Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată
Prin acţiunea în contencios înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia sub Dosar nr. x/2014, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Hunedoara ca prin hotărâre judecătorească să se dispună:
- anularea Deciziei nr. 1332/478 din 15 mai 2014 a DGRFP Timişoara, prin care fost respinsă contestaţia administrativă formulată împotriva Deciziei de impunere nr. x din 26 august 2010 emisă de DGFP Hunedoara în ceea ce priveşte suma de 1.202.561 RON, reprezentând: 876.401 RON - impozit pe veniturile din dividende stabilit suplimentar şi 326.160 RON - accesorii aferente impozitului pe dividende, precum şi a Deciziei de impunere nr. x din 6 august 2010 a DGFP Hunedoara şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x din 17 mai 2010 în ceea ce priveşte suma de RON impozit pe dividende stabilit suplimentar şi accesorii la acesta;
- să se dispună exonerarea în întregime de la plata obligaţiilor fiscale suplimentare, în sumă totală de 1.202.561 RON;
- să se dispună suspendarea executării deciziei de impunere atacată cu privire la suma de 1.202.561 RON până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a prezentului dosar în baza disp. art. 15 din Legea nr. 554/2004/R;
- cu cheltuieli de judecată.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin Sentinţa nr. 32 din 16 februarie 2016 Curtea de Apel Alba Iulia secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Hunedoara, şi, în consecinţă:
- a anulat Decizia nr. 1332/478 din 15 mai 2014 emisă de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara prin care a fost respinsă contestaţia formulată împotriva Deciziei de impunere nr. x din 26 august 2010 emisă de DGRFP Hunedoara succesoare Judeţeană a Finanţelor Publice Hunedoara în ceea ce priveşte suma de 1.202.561 RON, reprezentând 876.401 RON impozit pe veniturile din dividende stabilit suplimentar şi 326.160 RON, reprezentând accesorii aferente impozitului pe dividende.
- a anulat în parte Decizia de impunere nr. x din 26 august 2010 şi în parte Raportul de inspecţie fiscală nr. x din 17 mai 2010 numai în ceea ce priveşte suma de 1.202.561 RON impozit pe veniturile din dividende stabilit suplimentar şi accesorii aferente impozitului pe dividende şi exonerează reclamanta de suma de 1.202.561 RON
- a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 23.430 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
3. Cererea de recurs
Împotriva Sentinţei civile nr. 32 din 16 februarie 2016 pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Hunedoara, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat:
1. în principal, admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, pentru motivele de fapt şi de drept expuse mai jos;
2. în subsidiar, admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, în urma rejudecării cauzei, respingerea acţiunii în contencios administrativ ca nefondată şi menţinerea ca legale a actelor administrativ fiscale atacate.
În dezvoltarea motivelor de recurs invocate, a formulat următoarele critici:
Cu privire la motivul de recurs, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a arătat că hotărârea primei instanţe este casabilă, întrucât cadrul procesual referitor la părţi a fost în mod greşit stabilit, cu nerespectarea prevederilor art. 13 alin. (3) lit. b1) din H.G. nr. 520/2013 privind organizarea funcţionarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscala. Astfel, prin acţiunea în contencios administrativ formulată, reclamanta a solicitat, în contradictoriu cu Direcţia Regională a Finanţelor Publice Timişoara prin Administraţia Finanţelor Publice Hunedoara, să dispună anularea Deciziei nr. 1332/478 din 15 mai 2014 a Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Timişoara, precum şi anularea Deciziei de impunere x din 26 august 2010 şi a raportului de inspecţie fiscală, emise de către Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Hunedoara. Astfel, reclamanta a înţeles să nu cheme în judecată şi emitentul deciziei de impunere contestate, respectiv Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Hunedoara, actualmente Administraţia Finanţelor Publice a judeţului Hunedoara, neregularitate procesuală ce echivalează cu o necercetare a fondului cauzei în contradictoriu cu părţile care aveau calitate procesuala pasiva, şi atrage casarea hotărârii recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, pentru următoarele considerente.
Un alt motiv de nelegalitate care atrage casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond este acela că actele administrative contestate au fost anulate de către instanţa de fond având la bază exclusiv concluziile raportului de expertiză ordonat în cauză, fără a prezenta o concluzie proprie asupra hotărârii pronunţate şi fără a avea în vede obiecţiunile formulate de pârâtă cu privire la concluziile raportului de expertiză.
Din analizarea considerentelor hotărârii recurate, rezultă că instanţa de fond s-a mărginit la a expune în hotărâre doar susţinerile şi apărările tuturor părţilor implicate în proces, fără a motiva în fapt şi în drept soluţia de admitere a acţiunii, cu respectarea exigenţelor impuse de art. 425, alin. (1), pct. b din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.
În subsidiar, în susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a arătat că hotărârea primei instanţe este nelegală, reiterând considerentele pentru care concluziile expertului şi implicit ale instanţei de fond sunt nefondate.
A) Instanţa de fond în mod eronat a reţinut prevederile art. 111 din Legea nr. 31/1990 societăţilor comerciale, republicata, cu modificările şi completările ulterioare, unde se prevăd ca adunarea generala este obligata sa discute, sa aprobe sau sa modifice situaţiile financiar anuale şi sa fixeze dividendul, deoarece reclamanta este o societate cu răspundere limitată iar ceea ce a reţinut instanţa se referă numai la societăţile pe acţiuni.
Având în vedere îndeosebi concluziile expertizei instanţa de fond are în vedere doar prevederile art. 194 din acelaşi act normativ dar nu reţine şi prevederile art. 182 şi 201, potrivit cărora:
- art. 182:
"(1) Situaţiile financiare anuale se vor întocmi în condiţiile prevăzute de lege."
- art. 201:
"(1) Situaţiile financiare vor fi întocmite după normele prevăzute pentru societatea pe acţiuni. în urma aprobării lor de către adunarea generala a asociaţilor administratorii vor depune la registrul comerţului, în termen de 15 zile de la data adunării generale, copii ale situaţiilor financiare anuale, în conformitate cu prevederile Legii contabilităţii nr. 82/1991, republicată, spre a fi publicate în conformitate cu art. 185.
