doua soluţii contradictorii, ambele pronunţate cu privire la apelul său, una fiind de respingere a apelului (irevocabilă, prin nerecurare) şi una de admitere a apelului, definitivă, recurată în cauză.

Astfel, deşi instanţa de apel reţine că singura parte care a declarat recurs împotriva deciziei civilă nr.648A, pronunţată la 29.09.2016 de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, în al doilea ciclu procesual, este apelantul-parat A., prin hotărârea recurată se pronunţa şi asupra apelului intervenientului C. Or, apelul intervenientului C. a fost soluţionat, în sensul respingerii, ca nefondat, prin decizia civilă nr.648A pronunţată la 29.09.2016 de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă. Intervenientul nu a recurat aceasta soluţie, împrejurare în care aceasta a intrat în autoritate de lucru judecat, cu privire la aspectele dezlegate pe fondul drepturilor afirmate de acesta, care nu au făcut obiectul criticilor deduse judecaţii în recursul promovat de către A.

Instanţa de trimitere a fost investită să se pronunţe numai asupra motivelor din apelul A. Cu toate acestea a examinat, deși nu s-a invocat în apelul intervenientului, nulitatea actelor de restituire din perspectiva fraudei dispozițiilor art. 4 şi 25 din Legea nr. 10/2001, privind procedura de conexare a notificărilor şi refuzul de soluţionare a notificării intervenientului, în cadrul apelului promovat de către intervenient. În acest mod au fost încălcate limitele cadrului procesual, stabilite de către instanţa de recurs și, pe cale de consecinţă, recurentului-parat A. i s-a generat o situaţie mai grea în propriu apel.

Se arată că instanţa de apel a pronunţat greşit o soluţie de "schimbare în parte" a sentinţei, în loc să anuleze sentinţa conform dispozițiilor art. 297 C.proc.civ., câtă vreme a constatat că instanţa de fond a schimbat temeiul de drept procesual al acţiunilor în anulare, deduse judecaţii pe cale principală şi incidentală, pronunţând o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor procedurale, motivul pentru care, de altfel, a fost admis apelul A. De altfel, constatarea nulității titlurilor de care beneficia pârâtul, şi din perspectiva fraudei art.4 şi 25 din Legea 10/2001, direct în apelul pârâtului, cu atât mai mult cu cât acesta a fost admis, configurează şi o contradictorialitate între dispozitiv şi considerente în sensul dispoziţiilor art.304 pct. 7 C.proc.civ., în sensul că motivarea hotărârii conduce la o anumită soluţie, însă, în dispozitiv, instanţa s-a oprit la soluţia contrară.

2. Decizia recurată este nelegală pentru motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., deoarece a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 966 C.civ., nefiind îndeplinite condiţiile pentru a fi constatata frauda dispozițiilor art.10 alin.2 și art. 25 din Legea nr.  10/2001.

Consideră că decizia de menţinere a soluţiei de admitere a acţiunii în constatarea nulităţii, formulată pe cale principală, este nelegala, întrucât nu s-a făcut dovada cauzei juridice ilicite a dispoziţiei de restituire nr.1556/2001, nefiind îndeplinite cumulativ cele doua elemente de structură a fraudei la lege, între care intenţia de eludare ori de sustragere de la dispozițiile art.10 alin. 2 din Legea 10/2001.

În examinarea fraudării dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 din perspectiva art. 966 C.civ., instanța de apel nu a diferenţiat regimul juridic al nulităţii de drept comun de cel prevăzut în materia contestaţiei reglementate de Legea nr. 10/2001. Susține că, instanţa de apel a verificat numai una dintre condiţiile fraudei la lege, respectiv încălcarea normei legale, aspect suficient doar în materia nulităţii edictate în procedura contestaţiei prevăzute de Legea nr. 10/2001, fără însă a verifica și condiția cumulativă a faptului dacă părţile, respectiv emitentul actelor de restituire şi beneficiarul lor, au acţionat de conivenţă pentru a eluda prevederile legale. Consideră, astfel, că instanța a stabilit doar formal obiectul cererilor şi temeiul juridic, câtă vreme examenul judiciar, efectiv, nu a distins între condiţiile şi regimul juridic al nulităţii de drept comun şi cele ale contestaţiei din norma specială.

Din această perspectivă, recurentul face referire la o decizie din jurisprudența Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (S. II civ., în decizia nr. 1386/2014), în cuprinsul căreia instanța supremă a reținut că, din punct de vedere structural, frauda la lege conţine două elemente: un element obiectiv (exterior), constând în mijloacele aparent legale care sunt utilizate şi un element subiectiv, care rezidă în intenţia de eludare ori de sustragere de la norma legală aplicabilă, a cărui dovada, în speţa nu a fost făcuta. Astfel, simpla încălcare a prevederilor legale nu reprezintă fraudă la lege, fiind necesar să se facă dovada faptului că părţile au acţionat de conivenţă pentru a eluda prevederile legale şi dovada utilizării unui mijloc/mecanism fraudulos prin care au fost eludate prevederi legale imperative.

De asemenea, recurentul susține nelegalitatea deciziei recurate prin care a fost menținută soluția de admitere a acțiunii în constatarea nulității, formulată pe cale incidentală și conexă, deoarece nu s-a făcut dovada cauzei ilicite a dispozițiilor de restituire nr. 1555 și nr. 1556 din 01.06.2001, câtă vreme la data emiterii actelor nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 10/2001.

Consideră recurentul că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 4 din Legea nr. 10/2001, reținând greșit ca fiind manifestat refuzul nejustificat de soluționare a notificării intervenientului și, pe cale de consecință, ca fiind încălcată obligația de conexare a notificărilor, în procedura administrativă, prevăzută de Legea nr. 10/2001. Consideră că, de vreme ce legea specială nu definește noțiunea de ”refuz nejustificat” de soluționare a notificării, definiția acestei noțiuni trebuie căutată în norma generală, reprezentată de  Legea nr. 554/2004 (art.2 alin.1 lit. i).

Arată că, la data emiterii actelor deduse judecaţii, autoritatea deţinătoare a imobilului, respectiv Agenţia Naţionale pentru Sport, succedată în drepturi de către ministerul intimat, nu era investită să se pronunţe cu privire la notificarea nr.259/2001formulată de intervenient, deoarece din probele administrate rezultă că intimatul-reclamant a trimis la 06.08.2006 către A.N.R.P., în original, notificarea 259/2001, formulata de intervenientul C., astfel încât această notificare nu s-a aflat pe rolul Agenţiei Naţionale pentru Sport, la data de 01.06.2006, când a fost emisa decizia de restituire, dedusă judecaţii, astfel că nu se poate reține nicio culpă a emitentului de vreme ce notificările nu se aflau concomitent pe rolul unității deținătoare pentru a se putea realiza conexarea acestora conform art. 4 din Legea nr. 10/2001.

