Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Acţiunea disciplinară
Prin acţiunea disciplinară înregistrată pe rolul secţiei pentru judecători în materie disciplinară, cu nr. x/J/2017, Inspecţia Judiciară a solicitat aplicarea uneia dintre sancţiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pârâtului A. - judecător în cadrul Curţii de Apel Constanţa, pentru săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) şi b) din Legea nr. 303/2004.
Hotărârea instanţei de disciplină
Prin Hotărârea nr. 5J din 14 martie 2018, Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru judecători în materie disciplinară, în majoritate, a admis în parte acţiunea disciplinară formulată de Inspecţia Judiciară împotriva pârâtului A. - judecător în cadrul Curţii de Apel Constanţa şi, în baza art. 100 lit. b) din Legea nr. 303/2004, a aplicat sancţiunea disciplinară constând în diminuarea indemnizaţiei de încadrare lunare brute cu 5% pe o perioadă de 2 luni, pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din acelaşi act normativ. Totodată, a respins acţiunea disciplinară pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. b) din Legea nr. 303/2004, ca neîntemeiată.
Pentru a decide astfel, a reţinut, în esenţă, că în data de 14 martie 2017 a fost publicat pe site-ul www.x.ro articolul semnat de domnul judecător A., intitulat:
"Ordinea de zi: în căutarea prestigiului pierdut", în care a analizat conţinutul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 68 din 27 februarie 2017.
Reţinând condiţiile prevăzute de lege pentru existenţa abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, sub aspectul laturii obiective, împrejurarea că obiectul acestei abateri disciplinare îl constituie faptele care aduc atingere onoarei, probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei, precum şi obligaţiile magistraţilor prevăzute de art. 90 din Legea nr. 303/2004, art. 17 din Codul deontologic, pct. 1.2 din Principiile de bază ale independenţei justiţiei (Principiile O.N.U.), art. 3 din Statutul Universal al Judecătorilor, Principiul V pct. 2 din Recomandarea R (94) 12 a Consiliului Europei, instanţa de disciplină a apreciat că, pentru a constata existenţa laturii obiective a acestei abateri disciplinare, trebuie să se poată reţine că pârâtul judecător, în exercitarea funcţiei sau în afara exercitării acesteia, a încălcat standardele de conduită universal acceptate de comunitatea în care trăieşte, s-a implicat în activităţi care prejudiciază reputaţia instanţelor judecătoreşti sau a sistemului judiciar în ansamblul său ori prin conduita sa a adus atingere valorilor sociale şi morale unanim acceptate.
Deşi dreptul la liberă exprimare este garantat atât constituţional, cât şi de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o persoană care îndeplineşte o funcţie publică a acceptat anumite restricţii ale exerciţiului libertăţii de exprimare, restricţii care sunt inerente însăşi acestei funcţii (Hotărârea din 3 mai 1988, dată în cauza Morissens contra Belgia).
Magistraţii trebuie să-şi exprime opiniile într-o manieră prudentă, măsurat, deoarece obligaţia de imparţialitate de care sunt ţinuţi trebuie să satisfacă exigenţele serviciului public căruia îi asigură funcţionalitatea. Aşadar, dreptul magistratului la liberă exprimare are o limită, şi anume dreptul cetăţeanului la o justiţie independentă, echidistantă faţă de politic, echilibrată şi verticală.
Statutul de magistrat nu îl privează pe domnul judecător A. de dreptul la liberă exprimare, însă acest drept trebuie exercitat în limitele obligaţiei de rezervă impuse magistraţilor, tocmai în considerarea statutului lor. Obligaţia de rezervă a magistraţilor presupune, prin însăşi natura sa, moderaţie şi reţinere în ceea ce priveşte prezentarea opiniilor de către magistrat. Cu toate acestea, această obligaţie devine subsidiară doar atunci când democraţia este în pericol.
În cauza dată, domnul judecător avea dreptul să îşi prezinte propria părere în legătură cu o serie de evenimente care ar fi putut influenţa activitatea sistemului judiciar. Cu toate acestea, maniera concretă în care au fost făcute unele afirmaţii a fost de natură a rupe justul echilibru între nevoia de a proteja dreptul la libera exprimare (inclusiv al magistraţilor), pe de o parte, şi nevoia de a proteja autoritatea puterii judecătoreşti şi drepturile altor persoane, pe de altă parte, cu atât mai mult cu cât niciun element nu tinde să arate că, în împrejurările date, acest mod de exprimare constituia pentru domnul judecător unica modalitate de a pune în valoare informaţiile pe care înţelegea să le prezinte.
Conduita acestuia, materializată în expunerea, în spaţiul public virtual, a unei opinii personale, mai exact publicarea pe un site juridic a unui articol în cuprinsul căruia s-a exprimat de o manieră neprincipială, de natură a pune la îndoială profilul moral şi integritatea judecătorilor Curţii Constituţionale, contravine obligaţiei de rezervă impuse magistraţilor în exercitarea libertăţii de exprimare, în considerarea statutului lor.
Deşi exprimarea unor critici în sine este permisă tocmai în considerarea libertăţii de exprimare şi cu expunerea unor argumente rezonabile, bazate pe aspecte concrete, factuale, totuşi, în cauza de faţă, a fost depăşită şi această limită.
Astfel, în cuprinsul opiniei exprimate public, au fost folosite anumite expresii şi construcţii lingvistice cu scopul neechivoc de a induce ideea că judecătorii Curţii Constituţionale reprezintă un instrument al unor interese de grup. Modul concret de exprimare a fost de natură a afecta dreptul la imagine, onoare şi reputaţie al persoanelor vizate, respectiv judecătorii Curţii Constituţionale, sugerându-se faptul că aceştia nu respectă legea, fiind subordonaţi unor interese politice.
De asemenea, modalitatea în care domnul judecător a înţeles să îşi exprime opinia a fost de natură a induce, fără dovezi, o percepţie a unei conspiraţii împotriva statului de drept, care ar fi fost posibilă cu ajutorul Curţii Constituţionale, acreditând ideea unei fraude legislative Expresiile folosite de domnul judecător A. în cuprinsul postării, prin semnificaţia dată de contextul în care au fost făcute, au susţinut poziţia publică clară şi neechivocă exprimată de acesta, relativ la evenimentele în desfăşurare la acel moment.
De asemenea, afirmaţiile domnului judecător nu reprezintă judecăţi de valoare, ci reprezintă simple alegaţii denigratoare, nesusţinute de argumente pertinente, care pun în discuţie probitatea profesională şi morală a judecătorilor Curţii Constituţionale, din perspectiva soluţiei pronunţate cu privire la conflictul juridic de natură constituţională între Guvernul României şi un organ judiciar, respectiv Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie.
Postarea acestui articol pe un site juridic îndeplineşte exigenţa juridică privind "caracterul public" întrucât, pe de o parte, acest site este destinat accesului publicului larg şi, pe de altă parte, articolul a fost publicat cu intenţia de a fi adus la cunoştinţa persoanelor care accesau site-ul.
Caracterul public al faptei imputate rezultă şi din consecinţele efective şi directe ale publicării articolului menţionat, în condiţiile în care articolul a fost preluat în mass-media.
Mai mult, manifestarea publică a domnului judecător a generat reacţii negative la nivelul instanţei, aspect ce reiese şi din declaraţiile martorilor audiaţi pe parcursul cercetării disciplinare.
Apărarea pârâtului în sensul că nu a publicat articolul în calitate de judecător, ci de persoană privată, nu înlătură răspunderea disciplinară, în condiţiile în care un magistrat trebuie să dea dovadă de moderaţie şi prudenţă în exprimarea propriilor opinii atât în exercitarea funcţiei, cât şi în viaţa privată, tocmai pentru a nu crea o percepţie publică negativă în privinţa imparţialităţii, independenţei şi prestigiului sistemului judiciar.
