Asupra recursului de faţă, constată următoarele.
Prin Hotărârea nr. 14P din 21 noiembrie 2018, Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru procurori în materie disciplinară, a respins acţiunea disciplinară formulată de Inspecţia Judiciară împotriva pârâtului A., procuror-şef în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Braşov pentru săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. m) teza a II-a şi art. 99 lit. t) teza I rap. la art. 991 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ca neîntemeiată.
În motivare, referitor la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. m) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, instanţa de disciplină a apreciat că dispoziţiile legale şi regulamentare pretins a fi încălcate şi care au fost reţinute de Inspecţia Judiciară, respectiv art. 4 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 şi art. 81 alin. (2) lit. a) din Regulamentul de ordine interioară al Direcţiei Naţionale Anticorupţie nu au caracter administrativ, fiind doar reglementări cu caracter de principiu, general şi care guvernează activitatea oricărui magistrat.
În aceste condiţii, s-a reţinut că, sub aspectul laturii obiective, nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei abateri disciplinare, şi, pe cale de consecinţă, nu sunt întrunite cumulativ condiţiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii disciplinare a pârâtului.
Cu privire la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) teza I raportat la art. 991 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, respectiv încălcarea dispoziţiilor art. 141 alin. (6), art. 522 alin. (2), art. 139 alin. (4) şi art. 102 alin. (2) şi art. 2 din C. proc. pen., instanţa de disciplină a constatat că fapta reţinută de Inspecţia Judiciară în sarcina procurorului A. nu se circumscrie elementului material al acestei abateri disciplinare, împrejurare faţă de care s-a reţinut că, sub aspectul laturii obiective, nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei abateri şi, pe cale de consecinţă, nu sunt întrunite cumulativ condiţiile prevăzute de lege pentru a angaja răspunderea disciplinară apăratului.
Astfel, s-a constatat că există o vădită contradicţie între normele de procedură penală reţinute ca pretins a fi încălcate, respectiv art. 141 alin. (6) şi art. 139 alin. (4) din C. proc. pen. şi situaţia de fapt reţinută de Inspecţia Judiciară şi nu poate fi imputată procurorului A. încălcarea unei norme de procedură, care, prin analogie, se poate aprecia că are aplicabilitate în prezenta speţă.
Totodată, norma de procedură reţinută ca fiind încălcată, respectiv art. 522 alin. (2) din C. proc. pen., nu instituie în sarcina procurorului niciun fel de obligaţie, astfel încât această prevedere legală nu poate face obiectul elementului material al abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.
Cu privire la nerespectarea obligaţiei de a pune, de îndată, în executare dispoziţiile cuprinse într-o hotărâre definitivă, s-a arătat că, faţă de succesiunea datelor ce rezultă din probatoriul administrat, a existat o justificare pentru faptul că, în perioada 18 octombrie 2017 - 23 martie 2018, intimatul nu a luat măsurile şi nu a efectuat activităţile necesare pentru executarea hotărârii definitive a instanţei de judecată de distrugere a probelor obţinute în temeiul măsurilor de supraveghere tehnică autorizate, referitor la petentul B.
Neîntemeiată a fost apreciată şi susţinerea Inspecţiei Judiciare potrivit căreia existenţa la dosar a înregistrărilor privindu-l pe petentul B., timp de 5 luni după dispunerea distrugerii acestora reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 102 alin. (2) şi art. 2 din C. proc. pen., deoarece simpla prezenţă a acestora, fără ca acestea să fi fost valorificate în vreun fel, nu presupune folosirea acestora în cadrul unui proces penal.
De asemenea, s-a reţinut că Inspecţia Judiciară nu a motivat în ce fel a fost încălcat principiul legalităţii procesului penal prin conduita procurorului A., raportat la situaţia de fapt reţinută, respectiv întârzierea punerii în executare a dispoziţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie stabilite prin încheierea nr. 62 din 17 octombrie 2017 şi nici nu a precizat care au fost sancţiunile încălcării acestui principiu ca urmare a întârzierii punerii în executare a dispoziţiilor instanţei.