Valabilitatea titlurilor de restituire nu este afectată de circumstanţele factuale afirmate de către intervenient, cată vreme nu a fost încălcată nicio dispoziţie din Legea nr. 10/2001, la data emiterii dispozițiilor. Astfel, întrucât nu a fost dovedită frauda art.4 din Legea nr. 10/2001, acţiunile în constatarea nulităţii actelor de restituire, care fac obiectul capătului 2 din intervenţia precizată la 26.09.2011 şi capătului 1 din cererea conexă, sunt neîntemeiate, motiv pentru care soluţia instanţei de apel, este nelegala, fiind pronunţată cu aplicare greşita a disp.art.948 şi 966 C.civ.

3. Decizia instanţei de apel este nelegală pentru motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., deoarece este pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşita a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 10 alin.2 din Legea 10/2001, art. 10.3 din Normele metodologice adoptate prin HG nr. 498/2003 şi cu încălcarea art.78 alin. 1 din Legea nr.69/2001.

Din perspectiva dispozițiilor art. 10 alin. 2 din legea nr. 10/2001, recurentul arată că instanţa de apel a reţinut greşit faptul că a fost dovedită existenta unei baze materiale sportive si, pe cale de consecinţa, existența unei amenajări de utilitate publică.

Altfel, deşi se reţine corect starea de fapt, respectiv situaţia degradata, a construcţiilor despre care intimatul-reclamant pretinde ca ar compune o baza materială sportivă, instanţa da o interpretare greşită normei conţinute în art.78 alin.1 din Legea nr. 69/2000, ignorând însăși definiţia acestui concept imobiliar. Instanţa de apel aplică în mod eronat aceasta norma, care stabileşte condiţii de calitate şi destinaţie, pentru recunoaşterea statutului juridic de „bază sportivă", ignorate în evaluarea judecătorească.

Imobilul restituit în natură nu a cuprins, la data emiterii actelor administrative, deduse judecaţii şi nu cuprinde nici la data evaluării judiciare, o bază materială sportivă, întrucât construcţiile pretins asociate acestui concept imobiliar de către instanţa de fond, sunt inutilizabile, așa cum rezultă din ambele rapoarte de expertiza judiciară în specialitatea construcţii, administrate în fața instanţei de fond. Concluziile experţilor judiciari au fost unanime în sensul că "starea construcţiilor de avansată degradare, gradenele fiind în ruină, parţial dărâmate", "construcţiile nefiind, material şi funcţional, corespunzătoare cu normele de concepţie a bazelor sportive". De asemenea, expertul a constatat că: „...starea de întreţinere a construcţiei este nesatisfăcătoare, în sensul că, în lipsa oricăror lucrări de reparaţii şi întreţinere, gradenele şi-au pierdut stabilitatea, fiind rupte, parţial prăbuşite şi, în mod evident, nu pot fi repuse în funcţiune, fiind necesară demolarea lor", iar în raportul de expertiză judiciară efectuat în dosarul nr. x/279/2011 au fost reținute aceleaşi concluzii ale expertului judiciar, cu privire la caracterul demolabil al construcţiilor, toate aflate în ruină. De altfel, situaţia degradată, a construcţiilor despre care intimata-reclamantă pretinde că ar compune o bază materială sportivă a motivat inclusiv iniţierea procedurii de casare, de către ministerul intimat, evidenţiată în fișa mijlocului fix, procedura fiind sistată numai în considerarea existenței acestui litigiu, aspect învederat instanţei de fond de către reprezentantul judiciar, al ministerului şi consemnat în încheierea de şedinţa de la termenul din 02.04.2014. Cu toate că situaţie de fapt este reţinută în hotărârea recurată, deşi imobilul restituit nu îndeplineşte condiţii de calitate şi destinaţie, pentru recunoaşterea statutului juridic de „bază sportivă", instanţa de apel îi conferă acest statut, contrar conceptului avut în vedere de legiuitor din cuprinsul art. 78 alin.1 din Legea nr.69/2000.

Arată recurentul că instanţa de apel interpretează greşit şi dispozițiile art.10.3 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 498/2003, privind reglementarea şi definirea conceptului juridic „amenajări de utilitate publică", deoarece nu orice bun care se bucura de domenialitate reprezintă o amenajare de utilitate publică.

Conceptul juridic „amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale" are în vedere acele suprafeţe de teren, afectate unei utilităţi publice, respectiv suprafeţele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunităţii, şi anume „căi de comunicaţie (străzi, alei, trotuare etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spaţii verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri şi grădini publice, pieţe pietonale şi altele."

Aşadar, condiţia implicit înțeleasă, în sensul legii, pentru ca un imobil să fie exceptat de la procedura restituirii în natură, prin considerarea acestuia ca „amenajare de utilitate publică" este să fie destinat a deservi nevoile comunităţii, la data evaluării notificării de retrocedare a imobilului şi nu în viitor, după zeci de investiţii.

De altfel, starea imobilului de la data notificării a fost constatată de către expert, în etapa administrativă, sens în care s-a stabilit că "tribunele menţionate...sunt într-un stadiu avansat de deteriorare. Terenurile de sport au un minim standard de amenajare sau lipseşte complet". Astfel, consideră că instanţa de apel nu a pronunţat hotărârea în raport de situaţia imobilului de la data emiterii actelor deduse judecaţii, ci în raport de eventualul potenţial al acestuia, după dezafectarea ruinelor care compun în prezent fosta baza sportiva, orice teren fiind susceptibil de a fi afectat unei „utilităţi publice", la nivel teoretic.

Pe terenul restituit se află alei interne ale fostei baze sportive, a căror utilitate este subsumată şi condiţionată de caracterul de accesorialitate la un bun principal, având, în mod evident, drept scop, deservirea tribunelor aflate în stare autodemolabilă, cu structura de rezistenţă compromisă, având valoare patrimoniala negativă, determinată de costul lucrărilor de demolare şi servicii aferente acestora. Acestora li se adaugă ca anexe, magazii aflate în paragina, a căror utilitate şi interes social ar subzista numai în situaţia în care ar fi destinate sa deservească un imobil „principal", în speţă tribunele nefuncționale, în acest sens recurentul apreciind a fi relevante şi concluziile expertului imobiliar, expertul constatând  că "în 44 de ani de existență a construcţiilor n-au fost executate nici lucrări de reparaţii curente şi nici lucrări de reparaţii capitale". De asemenea, în ceea ce priveşte "existenţa şi utilizarea unor amenajări subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militare şi alte asemenea", în speţă, pe teren se află "reţele interioare de apă, canalizare, electrice, gaze naturale, toate deservind baza sportivă". Este vorba de alimentări de utilitate internă, care, la rându-le nu au utilitate câtă vreme deservesc elemente imobiliare aflate în stare de „autodemolare". De altfel, atât alimentarea cu apă, cât şi „reţeaua electrica" identificate prin expertiza Z., sunt simple racorduri la reţeaua publică, realizate de către proprietar, după restituirea imobilului, respectiv în anul 2012.