Domnul judecător nu s-a limitat la prezentarea unor aspecte concrete relativ la modul în care funcţionează sistemul judiciar, ci a făcut aprecieri pur subiective, acuzatoare, ce au pus la îndoială competenţa profesională şi integritatea judecătorilor Curţii Constituţionale.
Astfel, prin modalitatea concretă în care pârâtul judecător a înţeles să se raporteze la contextul pronunţării Deciziei nr. 68 din 27 februarie 2017 a Curţii Constituţionale, a fost încălcat echilibrul just între dreptul fundamental al individului la respectarea libertăţii de exprimare, pe de o parte, şi interesul legitim al unui stat democratic de a veghea ca funcţia publică să se conformeze scopurilor enunţate în art. 10 parag. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Mai mult decât atât, prezentarea propriei opinii ar fi putut fi făcută de o altă manieră, mai temperată şi care să nu lezeze onoarea sau probitatea profesională a unor persoane care deţineau funcţii publice, punându-se accentul pe problemele cu care se confruntă sistemul judiciar.
Prin urmare, secţia pentru judecători în materie disciplinară a reţinut, cu majoritate, că opiniile exprimate în spaţiul public de pârâtul judecător A., în afara exercitării atribuţiilor de serviciu, precum şi maniera în care au fost prezentate evenimentele în derulare la acel moment, expresiile insidioase folosite în cuprinsul relatării, se circumscriu manifestărilor contrare demnităţii funcţiei, fiind de natură a aduce atingere imparţialităţii şi prestigiului justiţiei.
Prin apariţia în spaţiul public şi prin conţinutul mesajului său, pârâtul judecător A. a încălcat obligaţia de rezervă impusă în considerarea statutului deţinut, fapta acestuia realizând elementul material al abaterii disciplinare analizate.
Referitor la celelalte afirmaţii menţionate în cuprinsul articolului publicat pe site-ul B., inclusiv cele referitoare la judecătorii membri ai unor asociaţii profesionale, secţia, cu unanimitate, a reţinut că acestea se circumscriu noţiunii de "discurs privat" (cauza Kudeskina contra Rusiei), noţiune ce include declaraţiile făcute de oficialii publici cu titlu privat şi care reflectă opiniile lor personale cu privire la diferite aspecte, inclusiv aspectele publice.
Aceste afirmaţii ale domnului judecător se încadrează în sfera independenţei subiective de care se bucură magistratul şi care reprezintă o condiţie esenţială pentru existenţa statului de drept, neputându-se reţine că au fost depăşite limitele libertăţii de exprimare, astfel cum aceasta este garantată de art. 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Sub aspectul laturii subiective, secţia, cu majoritate, a reţinut că forma de vinovăţie ce caracterizează abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 este cea a intenţiei, magistratul realizând că încalcă principiile ce guvernează activitatea lor, prevăzând rezultatul faptei sale, respectiv afectarea încrederii în actul de justiţie, urmărind sau acceptând eventualitatea producerii lui. Prin urmare, vinovăţia pârâtului judecător în săvârşirea faptei, sub forma intenţiei indirecte, este dovedită şi rezultă din faptul că a ales să posteze în spaţiul virtual, pe un site accesibil publicului, un articol în care şi-a exprimat opinia personală în legătură cu soluţia pronunţată de Curtea Constituţională relativ la excepţia de neconstituţionalitate a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017, opinie concretizată într-un mesaj exprimat de o manieră neconformă statutului deţinut.
Prin modalitatea în care s-a manifestat, pârâtul a acceptat posibilitatea ca opinia exprimată să fie accesibilă şi altor persoane, cu toate consecinţele care decurg din aceasta şi chiar dacă nu a urmărit prin acţiunile sale să afecteze probitatea profesională a judecătorilor Curţii Constituţionale, totuşi a acceptat posibilitatea ca acest rezultat să se producă.
Urmarea produsă prin săvârşirea acestei abateri disciplinare constă în deteriorarea încrederii şi a respectului opiniei publice faţă de funcţia de magistrat, cu consecinţa afectării imaginii justiţiei, ca sistem şi serviciu în apărarea ordinii de drept.
Cât priveşte abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. b) din Legea nr. x, s-a reţinut că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acesteia, respingându-se, sub acest aspect, acţiunea disciplinară exercitată.
La individualizarea sancţiunii, aplicată în condiţiile art. 100 din Legea nr. 303/2004, secţia, cu majoritate, a luat în considerare împrejurările, gravitatea concretă, precum şi consecinţele faptelor săvârşite de pârâtul judecător, precum şi faptul că valoarea socială lezată o reprezintă relaţiile sociale referitoare la realizarea activităţii de justiţie, în sensul larg al acestei noţiuni.
S-a reţinut că atitudinea pârâtului, concretizată într-un mesaj virulent la adresa judecătorilor Curţii Constituţionale, mesaj preluat în mass-media, a fost de natură a genera suspiciuni publice din perspectiva respectării de către magistrat a obligaţiilor legale ce îi revin în considerarea statutului deţinut.
În plus, afirmaţiile pârâtului judecător trebuie examinate şi din perspectiva problemei lipsei de încredere cu care se confruntă sistemul judiciar de foarte multă vreme, de natură a-i afecta grav autoritatea şi aparenţa de imparţialitate. Raportat la segmentul de activitate pe care îl presupune înfăptuirea actului de justiţie, etalonul ar trebui să fie cel al "magistratului diligent", care acţionează cu grijă faţă de interesul public de înfăptuire a justiţiei şi de apărare a intereselor generale ale societăţii, care îşi subordonează comportarea sa exigenţelor ce decurg din îndatoririle profesionale şi normele deontologice pe care trebuie să le respecte.
S-a reţinut şi faptul că pârâtul nu a mai fost sancţionat disciplinar, iar pentru activitatea desfăşurată a avut calificativul "foarte bine", aspecte de natură a contura o conduită conformă standardelor profesionale până la acest moment.
În consecinţă, faţă de urmările concrete produse şi reţinând că, potrivit dispoziţiilor art. 100 din Legea nr. 303/2004, sancţiunile ce se pot aplica trebuie sa fie proporţionale cu gravitatea abaterilor, secţia, cu majoritate, a apreciat că se impune aplicarea sancţiunii disciplinare constând în "diminuarea indemnizaţiei de încadrare lunare brute cu 5% pe o perioadă de 2 luni" pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004.
Recursul declarat împotriva hotărârii instanţei de disciplină
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs, în termen legal, pârâtul A., judecător în cadrul Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.
A susţinut că hotărârea atacată este pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, prin reţinerea unor motive străine de natura cauzei, precum şi cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material şi a făcut trimitere şi la Decizia Curţii Constituţionale nr. 381 din 31 mai 2018, publicată în M. Of. nr. 634/20.07.2018, prin care Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 sunt constituţionale doar în măsura în care se interpretează că "recursul" prevăzut de acestea este o cale devolutivă de atac împotriva hotărârilor secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, pronunţate în materie disciplinară.
Dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.
Invocând dispoziţiile art. 6, art. 7 alin. (1) şi (2), art. 14 alin. (6), art. 20, art. 22, art. 224 şi art. 389 din C. proc. civ., ale art. 49 alin. (7), art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, recurentul-pârât a susţinut că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea principiilor procedurii civile şi acelor garanţii specifice procesului echitabil consfinţite prin Convenţie şi practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, întrucât prin aceasta s-a dispus sancţionarea disciplinară cu privire la o altă faptă decât cea descrisă în cuprinsul actului de sesizare, corecta calificare juridică nefiind pusă în discuţia contradictorie a părţilor, fiind lipsit, astfel, de posibilitatea formulării unei apărări reale şi eficiente.
