Răspundere civilă delictuală. Libertatea de exprimare. Demers jurnalistic. Respectarea principiului bunei-credințe
Cuprins pe materii : Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală
Index alfabetic : dreptul la imagine și reputație
- judecăți de valoare
- bază factuală
- interes public
Convenția europeană a drepturilor și libertăților fundamentale, art. 8, art. 10
Subiectul desfășurării activității unei clinici medicale, cunoscută pe plan local precum și corectitudinea analizelor și investigațiilor medicale efectuate este, fără îndoială, unul de interes public, iar limitele criticii acceptabile sunt mai largi în cazul medicilor care conduc clinici private de sănătate, decât în cazul individului obişnuit.
Afirmaţiile din cuprinsul articolelor în legătură cu faptele imputate reclamantei nu sunt și nu trebuie sprijinite de probe absolute, sau de probele necesare unei anchete judiciare, în condițiile în care au prezentat un minimum de elemente și documente publice care au stat la baza articolelor scrise, lăsând cititorilor posibilitatea de a face propria apreciere asupra faptelor prezentate. Nu s-ar putea concepe ca un jurnalist să poată să emită judecăţi de valoare critice numai sub condiţia de a le putea demonstra realitatea. Judecata de valoare este excesivă doar atunci când este lipsită de orice bază factuală, or, articolele realizate au prezentat opinii despre activitatea clinicii și nu au formulat verdicte juridice. Astfel, pârâții au realizat o investigaţie jurnalistică şi s-au documentat cu privire la caracterul real al informaţiilor, dincolo de doza de exagerare folosită în exprimare pentru a atrage atenţia publicului asupra acestei situaţii.
Secția I civilă, decizia nr. 3949 din 14 noiembrie 2018
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş la data de 28.10.2016, reclamanta A. i-a chemat în judecată pe pârâţii Jurnalul X., B. şi SC C. SPRL, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate încălcarea dreptului la onoare, demnitate, reputaţie profesională, imagine şi viaţa privată, prin formularea, de către pârâţi, a afirmaţiilor denigratoare, defăimătoare, ironice şi mincinoase la adresa reclamantei, să fie obligaţi pârâţii la plata sumei de 500.000 euro, în solidar, şi să fie obligaţi pârâții Jurnalul de Argeş şi B. la prezentarea de scuze publice în ceea ce o priveşte pe reclamantă.
Pârâţii X. şi SC C. SPRL au formulat întâmpinări, prin care au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, iar, pe fond, au solicitat respingerea acţiunii.
La termenul de judecată din 28.02.2017, instanţa a unit cu fondul excepţiile invocate.
Prin sentinţa civilă nr. 237 din 20 iunie 2017, Tribunalul Argeș a respins excepţiile invocate şi a respins acţiunea formulată de către reclamanta A., ca nefondată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta.
La data de 21.09.2017, intimatul Societatea X. SRL a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate ca temeinică şi legală, reluând susţinerile iniţiale.
Prin decizia nr. 3884 din 20 decembrie 2017, Curtea de Apel Piteşti, Secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A., împotriva sentinţei civile nr. 237/2017, pronunţată de Tribunalul Argeș, în contradictoriu cu intimații Jurnalul de Argeș, B. şi S.C. C. S.P.R.L
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta A., invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 6 şi 8 C.proc.civ. şi, solicitând, în temeiul art. 497 C.proc.civ., casarea hotărârii atacate.
În dezvoltarea motivelor de recurs, după o amplă expunere a situaţiei de fapt şi a soluțiilor pronunţate în cauză, recurenta a susținut, în esență, următoarele:
Hotărârea cuprinde motive contradictorii, motiv de recurs reglementat de art. 488 alin. 1, pct. 6 C.proc.civ. În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta s-a raportat la anumite considerente din hotărârea atacate care, în opinia sa, ar fi contradictorii.
Astfel, aceasta susține că sunt greu de conciliat afirmaţiile instanţei de fond, respectiv că pârâţii ar fi prezentat „numai acuzaţii” la adresa apelantei, iar „nu şi certitudini”, respectiv că „reclamanta este acuzată de anumite fapte, iar nu că aceasta este vinovată în mod sigur”, existând o contrarietate de termeni.
În mod similar, din cuprinsul articolelor, instanţa de apel reţine că: „nu ar rezulta o intenţie de vătămare a reclamantei, ci doar s-au expus acuzaţiile ce i se aduc” sau, „respectivele articole nu ar cuprinde decât acuzaţii motivate”; „pretinsa preluare de pe Facebook a mesajelor ce ar fi fost postate de pretinşi pacienţi şi redarea acestora nu denotă rea-credință din partea jurnalistei, pentru că acestea ar fi reprezentat reacţiile cititorilor la articolele sale”; „Limbajul jurnalistic” nu ar fi fost astfel folosit pentru vătămarea sa, ci „pentru atragerea cititorilor”. Nici prezentarea către public a posibilităţii unor erori în analizele medicale nu poate fi apreciată ca o dorinţă de vătămare a recurentei. „Doctrina a observat că, dacă afirmaţia litigioasă este exprimată prin intermediul presei, nu se pot cenzura decât afirmaţiile extrem de grave”.