Consideră că pe terenul în discuţie nu există „amenajări de utilitate publică", fosta bază sportivă fiind, potrivit concluziilor tuturor expertizelor administrate în cauza, în situaţie de „autodemolare şi ruină", aşadar, generatoare numai de costuri de dezafectare, care, în cazul menţinerii hotărârii recurate, vor intra în sarcina comunităţii, având, cu alte cuvinte, consecinţe patrimoniale negative şi nicidecum vreo capacitate de a deservi nevoile acesteia.

Recurentul susține nelegalitatea deciziei recurate și din perspectiva încălcării dispozițiilor art.6 din Legea nr.213/1998, câtă vreme instanța de apel a reținut că imobilul în discuţie este inclus în inventarul domeniului public și nu poate fi restituit în natură.

În speţa, imobilul a intrat în proprietatea statului fără titlu valabil, imobilul nefiind menţionat în Decretul nr. 92/1950, iar în lista fondurilor fixe de la ministerul intimat, care vizează patrimoniul Clubului B. (2006), nu este trecut niciun titlu de dobândire a imobilului. În acest context, interpretând per a contrario dispozițiile art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998, rezultă că, pentru aceste imobile, se poate dispune restituirea în natură. Astfel, câtă vreme imobilele afectate de domenialitate, urmare a unei preluări abuzive, pot fi revendicate de către foştii proprietar, acestea pot fi şi restituite în natură, cu prioritate, dacă sunt incluse în perimetrul de aplicare a legilor special de reparaţie. De altfel, actele de restituire, criticate, au răspuns cerinţelor caracterului reparatoriu al Legii nr.10/2001, natura abuzivă a preluării de către stat fiind constatată irevocabil prin sentinţa nr. 139/C/2004, pronunţata în dosarul nr. x/C/2003, de către Tribunalul Neamţ, în contradictoriu cu intimata-reclamantă.

Totodată, recurentul pretinde că instanţa de apel a reținut eronat că pe tot terenul s-ar afla construcţii și extinde şi aplică, greșit, interdicţia restituirii în natură de la suprafaţa real acoperita de construcţii, de cea 450 mp, la întreaga suprafaţă de 6.968,82 mp. Or, din punct de vedere juridic, sunt considerate construcţii numai acele părţi ale sistemului complex care sunt înregistrate în conturi corespunzătoare construcţiilor, respectiv: fundaţiile şi structurile de susţinere. În speţă, terenurile de sport, avute în vedere de către ambele instanţe, ca fiind reprezentative şi constitutive pentru conceptul de „bază materială sportivă", nu au elemente de „fundaţie" şi „structuri de susţinere", împrejurare în care nu sunt construcţii și, în concluzie, în mod corect nu au fost evaluate de către expertul judiciar X. În acest context, prin hotărârea recurată sunt încălcate şi dispozițiile Decretului nr. 545/1958 şi art.3, 4, 29 din Legea nr. 58/1974, potrivit cărora pentru ca terenurile în discuţie să poată fi considerate "construcţii" și, deci să contribuie la conceptul de „amenajare de utilitate publică", era necesar sa existe autorizaţie de construcţie și, cumulativ, să fi fost incluse în planul de sistematizare de la data edificării lor, caz neincident în speţă.

Consideră recurentul că valoarea „bazei sportive" a fost reţinută eronat de instanța de apel ca fiind relevantă în privinţa imposibilităţii de restituire în natură a terenului retrocedat. Astfel, potrivit adresei din 19.02.2014, ultima evaluare a imobilului a fost efectuată în anul 2003, fiind stabilită valoarea de 194.768 lei, rămasă nemodificată în evidentele contabile ale autorităţii reclamante, până la nivelul anului 2014, când datează „Inventarul bunurilor ce alcătuiesc domeniul public al statului, la data de 23.01.2014". Este, astfel, lipsit de relevanţă juridică trimiterea la aceste concluziile valorice, din moment ce în expertul Z. apreciază că tribunele reprezenta 80% din valoarea totală a pretinsei baze materiale sportive. Acelaşi expert reţine că aceste tribune sunt într-o stare „de degradare majoră a structurii de rezistenţă, în sensul că se află într-o situaţie de precolaps", expertul concluzionând că:„starea tehnică generală a construcţiei este nesatisfăcătoare, în stadiu de autodemolare".

În concluzie, hotărârea instanţei de apel este nelegală, întrucât se fundamentează argumentul valorii de circulaţie a unor construcţii „autodemolabile", ignorând atât raţiunea dispozițiilor art.10 alin.2 din Legea nr.10/2001, cât şi criteriologia prevăzută de art. 10.3 Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, cu consecinţa excluderii de la restituirea în natură a unui imobil pentru care nu s-a făcut nicio dovada că este afectat de „amenajări de utilitate publică".

Decizia instanţei de apel este criticată și sub aspectul dispoziției de menţinere a dispozițiilor sentinţei apelate, cu privire la soluţia de admitere a cheltuielilor judiciare acordate intimatei-reclamante, sens în care se apreciază că decizia a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 274 C.proc.civ.

Susține recurentul că nu a avut nicio culpă în declanşarea prezentului litigiu, întrucât nu a provocat prin fapte proprii acest proces şi nu este partea care a emis actele deduse judecaţii, însăși sarcina citării sale în proces după 15 ani de la momentul la care s-a stabilit irevocabil (sentinţa civilă nr. 139/C/2004 a Tribunalului Neamţ) calitatea de persoană îndreptățită la beneficiul Legii nr.10/2001, fiind excesivă şi disproporţionată. Solicită a se constata conduita ilegală, omisivă, a intimatei-reclamante, care a omis să execute obligaţia pozitivă, de rezultat, privind conexarea notificărilor în procedura Legii nr. 10/2001, cu care a fost, iniţial, investită. Soluţia instanţei de fond tinde, aşadar, la salvgardarea culpei administrative, a intimatei-reclamante, cu consecinţa generării unor sarcini procesuale, cu privire la care nu a avut nicio competenţă sau posibilitate juridică să le preîntâmpine, întrucât nu i-a incubat nicio obligaţie privitoare la procedura de emitere a actelor de proprietate, deduse judecaţii.