Astfel, deşi în baza Rezoluţiei nr. 2179/IJ/972/DIJ/2017 din 28 iulie 2017 a inspectorului-şef al Inspecţiei Judiciare, acţiunea disciplinară a fost exercitată pentru săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) şi art. 99 lit. b) din Legea nr. 303/2004, raportat la art. 9 alin. (2) din aceeaşi lege, comise în exercitarea funcţiei de judecător, sancţiunea disciplinară aplicată pentru săvârşirea abaterii prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 priveşte o faptă săvârşită în afara atribuţiilor de serviciu, adică o faptă comisă în realizarea unei alte situaţii premisă decât aceea arătată în cuprinsul actului de sesizare.
Or, hotărârea pronunţată în materie disciplinară reţine această abatere disciplinară ca fiind săvârşită în afara atribuţiilor de serviciu, adică într-o situaţie premisă prevăzută de lege, dar care nu a fost reţinută ca element constitutiv al abaterii disciplinare arătate în cuprinsul actului de sesizare, aspect de natură să reprezinte o încălcare a obiectului judecăţii şi a normelor procedurale enunţate. Reţinerea situaţiei premisă, constând în săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu este întâmplătoare, aceasta fiind reţinută în concurs cu abaterea disciplinară de la art. 99 lit. b) din lege, ambele raportându-se la conţinutul articolului incriminat şi nu la alte situaţii de fapt reliefate în cuprinsul sesizării.
Astfel fiind, voinţa autorului sesizării de a oferi abaterii disciplinare comise semnificaţia unei fapte săvârşite în exerciţiul atribuţiilor de serviciu este mai presus de orice echivoc, astfel încât instanţa disciplinară trebuia să se pronunţe în limitele învestirii şi fără a încălca obiectul acesteia.
Mai mult, în măsura în care ar fi apreciat că eventuala calificare juridică a faptei se impunea a fi modificată, instanţa sesizată cu acţiunea disciplinară avea obligaţia de a pune în dezbaterea contradictorie a părţilor această împrejurare, neputându-se pronunţa în baza unor fapte, temeiuri de drept sau argumente străine de obiectul sesizării şi de obiectul dezbaterilor, fără a da posibilitatea pârâtului de a-şi face o apărare eficientă.
Acelaşi articol este apreciat într-o primă fază ca fiind un eseu judiciar semnat în nume propriu de judecător, în afara atribuţiilor sale de serviciu, iar într-o a doua etapă a cercetării drept un discurs oficial susţinut în exerciţiul funcţiei de judecător, fără a se indica însă atribuţiile de serviciu pretins exercitate şi la care textul art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 face trimitere în mod expres atunci când această situaţie premisă ar fi reţinută.
În condiţiile arătate, instanţa disciplinară, fără a proceda la punerea în discuţie a corectei încadrări juridice a faptei, a încălcat principiile procedurii civile şi regulile de drept enunţate, dar şi principiile dezvoltate pe cale jurisprudenţială de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi care decurg din necesitatea respectării egalităţii armelor şi contradictorialităţii.
Dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.
Recurentul-pârât a susţinut că, întrucât procedura de cercetare şi judecată în materie disciplinară, prevăzută de Legea nr. 303/2004, nu cuprinde dispoziţii potrivnice, rezultă că în completarea acestor norme sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ., deci şi ale 9 alin. (2), potrivit cărora obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.
Cum obiectul actului de sesizare priveşte abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, săvârşită în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, secţia pentru judecători, ca instanţă disciplinară, era obligată să se pronunţe în limitele învestirii sale, cu respectarea întocmai a dispoziţiilor art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., neputându-se pronunţa asupra unei alte fapte, diferite sub aspectul situaţiei premisă de cea căreia aceasta i-a fost iniţial asociată.
Prin reţinerea unei alte situaţii premisă cu privire la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, fără ca modificarea obiectului actului de sesizare să fi fost cerută de însuşi autorul sesizării, instanţa de judecată în materie disciplinară s-a substituit autorului sesizării şi a nesocotit voinţa acestuia de a sesiza secţia pentru judecători cu o anumită faptă, încălcându-se exigenţele art. 14 din C. proc. civ., care obligă părţile să se informeze reciproc asupra motivelor de fapt şi de drept pe care îşi întemeiază pretenţiile şi apărările, pentru ca fiecare din ele să îşi poată organiza în mod eficient apărarea.
Ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. se referă la existenţa unei motivări contradictorii sau străine de natura cauzei care, în cazul de faţă, se îndepărtează de la descrierea faptei şi de la motivele reţinute în acţiunea disciplinară, oferind o altă dezlegare unei ipoteze de fapt bine conturate şi pe care autorul sesizării o încadrează într-o anumită situaţie premisă.
Această situaţie premisă se referă la săvârşirea faptei reţinute în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, aşa încât, o motivare în fapt şi în drept, care excedează acestei ipoteze şi de o manieră care nu pune în discuţia părţilor elementele specifice apte să conducă la o calificare juridică nouă, intră sub incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.
Dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
Apreciind că incidenţa acestui motiv de casare asupra situaţiei deduse judecăţii impune o succintă analiză a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, recurentul, după ce analizează punctual toate aceste elemente şi redă evoluţia cauzei şi apărările susţinute pe parcursul cercetării disciplinare, apreciază că obligaţiei de rezervă a magistratului, la care se face referire în actul de sesizare al Inspecţiei Judiciare, i s-a dat o altă interpretare decât cea corectă care rezultă din reglementările interne şi internaţionale în materie de etică judiciară, în condiţiile în care articolul dat publicităţii la data de 14 martie 2017 conţine o reacţie de dezaprobare a încălcării standardelor discursului şi atrage atenţia asupra depăşirii unor limite de competenţă în materia controlului de constituţionalitate.
Obligaţia de rezervă a fost greşit interpretată în ultimii ani, dându-se eficienţă unor standarde de etică judiciară mai vechi, adaptate unor perioade istorice diferite, or, în contextul social actual, această obligaţie de rezervă nu trebuie să aducă deservicii justiţiei, ci dimpotrivă, se impune a fi dezactivată atunci când statul de drept, democraţia şi drepturile cetăţenilor sunt în pericol.
Caracterul necesar al acestui tip de răspuns trebuie înţeles în contextul unor atacuri concertate şi deliberate la adresa Ministerului Public şi organelor cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, având ca substrat dosarele de mare corupţie existente la acel moment şi instrumentate la momentul de faţă, dimensiunea acestui fenomen fiind suficient de mare încât să îmbracă forma unui atac mediatic, căruia magistratura nu i putea asocia, ci care, dimpotrivă, se impunea a fi contracarat. În acest fel, a încercat să dea eficienţă principiilor enunţate prin Declaraţia privind etica judiciară de la Londra din anul 2010.
Recurentul susţine că, în cazul de faţă, nu există nici un fel de probe că datorită acestui eseu opinia publică din România ar putea avea îndoieli asupra integrităţii sau independenţei sistemului judiciar, în condiţiile în care articolul incriminat contribuie la apărarea autorităţii judecătoreşti, încercând să atragă atenţia tocmai asupra faptului că principiul separaţiei puterilor în stat a fost încălcat, prin modalitatea de soluţionare a conflictului de natură constituţională.
În cuprinsul eseului nu există critici punctuale la adresa unor persoane determinate, aprecierile negative la adresa Curţii Constituţionale având la bază anumite resorturi interioare, de natură subiectivă, care, pe baza unor elemente factuale dovedite prin diferite articole de presă şi alte înscrisuri, creează premisele unei doze de neîncredere în raţionamentul deciziei pronunţate.