Recurenta susține că motivarea soluţiei trebuie să fie clară, precisă, fără ambiguităţi, fără concluzii care să nască idea unei duplicităţi şi că nu găseşte răspunsul la întrebarea dacă există aceste expresii acuzatoare, ori nu există şi cum se face distincţia între afirmaţii extreme de grave şi afirmaţii grave sau mai puţin grave.
Instanţa de apel arată că, „Curtea E.D.O a susţinut, în repetate rânduri, că afirmaţii referitoare la fapte determinate, care sunt deci susceptibile de a fi probate, făcute în absenţa oricăror dovezi care să le susţină, nu se bucură de protecţia articolului 10 din Convenţia E.D.O. şi că ziariştilor le revine obligaţia obişnuită de a verifica o declaraţie factuală, aceasta semnificând faptul că trebuiau să se bazeze pe o bază factuală suficient de precisă şi fiabilă, care să poată fi proporţională cu natura şi forţa afirmaţiei lor, având în vedere că, cu cât afirmaţia este mai serioasă, cu atât baza factuală trebuie să fie mai solidă”.
Nu se motivează cum se conciliază această argumentare a soluţiei în apel, atunci când se analizează afirmaţiile din presă, în sensul că se efectuează analize false în clinică, în condiţiile în care ştirea a fost difuzată în temeiul afirmaţiilor administratorului judiciar, fără ca acestuia să i se solicite probe în acest sens.
Există o vădită contradicţie între ceea ce instanţa de apel reţine ca fiind practica comunitară,cu modul în care o transpune la speţa de faţă.
Un alt motiv de recurs s-a raportat la faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.), respectiv a dispoziţiilor art. 10 din CEDO; dispoziţiilor art. 30 din Constituţie; dispoziţiilor legale ce stabilesc atribuţiile administratorului judiciar, prevăzute de Legea nr. 85/2014 republicate şi de Statutul privind organizarea şi exercitarea profesiei de practician în insolvenţă; dispoziţiilor art. 71,72,73,74 şi 1349 şi urm. şi art. 1357 şi urm. Cod civil.
Astfel, conform art. 10 pct. 1 din CEDO, orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, libertatea de opinie, libertatea de a primi sau comunica informaţii. Pct. 2 precizează că exercitarea acestor libertăţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni ca măsuri necesare pentru protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale, pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.
Exercitarea libertăţii de exprimare include obligaţii şi responsabilităţi, a căror întindere depinde de situaţie şi de procedeul tehnic utilizat (Stoll c. Elveţiei), şi „garanţia oferită de articolul 10 jurnaliştilor este subordonată condiţiei ca cei interesaţi să acţioneze cu bună-credinţă, astfel încât să furnizeze informaţii exacte şi demne de încredere, cu respectarea deontologiei jurnalistice”.
Prin hotărârea apelată, prima instanţă nu a arătat în ce modalitate ceea ce s-a scris s-ar circumscrie celor anterior citate, astfel încât reclamantei să nu-i fie lezată demnitatea, reputaţia profesională, imaginea şi viața privată.
Cum se poate reţine că nu i-a fost afectată calitatea de medic, în condiţiile în care, în articole, sunt expresii care făceau trimitere la modalitatea pretins defectuoasă în care şi-ar fi derulat activitatea de medic. Nu poate fi vorba de buna credinţă jurnalistică dacă, în ziar, sunt redate expresii de natură jignitoare la adresa sa, ca medic, fie ele chiar pretins preluate de pe facebook, după cum nu poate fi vorba de profesionalism şi deontologie profesională, atunci când se afirmă că, în Clinica Y., se fac analize false, impactul asupra publicului fiind clar urmărit de cei care au publicat o astfel de ştire, fără nicio dovadă, numai prin prisma afirmaţiei administratorului judiciar.
Nici prima instanţă şi nici instanţa de apel nu au analizat momentele la care se făceau astfel de afirmaţii, ca să coroboreze aceste aspecte cu ceea ce a urmat în procedura insolvenţei, respectiv înlăturarea sa din clinică, schimbarea siglei clinicii, cu motivarea că au apărut articole în presă, pentru a concluziona că nu putea să fie vorba de protecţia reputaţiei sau drepturilor sale, dimpotrivă, este vorba de un demers concertat al administratorului judiciar şi al celorlalţi doi pârâţi, campania de denigrare fiind justificarea înlăturării sale din clinică şi schimbarea siglei clinicii.
Informaţia că în clinică se fac analize false, pe baza celor afirmate de administratorul judiciar, care ar fi constatat că nu erau reactivii necesari, fără o minimă probă, nu poate să constituie o informaţie protejată de art. 10 din CEDO.
Astfel, instanţa de apel nu arată „ce bază factuală” a stat la baza acestei „ştiri” din ziar, în afara simplei afirmaţii a administratorului judiciar. Or, pentru că acesta încheiase un contract de colaborare cu o altă clinică medicală (Clinica Q.), pentru efectuarea analizelor probelor recoltate în incinta clinicii SC Y. SRL, prin publicarea unei astfel de ştiri, şi-a acoperit încă un abuz, întrucât reactivii din clinica SC Y. SRL au fost lăsați să expire, ei fiind identificaţi de către administratorul judiciar SP D. SPRL, (ce a funcţionat în această calitate în luna februarie 2017), în incinta clinicii (a se vedea inventarul de la 07.02.2017, semnat şi de C. SPRL, promotorul articolelor din ziare).
