Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I Cererea de chemare în judecată
1. Prin cererea precizată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti la nr. x/2015, reclamanta SOCIETATEA COMERCIALĂ A. S.A., prin lichidator judiciar CII B., în contradictoriu cu pârâtele DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE PLOIEŞTI - A.J.F.P. PRAHOVA şi ANAF- DIRECŢIA GENERALĂ DE SOLUŢIONARE A CONTESTAŢIILOR, a solicitat anularea deciziei de Impunere nr. x/1828/15.04.2014 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice şi a raportul de inspecţie fiscală nr. x/15.04.2014, precum şi deciziei nr. 219 din data de 31.07.2014 privind suspendarea soluţionării contestaţiei administrativ fiscale formulate împotriva deciziei de impunere.
II Hotărârea pronunţată de instanţa de fond
2. Prin sentinţa nr. 176 din 23.09.2015, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâtă şi a respins acţiunea astfel cum a fost precizată de reclamanta Societatea Comercială A. S.A., prin lichidator judiciar CII B., în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - A.J.F.P. Prahova şi ANAF- Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor.
III Recursul formulat de reclamantă
3. Împotriva sentinţei nr. 176 din 23.09.2015 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta SOCIETATEA COMERCIALĂ A. S.A., cu invocarea motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 pct. 4, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., a solicitat în baza art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 496 alin. (1) şi (2) şi art. 497 alin. (1) C. proc. civ. admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de fond.
4. În motivarea recursului, cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 4 C. proc. civ., a arătat că instanţa de fond a respins acţiunea ca neîntemeiată, deci a considerat legale şi temeinice actele administrativ fiscale atacate, respectiv decizia de impunere nr. x/1828/15.04.2014 şi decizia nr. 219/31.07.2014 privind soluţionarea contestaţiei, şi în consecinţă nu anulează nici unul dintre aceste acte, astfel că în cazul rămânerii definitive a hotărârii recurate vor avea următoarea situaţie juridică contradictorie: decizia de impunere nr. x/1828/15.04.2014 rămâne definitivă ca urmare a respingerii ca neîntemeiată a acţiunii de anulare a acesteia de către instanţa de fond, în acelaşi timp şi decizia nr. 219/31.07.2014 rămâne definitivă ca urmare a aceleiaşi soluţii dată de instanţă, în consecinţă se crează premisa ca organul fiscal să se pronunţe asupra contestaţiei formulată in baza art. 205 Codul de procedură fiscală după ce în prealabil s-a pronunţat o instanţă de judecată.
5. Instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti atunci când s-a pronunţat asupra actelor administrativ fiscale contestate, înainte ca organul administrativ fiscal competent să se pronunţe pe fondul contestaţiei în recursul administrativ, a avut loc o judecată "per omisio medio", cu privire la recursul administrativ care reprezintă o procedură prealabilă obligatorie, ceea ce justifică o vătămare gravă a intereselor şi drepturilor legitime ale reclamantului, aşa cum prevede art. 2 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
6. Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat că motivele pentru care a fost respinsă acţiunea în ceea ce priveşte anularea decizie de impunere nr. x/1828/15.04.2014 şi a raportului de inspecţie fiscală nr. x/15.04.2014 nu sunt cuprinse în hotărârea recurată; motivele existente se referă la respingerea anulării deciziei nr. 219/31.07.2014 privind soluţionarea contestaţiei, aceste motive existente în cuprinsul hotărârii sunt străine de natura cauzei, respectiv cererea de anulare a deciziei de impunere nr. x/1828/15.04.2014. Aceste aspecte critice legate de motivarea hotărârii conduc la concluzia ca aceasta este nemotivată cu privire la soluţia de respingere a acţiunii prin care s-a solicitat anularea deciziei de impunere, ceea ce echivalează cu nejudecarea fondului.
7. Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanţa de fond a dat o interpretare greşită textului de lege considerat aplicabil în cauză, respectiv art. 214 alin. (1) lit. a) şi art. 108 din O.G. nr. 92/2003, instanţa de fond nu a procedat la o analiză amănunţită a aspectelor de oportunitate şi legalitate privind decizia de suspendare a soluţionării contestaţiei, nu a observat că aceasta nu este motivată suficient, în sensul că nu arată faptele ce pot constitui infracţiuni, încadrarea lor, şi nici nu menţionează persoanele vinovate.