Pentru motivele invocate, solicită admiterea recursului și acordarea cheltuielilor de judecată.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate de recurentul-pârât, susceptibile de încadrare în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C.proc.civ., Înalta Curte va constata că recursul este nefondat având în vedere următoarele considerente:

1. În cuprinsul memoriului de recurs, pârâtul a invocat nelegalitatea deciziei atacate motivat de faptul că hotărârea instanţei de apel a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 315 C.proc.civ. privind limitele rejudecării, stabilite prin decizia nr. 1572 din 17.10.2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiție, Secția I civila şi încălcarea excepției privind autoritatea de lucru judecat.

Recurentul a pretins că apelul intervenientului a fost soluționat irevocabil, în al doilea ciclu procesual, fiind respins prin decizia civilă nr. 648/A/2016 a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă, hotărâre care nu a fost recurată de către intervenient, motiv pentru care soluția privind apelul acestuia ar fi întrat sub autoritatea de lucru judecat. Consideră că, sub acest aspect, soluția instanței de rejudecare i-a generat o situaţie mai grea, în propriul său apel, contrar dispozițiilor art. 296 C.proc.civ.

Critica recurentului, deși susceptibilă de încadrare în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C.proc.civ., nu este întemeiată şi nu atrage incidența cazului de casare evocat.

Contrar susținerilor din cuprinsul cererii de recurs, Înalta Curte constată că instanța de apel a procedat corect, în conformitate cu limitele deciziei de casare, pronunțată de instanța de recurs în al doilea ciclu procesual, la analizarea legalităţii sentinței civile nr. 1268/2014 a Tribunalului București, Secția a IV-a civilă, prin prisma rejudecării atât a apelului declarat de pârâtul A., cât și a celor formulate de intervenientul C. și pârâtul Ministerul Tineretului și Sportului.

Sub acest aspect, având în vedere susținerile părților formulate în cauză, Înalta Curte reține faptul că, în ciclul procesual anterior, sentința civilă nr. 1268 din 20.10.2014 a Tribunalului București, Secția a IV-a civilă a fost apelată atât de pârâții Ministerul Tineretului și Sportului și A., cât și intervenientul în interes propriu C. Apelurile declarate în cauză au fost soluționate, în sensul respingerii acestora, prin decizia nr. 648/A din 29.09.2016 a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă. Această din urmă decizie a fost recurată de pârâtul A. care a formulat critici atât în privința soluției dată acțiunii principale, cât și celei dată cererii incidentale și conexe.

Investită fiind cu examinarea criticilor de nelegalitate a deciziei atacate, instanța de recurs a constatat, prin decizia nr. 1572/2017, că instanța de apel nu a răspuns criticilor formulată de pârât cu privire la temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, dar și că temeiul juridic al cererii incidentale și conexe nu a fost lămurit, sens în care a dispus admiterea recursului declarat de pârâtul A., casarea deciziei instanței de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Or, având în vedere dispozițiile art. 311 C.proc.civ., în conformitate cu care hotărârea casată nu are nicio putere, Înalta Curte reține în legătură cu efectele juridice produse, ca urmare a soluției de admitere a recursului împotriva deciziei nr. 648/A/2016, care a făcut obiectul controlului judiciar, că decizia pronunțată de instanța de apel, fiind casată în integralitate, nu a dobândit autoritate de lucru judecat.

Contrar susținerii recurentului pârât, excepţia absolută a nulităţii hotărârii nu i se poate opune principiul non reformatio in pejus în condițiile în care, în conformitate cu dispozițiile art. 315  alin. 3 şi 5 C.proc.civ., prin decizia de casare s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, motivat de împrejurarea că hotărârea atacată nu întruneşte condițiile de validitate din perspectiva lipsei elementelor structurale impuse de dispoziţiile art. 261 pct. 5 C.proc.civ., iar, pe de altă parte, că temeiul juridic al cererilor cu care instanța a fost investită nu a fost lămurit.

În acest context, sub aspectul verificării limitelor cadrului procesual în care a avut loc rejudecarea cauzei, efect al casării deciziei nr. 648/2016 a Curții de apel București și a îndrumărilor dispuse de instanța de recurs, principiul non reformatio in pejus nu este încălcat în speță, în raport de soluția deciziei recurate, deoarece instanța de apel a procedat judicios la examinarea tuturor apelurilor cu care fusese inițial investită, inclusiv a apelului declarat de intervenientul C. împotriva sentinței civile nr. 1268/2014 a Tribunalului București, care viza modul de soluționare a pretențiilor deduse judecății atât din acțiunea principală, cât și din cererea incidentală și conexă.

Procedând la examinarea apelurilor declarate de părți cu interese contrare și, în raport de criticile formulate, pronunțând soluția de schimbare, în parte, a sentinței apelate, ca urmare a admiterii apelurilor declarate atât de pârâtul A., cât și de intervenientul în interes propriu, nu se poate susține, cu temei, că acest procedeu judiciar uzitat de instanța de apel ar fi contrar principiul consacrat de art. 296 teza a II-a C.proc.civ.

 Soluția de anularea a celor două dispoziții de retrocedare, dispusă prin sentința civilă nr. 1268/2014 a Tribunalului București, a fost menținută de instanța de rejudecare motivat de încălcarea dispozițiilor art. 10 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 (sub aspectul greșitei restituiri în natură a terenului litigios), precum și a dispozițiilor art. 4 și 25 din Legea nr. 10/2001 evocate în apelul declarat de C., din perspectiva nerespectării normelor legale care impun soluționarea împreună a notificărilor atunci când restituirea a fost solicitată de mai multe persoane îndreptăţite, coproprietare ale bunului imobil solicitat fără, însă, a recunoaște în rejudecare o cotă suplimentară acestuia din urmă față de cea stabilită de instanța de fond.

În aceste circumstanțe, cum prin decizia recurată mențiunile referitoare la modul de soluționare a capetelor de cerere din acțiunea incidentală și conexă, fundamentate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, au fost înlăturate (acestea subsumându-se unei veritabile contestații formulată în temeiul dispozițiilor legii speciale, temei juridic străin de cel al acțiunii în nulitate formulată pe calea dreptului comun), reiese că, în urma rejudecării cererilor de apel, soluția instanței prin care au fost menținute dispozițiile hotărârii atacate care vizau anularea deciziilor de retrocedare nu poate avea drept consecință decât reluarea procedurii de soluționare, concomitentă, a celor două notificări formulate în procedura reglementată de Legea nr. 10/2001.