A prezentat şi în cererea de chemare în judecată şi în apel contextul în care pârâţii au procedat la denigrarea sa, scopul acestei denigrări fiind acela ca reclamanta să fie exclusă din clinica în care i-a fost interzis accesul atât ca medic, cât şi ca asociat, impactul fiind major, întrucât tuturor pacienţilor săi li se spunea de către administratorul judiciar E. că i s-a interzis accesul în clinică pentru faptele săvârşite şi descrise în ziare, cererile de drept comun, atât în privinţa accesului în clinică, cât şi în privinţa desfacerii contractului său de muncă formând încă obiectul unor dosare aflate în derulare la Tribunalul Argeş, toată această atmosferă creată în jurul său prin intermediul ziarelor ajungând şi la cunoştinţa magistraţilor şi a personalului auxiliar din instanţe. În plus, acestea sunt aspecte de natură să nu-i mai garanteze imparţialitatea judecătorilor, în condiţiile în care motivele ce stau la baza înlăturării sale din clinică sunt chiar denigrările din presă, declanşate la iniţiativa administratorului judiciar, cauze în care acesta este parte.
Că au avut un astfel de efect aceste articole în ziare o demonstrează faptul că a fost nevoită să formuleze cerere de recuzare a unei grefiere de la Tribunalul Specializat Argeş, care, în incinta acelei instanţe, comenta aceste articole, prezentându-le ca ştiri veridice, aceasta făcând afirmaţii publice la adresa calităţii sale de medic şi a activităţii derulate în clinică. După promovarea cererii sale de recuzare, grefierul s-a abţinut, astfel că, instanţa a luat act de cererea de abţinere.
Prin modul în care a fost soluţionat apelul, instanţa a încălcat normele legale, pe care doar le-a enunţat, fără să observe că există o prejudiciere gravă a dreptului la onoare, demnitate, reputaţie profesională, imagine şi viață privată.
În acest sens, recurenta a arătat că este medic, doctor în medicină, cu o experienţă de peste 34 ani în profesie, fără să fi fost sancţionată vreodată pentru malpraxis. Prin modul în care s-a acţionat, scopul fiind acela de a se distruge clinica, iar aceasta era posibil prin denigrarea şi înlăturarea sa din clinică, astfel încât s-a ajuns la încetarea activităţii clinicii, încă din martie 2017, şi afectarea gravă a imaginii sale de medic. Aşadar, impactul articolelor din ziare, articole generate de administratorul judiciar E. şi publicate de ceilalţi doi pârâţi, a fost major.
Instanţa de apel a reţinut, în ceea ce îl privește pe administratorul judiciar C., prin E., că, prin furnizarea datelor aflate la dispoziţia sa, nu i s-a creat un prejudiciu de imagine, ci acesta şi-a exprimat doar opiniile în ceea ce priveşte activitatea sa de manager. Mai reţine instanţa de apel că administratorul judiciar nu ar fi făcut altceva decât să prezinte situaţia de fapt, așa cum ar fi perceput-o acesta.
În cererea de apel a criticat soluţia primei instanţe din acest punct de vedere, arătând că nu putea fi vorba de expuneri ale administratorului judiciar sau constatări ale acestuia date publicităţii în limita atribuţiilor sale prevăzute de Legea nr. 85/2014 şi de Statutul privind organizarea şi exercitarea profesiei de practician în insolvenţă, cu trimitere la o speţă ce viza calitatea de avocat.
Jurnalul de Argeş l-a citat pe numitul E. cu titulatura de avocat, deşi acesta nu are o astfel de calitate. Dar chiar şi în condiţiile în care ar fi avut-o, în cauza privind pe SC Y. SRL, este administrator judiciar. Sunt două profesii care au reguli normative de desfăşurare total diferite, prevăzute în acte normative diferite. Această critică nu a fost analizată de instanţa de apel.
A arătat în apel că pârâta B. este autoarea articolelor publicate de pârâtul Jurnalul de Argeş, ei fiind cei care au adus la cunoştinţa publică denigrările aduse de pârâta C., prin reprezentant E., de cele mai multe ori, articolele citând spusele reprezentantului ultimei pârâte.
Administratorul judiciar nu s-ar putea apăra şi nici instanţa nu ar putea reţine că acesta ar fi acţionat în limitele atribuţiilor sale legale, întrucât ieşirea acestuia în presă, depăşeşte cadrul legal în care acesta trebuie să acţioneze. În acest sens, a fost menţionat conţinutul art. 11 din Statutul privind organizarea şi exercitarea profesiei de practician în insolvenţă şi art. 3 din Codul privind Conduita Etică, republicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 33 din 15/01/2015, care reglementează principiile fundamentale care trebuie să fie respectate de către practicianul în insolvenţă în conduita lui, în relaţiile profesionale cu ceilalţi.