Împotriva Hotărârii nr. 14P din 21 noiembrie 2018 pronunţată de Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru procurori în materie disciplinară, a declarat recurs Inspecţia Judiciară, solicitând admiterea acestuia, casarea în totalitate a hotărârii recurate şi, în urma rejudecării, admiterea acţiunii disciplinare şi aplicarea uneia dintre sancţiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2014.
În susţinerea recursului, s-au invocat critici care s-ar circumscrie, în opinia recurentei, motivului de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
Cu privire la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. m) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, recurenta a susţinut faptul că elementul material al acestei abateri îl constituie nerespectarea dispoziţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 şi a art. 81 alin. (2) lit. a) din Regulamentul de ordine interioară al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, iar instanţa de disciplină, în mod eronat, a apreciat că dispoziţiile legale şi regulamentare încălcate nu au caracter administrativ, în condiţiile în care a admis expres că acestea se situează în sfera îndatoririlor de serviciu care guvernează activitatea magistraţilor şi care reprezintă esenţa actului de justiţie.
Referitor la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004, s-a arătat că, pe de-o parte, instanţa de disciplină nu a avut în vedere întregul material probator, pe de altă parte, probele administrate în cauză nu au fost interpretate în mod obiectiv şi just, iar fapta săvârşită de domnul procuror A. a adus atingere atât principiilor fundamentale care guvernează activitatea Ministerul Public, cât şi drepturilor fundamentale ale părţilor.
Nerespectarea normelor de procedură prevăzute de art. 141 alin. (6), art. 552 alin. (2), art. 139 alin. (4) şi art. 102 alin. (2) şi art. 2 din C. proc. pen. de către domnul procuror A. s-a făcut cu rea-credinţă, acesta manifestând o conduită de încălcare flagrantă a unor îndatoriri elementare profesionale, cu consecinţe grave asupra înfăptuirii actului de justiţie.
Analizând hotărârea atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurentă, cu apărările intimatului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente.
Potrivit art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, judecătorii şi procurorii răspund pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum şi pentru faptele care afectează prestigiul justiţiei.
Angajarea răspunderii disciplinare cere, şi în cazul magistraţilor, întrunirea cumulativă a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare, respectiv: latura obiectivă, cu referire la faptă, înfrângând o obligaţie specifică; latura subiectivă, constând în vinovăţie; producerea unui rezultat vătămător şi existenţa unei legături de cauzalitate.
Ca atare, numai îndeplinirea cumulativă a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare şi inexistenţa unor cauze de exonerare legitimează angajarea răspunderii disciplinare.
Cu privire la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. m) teza a doua din Legea nr. 303/2004, constând în "nerespectarea în mod nejustificat […] a altor obligaţii cu caracter administrativ prevăzute de lege sau regulamente", Înalta Curte reţine că, pentru existenţa acesteia, este necesar, sub aspectul laturii obiective, să existe în sarcina procurorului o obligaţie cu caracter administrativ prevăzută de lege sau înscrisă în regulamentul de ordine interioară şi să existe o nerespectare a acestei obligaţii din partea judecătorului, iar, sub aspectul laturii subiective, este necesar ca nerespectarea acestei obligaţii să fie nejustificată.
Art. 4 alin. (1) al Titlului I "Dispoziţii generale"- Capitolul I - "Noţiuni şi principii" din Legea nr. 303/2004 vizează respectarea supremaţiei legii, a drepturilor şi libertăţilor persoanelor, precum şi a egalităţii lor în faţa legii, asigurarea unui tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanţilor la procedurile judiciare, indiferent de calitatea acestora, iar Titlul IX "Atribuţiile personalului din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie" - Capitolul I "Atribuţiile procurorilor/procurorilor militari" - art. 81 alin. (2) lit. a) din Regulamentul de ordine interioară al Direcţiei Naţionale Anticorupţie statuează că procurorii/procurorii militari din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie au, printre atribuţii generale, şi pe aceea privind asigurarea respectării legii şi independenţei autorităţii judecătoreşti prin activităţile desfăşurate.