De asemenea, nu poate fi primită nici susținerea recurentului potrivit căreia soluția de admitere a apelului intervenientului ar fi străină de motivele de apel ale acestei părți care nu ar fi formulat critici privind încălcarea dispozițiilor art. 4 și 25 din Legea nr. 10/2001 și nici susținerea referitoare la împrejurarea că soluția de admitere a apelului intervenientului ar configura o contradicție, prin admiterea și a apelului pârâtului, în sensul art.304 pct. 7 C.proc.civ.

După cum s-a arătat, în conformitate cu limitele cadrului procesual al investirii sale, instanța de rejudecare, a procedat corect la examinarea cererilor de apel formulate de părțile care au interese contrare, sens în care analizarea legalității hotărârii apelate a fost realizată din perspectiva modului de aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 4 și 25 din Legea nr. 10/2001 invocate în cuprinsul criticilor formulate în legătură cu soluția dată cererilor de intervenție și conexe, ce au fost examinate în corelare cu susținerile intervenientului din cuprinsul celui de al doilea motiv de apel al cererii sale de apel, critici prin care părțile ți-au contestat, reciproc, calitatea de persoane îndreptățite la restituire, invocând un drept exclusiv, derivând din moștenirea autorilor lor.

Subsumat acestui motiv de recurs, pârâtul a susținut și încălcarea dispozițiilor art. 297 C.proc.civ., întrucât instanța de apel a pronunțat o soluție de „schimbare în parte” a sentinței, în loc de „anulare” a hotărârii atacate, soluție care se impunea deoarece, în recurs, s-a constatat că instanța de fond a schimbat temeiul de drept al acțiunilor deduse judecății.

Susținerea recurentului nu poate fi primită, deoarece soluția de anularea a hotărârii apelate se putea dispune, în conformitate cu dispozițiile art. 297 C.proc.civ., doar în ipoteza în care prima instanță nu ar fi judecat în fond acțiunile în anulare cu care a fost investită, pe cale principală, incidentală și conexă, ipoteză care, însă, nu se regăsește în cauză. Or, prin sentința civilă nr. 1268 din 29.10.2014, Tribunalul București a procedat la soluționarea în fond atât a acțiunii principale, cât și a cererii de intervenție în interes propriu și a cererii conexe, circumstanțe în raport cu care instanța de apel a dispus corect, ca urmare a admiterii cererilor de apel declarate de pârât și intervenient, schimbarea soluției atacate și nu anularea acesteia, cum eronat a pretins recurentul.

            2. Printr-un alt motiv de recurs, pârâtul a susținut nelegalitatea deciziei atacate motivat de faptul că soluția, de menținere a dispozițiilor sentinței apelate relativ la nulitatea dispozițiilor de restituire nr. 1555 și nr. 1556 din 01.06.2006, a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor prevăzute de art. 966 Cod civil.

În susținerea acestui motiv de recurs,pârâtul a arătat, în esență, că nu s-a făcut dovada cauzei ilicite a dispoziției de restituire nr. 1556/2006, nefiind îndeplinite, cumulativ, elementele de structură pentru a se constata frauda la lege, între care intenția de eludare ori de sustragere de la dispozițiile prevăzute de art. 10 alin. 2 din Legea nr. 10/2001. Se pretinde că examenul judecătoresc realizat de instanța de apel nu a distins între regimul juridic al nulității de drept comun, de cel prevăzut în materia contestației reglementată de Legea nr. 10/2001 și, astfel, în cadrul acțiunii în anulare de drept comun cu care instanța a fost investită, nu s-a făcut dovada că emitentul actelor de restituire și beneficiarul acestora ar fi acționat într-o conivență frauduloasă pentru eludarea dispozițiile legale. În acest context, recurentul a pretins că nu se poate reține cauza ilicită a actului dedus judecății.

Critica recurentului, deși susceptibilă de încadrare în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., nu este fondată.

            Semnificația juridică a noțiunii de eludare a legii constă în acea încălcare sau nesocotire a dispoziţiilor legale cu prilejul încheierii/executării unui act juridic, ori acea situație în care anumite norme legale sunt folosite nu în scopul în care au fost edictate, ci pentru eludarea altor norme legale imperative, fiind o nesocotire ocultă a legii, prin abaterea unor dispoziții legale de la sensul și spiritul lor; sancțiunea ce intervine în atare ipoteză fiind cea a nulității absolute.

Legea nr. 10/2001 conține nu numai norme de drept procedural, ci și norme de drept substanțial care vizează condițiile de validitate ale actelor emise în aplicarea normelor pe care le cuprinde, cadru normativ în considerarea căruia instanța de apel a identificat și examinat judicios temeiul de drept în raport cu care a realizat verificarea cererilor formulate în cauză vizând fraudarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 prin raportare la dispozițiile art. 966 C.civ.

Contrar susținerii recurentului potrivit căreia instanța de apel nu ar fi procedat și la examinarea condiției fraudei la lege care vizează conivența frauduloasă a părților în eludarea prevederilor legale de la data emiterii actului juridic dedus judecății, Înalta Curte reține că instanța de apel a verificat corect legalitatea actelor contestate atât pe cale principală, cât și incidentală și conexă din perspectiva condițiilor generale de validitate ale actului juridic, respectiv ale dispozițiilor art. 966 C.civ., sens în care a fost judicios reținut, în cadrul raționamentului judiciar expus, încălcarea dispozițiilor imperative înscrise în art. 10 alin. 2, precum și art. 4 și 25 din legea specială, evocate de părți în susținerea cererilor de investire a instanței.

Nulitatea invocată în cauză vizează încălcarea unor norme legale imperative a unor acte juridice emise în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, fiind, astfel, firesc ca examinarea condiției privind cauza juridică, prevăzută de art. 966 C.civ., respectiv frauda la lege, relativ la actele emise în temeiul acestei legi să fie verificate, pe calea dreptului comun, sub aspectul conformității acestora cu condițiile de emitere și validitate impuse de legea specială.

Verificarea, însă, a încălcării normelor imperative în discuţie vizează acte juridice civile unilaterale, în emiterea cărora primarul acţionează ca reprezentant al persoanei juridice, respectiv al unităţii administrativ-teritoriale.