În raport de dispoziţiile legale citate a concluzionat că, prin modalitatea în care a procedat, chiar de la deschiderea procedurii, administratorul judiciar a acţionat dincolo de limitele şi competenţele sale profesionale, în ceea ce o priveşte, procedând la denigrarea sa în presă, pentru a avea o justificare în eliminarea sa din clinică, aducându-i grave prejudicii morale şi materiale, aducând şi clinica în pragul falimentului.
Dacă există dosare pe rolul instanţelor, care este justificarea ca acestea să fie făcute publice şi, dacă se citează din aceste cauze, de ce se citează selectiv, de ce nu se observă că, atunci când face referire la Raportul ANAF, de ex., se putea cita şi care este motivarea cererii sale, atunci când afirmă că acţiunea în atragerea răspunderii sale patrimoniale, în calitate de fost administrator social al SC Y. SRL, face obiectul dosarului nr. x/1259/2016/a4 al Tribunalului Specializat Argeş, are la baza un Raport cauzal emis la 30.05.2016 de administratorul judiciar E., reprezentant al SP C. SPRL, bazat pe Raportul de inspecţie fiscală din 02.06.2016, ambele rapoarte fiind identice în proporţie de peste 80%.
Faţă de aspectele relevate, ce rezultă cu prisosinţă dintr-o analiză corespunzătoare a cauzei, este mai mult decât evidentă încălcarea dispoziţiilor art. 71, 72, 73, 74 şi 1349 şi urm. şi 1357 şi urm. C.civ.
Nu se poate reţine că nu i-ar fi fost încălcat dreptul la viața privată, dreptul la demnitate şi la propria imagine, astfel cum sunt edictate de disp. art. 71, 72, 73 C.civ., în modalitatea în care disp. art. 74 C.civ. reglementează atingerile aduse vieţii private.
Este suficient să se analizeze faptele descrise în cererea de chemare în judecată, în cronologia derulării lor, pentru a se ajunge la concluzia că nu este vorba de „cea mai uşoară culpă”, ci de o vădită intenţie a administratorului judiciar, în complicitate cu ceilalţi doi pârâţi, care au pornit campania de denigrare în presă (câte un articol în fiecare zi de miercuri), pentru ca, ulterior, administratorul judiciar să aibă motive să fie dată afară din clinică, să pună pază dublă şi să schimbe sigla clinicii, întrucât au apărut articole în presă.
Prin rezoluţia din data de 26 martie 2018, s-a dispus comunicarea cererii de recurs intimaţilor, cu menţiunea de a depune întâmpinare, precum şi efectuarea celorlalte formalităţi de comunicare menţionate în dispoziţiile art. 490 alin. 2 C.proc.civ.
Intimata Societatea X. SRL a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei atacate, reluând susţinerile iniţiale.
Intimata SC C. S.P.R.L a solicitat instanţei respingerea recursului formulat de către A., în principal, ca nul şi inadmisibil, iar în subsidiar, ca nefondat.
Prin încheierea din camera de consiliu de la 10 octombrie 2018, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 3884/2017, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, Secţia I civilă și a stabilit termen de judecată la data de 14 noiembrie 2018, în şedinţă publică, cu citarea părților.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și în raport de dispozițiile legale interne și convenționale, precum și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, relevante în această materie, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede:
Recurenta reclamantă a criticat decizia atacată prin prisma dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C.proc.civ., apreciind că hotărârea cuprinde motive contradictorii, din perspectiva faptului că instanța de apel a reținut, în mod contradictoriu, în considerentele hotărârii pronunțate, că sunt prezentate „acuzații”, iar nu „certitudini”, că reclamanta „este acuzată de anumite fapte, iar nu vinovată în mod sigur”.
Sub un prim aspect, trebuie subliniat că evaluarea îndeplinirii obligației de motivare a unei hotărâri judecătorești, impusă atât de dispozițiile procesual civile, cât și de dispozițiile convenționale, se realizează global, analizând întreaga hotărâre judecătorească care expune raționamentul juridic ce determină soluția pronunțată în cauză, iar nu analizând sintagmele folosite, extrase din context și dându-le o anumită conotație subiectivă.
Or, realizând această evaluare, nu poate fi reţinută critica privind motivarea contradictorie a hotărârii apelate, întrucât, invocând hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia libertăţii de exprimare, reglementată de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, contrapusă dreptului la ocrotirea vieţii private, reglementată de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanţa de apel nu a făcut decât să enunţe standardele de protecţie pe care jurisprudenţa europeană le-a stabilit în ceea ce priveşte ocrotirea drepturilor şi libertăţilor în această materie, descriind care sunt limitele pe care, în exercitarea libertăţii de exprimare, jurnalistul le poate atinge, fără a se considera că încalcă dreptul la viaţă privată, onoare şi demnitate a unei persoane, subiect al investigaţiei jurnalistice.
După fixarea limitelor analizei, instanţa de apel a procedat în mod concret la verificarea respectării acestora în litigiul dedus judecăţii, potrivit criteriilor de apreciere dezvoltate de jurisprudenţa enunţată, reţinând, din conduita jurnalistică, elementele necesare de natură a-i susţine concluzia.