Aceste prevederi legale nu conţin dispoziţii cu privire la procedura administrativă de urmat în cazul punerii în executare a unei hotărâri judecătoreşti prin care se dispune distrugerea datelor obţinute în urma supravegherii tehnice, ci, aşa cum rezultă din însăşi denumirea marginală a capitolelor din care fac parte, principii cu caracter general în desfăşurarea activităţii magistratului.
Aşadar, textele anterior menţionate nu instituie în sarcina intimatului obligaţii cu caracter administrativ a căror nerespectare poate atrage incidenţa abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. m) teza a doua din Legea nr. 303/2004; recurenta nu a indicat dispoziţia cu caracter administrativ pretins încălcată de magistratul-procuror, neputând fi asimilată acesteia refuzul de a pune în executare o hotărâre judecătorească, Înalta Curte constatând că, în mod corect, instanţa de disciplină a reţinut faptul că, în sarcina intimatului magistrat, nu se poate stabili săvârşirea respectivei abateri.
Dispoziţia de distrugere stabilită prin Încheierea nr. 62 din 17 octombrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, nu poate echivala cu o obligaţie cu caracter administrativ în sensul art. 99 lit. m) teza a doua din Legea nr. 303/2004, cu atât mai mult cu cât punerea în executare a acesteia s-a realizat ca urmare a demersurilor întreprinse de intimat însuşi prin solicitarea de comunicare a acesteia la 14 martie 2018; de la momentul primirii acesteia şi până la data finalizării s-a scurs un termen de 13 zile apreciat de Înalta Curte ca fiind rezonabil faţă de complexitatea măsurilor de aducere la îndeplinire a dispozitivului hotărârii, motiv pentru care, nici sub aspect subiectiv, nu poate fi angajată răspunderea intimatului.
Este de menţionat că în lipsa unui text de lege care să prevadă procedura de urmat pentru distrugerea probelor înregistrate pe suporţi optici şi, implicit a unui termen până la care ar fi trebuit realizat acest lucru - cu atât mai mult cu cât chiar prin încheierea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că "legiuitorul are obligaţia de a reglementa şi o procedură a conservării şi/sau a distrugerii datelor interceptate prin punerea în executare a măsurii contestate" - nu poate fi reţinută vinovăţia magistratului - procuror.
Culpa intimatului trebuie apreciată şi în raport cu prevederile Deciziei Curţii Constituţionale nr. 244 din 6 aprilie 2017, care a relevat lipsa procedurii de distrugere a probelor; or, în aceste condiţii, recurenta nu a dovedit caracterul nejustificat al inacţiunii magistratului- procuror.
În al doilea rând, prin recursul declarat se impută intimatului săvârşirea abaterii prevăzute de art. 99 lit. t) teza întâi raportat la art. 991 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, conform cărora constituie abatere disciplinară "t) exercitarea funcţiei cu rea-credinţă" şi "există rea-credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane".
În ceea ce priveşte această abatere disciplinară, se apreciază că, din punctul de vedere al laturii obiective, este necesar ca magistratul să adopte o decizie în afara oricăror prevederi procesuale pentru care nu se poate găsi o justificare, iar, sub aspectul laturii subiective, este necesar să se constate că magistratul a realizat o distorsionare conştientă a dreptului, prin aplicarea greşită a legii, în mod voit, în scopul producerii unei vătămări, ceea ce echivalează cu lipsa de onestitate în exercitarea profesiei.
Înalta Curte, în deplin acord cu instanţa disciplinară, reţine că pârâtul a respectat normele de drept procesual penal menţionate în raport cu circumstanţele de fapt ale cauzei penale, apreciind că nu au fost încălcate prevederile art. 2 şi 102 alin. (2), art. 139 alin. (4), art. 141 alin. (6), art. 550 alin. (1) şi 552 alin. (2) din C. proc. pen.