8. În măsura în care procedura la care se referă art. 108 Codul de procedură fiscală nu a fost respectată de organele de procedură fiscală, deci nu au întocmit în condiţiile prevăzute de lege sesizarea penală, nu se poate lua măsura la care se referă lit. a) din art. 214, pentru că nu a existat o sesizare conformă. Legiuitorul a încercat astfel să creeze un echilibru între respectarea drepturilor agentului economic şi respectarea legii.
9. În conformitate cu prevederile art. 214 alin. (1) Codul de procedură fiscală, procedura suspendării soluţionării contestaţiei este facultativă, iar pentru a se dispune o astfel de măsură prezintă relevanţă în primul rând existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni, cu înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei. Aşadar, condiţia esenţială impusă de text se referă, indiscutabil, la justificarea acestei măsuri de interdependenţă dintre posibilul caracter penal al faptelor investigate şi stabilirea corectă a obligaţiilor bugetare în sarcina contribuabilului contestator.
10. Suspendarea sine die a soluţionării cauzei este de natură a întârzia în mod nejustificat accesul părţii la instanţă, ceea ce contravine prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia Drepturilor Omului, cu atât mai mult cu cât la dosar nu se afla nici un act din care să reiasă stadiul actual al dosarului penal. Pentru aceste motive, concluzia care se impune este aceea că i s-a cauzat o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea hotărârii recurate.
IV Apărările intimatei
11. Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate ca temeinică şi legală.
12. A arătat că reiterează excepţia inadmisibilitătii acţiunii, având în vedere prevederile exprese ale art. 7 alin. (1) ale Legii nr. 554/2004 şi faptul că reclamanta nu respectat prevederile legale menţionate, formulând acţiunea în fără a finaliza procedura prealabilă, deşi, în materie fiscală, recursul administrativ ia forma contestaţiei definite ca o cale administrativă de atac, decizia sau dispoziţia emisă în soluţionarea contestaţiei fiind definitivă în sistemul căilor administrative de atac, putând fi atacate de contestator la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă. Actul administrativ vătămător pentru contestatoare este decizia emisă în soluţionarea contestaţiei formulate împotriva deciziei de impunere, o acţiune formulată direct la instanţa de contencios administrativ împotriva actelor administrative de impunere fiscală fiind inadmisibilă.
13. Referitor la susţinerile intimatei privind excepţia inadmisibilitătii, Înalta Curte constată faptul că această excepţie nu vizează calea de atac a recursului, ce are ca obiect sentinţa primei instanţe, împotriva căreia intimata nu a formulat recurs, urmând a fi avute în vedere la examinarea recursului formulat de reclamantă.
V Procedura de filtrare a recursului
14. Potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (2)-(3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii recursului, prin care s-a constatat că cererea de recurs întruneşte cerinţele de admisibilitate. Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 18 septembrie 2017, completul de filtru a analizat raportul, a constatat că acesta este întocmit în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ. şi a dispus comunicarea actului către părţi, conform alin. (4) al aceluiaşi articol.
15. Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 11 decembrie 2017, completul de filtru a admis recursul în principiu şi a fixat termen pentru judecarea acestuia în şedinţă publică, conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ.
VI Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
16. Examinând sentinţa recurată prin prisma motivelor de casare invocate prin cererea de recurs, prevăzute de dispoziţiile art. 488 pct. 4, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:
17. Reclamanta SOCIETATEA COMERCIALĂ A. S.A. a solicitat, prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 05.01.2015, anularea deciziei de impunere nr. x/1828/15.04.2014 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală, şi anume impozit pe profit suplimentar în valoare de 2.815.442 RON, pentru perioada 01.01.2009-31.12.2012, majorări de întârziere în cuantum de 348479 de RON, 345128 de RON penalităţi de întârziere, TVA suplimentar în valoare de 4.036.677 RON, pentru perioada 01.12.2009- 30.04.2013, majorări de întârziere în cuantum de 623783 RON, penalităţi de întârziere în cuantum de 553062 RON, şi a raportului de inspecţie fiscală nr. x/15.04.2014, întocmite de organele de inspecţie fiscală din cadrul Activităţii de Inspecţie Fiscală a A.J.F.P. PRAHOVA.