Incidenţa unor abateri disciplinare sau a unei posibile încălcări a normelor de deontologie profesionale, nu poate fi reţinută doar pentru că tematica reflectată în cuprinsul articolului ar fi una care "jenează", pentru că, în caz contrar, acest tip de discurs ar fi din start descurajat, doar pentru că riscă să aducă deservicii imaginii justiţiei sau altor autorităţi publice, magistraţii evitând în a mai aduce în discuţie asemenea subiecte de teama unor eventuale sancţiuni.
Totodată, obligaţia de rezervă nu poate fi invocată în mod abstract, ci numai prin raportare la conţinutul acelor interdicţii, obligaţii şi îndatoriri impuse prin lege magistraţilor şi a căror configuraţie, prevăzută prin legislaţia internă şi statutul profesional, se adaptează noilor exigenţe în materie de etică judiciară consacrate la nivel european, inclusiv prin practica Curţii Europene a Drepturilor Omului.
În atare împrejurări, câtă vreme riscul unei percepţii publice greşite planează asupra justiţiei, devine evident că, în lipsa unui răspuns adecvat, un astfel de risc tinde să se amplifice, motiv pentru care exprimarea unui răspuns tranşant la această problemă devine, la rândul său, o necesitate.
Un element deosebit de important şi de care se face cu totul abstracţie este tocmai acela că, în mod deliberat, nu a indicat elemente de identificare ale acelor persoane ale căror poziţii exprimate în spaţiul public au fost intens difuzate, tocmai pentru că nu a dorit a le expune unor viitoare atacuri şi nici nu şi-a propus ca situaţia să escaladeze, în detrimentul autorităţii judecătoreşti.
Justiţia, în ansamblu, nu are cum să fie afectată dacă în urma publicării articolului aprecierile critice la adresa subiecţilor de drept vizaţi s-au accentuat, fiind esenţial ca aceasta, ca subiect pasiv al faptei, să fi fost în mod direct prejudiciată, pentru că, în caz contrar, sfera relaţiilor sociale şi obiectul ocrotirii juridice nu sunt cu nimic vătămate, pentru ca fapta să constituie abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004.
Curtea Constituţională, nefăcând partea din puterea judecătorească, aşa cum rezultă din Legea nr. 304/2004 şi Constituţia României, iar membrii acesteia nefiind magistraţi, nu se bucură de beneficiul ocrotirii juridice a art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, neputând fi reţinută ideea că prin ofensele şi acuzaţiile aduse acestora justiţia ca putere distinctă în stat ar fi avut de suferit.
În acest context, magistratul care condamnă şi se delimitează de un tip de discurs nociv pentru imaginea justiţiei nu poate fi considerat responsabil pentru situaţia creată, în condiţiile în care această atitudine a fost exprimată în spirit de loialitate faţă de Constituţie şi lege, faţă de statul român şi cetăţenii săi, neavând nimic în comun cu tipul de discurs caracteristic exprimării convingerilor politice şi neputând pune în pericol justiţia sau statutul profesional al judecătorului.
Recurentul-pârât susţine că, deşi odată cu aplicarea unei sancţiuni disciplinare, problema referitoare la posibila încălcare a Codului deontologic nu a mai constituit obiect de preocupare din partea instanţei disciplinare, cele două tipuri de abateri constatate în cuprinsul actelor de sesizare nu pot fi reţinute simultan, datorită specificului normelor încălcate, urmărilor efectiv produse şi gravităţii acestor urmări.
Astfel, în măsura în care urmarea negativă adusă prestigiului şi onoarei justiţiei s-ar fi produs în mod efectiv, presupusa faptă comisă ar îmbrăca forma abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004. Astfel, fapta mai gravă, despre care se presupune că este abaterea disciplinară, exclude abaterea de la normele Codului deontologic, despre care se presupune că reprezintă o faptă mai puţin gravă şi a cărei existenţă este condiţionată de un comportament de natură să aducă atingere demnităţii funcţiei. În măsura în care însă, o astfel de urmare nu s-a produs, întrucât fapta nu a adus atingere valorilor ocrotite prin lege şi al căror titular este justiţia ca putere în stat, o eventuală abatere disciplinară nu poate exista, putându-se reţine, cel mult, o eventuală abatere de la normele Codului deontologic, dar numai sub condiţia îndeplinirii cerinţelor de ordin subiectiv şi obiectiv pe care dispoziţiile invocate în cuprinsul raportului Inspecţiei Judiciare le impun.
Sub aspectul laturii subiective, recurentul-pârât arată că abaterile ce formează obiectul procedurii disciplinare nu au fost comise cu intenţia de a defăima imaginea, prestigiul şi onoarea justiţiei ori de a compromite interesul acesteia şi nici în scopul manifestării unor convingeri politice ori lezării demnităţii şi prestigiului altora, ci în scopul de atenţiona şi de a alerta opinia publică asupra unor posibile derapaje de la principiile statului de drept, prezente şi viitoare.
Cunoscând din experienţa ca judecător de drepturi şi libertăţi că în spatele unui act de clemenţă, aşa cum este graţierea colectivă, se pot ascunde grave infracţiuni de corupţie, a considerat că modalitatea de soluţionare a conflictului de natură constituţională dintre Guvern şi Ministerul Public închide, în principiu, dreptul societăţii de a investiga, prin intermediul organelor abilitate, eventualele infracţiuni săvârşite în procesul legislativ, fapt de natură să conducă la o stare de inechitate socială, la o inegalitate de tratament a cetăţenilor în faţa legii penale şi la un precedent extrem de periculos într-o ţară ce se pretinde a fi un stat de drept.
De aceea, materialul dat publicităţii la data de 14 martie 2017 nu urmăreşte protejarea unor interese individuale, ci a unor interese generale, mesajul din partea introductivă fiind cât se poate de lămuritor şi fiind dovada certă a faptului că acest eseu urmăreşte protejarea imaginii justiţiei, nicidecum vătămarea prestigiului său.
Riscul ca un control de constituţionalitate să se transforme într-un instrument utilizat împotriva scopului recunoscut de lege, astfel cum se relevă în cuprinsul articolului, nu exprimă cu necesitate ideea unei complicităţi tacite între două sau mai multe instituţii, pentru că şi un judecător, chiar şi de bună-credinţă, prin maniera eronată de rezolvare a unor probleme de fapt sau de drept, poate contribui la crearea sau perpetuarea unei practici judiciare greşite.
Exprimarea obligaţiei de indignare, în cazul de faţă, se datorează situaţiilor anacronice pe care modul de rezolvare a conflictului de natură constituţională le-ar putea genera, întrucât persoana ce comite o posibilă infracţiune de corupţie sau de altă natură în procesul legislativ şi care nu are calitatea de ministru sau parlamentar ar putea răspunde penal, pe când persoana implicată în luarea deciziei nu va răspunde pentru infracţiunea corelativă, doar pentru că aceasta din urmă deţine o calitate oficială, pe care niciuna dintre convenţiile internaţionale în materie de corupţie nu o exceptează, ci dimpotrivă o includ în sfera ipotezelor reglementate, datorită legăturilor acestor funcţii cu procesul legislativ.
Demersurile sale au fost iniţiate într-un moment istoric extrem de dificil pentru istoria României, apariţia Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017 putând fi privită şi ca un instrument de diversiune, menit a genera reacţii din partea eventualilor contestatari şi măsuri punitive la adresa acestora, dar şi ca instrument de dezbinare a societăţii civile, folosit în pragul unui moment de răscruce al istoriei noastre, într-un context socio-politic nefavorabil.
În această situaţie, a acţionat cu ferma credinţă că imaginea justiţiei nu poate avea de suferit atunci când independenţa acesteia, statutul judecătorilor şi procurorilor, statul de drept, democraţia, drepturile şi libertăţile cetăţenilor sunt apărate, în condiţiile în care sunt denunţate anumite derapaje, posibile ameninţări la adresa acestor valori, probleme generale de integritate din aparatul de stat, invocându-se necesitatea reformării unor mecanisme instituţionale, în scopul creşterii gradului de transparenţă în exercitarea unor funcţii publice.