Astfel, tocmai în respectarea acestor principii care reglementează faptul că jurnaliștii sau orice alte persoane trebuie să se abțină de la a pronunța verdicte de vinovăție cu privire la anumite persoane ce se află în derularea unei anchete penale sau în desfășurarea unor litigii de altă natură, cum este ipoteza speței, instanța de apel a reținut că în articolele de ziar supuse analizei nu sunt enunțate certitudini privind vinovăția reclamantei, ci sunt expuse doar alegații privind activitatea sa managerială la Clinica Y., ce urmează a fi verificate de instituțiile abilitate.
Prin urmare, nu se poate reţine existența unei motivări contradictorii a soluţiei pronunţate, în condiţiile în care instanţa de apel şi-a prezentat argumentele de fapt şi de drept pentru care a considerat că nu există o faptă ilicită a jurnalistei B. sau a intimatei C. SPRL care să atragă declanşarea mecanismului răspunderii civile delictuale împotriva acestora.
În același sens, instanța de recurs apreciază că interpretarea într-o altă modalitate decât cea agreată de recurenta reclamantă a elementelor bazei factuale, ce va fi analizată din perspectiva celui de-al dolea motiv de recurs, nu echivalează cu o motivare contradictorie, în sensul prevăzut de art. 488 pct. 6 C.proc.civ..
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C.proc.civ., recurenta a arătat că instanţa de apel, printr-o greşită aplicare a prevederilor normative incidente în cauză, a reţinut legitimitatea anchetei jurnalistice şi respectarea de către intimaţi a obligaţiilor care le revin, conform deontologiei profesionale, deşi, în cuprinsul articolelor menţionate, s-a produs o defăimare publică în ceea ce o priveşte, prin prezentarea într-o manieră neconformă cu realitatea, agresivă şi vehementă, a modului în care s-a desfăşurat activitatea clinicii pe care o conducea.
O astfel de critică impune a se analiza în ce măsură libertatea de exprimare a ziariştilor şi de informare a publicului, garantată de art.10, încalcă dreptul la viaţă privată a reclamantei, ocrotită de art. 8 din Convenţie, în cadrul căreia este inclus şi dreptul la imagine și reputaţie. Or, atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au examinat cauza din perspectiva echilibrului între cele două drepturi, deopotrivă garantate, verificând dacă, prin publicarea articolelor încriminate, intimaţii s-au plasat în afara limitelor de protecţie oferite de art. 10, cu consecinţa încălcării art. 8 al Convenţiei.
Reperele rezultate din jurisprudenţa Curții Europene a Drepturilor Omului în această materie vizează distincţia ce trebuie operată între fapte şi judecăţi de valoare, echilibrul dintre libertatea de exprimare şi dreptul la reputaţie, existenţa unei baze factuale, atunci când se impută fapte determinate, şi, în cazul emiterii unor judecăţi de valoare, verificarea informaţiilor şi existența dreptului la replică, buna - credinţă în demersul jurnalistic şi doza de exagerare şi provocare admisibilă, tipul de discurs, natura subiectului expus, persoana vizată.
În analiza realizată, corect s-a reţinut că presa are datoria de a alerta publicul atunci când are informaţii de interes general, însă când acestea implică în mod direct persoane şi fapte determinate trebuie să furnizeze o bază factuală suficientă şi să aibă în vedere contextul public în care acţionează persoana vizată şi natura împrejurărilor ce fac obiectul articolelor. Pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenţie, o atingerea a reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să cauzeze un prejudiciu real victimei prin încălcarea dreptului acesteia la respectarea vieţii private.
Este de necontestat, iar instanţele de fond au afirmat deja, că potrivit jurisprudenţei Curţii Europene, deşi nu trebuie să depăşească limitele ce ţin, în special, de protecţia reputaţiei şi drepturilor persoanei, în îndeplinirea sarcinii de a comunica informaţii şi idei asupra unor chestiuni de interes general, jurnaliştii sunt protejaţi de art. 10 din Convenţie, chiar dacă nu pot face proba verităţii, dacă se dovedeşte că au acţionat cu bună-credinţă, pe baza unor afirmaţii credibile. Inexactitatea parţială a faptelor prezentate nu exclude protecţia art. 10, dacă jurnalistul nu a acţionat cu rea –credinţă, iar subiectul este de interes public.
Or, în cauză, instanța de recurs apreciază că subiectul desfășurării activității unei clinici medicale, cunoscută pe plan local, și, implicit, al corectitudinii analizelor și investigațiilor medicale este, fără îndoială, un subiect de interes public, că jurnaliștii în articolele realizate au prezentat opiniile administratorului societății, conturate pe baza unor documente pe care acestea le-a prezentat organelor abilitate, dar și ale pacienților care fuseseră subiecții unor investigații medicale la acea clinică sau care erau indignați de posibilitatea ca analizele medicale efectuate într-o asemenea clinică să fi fost falsificate sau realizate pe baza unor reactivi expirați, i-au oferit recurentei posibilitatea dreptului la replică, pe care aceasta l-a refuzat, alegând să folosească declanșarea procedurilor judiciare pentru a-și proteja drepturile pretins încălcate, astfel încât a fost respectat principiul bunei credinţe în realizarea demersului jurnalistic, cu consecința că acesta se bucură de protecţia conferită de art. 10 din Convenţie.