În fapt, intimata-reclamantă SC A. SRL Brad este o societate cu răspundere limitată având doi asociaţi care în deplină cunoştinţă de cauză au semnat şi aprobat situaţiile financiare anuale şi notele explicative la situaţiile financiare prin care s-a hotărât repartizare profitului. Cei doi asociaţi, (adunarea generală a asociaţilor) care au şi calitatea de administratori au ştiut ce aprobă prin semnarea situaţiilor financiare anuale deoarece la aceste a fost depusă în conformitate cu prevederile legale " Declaraţie în conformitate cu prevederi art. 30 din Legea contabilităţii nr. 82/1991" în care unul din asociaţi în calitatea pe care o are o administrator şi-a asumat răspunderea pentru întocmirea situaţiilor financiare anuale şi confirmat că:
- politicile contabile utilizate la întocmirea situaţiilor financiare anuale sunt în conformitate cu reglementările contabile aplicabile;
- situaţiile financiare anuale oferă o imagine fidelă a poziţiei financiare, performanţe financiare şi a celorlalte informaţii referitoare la activitatea desfăşurată.
Cronologic vorbind, înregistrarea în evidenţa contabilă a repartizării profitului numai după ce adunarea generală a aprobat acest lucru, ceea ce presupune că la momentul respectiv exista un document justificativ, care ulterior nu a mai fost prezentat deoarece nu era în interesul intimatei. Faptul că aceasta nu a publicat împreună cu situaţiile financiare şi propunerea de distribuire a profitului nu se poate imputa organelor de inspecţie fiscală, care au efectuat inspecţia fiscală pe baza documentelor financiar contabile puse la dispoziţie, documente întocmite, aprobate, avizate şi semnate în totală cunoştinţă de cauză de către conducerea unităţii verificate.
B) Instanţa de fond a preluat concluzia trasă de expertul contabil şi şi-a întemeiat constatările în exclusivitate pe seama faptului că expertul nu a constat existenţa unor aprobări ale AGA prin care să se distribuie dividende din profitul rămas nerepartizat aferent anilor 2007, 2008, 2009, ori acest lucru este din vina exclusivă a reclamantei deoarece:
- Hotărârile AGA sunt redactate la calculator de către cei doi asociaţi, pe coli volante, sunt nenumerotate şi nu exista certitudinea că nu a existat o hotărâre AGA pentru repartizare la dividende, la momentul în care s-au făcut înregistrările în evidenţa contabilă;
- Organele de inspecţie fiscală au reţinut la dosarul raportului de inspecţie fiscală doar acele hotărâri care i-au fost prezentate, iar atunci când intimata-reclamantă a aflat în timpul inspecţiei fiscale că nu a achitat impozitul pe dividende înregistrat în evidenţa contabilă în soldul contului 457 "Dividende de plată", nu a mai avut nici un interes să prezinte alte Hotărâri.
- Faptul că ulterior intimata-reclamantă a încercat să muşamalizeze cazul şi a prezentat în timpul controlului alte balanţe de verificare, în care a transferat soldul contul 457 în contul 473 "Decontări din operaţii în curs de clarificare, reprezintă o recunoaştere a faptului că nu a cunoscut prevederile legale referitoare la plata impozitului pe dividende chiar dacă dividendele nu au fost ridicate de cei doi asociaţi.
După cum rezultă din piesele dosarului de fond, pârâta a formulat obiecţiuni faţă de raportul de expertiză, prin care a criticat motivat greşelile comise de către expert în analizarea acestei spete. Reiterează afirmaţia că în mod greşit instanţa de fond a avut în vedere la pronunţarea hotărârii doar concluziile expertizei, deoarece expertul invocă din OMFP nr. 1752/2005 doar pct. 271, dar trebuia să invoce şi pct. 267 deoarece acesta stipulează că:
"Situaţiile financiare anuale, însoţite cu raportul administratorilor pentru exerciţiul financiar în cauză, sunt supuse aprobării adunării generale a acţionarilor sau asociaţilor, potrivit legislaţiei în vigoare, precum şi pct. 152 alin. (4) care prevede ca:
"(4) Din punct de vedere contabil, efectuarea operaţiunii economico-financiare este probată de orice document în care se consemna aceasta." (în cazul de faţă note contabile întocmite şi semnate de persoanele abilitate) Asta înseamnă că fiind semnate şi aprobate de către administratori, aceste situaţii financiare au avut la bază documentele necesare care nu au mai fost prezentate.
Instanţa de fond ar fi trebuit să ia în consideraţie următoarele prevederi legale:
- pct. 169 din Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 1752/2005 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene unde se stipulează că:
"169. Dividendele repartizate deţinătorilor de acţiuni, propuse sau declarate după data bilanţului, precum şi celelalte partizan similare efectuate din profit, nu trebuie recunoscute ca datorie la data bilanţului. În acest sens, sumele reprezentând dividende respectiv vărsăminte la buget vor fi reflectate în conformitate cu prevederile pct. 222.
Iar pct. 222 alin. (4) prevede că: "Sumele reprezentând rezerve constituite din profitul exerciţiului financiar curent, în baza unor prevederi legale, se înregistrează prin articolul contabil 129 "Repartizarea profitului" = 106 "Rezerve". Profitul contabil rămas după această repartizare se preia la începutul exerciţiului financiar următor celui pentru care se întocmesc situaţiile financiare anuale în contul, 1V "Rezultatul reportat", de unde urmează a fi repartizat pe celelalte destinaţii legale. Evidenţierea în contabilitate a destinaţiilor profitului contabil se efectuează după adunarea generala a acţionarilor sau asociaţilor care a aprobat repartizarea profitului, prin înregistrarea sumelor reprezentând dividende cuvenite acţionarilor sau asociaţilor, rezerve şi alte destinaţii, potrivit legii. Entităţile nu pot reveni asupra înregistrărilor efectuate cu privire la repartizarea profitului. În acest sens pct. 14 din Anexa 1 la OMEF nr. 3512/2008 privind documentele financiar contabile, care a prevăzut că:
"14. în vederea înregistrării în jurnale, fişe şi în celelalte documente contabile operaţiunilor economico-financiare consemnate în documentele justificative, potrivit formelor de înregistrare în contabilitate utilizate de unităţii, se poate face contare documentelor justificative, indicându-se simbolurile conturilor sintetice şi analitice debitoare şi creditoare, în conformitate cu planul de conturi general aplicabil înregistrările în contabilitatea sintetică şi analitică se fac pe baza de documente justificative, fie document cu document, fie pe baza unui centralizator în care sunt înscrise mai multe documente justificative al căror conţinut se refera la operaţiuni de aceeaşi natură şi perioadă.