Art. 2 din C. proc. pen. are în vedere legalitatea procesului penal, respectiv desfăşurarea procesului penal potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege, art. 102 alin. (2) stabileşte imposibilitatea folosirii în procesul penal a probelor obţinute în mod nelegal, art. 139 alin. (4) vizează condiţiile în care se poate realiza supravegherea tehnică a reprezentantului convenţional al unei persoane, art. 141 alin. (6) se referă la infirmarea măsurii luate de către procuror, iar art. 550 alin. (1) şi art. 552 alin. (2) privesc caracterul definitiv şi executoriu al hotărârii penale.
Normele de procedură anterior menţionate nu instituie în sarcina procurorului niciun fel de obligaţie pentru a se putea reţine încălcarea acestora şi vizează o altă situaţie de fapt decât cea prezentată de Inspecţia Judiciară.
Astfel, situaţia premisă constă în pronunţarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a unei hotărâri - Încheierea nr. 62 din 17 octombrie 2017 - prin care, în aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 244 din 6 aprilie 2017, s-a dispus şi "distrugerea probelor obţinute în temeiul măsurilor de supraveghere tehnică autorizate" cu privire la doi petenţi, fără a stabili un termen de executare a măsurii luate.
Pentru a proceda la punerea în executare, în lipsa comunicării de către instanţa care a luat măsura a minutei încheierii şi a motivării acesteia, intimatul, luând cunoştinţă de soluţie prin intermediul aplicaţiei ECRIS, la 14 martie 2018 a solicitat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie comunicarea unui exemplar al încheierii pronunţate.
Copia acesteia a fost înregistrată la Serviciul Teritorial Braşov la 19 martie 2018 şi, la 4 zile după primirea acesteia, magistratul-procuror a emis o ordonanţă prin care a dispus punerea în executare a măsurii dispuse, activitate finalizată la 27 martie 2018.
Astfel fiind, cu just temei a apreciat instanţa disciplinară că nu sunt identificate elemente de natură a conduce la concluzia că pârâtul ar fi adoptat o măsură în afara oricăror dispoziţii procesuale, că ar fi săvârşit o eroare pentru care un observator rezonabil nu poate găsi o justificare ori că ar fi realizat o distorsionare voită a dreptului în scopul producerii unei vătămări, demonstrând o lipsă de onestitate în exercitarea profesiei.
În perioada 18 octombrie 2017 - 23 martie 2018 a existat o justificare pentru faptul că nu a fost adusă la îndeplinire obligaţia de distrugere a probelor dispusă prin Încheierea nr. 62 din 17 octombrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, anume instanţa supremă nu a comunicat extrasul hotărârii, acest lucru realizându-se ca urmare a demersului întreprins de intimat.
Conduita procurorului, raportat la situaţia de fapt reţinută, nu poate reprezenta o încălcare a principiului legalităţii instituit de art. 2 din C. proc. pen. şi nici a caracterului executoriu şi definitiv al unei hotărâri penale, cu atât mai mult cu cât nu a existat o vătămare a intereselor unei părţi.
Normele de procedură prevăzute de art. 102 alin. (2), art. 139 alin. (4) şi 141 alin. (6) din C. proc. pen. nu au aplicabilitate în speţă, la acel moment neexistând o procedură reglementată de legiuitor - situaţie recunoscută, aşa cum s-a mai arătat, de instanţa supremă prin încheierea pronunţată şi de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 244/2017 - care să fi fost încălcată cu intenţie de către magistratul-procuror.
În concluzie, se observă că secţia pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii a realizat o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale, reţinând că nu sunt întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza întâi coroborat cu art. 991 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că hotărârea instanţei disciplinare este legală şi temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 51 din Legea nr. 317/2004 coroborat cu art. 496 din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de Inspecţia Judiciară.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de Inspecţia Judiciară împotriva Hotărârii nr. 14P din 21 noiembrie 2018 pronunţată de Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru procurori în materie disciplinară în Dosarul nr. x/2018.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 mai 2019.
Procesat de GGC - NN