Prin recursul declarat, recurentul-pârât a formulat şi o serie de consideraţii privind jurisprudenţa Curţii Constituţionale, ca bază factuală premisă în redactarea articolului, cu implicaţii directe asupra poziţiei subiective caracteristice abaterilor disciplinare şi faptelor imputate, precum şi observaţii asupra altor probleme de actualitate abordate în cuprinsul articolului, în contextul libertăţii de exprimare a magistraţilor şi obligaţiei de indignare impusă acestora prin noile standarde europene în materia eticii judiciare.
O serie de critici vizează şi modalitatea de desfăşurare a procedurii disciplinare.
Astfel, recurentul apreciază că dacă prin modul de abordare a acestor probleme articolul dăunează prestigiului justiţiei, firesc ar fi fost ca şi alte asemenea luări de poziţie să fi fost analizate de Inspecţia Judiciară, or, faptul că ele nu au fost şi nici nu există şanse că vor fi analizate, ridică numeroase semne de întrebare asupra modalităţii în care exerciţiul libertăţii de exprimare este recunoscut tuturor magistraţilor.
În acest sens, a indicat un o serie de articole publicate de magistraţi pe site-ul C., respectiv un articol publicat la 26 aprilie 2018, intitulat "Justiţie neo - comunistă" un alt articol publicat la data de 3 septembrie 2017, sub titlu "Demascarea puciştilor din CSM" şi un articol publicat la data de 27 februarie 2018, în care, sub un titlu "exploziv" sunt preluate o serie de afirmaţii critice făcute de o cunoscută judecătoare la adresa Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi a conducerii acesteia.
Din moment ce în opinia autorilor articolelor publicate pe respectivul site acest gen de afirmaţii reprezintă acuze sau opinii critice, dar ele nu justifică intervenţia Inspecţiei Judiciare, firesc ar fi ca şi alte abordări să se bucure de acelaşi tratament, câtă vreme ele se circumscriu aceloraşi subiecte de larg interes, aflate în dezbatere publică, fiind inadmisibil ca într-un stat de drept acelaşi gen de opinii venite din partea unor persoane aflate în poziţii publice similare să poată fi acceptate, pe când altele nu, pe baza unor criterii pur subiective.
Acest fapt poate fi lesne interpretat drept o dovadă a unui tratament inegal în faţa legii şi a autorităţilor publice, aspect ce se datorează şi lipsei de previzibilitate a dispoziţiilor art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, care lasă o marjă de discreţie mult prea mare organelor învestite cu soluţionarea procedurii disciplinare.
Această procedură a ridicat pe parcurs şi o serie de alte probleme, începând cu durata foarte scurtă a cercetării propriu-zise cu privire la faptele ce au constituit obiectul sesizării, de numai o zi, în cursul întrevederii fiindu-i respinsă cererea de amânare a cauzei în vederea suplimentării de probe şi depunerii de concluzii scrise, deşi această cerere viza un termen foarte scurt de numai câteva zile, neavând interesul prelungirii acestei proceduri odată cu intrarea în concediu legal de odihnă.
Procedura desfăşurată în faza secţiei pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, pe lângă faptul că a presupus o amânare a celei de-a doua înfăţişări, ca urmare a audierilor desfăşurate într-un alt dosar, după o aşteptare de circa 4 ore, care a făcut imposibilă efectuarea oricăror acte de procedură în cauză, a culminat cu o dezbatere sumară asupra fondului acţiunii disciplinare, prin limitarea cuvântului şi restrângerea dreptului său la apărare, acordându-i-se circa 10 minute pentru expunerea apărărilor.
În condiţiile în care dezbaterile au avut loc în luna ianuarie 2018, după o serie de amânări succesive, pronunţarea asupra cauzei a avut loc la data de 14 martie 2018, iar la data redactării iniţiale a motivelor de recurs, respectiv 27 iulie 2018, hotărârea pronunţată încă nu îi fusese comunicată, ceea ce reprezintă în mod evident o depăşire a termenului rezonabil de soluţionare a cauzei. Această concluzie este susţinută şi de faptul că hotărârea atacată a fost comunicată la 11 februarie 2019, deşi recursul fusese declarat la data de 15 martie 2018.
Pentru toate aceste considerente, recurentul-pârât a apreciat că apariţiile sale publice au avut ca scop, pe lângă informarea cetăţenilor asupra unor posibile abateri de la regulile statului de drept, în materie de legiferare şi de investigare a unor presupuse fapte de natură penală, exprimarea unui semnal de alarmă asupra unei situaţii de criză, generatoare de puternice convulsii sociale, eseul critic dat publicităţii pe publicaţia on-line B., fiind atât o formă de protest, cât şi un apel la transparenţă şi integritate în exercitarea funcţiilor publice.
Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
În aplicarea dispoziţiilor art. 499 din C. proc. civ., analizând criticile formulate de recurentul-pârât A., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele arătate în continuare.
Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.
Potrivit dispoziţiilor legale invocate, casarea unei hotărâri se poate cere când instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.
Subsumat acestui motiv de recurs, recurentul-pârât susţine că prin hotărârea atacată s-a dispus sancţionarea disciplinară cu privire la o altă faptă decât cea descrisă în cuprinsul actului de sesizare, corecta calificare juridică nefiind pusă în discuţia contradictorie a părţilor. În acest fel, a fost încălcat dreptul său la apărare, precum şi principiile procedurii civile şi garanţiile specifice unui proces echitabil.
Astfel cum rezultă din actele şi lucrările dosarului, prin rezoluţia din data de 28 iulie 2017 a inspectorului-şef al Inspecţiei Judiciare, s-a dispus infirmarea rezoluţiei din data de 19 iulie 2017, admiterea sesizării din oficiu şi a sesizării conexe şi exercitarea acţiunii disciplinare faţă de domnul judecător A., de la Curtea de Apel Constanţa, pentru săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) şi b) din Legea nr. 303/2004, reţinându-se că, în calitate de autor al articolului intitulat "Ordinea de zi: în căutarea prestigiului pierdut", publicat la 14 martie 2017, pe site-ul www.x.ro:
"a) prin afirmaţiile acuzatoare, ofensatoare şi defăimătoare a adus atingere onoarei şi probităţii profesionale a judecătorilor Curţii Constituţionale a României şi judecătorilor având calitatea de membri ai unor asociaţii profesionale, prestigiului justiţiei, precum şi instituţiei Curţii Constituţionale a României; b) prin exprimarea unor teme şi subiecte de ordin politic, specifice procesului legislativ, a manifestat convingeri politice, încălcând prin aceasta interdicţia prevăzută de art. 9 alin. (2) din Legea nr. 303/2004" (pct. 102, Dosarul nr. x/2017).
Prin aceeaşi rezoluţie (pct. 103), s-a constatat că faptele reţinute în sarcina domnului judecător A. au fost săvârşite în exercitarea funcţiei de judecător, întrunind elementele constitutive ale abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) şi b) din Legea nr. 303/2004.
Prin Hotărârea nr. 5J din 14 martie 2018, secţia pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii a reţinut săvârşirea de către pârât a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, în afara exercitării atribuţiilor de serviciu.
Or, în aceste condiţii nu se poate susţine, aşa cum afirmă recurentul, că s-a dispus sancţionarea disciplinară cu privire la o altă faptă decât cea descrisă în cuprinsul actului de sesizare.
Cercetarea disciplinară a privit abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 care, potrivit legii, poate fi săvârşită atât în exercitarea, cât şi în afara exercitării atribuţiilor de serviciu.