în cazul operaţiunilor contabile pentru care nu se întocmesc documente justificative înregistrările în contabilitate se fac pe baza de note de contabilitate care au la baza note justificative sau note de calcul, după caz;
şi mai ales în Anexa nr. 2 - Normele specifice de întocmire şi utilizare documentelor financiar-contabile - Nomenclatorul documentelor financiar-contabile din OMEF nr. 3512/2008 privind documentele financiar-contabile în care referitor la Nota de contabilitate se specifică faptul că acesta "1. Serveşte ca document justificativ de înregistrare în contabilitatea sintetică analitica, de regulă pentru operaţiunile care nu au la baza documente justificative (ştornări, repartizare profit, constituire provizioane şi ajustări pentru depreciere sau pierdere de valoare etc.)"
Rezultă astfel că au existat documente justificative conform legii pentru repartizarea la dividende, respectiv note de contabilitate.
C) Instanţa de fond a reţinut ca expertul contabil a examinat documente justificative şi evidenţe contabile, respectiv situaţiile financiare, hotărârile AGA, conturile de profit şi pierdere şi repartizarea profiturilor pe anii 2007 - 2009 şi a constatat că profitul a rămas nerepartizat.
Această concluzie este eronată, deoarece:
a), din situaţiile financiare anuale întocmite pentru anul 2008 şi 2009 se poate observa foarte uşor ca doar profitul contabil al anului curent a rămas nerepartizat (rândul 31 din formularul 1 pagina 2) şi aici suntem de acord cu expertul, dar pe cumulat tot la fel de uşor se poate observ că profitul realizat în anul 2008 nu a mai fost reportat în anul 2009 (rândul 29 din formularul 1 din bilanţul pe anul 2009 este 0, deoarece în timpul anului 2009, unitatea a repartizat i dividende suma de 3.211.095 RON, reprezentând rezultat financiar al anului 2008.
b). expertul contabil trebuia să observe şi sa menţioneze că situaţiile financiare anuale se întocmesc în baza unor balanţe de verificare întocmite la 31 decembrie a anului respectiv, balanţe în care s-au regăsit operaţiunile contabile referitoare la repartizarea în cursul anului profitului din anii precedenţi, balanţe aprobate şi vizate de către conducerea unităţii.
Deci în mod eronat expertul a apreciat ca profitul a rămas nerepartizat, având în vedere înscrisurile pe care le-a examinat.
c) Este greşită concluzia din expertiză că la formularea răspunsului a avut în vedere din punct de vedere fiscal prevederile art. 64 şi art. 14 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată deoarece:
- art. 64 "Forţa probantă a documentelor justificative şi evidenţelor contabile stipulează că:
"Documentele justificative şi evidenţele contabile ale contribuabilul constituie probe la stabilirea bazei de impunere."
Nu se cunoaşte ce evidenţe contabile a examinat expertul când a formulat concluzii de mai sus, deoarece din evidenţa contabilă prezentată organelor de inspecţie fiscală, în baza căreia s-a întocmit raportul de inspecţie fiscală (balanţe de verificare şi situat financiare anuale), rezultă foarte clar că în cursul anilor 2008 şi 2009 s-au făcut repartizări din profitul realizat în anii anteriori, operaţiuni care au fost înregistrate în evidenţa contabilă.
De asemenea expertul trebuia să ia în considerare şi prevederile pct. 152 alin. (4) OMFP nr. 1752/2005 care prevede că:
"(4) Din punct de vedere contabil, efectuarea operaţiunii economico-financiare este probată de orice document în care se consemnează aceasta." (în cazul de faţă note contabile întocmite şi semnate de persoanele abilitate)
Expertul contabil era obligat să analizeze în acest caz în primul rând prevederile Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, care referitor la plata impozitului pe dividende prevede la art. 67:
"În cazul dividendelor distribuite, dar care nu au fost plătite acţionarilor sau asociaţilor până la sfârşitul anului în care s-au aprobat situaţiile financiare anuale, impozitul pe dividende se plăteşte până la data de 31 decembrie a anului respectiv".
În situaţiile financiare întocmite la 31 iunie 2009 şi 31 decembrie 2009 şi în balanţele de verificare care au stat la baza întocmirii acestora, depuse în termenele legale la Administraţia Finanţelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii Deva şi ORC Hunedoara, semnate şi ştampilate de cei doi asociaţi, se regăseşte foarte clar faptul ca, contul 457 " Dividende de plata "a prezentat sold creditor în suma de 4.709.505,87 RON.
Conform planului de conturi general, aprobat prin OMFP nr. 3055/2009, cu ajutorul contului 457 "Dividende de plata" se tine evidenta dividendelor datorate acţionarilor/asociaţilor iar soldul creditor al contului reprezintă dividendele datorate acţionarilor/asociaţilor.
Având în vedere cele arătate mai sus intimata datora impozitul pe dividende pe care l-a înregistrat în evidenţa contabilă iar situaţiile financiare în care se regăsesc repartizările din profit la dividende cuvenite asociaţilor au fost aprobate de conducerea unităţii.