Recurentul-pârât a invocat, în esenţă, faptul că instanţa de apel nu a observat și analizat întreaga operaţiune juridică ce se impunea a fi realizată cu ocazia examinării acțiunii în nulitate de drept comun, respectiv a intenției de eludare a normelor legale aplicabile, adică a conivenței frauduloase dintre emitentul actelor de restituire și beneficiarul acestora. Din această perspectivă, susținerile recurentului nu sunt fondate, deoarece, spre deosebire de actele juridice sinalagmatice, în cazul examinării nulității actelor juridice unilaterale este lipsită de relevanță juridică conivența frauduloasă a părților (relevantă în analizarea cauzei ilicite a actului, nu a fraudei la lege, astfel cum s-a invocat în speță), astfel încât atitudinea subiectivă a beneficiarului actului unilateral este lipsită de importanță, atât timp cât s-a reținut încălcarea imperativului normativ relativ la validitatea actului contestat.

Cum acțiunea în nulitate vizează acte juridice unilaterale, recurentul, în calitate de beneficiar al acestor acte  – fiind cel care se străduiește să păstreze folosul actelor contestate – nu poate pretinde să fie pus la adăpost de efectele nulității actului, de vreme ce, securitatea dinamicii circuitului civil nu impune ca beneficiarul actelor unilaterale să se bucure de aceeași ocrotire ca și cocontractantul de bună credință din actele cu titlu oneros.

Cât priveşte opinia recurentului-pârât relativ la neexaminarea elementului structural subiectiv al fraudei la lege, respectiv cel al intenției de eludare a normei legale aplicabile în raportul juridic dedus judecăţii astfel cum s-a procedat în cuprinsul unei decizii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată într-o speţă similară (decizia nr. 1386/2014, Secția a II-a civilă), acesta nu poate constitui un argument care să conducă la aplicarea, în prezenta cauză, a raţionamentului folosit de instanţa care a pronunţat respectiva decizie de speţă, deoarece practica judiciară nu constituie izvor de drept.

Recurentul a mai pretins greșita reținere de către instanța de apel a încălcării dispozițiilor art. 4 din legea nr. 10/2001, susținând că refuzul nejustificat de soluționare a cererii intervenientului trebuia să-și găsească rezolvare în norma generală, reprezentată de Legea nr. 554/2004.

Contrar susținerilor recurentului, dispoziţiile emise de primari în temeiul Legii nr. 10/2001 nu sunt acte administrative de autoritate, ci acte juridice civile, de vreme ce, în emiterea lor, primarul nu acţionează ca reprezentant al puterii executive locale, ci ca reprezentant al persoanei juridice (al unităţii administrativ-teritoriale) deţinătoare a bunului.

Prin urmare, dispoziţia de restituire având ca emitent primarul nu întruneşte caracteristicile unui act administrativ de autoritate, întrucât nu a fost emisă în regim de putere publică (în soluţionarea unor raporturi bazate pe inegalitate juridică, adică pe subordonarea părţilor, specifică raporturilor administrative), ci este un act de drept privat, respectiv un act juridic civil, mai precis, un act de dispoziţie făcut asupra bunurilor din patrimoniu şi care are valoarea unui titlu de proprietate, ce constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie.

De altfel, caracterul civil al dispoziţiei, emisă de primar conform art. 21 din Legea 10/2001, este conferit și prin dispoziţiile art. 25 alin. 4 din legea specială din care rezultă că un atare act produce efecte în planul dreptului de proprietate născând drepturi cu caracter patrimonial în favoarea persoanei îndreptățite, efecte care împiedica organul emitent să procedeze la revocarea propriei dispoziţii după ce aceasta a fost comunicat persoanei îndreptățite.

În aceste condiţii, dat fiind natura juridică a dispoziției de restituire emisă de primar, în procedura legii speciale, nu poate fi negată, în absența unei dispoziţii legale exprese în acest sens, posibilitatea cenzurării actului pe calea formulării unei acţiuni în nulitate de drept comun, inclusiv de către emitentul actului, parte a raportului juridic astfel creat.

Or, în contextul considerentelor deja expuse, instanța de apel a înlăturat corect apărarea pârâtului axată pe ideea posibilității revocării actului contestat.

Într-adevăr, dispozițiile art. 4.7 teza a II-a din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/2007 (și nu HG nr. 498/2003, abrogată, cum eronat indică pârâtul) stipulează că „în cazul în care, după adoptarea deciziei/dispoziției de soluționare și până la întabularea acesteia, apar alte persoane cu vocație succesorală care au depus în termen cerere de restituire, se va dispune revocarea actului administrativ și emiterea unei decizii/dispoziții conforme cu legea”. Or, textul normativ face referire la noțiunea de revocare, respectiv de posibilitatea unității deținătoare, în calitatea acesteia de emitent, de a revoca actul unilateral, însă după ce actele juridice emise în temeiul legii speciale intră în circuitul civil şi produc efecte juridice, acestea nu mai pot fi revocate de organul emitent.

Odată stabilită, însă, natura juridică - aceea de act juridic civil, determinată, cum s-a arătat, în raport de calitatea părţilor, de poziţia juridică de egalitate a acestora, precum şi de consecinţele juridice produse - nu poate fi negată, în absenţa unei dispoziţii legale exprese în acest sens, posibilitatea promovării acţiunii în nulitate, context în care desfiinţarea actului poate fi dispusă numai de către instanța judecătorească, fie pe calea contestaţiei reglementată de prevederile art. 26 alin. 3 din lege, fie pe calea dreptului comun, astfel cum s-a solicitat prin acțiunea principală, cererea incidentală și conexă. În atare context, este lipsită de relevanță susținerea recurentului referitoare la intabularea în cartea funciară a dreptului său asupra imobilului restituit prin dispoziția nr. 1556/2006, de vreme ce dispoziția emisă în procedura legii speciale poate fi contestată la instanțele judecătorești, în cadrul acţiunilor în anulare sau în constatarea nulităţii, astfel cum s-a arătat în precedent.

            Relativ al modul de aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 10/2001 care statornicesc soluționarea concomitentă a notificărilor formulate de persoanele îndreptățite în privința aceluiași imobil, instanța de apel a reținut corect că eludarea dispozițiilor imperative care consacră soluționarea notificărilor împreună atunci când, pentru același imobil, notificările au fost formulate de mai multe persoane care se consideră îndreptățite atrage sancțiunea nulității. Într-adevăr, cauza de nulitate invocată de intervenient referitoare la eludarea dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 10/2001 vizează obligația stabilită de legiuitor, în sarcina unității deținătoare, în scopul de a verifica și analiza, concomitent, calitatea de persoane îndreptățite la restituire, respectiv a calității acestora de succesori, dar și dreptul de proprietatea asupra bunului notificat.