18. Anterior formulării cererii de chemare în judecată, reclamanta a formulat împotriva acestora contestaţie administrativ fiscală, înregistrată la Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - A.J.F.P. Prahova la data de 19.05.2014. Prin decizia nr. 219 din data de 31.07.2014, s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei formulate de reclamantă împotriva deciziei de impunere F PH nr. x/15.04.2014 privind obligaţiile fiscale suplimentare stabilite la inspecţia fiscală.
19. La data de 17.06.2015, reclamanta a precizat cererea de chemare în judecată şi a solicitat şi anularea deciziei privind suspendarea soluţionării contestaţiei nr. 219 din data de 31.07.2014.
20. Prin sentinţa recurată, curtea de apel a respins excepţia inadmisibilităţii şi a respins acţiunea precizată.
21. În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâtă, motivată de faptul că reclamanta nu a respectat prevederile art. 7 alin. (1) ale Legii nr. 554/2004 şi ale art. 218 Codul de procedură fiscală, care prevăd că la instanţa de contencios administrativ poate fi atacată doar decizia dată de organul fiscal competent în soluţionarea contestaţiei împotriva actului administrativ fiscal de impunere, curtea a respins-o motivat de faptul că reclamanta şi-a precizat acţiunea şi a contestat şi decizia de soluţionare a contestaţiei 219 din data de 31.07.2014, după ce aceasta a fost depusă la dosar de către pârâtă la solicitarea instanţei.
22. Pe fond, curtea de apel a apreciat drept întrunite în cauză disp.art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, întrucât între stabilirea obligaţiilor fiscale contestate prin raportul de inspecţie fiscală x din data de 15.04.2014, în baza căruia s-a emis decizia de impunere nr. x din data de 15.04.2014, şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor săvârşite există o strânsă interdependenţă de care depinde soluţionarea cauzei pe cale administrativă, existând o serie de indicii cu privire la săvârşirea unor infracţiuni ce ar avea o influenţă hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează a fi pronunţată în procedura administrativă; a arătat, de asemenea, că nu poate analiza susţinerile reclamantei din cererea iniţială care vizează fondul contestaţiei, întrucât, faţă de constatările organelor de inspecţie fiscală şi sesizarea penală formulată de acestea, Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor nu putea analiza decât aspecte procedurale şi cele strict legate de aplicabilitatea în cauză a disp.art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003.
23. Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 4 C. proc. civ., depăşirea de către instanţă a atribuţiilor puterii judecătoreşti, acesta se referă la situaţia în care instanţa a pronunţat o hotărâre cu exces de putere, altfel decât în limitele prevăzute de lege, prin depăşirea atribuţiile care îi revin, cu încălcarea principiului constituţional al separaţiei puterilor în stat, prin imixtiune în atribuţiile puterii legislative sau executive sau în domenii excluse puterii judecătoreşti.
24. Susţinerile recurentei, care a invocat faptul că instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti atunci când s-a pronunţat asupra actelor administrativ fiscale contestate, decizie de impunere şi raport de inspecţie fiscală, înainte ca organul administrativ fiscal competent să se pronunţe pe fondul contestaţiei, în recursul administrativ, astfel că a avut loc o judecată "per omisio medio" cu privire la recursul administrativ, sunt nefondate.
25. Instanţa de fond nu a analizat legalitatea şi temeinicia decizei de impunere şi a raportului de inspecţie fiscală, a examinat şi s-a pronunţat exclusiv asupra deciziei nr. 219/31.07.2014 de suspendare a soluţionării contestaţiei administrativ fiscale; chiar şi situaţia examinării de către instanţă a legalităţii deciziei de impunere nu ar fi atras incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 4 C. proc. civ., întrucât, în această situaţie, instanţa nu ar soluţionat contestaţia administrativ fiscală, cu privire la care competenţa revine organului fiscal, ci cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, prin care aceasta a învestit instanţa de judecată, în această situaţie find incident un alt motiv de casare, şi nu cel invocat.