În plus, trebuie reţinut că afirmaţiile intimaţilor în legătură cu faptele imputate reclamantei nu sunt și nu trebuie sprijinite de probe absolute, sau de probele necesare unei anchete judiciare, câtă vreme aceștia au prezentat un minimum de elemente și documente publice care a stat la baza articolelor scrise, astfel încât intimaţii au fost de bună-credinţă, lăsând cititorilor posibilitatea de a face propria apreciere asupra faptelor prezentate.
Instanţa de apel, contrar susținerilor recurentei, nu s-a rezumat la o aplicare strict formală a principiilor libertăţii de exprimare, ci a analizat criteriile de apreciere a limitelor criticii acceptabile prin raportare la calitatea persoanei, contextul în care sunt redactate articolele, interesul public pentru tema dezbătută, existenţa bazei factuale minime, raportul între judecata de valoare şi situaţia faptică, doza de exagerare a limbajului jurnalistic, pe măsura indignării produse, concluzionând că s-a respectat cu bună - credinţă deontologia profesională, jurnaliştii prezentând opiniile reprezentantului administratorului judiciar al societăţii aflate în procedura insolvenței, extrase din dosarele aflate pe rolul instanţei, deci într-o fază publică a acestora.
Deşi este reală susţinerea recurentei, în sensul că art. 10 nu acoperă informaţii false şi denigratoare, în cauză, conţinutul articolelor, prin prisma probatoriului administrat, nu a fost considerat ca atare. S-a apreciat că maniera de redactare a articolelor nu excede limitelor acceptabile, că afirmaţiile jurnalistice nu sunt lipsite de bază factuală, au un suport probatoriu, nefiind efectuate exclusiv într-o campanie media de denigrare îndreptată împotriva reclamantei.
În acest context, instanța de recurs apreciază că concluziile instanţei de apel rezultate în urma interpretării probatoriului administrat și care constituie baza factuală în cauză nu mai pot fi cenzurate pe calea recursului, cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată exclusiv pentru motive de nelegalitate, iar nu și de netemeinicie.
De asemenea, instanţa de apel a reţinut că limitele impuse demersului jurnalistic în cazul concret al unui subiect de interes general sunt mai largi, astfel că publicarea articolelor poate fi justificată, în condiţiile respectării principiului bunei - credinţe şi a obligaţiei de verificare şi informare corectă şi obiectivă, condiţii apreciate a fi fost îndeplinite în cauză.
În acest context, Înalta Curte apreciază ea însăşi că limitele criticii acceptabile sunt mai largi în cazul medicilor care conduc clinici private de sănătate, decât în cazul individului obişnuit, iar, pe de altă parte, nu se poate reţine că ceea ce a fost prezentat publicului, desfășurarea activității unei astfel de clinici, reprezintă un aspect ce ţine strict de viaţa privată a persoanei, ci este un subiect de interes public.
Recurenta-reclamantă, chiar dacă nu are statutul unei persoane publice, nefiind cunoscută la nivel național, pe plan local, se bucură de o anumită notorietate, prin prisma profesiei sale și a domeniului în care activează. Astfel, pentru o persoană activă în domeniul public, interesul mai mare cu privire la o eventuală faptă sau conduită care poate alerta persoanele interesate este justificat, reţinându-se, corelativ, o toleranţă mai mare faţă de mijloacele utilizate în dezbateri.
Prin urmare, caracterul notoriu pe plan local al persoanei implicate, combinat cu subiectul acestei investigaţii jurnalistice, investigație desfășurată, de asemenea, pe plan local, justifică, în cauză, interesul publicării articolelor, și aceasta nu poate fi considerată o campanie de denigrare concertată, aşa cum pretinde recurenta.
În concluzie, nu poate fi admisă teza că jurnaliștii ar fi acreditat ideea vinovăţiei penale a reclamantei, ci scopul a fost acela de a atrage atenţia asupra subiectului apreciat a fi de interes public, aspect ce se circumscrie exerciţiului libertăţii jurnalistice. Astfel, opiniile jurnalistice nu trebuie interpretate din punct de vedere juridic, pentru că jurnaliştii nu au o pregătire calificată în acest domeniu, ci ele trebuie privite prin prisma investigaţiei jurnalistice.
În acelaşi sens, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene, în aplicarea art. 10 din Convenţie, însuşită de instanţa naţională, libertatea de exprimare acoperă nu numai informaţiile sau ideile care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive sau indiferente, ci şi pe acelea care ofensează, şochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populaţiei.
În acest context, nu s-ar putea concepe ca un jurnalist să poată să emită judecăţi de valoare critice numai cu condiţia de a le putea demonstra realitatea. Judecata de valoare este excesivă doar atunci când este lipsită de orice bază factuală, situaţie ce nu se regăseşte în speţă. Articolele realizate au prezentat opinii despre activitatea clinicii și nu au formulat verdicte juridice. Astfel, jurnaliştii au realizat o investigaţie jurnalistică şi s-au documentat cu privire la caracterul real al informaţiilor, dincolo de doza de exagerare folosită în exprimare pentru a atrage atenţia publicului asupra acestei situaţii. Este adevărat că distorsionarea realităţii operată cu rea - credinţă poate să depăşească limitele criticii acceptabile însă, în prezenta cauză, s-a reţinut că reclamanta nu şi-a putut dovedi susţinerea că scopul acestor articole ar fi fost acela de satisfacere a unui interes particular al ziariștilor sau al administratorului judiciar într-o campanie mediatică de defăimare şi discreditare a sa şi a familiei sale.