Or, relativ la procedura de retrocedare a imobilelor preluate abuziv de stat, este cunoscut faptul că aceasta se derulează doar ca efect al parcurgerii procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, care debutează prin depunerea notificării de către persoana îndreptăţită și continuă prin emiterea dispoziţiei prin care unitatea deţinătoare se pronunţă asupra cererii de restituire în natură sau echivalent.

În cazul de față, atât recurentul – pârât, cât și intimatul – intervenient au notificat același imobil, împrejurare care atrage – astfel cum corect au reținut instanțele de fond - incidența dispozițiilor art. 4 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 în conformitate cu care în cazul în care restituirea este cerută de mai multe persoane îndreptăţite coproprietare ale bunului imobil solicitat, fiecăruia dintre solicitanți trebuie să i se recunoască un drept de proprietate corespunzător cotei sale de coproprietate, potrivit dreptului comun. În același sens, sunt și dispoziţiile art. 4.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin HG nr. 250/2007 care stabilesc că „decizia se emite pe numele tuturor”, cu menţionarea cotelor fiecăruia potrivit dreptului comun.

Teza acreditată de recurent potrivit căreia sancțiunea nulității nu ar putea fi aplicată actului jurisdicțional în lipsa unei culpe a emitentului actului, deoarece la data emiterii deciziilor de restituire contestate în cauză (01.06.2006), notificarea nr. 259/2001 formulată de intervenient nu se afla pe rolul Agenției Naționale pentru Sport nu poate fi primită. Instanțele de fond au reținut sancțiunea nulității dispozițiilor de restituire ca urmare a nesocotirii unor norme legale imperative referitoare derularea procedurii administrative de restituire atunci când este cerută de mai multe persoane îndreptățite, coproprietare ale bunului imobil solicitat.

Important este faptul, cum corect a reținut și instanța de apel, că, inițial, cele două notificări au fost adresate și înregistrate în cadrul Primăriei Municipiului Piatra Neamț fiind, astfel, lipsite de relevanță juridică alegațiile recurentului referitoare la împrejurarea că notificarea intervenientul nu ar fi ajuns la unitatea deținătoare din greșeala reclamantei, context care ar exclude existența vreunei culpe a Agenției Naționale pentru Sport în emiterea actelor juridice contestate în cauză, edificator fiind, pentru aplicarea sancțiunii nulității dispozițiilor de restituire, încălcarea obligației de conexare a notificărilor formulate în procedura legii speciale, înscrisă în art. 4 din Legea nr. 10/2001.

Nelegalitatea deciziei atacată a fost susținută de recurent și din perspectiva aplicării și interpretării greșite a dispozițiilor art. 10 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 și art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a legii, adoptate prin HG nr. 250/2005 (și nu HG nr. 498/2003, cum eronat susține recurentul). În susținerea acestui motiv de recurs, pârâtul a arătat că instanța de apel a reținut greșit că imobilul restituit în natură constituia, la data emiterii dispoziției de restituire, o bază materială sportivă și, pe cale de consecință, constituia o amenajare de utilitate publică care ar fi condus la exceptarea imobilul notificat de la restituirea în natură.

Totodată, s-a mai susținut și că dispozițiile înscrise art. 78 alin. 1 din Legea nr. 69/2000 au fost interpretate eronat, deoarece construcțiile care compun conceptul imobiliar se află într-o avansată stare de degradare, parțial construcțiile sunt demolate, astfel încât acestea nu fac posibilă desfășurarea activităților sportive și, deci, nu pot fi considerate „amenajări de utilitate publică” destinate nevoilor comunității.

            Examinând legalitatea deciziei atacate, în raport de situația de fapt reținută în cauză de instanțele de fond, Înalta Curte reține că, deși criticile formulate sunt susceptibile de încadrare în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., susținerile nu sunt întemeiate, decizia instanţei de apel fiind pronunțată ca urmare a unei corecte interpretări și aplicări a dispozițiilor înscrise în art. 10 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, în reglementarea consacrată de la momentul emiterii dispoziției contestate în prezentul litigiu.

În contextul interpretării acestui cadru normativ, instanța de apel a analizat corect dacă terenul litigios este ocupat de construcții și dacă reprezintă un teren liber in accepțiunea dispozițiilor art. 10 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 10/2001, sens în care a procedat judicios la examinarea dispoziției de restituire în natură din perspectiva verificării conformității acesteia cu normele legale referitoare la condițiile de emitere și validitate impuse de actul normativ în temeiul cărora a fost edictată.

Astfel examinarea regimului juridic al imobilului litigios a impus ca verificarea posibilității restituirii în natură a terenului, care a constituit obiectul dispoziției nr. 1556/2006, să necesite examinarea măsurii în care terenul pe care se afla amplasat complexul sportiv se circumscrie sintagmei „teren liber” în sensul dat acesteia prin dispozițiile legale, dat fiind faptul că prevederile alin. 2 al art. 10 consacră explicit, pe cale legislativă, sensul termenului de „suprafață ocupată”, acesta referindu-se, printre altele, la suprafață afectată de amenajări de utilitate publică.

Or, noțiunea de „amenajări de utilitate publică” este definită prin art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/2007, enumerarea lucrărilor din cuprinsul normelor metodologice nefiind una limitativă.

Din situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită de instanțele de fond, care nu mai poate fi reevaluată în recurs în raport de structura art. 304 C.proc.civ., rezultă că terenul care a făcut obiectul dispoziției de restituire în natură este ocupat de terenuri de tenis cu suprafață de zgură și bitum, de un teren de handbal, cu tribunele aferente, accesul între aceste edificii realizându-se pietonal sau auto, prin intermediul unor alei și trotuare. Pentru deservirea acestor terenuri sportive, există edificate încă din momentul dării în funcțiune a unor magazii, vestiare, împrejmuiri din gard de cărămidă și sârmă, cu stâlpi metalici, iluminat nocturn, pentru parte din terenuri, rețele de apă, canalizare, rețele electrice și gaze naturale. În acest context factual, instanța de apel a concluzionat corect că baza sportivă face parte din categoria amenajărilor de utilitate publică.

Contrar susținerilor recurentului, chiar dacă, într-adevăr, parte a părți componente care alcătuiesc baza materială sportivă nu au elemente de fundație, ori o parte a complexului sportiv s-ar află într-o starea de degradare din cauza lipsei lucrărilor de renovare, aceste împrejurări nu înlătură încadrarea bazei materiale sportive în noțiunea de amenajare de utilitate publică, atât timp cât dispozițiile art. 10 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 nu face referire la imobile aflate în stare de degradare sau inutilizabile în conformitate cu destinația lor.