26. Raportat la susţinerile recurentei privind faptul că organul de soluţionare a contestaţiei nu s-a pronunţat pe fondul contestaţiei administrativ fiscale, care reprezintă o procedură prealabilă obligatorie, ci a suspendat soluţionarea contestaţiei, faţă de împrejurarea că instanţa de fond a reţinut că reclamanta şi-a precizat acţiunea şi a contestat şi decizia de suspendare a soluţionării contestaţiei 219/31.07.2014, rezultă aplicarea greşită de către instanţă a dispoziţiilor privind obligativitatea formulării acţiunii împotriva deciziei de soluţionare a contestaţiei administrativ fiscale îndreptate împotriva deciziei de impunere, în ceea ce priveşte cererea de anulare a deciziei de impunere şi a raportului de inspecţie fiscală, cu incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.
27. Inadmisibilitatea cererii de anulare a deciziei de impunere nr. x/1828 din 15.04.2014 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice şi a raportului de inspecţie fiscală nr. x/15.04.2014 este determinată de împrejurarea că reclamanta a solicitat anularea acestora anterior soluţionării contestaţiei administrativ fiscale. Prin decizia nr. 219 din data de 31.07.2014 nu s-a soluţionat contestaţia, s-a dispus suspendarea soluţionării în temeiul art. 214 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.
28. O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală reglementează, prin dispoziţiile art. 205-218, o procedură specială de contestare a actelor administrativ fiscale. Potrivit art. 205 Codul de procedură fiscală, împotriva titlului de creanţă, precum şi împotriva altor acte administrative fiscale, se poate formula contestaţie potrivit legii. În soluţionarea contestaţiei, conform art. 210, organul competent se pronunţă prin decizie sau dispoziţie, care este definitivă în sistemul căilor administrative de atac, iar art. 218 Codul de procedură fiscală prevede că "deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor sunt cele care pot fi atacate la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii.".
29. Rezultă că instanţa poate fi sesizată, în vederea exercitării controlului de legalitate a titlurilor de creanţă şi a altor acte administrativ fiscale, după finalizarea procedurii administrative prevăzute de art. 205-218 Codul de procedură fiscală, la instanţa de contencios administrativ urmând a fi atacate deciziile de soluţionare a contestaţiilor.
30. Deşi instanţa a reţinut că reclamanta şi-a precizat acţiunea şi a contestat şi decizia de soluţionare a contestaţiei 219 din data de 31.07.2014, în mod greşit, deşi nu a soluţionat-o pe fond, a reţinut admisibilitatea acţiunii formulate împotriva deciziei de impunere nr. x/1828 din 15.04.2014 şi a raportului de inspecţie fiscală nr. x/15.04.2014.
31. Pentru aceste motiv, cererea reclamantei, care a solicitat instanţei anularea deciziei de impunere şi a raportului de inspecţie fiscală anterior soluţionării contestaţiei administrativ fiscale, contrar dispoziţiile art. 210 şi 218 Codul de procedură fiscală, este inadmisibilă, sentinţa fiind pronunţată cu încălcarea acestor dispoziţii legale, urmând a fi admis recursul, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ şi art. 496 C. proc. civ., casată sentinţa atacată cu privire la cererea privind anularea deciziei de impunere şi a raportului de inspecţie fiscală şi respinsă această cerere ca inadmisibilă.
32. Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. este nefondat. Recurenta a invocat faptul că motivele pentru care a fost respinsă acţiunea în ceea ce priveşte anularea deciziei de impunere nr. x/1828/15.04.2014 şi a raportului de inspecţie fiscală nr. x/15.04.2014 nu sunt cuprinse în hotărârea recurată, însă, astfel cum s-a reţinut anterior, instanţa de fond a arătat că nu poate examina, întrucât Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor a analizat numai aspecte legate de aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, susţinerile reclamantei din cererea iniţială, îndreptată împotriva deciziei de impunere şi a raportului de inspecţie fiscală.
33. Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., referitor la respingerea de către instanţa de fond a cererii de anulare a deciziei de suspendare a soluţionării contestaţiei este, de asemenea nefondat.