Hotărârea instanţei de disciplină a reţinut că faptele subsumate acestei abateri au fost comise în afara exercitării atribuţiilor de serviciu, deci într-o situaţie premisă prevăzută de lege.
Împrejurarea că această abatere disciplinară a fost reţinută de către Inspecţia Judiciară împreună cu cea prevăzută de lit. b) a art. 99 din Legea nr. 303/2004, ambele raportându-se la conţinutul articolului publicat, nu poate avea semnificaţia afirmată de recurent.
Probele administrate în cauză şi reţinute de instanţa disciplinară au condus la concluzia săvârşirii abaterii în afara exercitării atribuţiilor de serviciu, ceea nu reprezintă depăşirea limitelor învestirii.
Aceasta deoarece, constatarea săvârşirii unei abateri disciplinare, având conţinutul prevăzut de lege, însă într-o altă modalitate, de asemenea prevăzută de lege, decât cea pe care a reţinut-o Inspecţia Judiciară, nu poate avea nici semnificaţia sancţionării pentru o altă faptă şi nici schimbarea calificării juridice, aşa cum susţine recurentul, atât timp cât este vorba despre acelaşi fapt material şi de aceeaşi conduită ilicită a magistratului, de încălcarea normelor de conduită stabilite prin legi şi regulamente şi care, în situaţia prevăzută de lit. a) a art. 99 din Legea nr. 303/2004, conduce la acelaşi rezultat, indiferent dacă fapta a fost săvârşită în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în afara acestora.
Faptele, temeiurile de drept şi argumentele reţinute nu au fost străine de obiectul sesizării sau de obiectul dezbaterilor, iar apărările pârâtului s-au referit exact la aceste aspecte, pe care le-a cunoscut şi în legătură cu care a putut să-şi facă apărarea dorită.
Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, principiul egalităţii de arme atât în plan civil, cât şi în plan penal, cere ca fiecare parte din proces să beneficieze de o posibilitate rezonabilă de a-şi expune cauza în faţa instanţei, în condiţii care să nu o dezavantajeze în semnificativ în raport cu partea adversă (Cauza Dombo Beheer B.V contra Olandei, Hotărâre din 27 octombrie 1993 şi cauza Georgiadis contra Greciei, Hotărâre din 29 mai 1997).
În ceea ce priveşte principiul contradictorialităţii, acesta implică pentru judecător sarcina de a veghea ca toate elementele susceptibile să influenţeze soluţionarea pe fond a litigiului să facă obiectul unei dezbateri în contradictoriu între părţi, aspect subliniat cu ocazia soluţionării mai multor plângeri (Cauzele Barbera, Messegue şi Jabardo contra Spaniei, Hotărâre din 6 decembrie 1988, Feldbrugge contra Olandei, Hotărâre din 29 mai 1986, Sanchez-Reisse, hotărâre din 21 octombrie 1986 şi Ruiz-Mateos contra Spaniei, hotărâre din 23 iunie 1993).
Pentru a asigura respectarea acestei cerinţe, judecătorul va fi obligat să pună în discuţia părţilor toate chestiunile de care depinde justa soluţionare a cauzei, iar renunţarea la contradictorialitatea procedurilor nu se justifică nici pe motiv de accelerare a acestora (Cauza Niederost contra Elveţiei, Hotărâre din 18 februarie 1997).
Or, niciunul dintre aceste principii nu au fost încălcat în cauză. Prin hotărârea atacată, instanţa de disciplină a reţinut că:
"apărarea pârâtului în sensul că nu a publicat articolul în calitate de judecător, ci de persoană privată, nu înlătură răspunderea disciplinară, în condiţiile în care un magistrat trebuie să dea dovadă de moderaţie şi prudenţă în exprimarea propriilor opinii, atât în exercitarea funcţiei, cât şi în viaţa privată, tocmai pentru a nu crea o percepţie publică negativă în privinţa imparţialităţii, independenţei şi prestigiului sistemului judiciar".
Aşadar, tocmai apărările pârâtului referitoare la săvârşirea faptei în afara exercitării atribuţiilor de serviciu au fost avute în vedere.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că, în cauză, nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.
Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.
Potrivit acestor dispoziţii legale, casarea unei hotărâri se poate cere când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.
Recurentul-pârât susţine că, în cazul de faţă, hotărârea atacată se îndepărtează de la descrierea faptei şi de la motivele reţinute în acţiunea disciplinară, oferind o altă dezlegare unei ipoteze de fapt bine conturate şi pe care autorul sesizării o încadrează într-o anumită situaţie premisă.
Dezlegarea dată acestei critici este strâns legată de cea dată motivului de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., analizată în precedent.
Aşa cum s-a reţinut, faptul că obiectul actului de sesizare îl constituie abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, săvârşită în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu împiedică instanţa de disciplină să constate că fapta a fost săvârşită în altă modalitate prevăzută de lege, respectiv în afara exercitării atribuţiilor de serviciu şi nici nu constituie o schimbare a calificării juridice, fiind, eventual, o chestiune ce poate fi avută în vedere la individualizarea sancţiunii aplicate.
Aceasta deoarece abaterea disciplinară de la art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 porneşte de la aceeaşi situaţie premisă, indiferent de modalitatea în care este săvârşită, respectiv "manifestări care aduc atingere onoarei sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei". Aşadar, aceasta este situaţia premisă de la care porneşte cercetarea disciplinară, iar nu modalitatea în care a fost comisă fapta, aşa cum greşit apreciază recurentul-pârât.
Neputându-se constata, din acest punct de vedere, existenţa unor motive contradictorii sau străine de natura pricinii în hotărârea atacată şi nici vreo vătămare produsă recurentului în organizarea unei apărări eficiente, Înalta Curte constată că nici acest motiv de casare nu poate fi primit.
Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
Art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează situaţia în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
Argumentele dezvoltate de recurent în susţinerea acestui motiv nu au, însă, semnificaţia încălcării unor norme de drept material.
În ceea ce priveşte răspunderea disciplinară a judecătorilor şi procurorilor, aceasta este una specială şi derivă din statutul profesional distinct al acestora, ce prezintă anumite particularităţi specifice.
Astfel, responsabilitatea în menţinerea imaginii şi a statutului magistratului, ca şi obligaţia de rezervă a acestuia, constituie o îndatorire profesională.
Potrivit dispoziţiilor art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 constituie abatere disciplinară manifestările care aduc atingere onoarei sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei săvârşite în exercitarea sau în afara exercitării atribuţiilor de serviciu.
Printr-o corectă interpretare a acestor prevederi, s-a reţinut, cu opinia majoritară a secţiei pentru judecători, că "opiniile exprimate în spaţiul public de pârâtul judecător A., în afara exercitării atribuţiilor de serviciu, precum şi maniera în care au fost prezentate evenimentele în derulare la acel moment, expresiile insidioase folosite în cuprinsul relatării, se circumscriu manifestărilor contrare demnităţii funcţiei, fiind de natură a aduce atingere imparţialităţii şi prestigiului justiţiei" . S-a reţinut, de asemenea, că acestea sunt manifestări care contravin obligaţiei de rezervă impuse magistraţilor în exercitarea libertăţii de exprimare, în considerarea statutului profesional.
Natura specifică a funcţiei de judecător şi nevoia de a păstra demnitatea acesteia impun ca judecătorul să se comporte în aşa fel încât să se asigure că în ochii unui observator rezonabil conduita sa este ireproşabilă. Conduita magistratului trebuie să fie ireproşabilă nu numai în exercitarea funcţiei, ci şi în societate, în aşa fel încât publicul să aibă încredere în integritatea corpului judiciar. Aflându-se permanent în atenţia publică, datorită importanţei activităţii sale, magistratul trebuie să accepte, în mod liber şi de bunăvoie, anumite restricţii personale, care nu îi sunt aplicabile cetăţeanului obişnuit.