În concluzie, calificând discursul jurnalistic, se apreciază, raportat la atitudinea subiectivă a intimaţilor, că acesta nu a fost formulat cu rea - credinţă şi că nu au fost depăşite limitele libertăţii de exprimare, neputându-se reţine astfel critica recurentei privind încălcarea principiului bunei - credinţe.
Se impută, de asemenea, instanţei de apel că nu a ţinut cont de împrejurarea că informaţiile redate în articol nu au o bază factuală reală, faptele fiind prezentate voit denaturat, că jurnaliştii nu au făcut verificări, bazându-se doar pe ce a afirmat administratorul judiciar al clinicii. În plus, aceste susţineri se impuneau a fi prezentate ca opinii, nu cu un caracter de adevăr absolut.
Cum s-a menţionat anterior, deşi presei îi este tolerată o oarecare doză de exagerare sau chiar de provocare, jurnaliştii trebuie să îndeplinească obligaţia deontologică de a verifica în prealabil, în mod rezonabil, susţinerile publicate şi de a solicita un punct de vedere persoanei vizate de conţinutul articolului.
Înalta Curte apreciază, în acord cu instanțele fondului, că, în cauză, jurnaliştii s-au preocupat să verifice veridicitatea şi fiabilitatea afirmaţiilor făcute, cu mijloacele specifice demersului jurnalistic. Cu privire la rigurozitatea verificărilor, astfel cum s-a arătat anterior, nu întotdeauna, când se fac afirmaţii referitoare la fapte, este necesar să se dovedească adevărul acestora, nefiind efectuate în cadrul unei anchete penale, ci este suficientă să fie menţionate împrejurări care oferă indicii temeinice în acest sens.
Împrejurarea că elementele investigaţiei au fost prezentate în cuprinsul mai multor articole, informaţiile nefiind obţinute în totalitate anterior declanşării campaniei de presă, nu poate fi considerată o încălcare a normei deontologice.
În concordanţă cu aprecierea instanţei de apel, se reţine că intimații nu au formulat, în concluziile articolelor, verdicte de vinovăţie penală, rolul pe care şi l-au asumat fiind de a alerta opinia publică atunci când au apreciat că deţin informaţii despre posibile nereguli privind activitatea unei clinici medicale, fără să a li se putea impune să dispună de mijloacele de probă pe care le administrează organele judiciare în stabilirea săvârşirii unei fapte penale.
Mai mult, se poate observa că în articolele imputate se face precizarea că SC C. S.P.R.L., administratorul judiciar al SC Y., a sesizat Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor în legătură cu operațiunile financiare efectuate de persoana fizică A., în calitatea sa de asociat și administrator al societății, jurnalistul citând explicațiile administratorului judiciar care face referire la procese - verbale de inspecție fiscală întocmite de AJPF Argeș, balanțe lunare de verificare fiscală; că a fost sesizat, de asemenea, Colegiul Medicilor pentru a se verifica declarația salariatei F. privind rezultatele unor analize medicale care nu au fost lucrate, societatea neavând reactivii necesari, rezultate care însă erau validate de recurenta A., cu parafa unui alt medic; că s-a formulat și o plângere penală împotriva acesteia la DIICOT Pitești; toate aceste documente fiind publice și conturând baza factuală necesară pentru investigația jurnalistică.
Se impută și faptul că articolele publicate sunt de natură să afecteze autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești în litigiile dintre părți, făcându-se referire la o situație concretă de fapt privind formularea unei cereri de abținere de către o grefieră a Tribunalului Argeș, cerere de abținere, de altfel, admisă. În acest sens, recurenta nu arată în ce fel au fost interpretate și aplicate greșit dispozițiile legale incidente, atunci când instanța de apel a considerat, în acord cu dispozițiile legale privind regimul probelor, că articolele de presă nu pot fi reținute nici măcar ca probe în procesele privind insolvența societății, iar soluțiile se pronunță de instanță în baza legii și a dovezilor, iar nu a unei anumite campanii jurnalistice. Mai mult, în ipoteza în care recurenta reclamanta va avea îndoieli privind absența imparțialității instanțelor învestite cu soluționarea cauzelor în care este parte, va putea utiliza pârghiile legale, dar acesta nu poate constitui un motiv de reformare a hotărârii atacate în prezentul litigiu.
În același sens, trebuie reținut că, în dezvoltarea motivelor de recurs, nu se critică în mod expres modalitatea în care a fost tratată de către instanța de apel problema publicării fotografiilor recurentei reclamante, despre acest aspect făcându-se referire doar în expunerea situației de fapt, în cadrul unor interogații retorice ale recurentei, neîncadrabile în nici unul dintre motivele de nelegalitate reglementate exhaustiv de art. 488 C.proc.civ., astfel încât, în raport de limitele învestirii instanței de recurs, nu se impune o analiză distinctă a acestui aspect.