D) Este greşită aprecierea expertului şi a instanţei de fond că, dacă nu a fost plătite dividende celor doi asociaţi nu a existat un beneficiu şi astfel s-ar aplica principiu al contabilităţii, respectiv al prevalenţei economicului asupra juridicului, din următoarele motive:
a) Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal nu dispune doar pentru dividende plătite asociaţilor ci dispune imperativ şi asupra dividendelor care au fost repartizate şi nu au fost ridicate de către asociaţi până la sfârşitul anului în care s-a efectuat repartizarea de profit, în drept, fiind aplicabile prevederile art. 67, respectiv:
"în cazul dividendelor distribuite, dar care nu au fost plătite acţionarilor sau asociaţilor până la sfârşitul anului în care s-au aprobat situaţiile financiare anuale, impozitul pe dividende se plăteşte până data de 31 decembrie a anului respectiv".
b) În conformitate cu prevederile OMFP nr. 1752/2005 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, SC A. SRL Brad nu putea să aplice acest principiu deoarece la punctul 49 din acest act normativ se prevede clar: ..." Principiul prevalenţei economicului asupra juridicului se aplică de către entităţi prevăzute la pct. 3 alin. (1) la întocmirea situaţiilor financiare individuale şi a situaţiile financiare consolidate, iar entităţile prevăzute la pct. 3 alin. (2), numai la întocmire situaţiilor financiare consolidate", ori SC A. SRL Brad a avut obligaţia să întocmească situaţii financiare simplificate,
c) De asemenea, pct. 46 alin. (3) din Ordinul Ministrului Finanţelor Public nr. 3055/2009 pentru aprobarea reglementarilor contabile conforme cu directivei europene, în vigoare începând cu data de 1 ianuarie 2010, prevede: ... (3) Exemple de situaţii când se aplică principiul prevalenţei economicului asupra juridicului pot fi considerate: încadrarea, de către utilizatori, a contractelor de leasing în leasing operaţional sau financiar; încadrarea operaţiunilor la vânzare în nume propriu sau comision, respectiv consignaţie; recunoaşterea veniturilor, respectiv a cheltuielilor în contul de profit şi pierdere sau ca venituri în avans, respectiv cheltuieli în avans; încadrarea participaţiilor ca fiind deţinute pe termen lung sau pe termen scurt; recunoaşterea participărilor deţinute ca fiind de natura acţiunilor deţinute la entităţi afiliate, a intereselor de participare sau sub forma altor imobilizări financiare; încadrarea reducerilor acordate, respectiv primite, reduceri comerciale sau financiare, or speţa, nu este enumerată rezultând astfel că aprecierea expertului este eronată şi în această cauză.
De asemenea instanţa nu a luat în considerare răspunsurile date de către expert la întrebările formulate de către DGRFP Timişoara, din răspunsurile date rezultând că expertul a aplicat greşit prevederile legale aplicabile în această speţă.
Pentru aceste motive, solicită admiterea recursului.
4. Apărările formulate în cauză
Intimata-reclamantă SC A. SRL a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, invocând următoarele argumente:
1.1. La primul punct din recurs se solicită casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond Curtea de apel Alba Iulia, pentru a fi introdusă în cauză, în calitate de pârâtă, şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Hunedoara, motivându-se că "reclamanta nu a înţeles să cheme în judecată şi emitentul deciziei de impunere contestate, respectiv Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Hunedoara, actualmente Administraţia Finanţelor Publice a judeţului Hunedoara".
Critica recurentei este însă esenţial greşită, pentru că DGFP a Judeţului Hunedoara nu s-a transformat în AJFP Hunedoara, aşa cum se susţine de către recurentă. Astfel, prin dispoziţiile art. 10 al O.U.G. nr. 74/2013 se arată că începând cu data intrării în vigoare a Hotărârii Guvernului prevăzută la art. 13 alin. (1) se înfiinţează în subordinea Agenţiei direcţiile generale regionale ale finanţelor publice, instituţii publice cu personalitate juridică, şi care sunt conduse, prin derogare de la dispoziţiile Legii nr. 188/1999, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, de un director general, funcţionar public.
Or, din moment ce Decizia de impunere nr. x din 26 august 2010 a fost emisă de către DGFP a jud. Hunedoara, iar Decizia nr. 1332/478 din 15 mai 2014 de respingere a contestaţiei administrative a fost emisă de DGRFP Timişoara, în mod corect a fost chemat în cauză în calitate de pârâtă pe Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, prin AJFP Hunedoara, cadrul procesual cu care la instanţa de fond pârâta a fost întru totul de acord, din moment ce nu a formulat absolut nici o obiecţie în această privinţă.
În consecinţă, se impune respingerea, ca nefondat, a acestui motiv de recurs.
1.2. La punctul 1.2 din recurs se invocă de către recurentă, ca un alt motiv pentru casarea cu trimitere spre rejudecare la instanţa de fond, faptul că hotărârea atacată nu ar fi motivată, deoarece "din considerentele hotărârii apelate, rezultă că instanţa de fond s-a mărginit la a expune în hotărâre doar susţinerile şi apărările tuturor părţilor implicate în proces, fără a motiva în fapt şi în drept soluţia de admitere a acţiunii".
Şi această critică este însă total nefondată, şi se impune a fi respinsă, deoarece în realitate motivarea sentinţei atacate corespunde tuturor exigenţelor dispoziţiilor art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ.
Recurenta este de totală rea-credinţă atunci când susţine că instanţa de fond s-a mărginit în a expune în hotărâre doar susţinerile părţilor, deoarece, în realitate, după expunerea susţinerilor părţilor, pe care potrivit legii era obligată să o facă, instanţa de fond a prezentat "o analiză în fapt şi în drept a actelor contestate prin prisma apărărilor formulate de reclamantă, a susţinerilor pârâtei şi a dispoziţiilor legale incidente", precum şi prisma probaţiunii administrate, analiză funcţie de care a tras propriile sale concluzii, iar faptul că aceste concluzii au fost în concordanţă cu cele ale raportului de expertiză, pe care instanţa l-a supus propriei sale evaluări, nu poate constitui un motiv de nulitate a hotărârii, reţinând:
"în dezlegarea pe care a dat-o chestiunilor de drept în dispută, judecătorul fondului a avut în vedere expertiza judiciară contabilă, conţinând o opinie de specialitate asupra unor împrejurări de fapt, pe care instanţa a supus-o propriei evaluări, în coroborare cu celelalte probe ale cauzei.