Art. 90 din Legea nr. 303/2004 prevede că magistraţii "sunt datori să se abţină de la orice acte sau fapte de natură să compromită demnitatea lor în profesie şi în societate".
Codul deontologic reia aceste obligaţii impuse magistraţilor şi le transpune în norme de etică profesională în cuprinsul art. 17.
Obligaţia de integritate este prevăzută şi la pct. 1.2 din Principiile de bază ale independenţei justiţiei (Principiile O.N.U.), art. 3 din Statutul Universal al Judecătorilor, Principiul V pct. 2 din Recomandarea R (94) 12 a Consiliului Europei.
Din interpretarea coroborată a textelor normative enunţate, rezultă că statutul disciplinar al magistraţilor, integrat statutului profesional al acestora, implică şi extinderea obligaţiei de a avea o comportare corectă, demnă şi rezervată, de natură a menţine neştirbit prestigiul justiţiei.
Responsabilitatea în menţinerea imaginii şi statutului magistratului, ca şi obligaţia de rezervă a acestuia intervin şi în afara cadrului strict profesional, fapt necontestat de recurent.
Scopul urmărit prin procedura de angajare a răspunderii disciplinare în ipoteza nerespectării obligaţiei de rezervă este unul legitim şi constă în asigurarea imparţialităţii actului de justiţie, urmărind "să elimine orice aparenţă de parţialitate şi astfel să contribuie la promovarea încrederii pe care instanţele dintr-o societate democratică trebuie să o insufle populaţiei" (Decizia Curţii Constituţionale nr. 711 din 27 octombrie 2015, pct. 31).
Ceea ce critică recurentul, în privinţa modului în care a fost analizată obligaţia de rezervă în hotărârea atacată este greşita ei interpretare, din perspectiva unor standarde de etică judiciară mai vechi, precum şi invocarea ei în mod abstract, neraportat la circumstanţele cauzei. Susţine, de asemenea, că nu a fost avut în vedere faptul că, în mod deliberat, nu a indicat în articolul său nume ale unor persoane, pentru a nu le expune unor atacuri viitoare şi nici nu a formulat critici punctuale la adresa unor persoane determinate şi subliniază necesitatea exprimării unor puncte de vedere de către magistraţi, în contextul existenţei riscului amplificării percepţiei publice greşite care planează asupra justiţiei.
Or, prin hotărârea atacată, instanţa de disciplină nu a negat dreptul recurentului la liberă exprimare, recunoscând că acesta îşi putea expune propria părere în legătură cu evenimente ce ar fi avut aptitudinea de a influenţa sistemul judiciar.
Ceea ce i se reproşează recurentului-pârât este, însă, modul în care a înţeles să-şi afirme opiniile personale, într-o manieră de natură a rupe justul echilibru între dreptul fundamental al individului la respectarea libertăţii de exprimare şi interesul legitim al unui stat democratic de a veghea ca funcţia publică să se conformeze scopurilor enunţate în art. 10 parag. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Astfel, în cuprinsul articolului publicat pe site-ul www.x.ro, referindu-se la conţinutul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 68 din 27 februarie 2017, a făcut o serie de afirmaţii care au depăşit limitele modului prudent şi măsurat în care magistraţii îşi pot exprima opiniile. Aşa cum a reţinut şi instanţa de disciplină, recurentul a folosit expresii şi construcţii lingvistice cu scopul neechivoc de a induce ideea că judecătorii Curţii Constituţionale reprezintă un instrument al unor interese de grup, că nu respectă legea şi că sunt subordonaţi unor interese politice, de natură să inducă, fără dovezi, o percepţie a unei conspiraţii împotriva statului de drept.
Analiza deciziei Curţii Constituţionale a depăşit limitele interesului juridic pe care o asemenea decizie îl putea genera, precum şi sfera argumentelor teoretice, doctrinare, prin care raţionamentul conţinut putea fi combătut.
Aşadar, nu oportunitatea demersului recurentului-pârât a fost contestată, ci maniera concretă în care acesta a fost iniţiat şi care încalcă semnificativ obligaţia de rezervă menţionată.
Urmarea imediată a acestei abateri disciplinare constă în afectarea prestigiului justiţiei şi a respectului opiniei publice faţă de funcţia de magistrat, cu consecinţa afectării nu doar a imaginii publice a magistratului în cauză, ci asupra întregii justiţii, ca sistem şi serviciu în apărarea ordinii de drept.
Recurentul a susţinut că în cauza de faţă nu există niciun fel de probe că datorită acestui eseu opinia publică din România ar putea avea îndoieli asupra independenţei sau integrităţii sistemului judiciar.
Cu privire la această critică, Înalta Curte observă, mai întâi, că având în vedere specificul litigiilor în materia răspunderii disciplinare a magistraţilor şi în deplin acord cu cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârile din 21 iunie 2016 pronunţate în cauzele Tato Marinho Dos Santos Costa Alves Dos Santos şi Figueiredo împotriva Portugaliei (cererile nr. 9023/13 şi 78077/13) şi Ramos Nunes de Carvalho E Sá împotriva Portugaliei (cererile 55391/13, 57728/13 şi 74041/13), sunt supuse analizei, în prezenta cale de atac, inclusiv criticile referitoare la temeinicia hotărârii instanţei de disciplină în ceea ce priveşte stabilirea situaţiei de fapt şi aprecierea probatoriului administrat.
Aşadar, analizând probele aflate la dosarul cauzei din perspectiva afectării prestigiului justiţiei, Înalta Curte constată că articolul menţionat a avut consecinţe efective şi directe, fiind preluat în mass-media şi generând reacţii ale opiniei publice.
Mai mult, chiar la nivelul Curţii de Apel Constanţa, acest articol a creat reacţii negative, fapt care rezultă din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză. Aceştia au afirmat că au existat reacţii oficiale la nivelul instanţei faţă de adoptarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 68 din 27 februarie 2017, care nu mai făceau oportună exprimarea unor opinii personale, că termenii utilizaţi au fost consideraţi cam duri de către unii judecători, că articolul a produs un sentiment negativ faţă de încălcarea obligaţiei de rezervă, în condiţiile folosirii unui limbaj ofensator la adresa judecătorilor Curţii Constituţionale.
În acest context urmează a fi analizat şi argumentul recurentului, potrivit căruia Curtea Constituţională nu face parte din puterea judecătorească iar membrii acesteia, nefiind magistraţi, nu se bucură de beneficiul ocrotirii juridice prin art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004.
Prestigiul justiţiei reprezintă aprecierea publică pozitivă a sistemului judiciar în ansamblul său, această apreciere globală fiind făcută în raport cu onoarea şi probitatea profesională a magistraţilor, fiind rezultatul aprecierilor publice individuale ale acestora.
Aşadar, în cauza de faţă, nu este vorba despre ştirbirea prestigiului Curţii Constituţionale sau a membrilor acesteia, ci de modul în care, prin manifestările sale publice, prin exprimările neprincipiale la adresa acestei instituţii, recurentul-pârât a umbrit prestigiul sistemului judiciar în ansamblul său, încălcându-şi obligaţia de rezervă.
Ca atare, se impune a se considera că atitudinea de nerespectare în totalitate a obligaţiei de rezervă, prin manifestările sale publice, sub aspectul laturii obiective, întruneşte cerinţele prevăzute de textele legale anterior citate, abaterea disciplinară conturată în aceste dispoziţii fiind corect stabilită în sarcina recurentului.
Cât priveşte latura subiectivă a acestei abateri disciplinare, recurentul a susţinut că faptele reţinute în sarcina sa nu au fost săvârşite cu intenţia compromiterii prestigiului justiţiei, ci în scopul de a atenţiona şi alerta opinia publică asupra unor posibile derapaje de la principiile statului de drept.