Dimpotrivă, în cauză a fost stabilit faptul că, destinația inițială a bazei sportive a fost păstrată și în prezent, fiind folosită în același scop, dovadă în acest sens fiind și demersul realizat de recurent pentru închirierea unor spații în scopul desfășurării unor activități sportive. Or, în aceste circumstanțe, rezultă că instanța de apel a valorizat și aplicat corect dispozițiile înscrise în art. 78 alin. 1 din Legea educației fizice si sportului nr. 69/2000, conform căruia „baza materială sportivă cuprinde totalitatea terenurilor și spațiilor, precum și amenajările, instalațiile și construcțiile care sunt destinate organizării și desfășurării activității de educație fizică și sport”. 

            Relativ la critica recurentului privind greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, text normativ în considerarea căruia instanța de apel a reținut că imobilul în discuție nu poate fi restituit în natură deoarece ar fi inclus în inventarul domeniului public, Înalta Curte reține că, deși susținerea recurentului este corectă și argumentele instanței de apel nu pot fundamenta soluția de menținere a dispozițiilor sentinței apelate privind nulitatea dispoziției de restituire în natură, critica formulată nu poate conduce la reformarea deciziei atacate, aceasta urmând a fi înlăturată.

Legea nr. 10/2001 consacră un principiu esențial al mecanismului de restituire și anume cel al prevalenței restituirii în natură (art. 1 alin. 1 din lege) și numai cu caracter de excepție, atunci când restituirea în natură nu mai este posibilă, legea stipulează acordarea măsurilor reparatorii în echivalent (art. 1 alin. 2).

De asemenea, art.1 din Lege prevede că sunt supuse restituirii imobilele preluate abuziv de stat, iar în art.2 lit.h) se arată că se restituie orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art.6 alin.1 din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia. Or, din dispoziţiile art.6 al Legii nr.213/1998 rezultă că sunt supuse restituirii în natură imobilele preluate abuziv de către stat, fără să se facă distincţie între imobilele din domeniul public sau privat al statului ori al unităţilor administrativ-teritoriale.

Atât Legea nr. 213/1998, cât şi Legea nr. 10/2001 și Normele sale  metodologice de aplicare, aprobate prin H.G. nr. 250/2007 au în vedere afectaţiunea bunurilor din domeniul public și, în atare context, faptul că imobilul litigios ar fi inclus în inventarul domeniului al statului, nu constituie un impediment la restituirea în natură a imobilului, deoarece apartenenţa imobilului la domeniul public nu împiedică în sine restituirea în natură a imobilului, prin reţinerea,  ca esenţială, a afectaţiunii bunului. Prin urmare, simpla afectaţiune a bunului sau apartenenţa acestuia la domeniul public nu sunt suficiente  pentru a se respinge cererea de restituire în natură a bunului notificat, astfel încât argumentele instanței de apel formulate sub acest aspect vor fi înlăturate.

Soluția recurată, însă, nu se impune a fi reformată deoarece, astfel cum s- reținut în precedent, elementul esențial în raport de care a fost reținută sancțiunea nulității absolute a dispoziției de restituire în natură vizează încălcarea dispozițiilor art. 10 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 și art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a legii, relevant fiind, sub aspectul legalității soluției atacate, împrejurarea că terenul a cărei restituire în natură s-a dispus nu este liber în accepțiunea legii speciale, fiind afectat de „amenajări de utilitate publică”, astfel cum corect s-a reținut prin decizia atacată. Or, acest argument este hotărâtor pentru aplicarea sancțiunii nulității dispoziției de restituire.

            3. Relativ la motivul de recurs care vizează menținerea soluției de acordare a cheltuielilor de judecată în favoarea intimatei-reclamante, recurentul a pretins greșita aplicare a dispozițiilor art. 274 C.proc.civ., deoarece nu a avut nicio culpă în declanșarea litigiului, iar în privința complexității cauzei, reținută de instanța de fond, a arătat că acest caracter a fost determinat de conduita ilegală, omisivă a reclamantei care nu a executat obligația de conexare a notificărilor în procedura reglementată de Legea nr. 10/2001.

            Critica formulată în raport de art. 304 pct. 9 C.proc.civ. nu este întemeiată.

Potrivit art.274 alin.1 C.proc.civ., „partea care cade în pretenţii, va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”.

Din cuprinsul textului legal evocat rezultă că fundamentul obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată îl constituie culpa procesuală, dedusă din sintagma „partea care cade în pretenţii”, context normativ în raport cu care cererea de obligare a pârâţilor și intervenientului la plata cheltuielilor de judecată a fost corect încuviințată.

Astfel, instanța de fond a reținut judicios reținută culpa procesuală a părţilor, respectiv a pârâtului-recurent, ca urmare a admiterii integrale a cererii principale formulată de reclamantul Municipiul Piatra Neamț, prin primar, acesta fiind îndreptățit la recuperarea de la părțile adverse, care au căzut în pretenții, a cheltuielilor de judecată ocazionate de desfășurarea procesului.

În acest context, raportat la culpa procesuală stabilită în cauză, sunt lipsite de relevanță alegațiile recurentului referitoare la criteriile care ar contura, în accepțiunea acestuia, caracterul complex al cauzei. De altfel, referirea instanței de fond la criteriul privind complexitatea cauzei – alături de criteriul privind munca prestată de avocat și onorariul acestuia - a fost realizată în contextul în care a fost examinată solicitarea de reducere a onorariului de avocat, în conformitate cu dispozițiile art. 274 alin. 3 C.proc.civ.

Or, analizarea solicitării privind reducerea onorariului avocațial inclus în cheltuielile de judecată a fost realizată pe baza criteriilor legale înscrise în art. 274 alin. 3 C.proc.civ. și anume cel referitor la munca îndeplinită de avocat, criteriu legal care nu poate fi aplicat decât prin raportare la elemente concrete care circumstanțiază volumul și dificultatea activității prestate de avocat în proces, complexitatea cauzei fiind unul dintre acestea.

În consecință, constatând că motivele de recurs înscrise în art. 304 pct. 5, 7 și 9 C.proc.civ. nu sunt incidente în cauză, decizia recurată fiind pronunțată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale în materie, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 C.proc.civ., a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul A. împotriva deciziei civile nr. 228A/2018 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă.

Relativ la cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată solicitate, prin întâmpinare, de intimatul Municipiul Piatra Neamţ, prin primar, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 247 alin. 1 C.proc.civ., a respins, ca neîntemeiată, solicitarea formulată, întrucât intimatul nu a făcut dovada cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea recursului de față.