Concluziile expertizei ar putea fi înlăturate doar pe baza unor probe contrare cu o suficientă consistenţă, iar nu prin simple afirmaţii sau interpretări proprii ale uneia sau alteia din părţi", aşa cum a reţinut ÎCCJ, SCAF, Decizia nr. 575 din 7 februarie 2014.
2. La pct. 2 din recurs, deşi recurenta invocă nelegalitatea sentinţei atacate, această pretinsă nelegalitate este determinată, în opinia recurentei, de o greşită apreciere de către instanţa de fond a probelor administrate în cauză, în primul rând a raportului de expertiză, ale cărui concluzii recurenta le consideră ca fiind eronate.
Modul de interpretare a probelor dosarului vizează însă netemeinicia şi nicidecum nelegalitatea sentinţei atacate, el neputând face obiectul analizei în recurs, deoarece nu se încadrează la nici unul din temeiurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., pentru acest motiv de recurs impunându-se a fi constatată nulitatea.
În continuare, arată că dacă a fost nemulţumită de concluziile raportului de expertiză şi de răspunsurile la obiecţiunile pe care le-a formulat la acesta, recurenta-pârâtă a avut posibilitatea să solicite o altă expertiză care să fie efectuată de un grup de trei experţi, ceea ce nu a înţeles însă să facă, tocmai datorită faptului că anticipat că se vor formula aceleaşi concluzii.
Consideră că nu se poate face astfel abstracţie nici de faptul că în dosarul penal până la a cărui soluţionare definitivă a fost suspendată soluţionarea contestaţiei administrative formulată împotriva Deciziei de impunere nr. x din 26 august 2010, a fost efectuată o altă expertiză cu aceleaşi obiective, la care a participat pe lângă expertul desemnat de către organele de urmărire penală şi un expert parte, iar concluziile celor doi experţi din dosarul penal sunt identice cu concluziile expertului judiciar din prezentul dosar. Or, din moment ce 3 experţi au concluzionat în acelaşi fel, este greu de crezut că un alt grup de 3 experţi i-ar fi dat dreptate pârâtei.
Aşadar, organele fiscale au suspendat soluţionarea contestaţiei administrative până la soluţionarea definitivă a dosarului penal, apreciind că soluţia din contestaţie depinde de soluţia ce se va da în dosarul penal, poziţie menţinută împotriva opiniei intimatei-reclamante, având în vedere perioada mare de timp în care, deşi obţinuse suspendarea executării în baza disp. art. 14, bunurile au rămas grevate de măsurile asigurătorii dispuse.
Cu toate acestea, când după 4 ani de zile de la emiterea deciziei de suspendare a soluţionării contestaţiei administrative, dosarul penal a fost definitiv soluţionat, pârâta a uitat cu desăvârşire faptul că a considerat că soluţionarea contestaţiei administrative depinde de soluţia din penal, ignorând în totalitate soluţia din penal, ca şi cum aceasta nu ar fi existat.
Or, din moment ce în dosarul penal s-a stabilit cu titlu definitiv, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, faptul că sumele pentru care a fost calculat de către organele fiscale impozitul pe dividende de 730.115 RON nu îndeplineau condiţiile pentru a fi tratate ca dividend, consideră că această problemă a fost definitiv tranşată şi nici nu mai putea fi repusă în discuţie de către pârâtă.
Invocă în acest sens Hotărârea pronunţată la 21 octombrie 2014 de Curtea Europeană în cauza Lungu ş.a. c/a României, în care s-a reţinut că - în derularea a două proceduri independente cu privire la aceleaşi fapte, o apreciere diferită decât cea tranşată anterior, aduce atingere principiului securităţii juridice. în consecinţă, prin aceea că a revenit asupra unui punct al litigiului ce a fost deja tranşat şi care a făcut obiectul unei hotărâri definitive, curtea de apel a înfrânt principiul securităţii raporturilor juridice.
În concluzie, a arătat că, din analiza întregului probatoriu administrat în cauză, în mod corect a considerat instanţa de fond că "având în vedere că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru tratarea sumelor de 1.498.411 RON şi respectiv 3.211.094,85 RON ca dividende, societatea nu datorează impozit pe dividende" şi nici accesorii, în consecinţă, în mod corect a admis acţiunea anulând decizia de impunere atacată în ceea ce priveşte suma de 1.202.561 RON, reprezentând impozit pe dividende şi accesorii calculate la acesta.
Pentru motivele arătate, solicită respingerea în întregime a recursului pârâtei.
5. Procedura de soluţionare a recursului
Cu privire la examinarea recursului în completul filtru
În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.
Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin Rezoluţia din 18 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 23 ianuarie 2019.
6. Aspecte de fapt şi de drept relevante
Instanţa de contencios administrativ a fost sesizată de către reclamanta Societatea A. SRL cu acţiunea în anulare formulată împotriva Deciziei nr. 1332/478 din 15 mai 2014 a DGRFP Timişoara, prin care fost respinsă contestaţia administrativă formulată împotriva Deciziei de impunere nr. x din 26 august 2010 emisă de DGFP Hunedoara în ceea ce priveşte suma de 1.202.561 RON, reprezentând: 876.401 RON - impozit pe veniturile din dividende stabilit suplimentar şi 326.160 RON - accesorii aferente impozitului pe dividende, precum şi a Deciziei de impunere nr. x din 6 august 2010 a DGFP Hunedoara şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x din 17 mai 2010 în ceea ce priveşte suma stabilită cu titlu de impozit pe dividende stabilit suplimentar şi accesorii la acesta.