Înalta Curte constată că, în mod corect, instanţa disciplinară a reţinut că pârâtul judecător a realizat care este rezultatul faptei sale, constând în afectarea încrederii în actul de justiţie, acceptând eventualitatea producerii lui, chiar dacă nu l-a urmărit, prin postarea în spaţiul virtual, pe un site accesibil publicului, a unui articol ce conţinea opinia sa personală asupra deciziei amintite a Curţii Constituţionale, într-o manieră neconformă statutului de judecător.
De altfel, construcţiile lingvistice folosite şi virulenţa mesajului exclud posibilitatea ca pârâtul judecător să nu fi acceptat, chiar dacă nu a urmărit, afectarea probităţii profesionale a judecătorilor Curţii Constituţionale.
Recurentul-pârât critică, de asemenea, procedura disciplinară din perspectiva unui tratament inegal în faţa legii şi a autorităţilor publice, ca urmare a nesancţionării altor magistraţi care au avut poziţii critice, exprimate public, susţinând că acest aspect ce se datorează şi lipsei de previzibilitate a dispoziţiilor art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, care lasă o marjă de discreţie mult prea mare organelor învestite cu soluţionarea procedurii disciplinare.
Înalta Curte observă că, în soluţionarea recursului declarat de pârâtul A., nu are competenţa de a aprecia asupra conţinutului articolelor indicate prin cererea de recurs şi, cu atât mai puţin, a încălcării de către alţi magistraţi, prin intermediul acestora, a obligaţiilor prevăzute de lege şi de Codul deontologic.
Cu privire la lipsa de previzibilitate a dispoziţiilor art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, Înalta Curte constată că nu se poate reţine caracterul echivoc, lipsit de claritate şi previzibilitate al normei invocate, evaluarea legii naţionale în raport cu Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale putând fi efectuată de instanţă.
Prin incriminarea, ca abatere disciplinară, a conduitei magistratului constând în manifestări care pot aduce atingere onoarei sau probităţii profesionale şi, prin aceasta, prestigiului justiţiei, textul legal consacră, în fapt, respectarea obligaţiei de rezervă ce-i incumbă acestuia.
Obligaţia de rezervă exprimă o sinteză practică a principiilor generale ale deontologiei profesiei (independenţă, imparţialitate, integritate) şi implică moderaţie şi reţinere în viaţa profesională, socială şi privată.
Obligaţia de rezervă trebuie analizată şi din perspectiva necesităţii ca magistratul să-şi conformeze conduita în raport cu principiile morale şi etice recunoscute ca atare de societate şi să acţioneze în toate împrejurările cu bună-credinţă, corectitudine şi decenţă, fiind, practic, imposibil de enumerat într-un text toate faptele care pot fi de natură să încalce obligaţia de rezervă.
De altfel, formularea folosită de legiuitorul român este în deplin acord cu cea utilizată în documentele internaţionale care fac referire la integritatea magistratului.
Astfel, în Principiile de la Bangalore cu privire la conduita judiciară, atunci când se analizează valoarea denumită "integritate", se reţine că magistratul va face în aşa fel încât conduita sa să apară în ochii unui observator neutru ca fiind ireproşabilă, menţinând astfel trează încrederea oamenilor în corectitudinea puterii judecătoreşti.
De asemenea, în Declaraţia privind etica judiciară, adoptată la Londra, în anul 2010, se consacră obligaţia de probitate a magistratului şi obligaţia la o atitudine de demnitate şi onoare.
În contextul examinat, trebuie menţionat faptul că, prin Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României (cererile nr. 77193/01 şi 77196/01), cu referire şi la Cauza Groppera Radio AG şi alţii împotriva Elveţiei din 28 martie 1990, Cauza Tolstoy Miloslavsky împotriva Regatului Unit al Marii Britanii din 13 iulie 1995, Cauza Cantoni împotriva Franţei, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că însemnătatea noţiunii de previzibilitate depinde în mare măsură de domeniul pe care îl acoperă precum şi de numărul şi calitatea destinatarilor săi.
Instanţa europeană a constatat că, din cauza principiului generalităţii legilor, conţinutul acestora nu poate prezenta o precizie absolută, una dintre tehnicile tip de reglementare constând în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive şi că numeroase legi se folosesc de eficacitatea formulelor mai mult sau mai puţin vagi, pentru a evita o rigiditate excesivă şi a se putea adapta la schimbările de situaţie, interpretarea şi aplicarea unor asemenea texte depinzând de practică (Cauza Kokkinakis împotriva Greciei, Hotărârea din 25 mai 1993).
Astfel cum a reţinut în mod explicit Curtea de contencios european, funcţia decizională acordată instanţelor serveşte tocmai pentru a îndepărta îndoielile ce ar putea exista în privinţa interpretării normelor, ţinând cont de evoluţiile practicii cotidiene, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi evident previzibilă (Cauza S.W. împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Hotărârea din 22 noiembrie 1995).
Nici criticile referitoare la caracterul inechitabil şi lipsit de obiectivitate al procedurii disciplinare desfăşurate nu pot fi primite.
Din verificarea actelor şi lucrărilor dosarului, se constată respectarea dispoziţiilor legale procedurale din Legea nr. 317/2004 şi din Regulamentul lucrărilor de inspecţie referitoare la derularea procedurii disciplinare, precum şi respectarea dreptului la apărare al pârâtului judecător, care a putut lua la cunoştinţă despre înscrisurile aflate la dosar, a putut propune probe şi a depus ample concluzii scrise în argumentarea poziţiei sale.
Înalta Curte constată că este fondat recursul declarat de pârâtul judecător A., în ceea ce priveşte individualizarea sancţiunii disciplinare aplicate prin hotărârea recurată.
Subsumat motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, fără a minimaliza gravitatea faptelor reţinute în sarcina magistratului cercetat şi consecinţele pe care acestea le-au produs, nu împărtăşeşte soluţia instanţei disciplinare din perspectiva aplicării criteriilor de individualizare a sancţiunii aplicate.
În acest sens, Înalta Curte are în vedere circumstanţele profesionale ale magistratului cercetat, conturate de vechimea în magistratură de aproape 20 de ani, faptul că nu a mai fost sancţionat disciplinar, a primit calificative maxime în cadrul evaluării activităţii desfăşurate şi se bucură de aprecierea colegilor şi conducerii instanţei.
Raportat la gravitatea, condiţiile în care a fost săvârşită şi consecinţele abaterii reţinute în sarcina magistratului, precum şi în considerarea conduitei judecătorului în cursul procedurii disciplinare, Înalta Curte apreciază că circumstanţele expuse anterior justifică aplicarea unei sancţiuni disciplinare mai puţin severe, respectiv prima ca severitate în ierarhia sancţiunilor disciplinare prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004, şi anume sancţiunea de la lit. a) a articolului menţionat, constând în "avertisment".
Pentru considerentele arătate, Completul de 5 judecători constată că hotărârea secţiei pentru judecători este legală şi temeinică în ceea ce priveşte soluţia de admitere a acţiunii disciplinare, iar recursul declarat de pârât este fondat în ceea ce priveşte soluţia referitoare la sancţiunea aplicată, astfel că, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., hotărârea recurată va fi casată în parte, în sensul aplicării sancţiunii disciplinare prevăzute de art. 100 lit. a) din Legea nr. 303/2004, constând în "avertisment".
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de recurentul A. împotriva Hotărârii nr. 5J din 14 martie 2018, pronunţate de Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru judecători în materie disciplinară în Dosarul nr. x/2017.
Casează în parte hotărârea atacată, în sensul că aplică pârâtului A. sancţiunea prevăzută de art. 100 lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, constând în avertisment, pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din acelaşi act normativ.
Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 mai 2019.
Procesat de GGC - NN