În ceea ce priveşte împrejurarea că, în cuprinsul cererii de recurs, recurenta face referire la atribuțiile legale ale administratorului judiciar și la încălcarea acestora, precum și la aspecte de fapt concretizate în interzicerea accesului său în clinică, excluderea din clinică, unde a fost pusă pază dublă, schimbarea siglei clinicii, instanţa de recurs apreciază că aceste aspecte exced analizei prezentului litigiu, în raport de limitele învestirii, fixate prin cererea de chemare în judecată, de competențele instanței civile, precum și de natura căii de atac a recursului.
Astfel, din analiza conținutului cererii de chemare în judecată, se poate constata că obiectul acesteia era exclusiv antrenarea răspunderii civile delictuale pentru campania de denigrare dusă de intimați împotriva recurentei reclamante, iar nu pentru îndeplinirea defectuoasă a sarcinilor impuse de lege de către administratorul judiciar al debitoarei SC Y. SRL, prin reprezentantul său E., care nu a fost chemat în judecată în nume propriu și nu are calitatea de intimat pârât în această cauză.
Or, în cererea de apel, ca și în cererea de recurs, invocându-se nerespectarea art. 11 din Statutul privind organizarea şi exercitarea profesiei de practician în insolvenţă, precum și a art. 3 din Codul privind Conduita Etică, se tinde la schimbarea cauzei juridice, ceea ce nu este permis în considerarea dispozițiilor art. 478 alin. 3 C.proc.civ., care prevăd că, în apel, nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi și art. 494 C.proc.civ. care statuează că dispozițiile de procedură privind judecata în apel se aplică și în instanța de recurs în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta secțiune.
În acest context, trebuie subliniat, raportat la una dintre criticile enunțate de recurenta reclamantă, conform căreia Jurnalul X. l-a citat pe E. cu titulatura de avocat, deși acesta nu are o asemenea calitate, aspect pe care instanța de apel nu l-ar fi analizat, critică de asemenea neîncadrată de recurenta reclamantă, asistată de apărător ales, în motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 C.proc.civ., că nu are nici o relevanță asupra soluției dispusă în cauză, calitatea lui E. de avocat sau doar de administrator judiciar, câtă vreme opiniile sale au fost analizate de către instanța de apel în raport de conținutul lor și de documentele ce au stat la baza formulării lor, iar nu în raport de atribuțiile pe care le-ar fi avut în calitate de avocat.
În fine, se impută instanţei de apel că nu a analizat prejudiciul moral suferit de recurentă legătura de cauzalitate cu fapta ilicită și vinovăția intimaților care ar trebui să răspundă pentru cea mai ușoara culpă.
Este adevărat că angajarea răspunderii civile delictuale pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie, astfel cum este reglementată de art. 1357 şi urm. din Codul civil, presupune existenţa cumulativă a patru condiţii sau elemente constitutive: existența unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia autorului faptei ilicite.
Însă, dat fiind caracterul cumulativ al condiţiilor ce se impun a fi îndeplinite pentru declanşarea mecanismului răspunderii civile delictuale, de vreme ce s-a constatat inexistenţa caracterului ilicit al faptei, devine lipsită de relevanţă analiza celorlalte condiţii, sens în care nu se poate reproşa instanţei de apel o astfel de omisiune.
În plus, nefiind îndeplinite condițiile antrenării răspunderii pentru fapta proprie în persoana jurnalistei intimate B., nu poate fi atrasă nici răspunderea comitentului SC X. SRL pentru fapta prepusului, instituție reglementată de art. 1373 Cod civil.
În același sens, este de netăgăduit că sancţionarea jurnaliştilor şi a administratorului judiciar a societăţii împotriva căreia s-a declanşat procedura insolvenţei, în temeiul răspunderii civile delictuale, astfel cum solicită recurenta reclamantă, reprezintă o ingerinţă în dreptul la liberă exprimare, garantat de articolul 10 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și articolul 30 din Constituția României.
Pentru impunerea, pe cale jurisdicţională, a unei asemenea ingerinţe, cu titlu de sancţiune civilă, în cauză, trebuie verificat dacă ingerinţa este prevăzută de lege, condiție îndeplinită întrucât instituţia răspunderii civile delictuale este reglementată de art. 1349 și urm. Cod civil, dacă este justificată de un scop legitim - dreptul la reputaţie a persoanei criticate reprezentând un asemenea scop, dacă este necesară într-o societate democratică, respectiv dacă corespunde unei nevoi sociale imperioase.
Analizând aceste elemente în cadrul mecanismului răspunderii civile delictuale, pentru ansamblul considerentelor expuse, instanţa de recurs apreciază că, în cauză, ingerinţa statului în libertatea de exprimare, deşi este legală și urmărește un scop legitim, nu este necesară și proporţională cu scopul legitim urmărit.
În virtutea considerentelor enunțate, Înalta Curte apreciază că decizia atacată a fost pronunţată cu
respectarea dispoziţiilor legale, nefiind operante motivele de recurs reglementate de art. 488 pct. 6 şi 8 C.proc.civ., astfel încât, în baza art. 497 C.proc.civ., recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 3884/2017, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, Secţia I civilă, a fost respins ca nefondat.