Prima instanţă a admis acţiunea formulată, apreciind că prin decizia de soluţionare a contestaţiei în mod greşit au fost menţinute obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite prin Decizia de impunere nr. x din 26 august 2010 în sumă de 1.202.561 RON, reprezentând impozit pe dividende şi majorări de întârziere, reţinând următoarele:
- În cauză, din expertiza contabilă depusă la filele x, în volumul 1 şi obiecţiuni la raportul de expertiză în volumul 2 şi potrivit înscrisurilor aflate la dosar, având în vedere documentele justificative care stau la baza înregistrării în contabilitate, precum şi conţinutul economic al operaţiunilor de înregistrare de dividende acordate asociaţilor în creditul contului 457 pentru anul 2008, a rezultat că suma de 1.352.095 RON inclusă în suma de 1.498.411 nu poate fi tratată ca dividend, neavând document justificativ şi nici conţinut economic, la fel pentru anul 2009 suma de 3.211.095 RON înregistrată în creditul contului 457 ca dividende acordate asociaţilor nu poate fi tratată ca dividend, neavând document justificativ şi nici conţinut economic conform art. 14 din C. proc. fisc. În consecinţă, "Dividende de plată" nu reprezintă dividende distribuite aferente profitului anilor precedenţi, întrucât profitul anilor 2007, 2008 şi 2009, conform Hotărârilor AGA şi a bilanţurilor contabile depuse şi înregistrate la organele fiscale a rămas nerepartizat.
- Documentul justificativ care stă la baza înregistrării în contabilitate a dividendelor distribuite către asociaţi este Hotărârea Adunării Generale a Asociaţilor privind distribuirea profitului pe dividende, adoptată conform Legii nr. 31/1990. Astfel, hotărârea de acordare de dividende revine asociaţilor, ca urmare nu poate fi reţinută nici una din apărările pârâtei.
- Ca urmare, se reţine, în acord cu concluziile expertului desemnat în cauză că având în vedere că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru tratarea sumelor de 1.498.411 RON şi respectiv 3.211.094,85 RON ca dividende, societatea nu datorează impozit suplimentar pe dividende în suma de 730.115 RON, astfel că nici accesoriile nu pot fi constituite la această sumă respectiv majorările de întârziere însumă de 326.160 RON, conform principiului de drept "accesorium sequitur principale".
Având în vedere cele reţinute, prima instanţă a apreciat că stabilirea în sarcina reclamantei a obligaţiei de plată a sumei de 730.115 RON impozit suplimentar dividende, cât şi decizia de menţinere a acestui impozit suplimentar prin respingerea contestaţiei administrative, au fost emise cu neluarea în considerare a prevederilor art. 67 şi art. 111 din Legea nr. 31/1990/R privind societăţile comerciale, a prevederilor pct. 268 şi pct. III din OMFP nr. 1752/2005, a documentelor justificative şi evidenţelor contabile care, potrivit art. 64 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, constituie probe în stabilirea bazei de impunere, şi, în consecinţă, aceste decizii se impun a fi anulate.
7. Soluţia instanţei de recurs
Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-pârâtă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei-reclamante, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Într-o primă critică, încadrată la motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta a susţinut că stabilirea greşită a cadrului procesual referitor la părţi, prin aceea că reclamanta nu a înţeles să cheme în judecată şi emitentul deciziei de impunere contestate, respectiv Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Hunedoara, actualmente Administraţia Finanţelor Publice a judeţului Hunedoara, constituie o neregularitate procesuală ce echivalează cu o necercetarea fondului cauzei în contradictoriu cu părţile care aveau calitate procesuala pasivă, şi atrage casarea hotărârii recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.
Răspunzând la această critică, Înalta Curte împărtăşeşte argumentele intimatei, în sensul că AJFP Hunedoara nu trebuia chemată în judecată nici în calitate de emitent şi nici în calitate de succesor de drept al emitentului actului atacat (a Deciziei de impunere nr. x din 26 august 2010) având în vedere că acesta a fost emis de către DGFP a jud. Hunedoara, autoritate care, în temeiul din dispoziţiilor art. 10 al O.U.G. nr. 74/2013 nu s-a transformat în AJFP Hunedoara, aşa cum în mod greşit susţine pârâta, ci a fuzionat prin absorbţie în DGRFP Timişoara, care a preluat activitatea şi competenţele acesteia, iar AJFP a jud. Hunedoara a rămas o structură fără personalitate juridică, aflată în subordinea DGRFP Timişoara.
Un alt motiv de nelegalitate, care în opinia recurentei se subscrie aceluiaşi motiv de recurs şi atrage casarea hotărârii şi trimiterea cauzei către o nouă judecată instanţei de fond, constă în nerespectarea exigenţelor impuse de art. 425, alin. (1), pct. b din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. În acest sens, se arată că actele administrative contestate au fost anulate de către instanţa de fond având la bază exclusiv concluziile raportului de expertiză ordonat în cauză, fără a se analiza obiecţiunile formulate de pârâtă şi fără a se motiva în fapt şi în drept soluţia de admitere a acţiunii.
În acord cu susţinerile recurentei, Înalta Curte constată că prima instanţă a anulat actele administrativ fiscale atacate fără a analiza temeiurile de drept invocate de organele fiscale în fundamentarea acestora. De asemenea, şi-a însuşit concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, care se pronunţă cu privire la modul de aplicare a dispoziţiilor legale care reglementează stabilirea şi impozitarea dividendelor, fără a înlătura argumentat obiecţiunile pârâtei.
Or, având în vedere că în controlul exercitat asupra actelor administrativ fiscale deduse judecăţii, instanţa de contencios administrativ are de verificat conformitatea acestora cu legea, şi respectarea, în conduita autorităţii emitente, a justului echilibru între dreptul subiectiv sau interesul legitim pretins vătămat şi interesul public în stabilirea corectă a taxelor şi impozitelor, interes public pe care autorităţile fiscale sunt chemate să îl ocrotească în aplicarea şi interpretarea legislaţiei fiscale, acest control de legalitate impune respectarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare nu doar faţă de persoana vătămată ci şi faţă de autoritatea publică care are calitatea de pârâtă.