34. Prin decizia 219 din data de 31.07.2014 s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei formulate de reclamantă împotriva deciziei de impunere F PH x/15.04.2014, în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală, până la soluţionarea sesizării penale formulate de către organul de inspecţie fiscală în conformitate cu art. 108 Codul de procedură fiscală.
35. S-a reţinut în cuprinsul acestei decizii că organele de inspecţie fiscală din cadrul AJFP Prahova au înaintat Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti sesizarea penală x/13.05.2014, însoţită de procesul-verbal x/13.05.2014, având aceleaşi constatări cu cele din raportul de inspecţie fiscală x/15.04.2014 şi decizia de impunere 189 din data de 15.04.2014, considerându-se că au fost încălcate prevederile art. 9 alin. (1) lit. b), c) şi e) din Legea nr. 241/2005, reţinând un prejudiciu adus bugetului de stat în sumă de 8.722.571 RON, care face obiectul deciziei de impunere şi al contestaţiei formulate de reclamantă.
36. Contrar susţinerilor recurentei, sesizarea organelor de urmărire penală s-a efectuat în temeiul dispoziţiilor art. 108 Codul de procedură fiscală, iar organul fiscal de soluţionare a contestaţiei a motivat, atât în fapt cât şi în drept, decizia de suspendare. Au fost reţinute Procesul-verbal nr. x şi sesizarea penală nr. x/13.05.2014 înaintate Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, situaţia de fapt constatată ca urmare a inspecţiei fiscale, ce constituie indicii ale săvârşirii unor infracţiuni; de asemenea, s-a apreciat că au fost încălcate prevederile art. 9 alin. (1) lit. b), c) şi e) din Legea nr. 241/2005, cu un prejudiciu estimat produs bugetului de stat în sumă totală de 8.722.571 RON, valoare ce se regăseşte în decizia de impunere nr. x/1828/15.04.2014 contestată, s-au reţinut dispoziţiile legale incidente, art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, şi împrejurarea că între stabilirea obligaţiilor fiscale constatate prin raportul de inspecţie fiscală nr. x/15.04.2014, în baza căruia s-a emis decizia de impunere nr. x/1828/15.04.2014, şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor săvârşite există o strânsă interdependenţă de care depinde soluţionarea cauzei pe cale administrativă, s-a arătat în ce constă această interdependenţă şi faptul că neluarea măsurii de suspendare ar însemna să fie ignorate cercetările organelor de urmărire penală efectuate în cauză, ceea ce ar putea conduce la o contrarietate între hotărârea penală şi cea civilă.
37. Potrivit dispoziţiilor art. 108 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, organele fiscale sesizează organele de urmărire penală în legătură cu constatările efectuate cu ocazia inspecţiei fiscale şi care ar putea întruni elemente constitutive ale unei infracţiuni, în condiţiile prevăzute de legea penală. Conform aestor dispoziţii, organul fiscal a întocmit şi a comunicat sesizarea penală x/13.05.2014, însoţită de procesul-verbal x/13.05.2014, Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti.
38. Art. 214 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) Codul de procedură fiscală prevăd că organul de soluţionare competent poate suspenda prin decizie motivată soluţionarea cauzei, atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă, care este reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea.
39. Curtea Constituţională, sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor ce reglementează posibilitatea de suspendare a soluţionării contestaţiei administrativ fiscale, a reţinut că este o situaţie de excepţie aceea în care organul care a efectuat activitatea de control fiscal sesizează organele de urmărire penală în urma depistării indiciilor asupra săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează a fi pronunţată în procedura administrativă (decizia 1.237/18.11.2008); de asemenea, a reţinut că "întâietatea rezolvării acţiunii penale este neîndoielnic justificată şi consacrată ca atare şi de prevederile art. 19 alin. (2) din C. proc. pen. [...]" şi nu trebuie ignorate nici prevederile art. 22 alin. (1) din C. proc. pen. (în vigoare la acea dată), potrivit cărora "hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat, în faţa instanţei civile, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia", pentru identitate de raţiune cele statuate în materie civilă găsindu-şi justificarea şi în materie fiscală în ceea ce priveşte suspendarea facultativă a procedurii de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva actelor administrativ fiscale, atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă (decizia nr. 56 din 12.02.2013).