Faţă de cerinţele impuse de art. 425, alin. (1) pct. b din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. privitor la considerentele hotărârii, se impune ca instanţa de contencios administrativ să arate motivele pentru care temeiurile de fapt şi de drept care au fundamentat actele administrative atacate au fost înlăturate, nefiind suficient ca starea de fapt fiscală să fie reîncadrată exclusiv în baza constatărilor şi aprecierilor expertului în specialitate fiscală numit de instanţă, şi în final, să se concluzioneze:
"ca urmare, nu poate fi reţinută nici una din apărările pârâtei".
În această ordine de idei, Înalta Curte mai observă că prima instanţă a lăsat în afara oricărei preocupări acele documente contabile şi înregistrări contabile care au fost considerate relevante în stabilirea stării de fapt fiscale de către organele fiscale, în temeiul dispoziţiilor art. 64 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală. Astfel, a omis să se pronunţe cu privire la valoarea probantă a notelor de contabile, balanţelor de verificare şi înregistrărilor contabile în baza cărora organele fiscale au apreciat că dividendele sunt considerate distribuite. Tot astfel, nu s-a pronunţat cu privire la temeinicia afirmaţiilor pârâtei conform cărora neadoptarea hotărârilor AGA de aprobarea a repartizării profitului sau a plăţii dividendelor, pe de o parte, este imputabilă societăţii, iar pe de altă parte, în contextul în care existau note contabile şi înregistrări contabile care confirmă distribuiri de dividende, neprezentarea respectivelor hotărâri AGA nu însemnă neapărat că acestea nu au existat.
În consecinţă, având în vedere că nu au fost respectate cerinţele impuse de art. 425, alin. (1) pct. b din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. privitor la considerentele hotărârii, Înalta Curte apreciază că prin această neregularitate s-a cauzat recurentei pârâte o vătămare a dreptului la apărare care nu poate fi înlăturată decât prin casarea hotărârii atacate în temeiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1)pct. 5 C. proc. civ.
Prin criticile care se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că este greşită concluzia primei instanţe, în sensul că în lipsa unor aprobări ale AGA, prin care să se distribuie dividende din profitul aferent anilor 2007, 2008 şi 2009, trebuie considerat că acesta a rămas nerepartizat, iar în această situaţie sumele reţinute de organele fiscale nu pot fi tratate ca dividende, întrucât numai adunarea generală poate hotărî acordarea de dividende asociaţilor şi numai hotărârea AGA poate constitui document justificativ pentru plata unor dividende.
În ceea ce priveşte constatarea primei instanţe, în sensul că în lipsa hotărârii AGA -ca unic document justificativ din care rezultă hotărârea asociaţilor de a plăti dividende, instanţa de control judiciar că această afirmaţie nu poate justifica înlăturarea bazei impozabile stabilite de organele de control fiscal, întrucât societatea nu poate valorifica în cadrul raporturilor sale de drept fiscal o apărare care se bazează pe nerespectarea legii de către propriul organ de conducere.
Astfel, în temeiul art. 194 alin. (1) pct. a din Legea nr. 31/1990 legea societăţilor, adunarea generală a asociaţilor are obligaţia legală să aprobe situaţia financiară anuală şi să stabilească repartizarea profitului net.
Având în vedere obligaţia ce rezultă din aplicarea coroborată a dispoziţiilor art. 194 alin. (1) pct. a şi art. 111 din acelaşi act normativ, observând şi dispoziţiile de trimitere stabilite prin art. 201 alin. (1) din acelaşi act normativ, prin care se extinde aplicarea normelor care reglementează întocmirea situaţiilor financiare la societăţile pe acţiuni şi la societăţile cu răspundere limitată, se poate afirma că situaţiile financiare anuale trebuie să prevadă, în mod obligatoriu, modul de repartizare a profitului net şi/sau fixarea dividendelor. Cu alte cuvinte, apărarea intimatei reclamante, în sensul că nu există hotărâri AGA prin care s-a stabilit distribuire de dividende asociaţilor, era concludentă în acele situaţii în care aceasta ar fi prezentat hotărâri AGA prin care asociaţii au stabilit repartizarea profitului net în alte scopuri decât plata dividendelor (spre exemplu acoperirea pierderii contabile), şi această hotărâre ar fi fost reflectată de evidenţele contabile ale societăţii.
Conform celor reţinute de organele fiscale, în situaţiile financiare întocmite la 31 iunie 2009 şi 31 decembrie 2009 şi în balanţele de verificare care au stat la baza întocmirii acestora, depuse în termenele legale la Administraţia Finanţelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii Deva şi ORC Hunedoara, semnate şi ştampilate de cei doi asociaţi, se regăseşte foarte clar faptul ca, contul 457 " Dividende de plata "a prezentat sold creditor în suma de 4.709.505,87 RON.
Conform planului de conturi general, aprobat prin OMFP nr. 3055/2009, cu ajutorul contului 457 "Dividende de plata" se ţine evidenţa dividendelor datorate acţionarilor/asociaţilor, iar soldul creditor al contului reprezintă dividendele datorate acţionarilor/asociaţilor.
Potrivit art. 67 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, denumit "Reţinerea impozitului din veniturile din investiţii" - Veniturile sub formă de dividende, inclusiv sumele primite ca urmare a deţinerii de titluri de participare la fondurile închise de investiţii, se impun cu o cotă de 16% din suma acestora. Obligaţia calculării şi reţinerii impozitului pe veniturile sub formă de dividende revine persoanelor juridice, odată cu plata dividendelor către acţionari sau asociaţi. Termenul de virare a impozitului este până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care se face plata. În cazul dividendelor distribuite, dar care nu au fost plătite acţionarilor sau asociaţilor până la sfârşitul anului în care s-au aprobat situaţiile financiare anuale, impozitul pe dividende se plăteşte până la data de 31 decembrie a anului respectiv".
În concluzie, având în vedere faptul că soldul creditor al contului 457 reprezintă dividende datorate asociaţilor, iar potrivit dispoziţiilor art. 67 din Legea nr. 572/2003 privind Codul fiscal, impozitul pe dividende se plăteşte se plăteşte până la data de 31 decembrie a anului în care s-au aprobat situaţiile financiare anuale, chiar dacă dividendele nu au fost plătite asociaţilor, intimata datora impozitul pe dividende pe care l-a înregistrat în evidenţa contabilă.
În ceea ce priveşte documentele justificative care au stat la baza înregistrării în contul 457 "Dividende de plata", pct. 267 din OMFP nr. 1752/2005 stipulează că:
"Situaţiile financiare anuale, însoţite cu raportul administratorilor pentru exerciţiul financiar în cauză, sunt supuse aprobării adunării generale a acţionarilor sau asociaţilor, potrivit legislaţiei în vigoare, iar pct. 152 alin. (4) care prevede ca:
"(4) Din punct de vedere contabil, efectuarea operaţiunii economico-financiare este probata de orice document în care se consemna aceasta." În cazul de faţă, înregistrările contabile având la bază note contabile întocmite şi semnate de persoanele abilitate, trebuie concluzionat că situaţiile financiare au avut la bază documentele necesare, care însă nu au mai fost prezentate organului de control fiscal.
Prin urmare, este neconcludentă aprecierea expertului, însuşită de instanţa de fond, în sensul că daca nu au fost plătite dividende celor doi asociaţi.
De asemenea, fiind invocat în temeiul unei apărări care se bazează pe propria culpă, principiul prevalentei economicului asupra juridicului nu poate influenţa în cauză tratamentul fiscal al sumelor considerate dividende. Acest principiu, al prevalentei economicului asupra juridicului, nu poate fi aplicat în favoarea intimatei-reclamante, cât timp aceasta nu a fost în măsură să demonstreze, cu probe convingătoare, că suma reprezentând profit net a primit în o altă destinaţie decât cea de "dividende de plată" sau a fost reportat în anul fiscal următor.
Înalta Curte apreciază că este neîntemeiată şi apărarea intimatei în sensul că recurenta critică netemeinicia şi nu nelegalitatea hotărârii recurate, observând faptul că aceasta invocă, prin criticile subscrise motivului de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., greşita aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 31/1990 legea societăţilor, referitoare la obligaţia legală ce revine societăţii de a repartiza profitul net şi de a fixa dividendul, precum şi a dispoziţiilor art. 67 din Legea nr. 572/2003 privind Codul fiscal, privind naşterea şi exigibilitatea obligaţiei de plată a dividendelor.
Este neîntemeiată şi susţinerea potrivit căreia, în situaţia în care pârâta era nemulţumită de concluziile raportului de expertiză administrat în cauză putea să solicite o nouă expertiză. De altfel, opinia de specialitate pe care o poate formula expertul judiciar trebuie să se limiteze la lămurirea unor împrejurări de fapt în baza cunoştinţelor de specialitate deţinute, fără a putea cenzura modul în care organul fiscal îşi exercită dreptul de apreciere conferit de art. 6 din Legea nr. 571/2003 sau aplică dispoziţiile de drept fiscal la starea de fapt fiscală stabilită, aceasta fiind atributul exclusiv al instanţei.
Contrar susţinerilor intimatei, trebuie reţinut că în dosarul penal finalizat cu Ordonanţa din 20 ianuarie 2014, s-a schimbat doar temeiul juridic pentru scoaterea de sub urmărire în art. 10 lit. d) C. proc. pen., fără a se stabili, cu titlu definitiv, că sumele pentru care a fost calculat de către organele fiscale impozitul pe dividende de 730.115 RON nu îndeplineau condiţiile pentru a fi tratate ca dividende, o asemenea hotărâre penală nu a fost depusă la dosarul cauzei pentru a se putea considera că problema a fost definitiv tranşată şi nu mai putea fi repusă în discuţie de către pârâtă.
De asemenea, prin Sentinţa penală nr. 2 din 24 februarie 2014 a Judecătoriei Brad, pronunţată în Dosarul nr. x/2014, prin care s-a respins plângerea formulată de petenta DGRFP Timişoara împotriva ordonanţelor de scoatere de sub urmărire în contradictoriu cu intimaţii B., C. şi D., s-a reţinut că:
"faţă de împrejurările reale ale faptei, modalitatea concretă de executare, urmările produse, atitudinea intimaţilor de colaborare cu organele judiciare şi de acoperire a prejudiciului, instanţa a apreciat că organele de urmărire penală au apreciat în mod corect gradul de pericol social al faptelor şi au aplicat măsurile legale şi temeinice raportat la aceste aspecte", fără a fi formulate aprecieri în ceea ce priveşte legalitatea măsurilor de impunere stabilite de către organele de control fiscal.
Este lipsită de fundament şi susţinerea intimatei în sensul că nu se impunea respingere contestaţiei administrative în contextul în care prin OP nr. x din 23 august 2010 s-a achitat suma de 146.286 RON, reprezentând impozitul pe dividende şi accesorii aferente acestei sume, având în vedere că această plată, chiar dacă stinge parţial creanţa fiscală stabilită suplimentar, nu constituie un motiv de nelegalitate a impunerii.
În concluzie, Înalta Curte apreciază că în mod greşit, cu încălcare normelor de drept fiscal, a considerat instanţa de fond că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru tratarea sumelor de 1.498.411 RON şi respectiv 3.211.094,85 RON ca fiind dividende, prin urmare societatea nu datorează impozit pe dividende, şi nici accesorii, fiind incident în cauză şi motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
8. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. sunt întemeiate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va admite recursul declarat de pârâtă, va casa sentinţa recurată şi, rejudecând, va respinge acţiunea formulată de reclamanta SC A. SRL.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Hunedoara împotriva Sentinţei nr. 32 din 16 februarie 2016 pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2014.
Casează sentinţa recurată şi rejudecând, respinge acţiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Hunedoara, ca neîntemeiată.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică azi 20 februarie 2019.
Procesat de GGC - LM