40. Suspendarea soluţionării contestaţiei administrativ fiscale în baza art. 214 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală presupune, aşadar, îndeplinirea a două condiţii cumulative: sesizarea organelor în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni, constatarea acestei infracţiuni ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă.
41. Aceste dispoziţii au fost aplicate în mod corect de instanţa de fond, în sensul că între stabilirea caracterului infracţional al faptelor şi stabilirea obligaţiilor bugetare contestate stabilite prin decizia de impunere F PH x din data de 15.04.2014 există o legătură ce ar putea influenţa soluţionarea contestaţiei administrative. În mod corect a constatat instanţa de fond că în speţă sunt îndeplinite disp.art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, existând o serie de indicii (a căror temeinicie şi suport probator o vor stabili organele de cercetare penală în cursul urmării penale ce a fost iniţiată împotriva reclamantei) cu privire la săvârşirea unor infracţiuni ce ar avea o influenţă hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează a fi pronunţată în procedura administrativă.
42. Art. 9 alin. (1) lit. b), c) şi e) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale reglementează infracţiunea de evaziune fiscală, care constă în faptul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale prin omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate, evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive, executarea de evidenţe contabile duble, folosindu-se înscrisuri sau alte mijloace de stocare a datelor.
43. În condiţiile în care în cauză s-a constatat că există diferenţe semnificative între tranzacţiile declarate de către societatea contestatoare prin deconturile de TVA şi tranzacţiile înregistrate conform evidenţei financiar-contabile, s-a ridicat problema realităţii tranzacţiilor desfăşurate de reclamantă cu furnizori care nu declară lucrări sau achiziţii de la aceasta ori se sustrag, nu funcţionează la sediul social, ale căror cifre de afaceri declarate nu acoperă contravaloarea eventualelor facturi emise, prefigurându-se un caracter fals şi fictiv al întocmirii şi declarării facturilor emise de furnizorii respectivi, în mod corect s-a reţinut existenţa unei strânse legături, întrucât în cauză se impune stabilirea realităţii operaţiunilor efectuate de reclamantă, iar de realitatea tranzacţiilor efectuate de reclamantă, aspect care formează obiectul cercetărilor penale, depinde stabilirea obligaţiilor fiscale suplimentare contestate.
44. Examinând inclusiv modul în care organul fiscal şi-a exercitat dreptul de apreciere prin raportare la definiţia excesului de putere, cuprinsă în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, "exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege", se constată că organele de soluţionare a contestaţiei şi-au exercitat atribuţiile în conformitate şi în limitele prevăzute de aceste dispoziţii legale, întrucât, deşi suspendarea soluţionării contestaţiei este o situaţie de excepţie, care se realizează cu respectarea condiţiilor anterior menţionate, acestea sunt îndeplinite cumulativ, a fost sesizat Parchetul cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală, indicii constatate ca urmare a efectuării inspecţiei fiscale, în legătură cu realitatea operaţiunilor comerciale înregistrate de reclamantă, care au condus la stabilirea obligaţiilor fiscale suplimentare, şi s-a constatat în mod întemeiat că săvârşirea acestei infracţiuni ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă, procedura urmând a fi reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea, potrivit art. 214 alin. (3) Codul de procedură fiscală.
45. În ceea ce priveşte durata suspendării, nu se pune problema unei suspendări care să afecteze legalitatea deciziei de suspendare prin faptul că întârzie nejustificat accesul părţii la instanţă, întrucât aceasta se dispune în temeiul şi cu respectarea dispoziţiilor legale care o reglementează, iar procedura administrativă este reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea.
46. Astfel cum a reţinut Curtea Constituţională în decizia nr. 626/2017, deşi ceea ce poate fi pus în discuţie este intervalul de timp în care contribuabilul trebuie să aştepte pentru a avea posibilitatea să conteste actul administrativ, aşadar termenul rezonabil al urmăririi penale şi cel al judecăţii, "partea interesată poate formula o contestaţie întemeiată pe prevederile art. 4881 din C. proc. pen., ceea ce ar putea avea ca efect accelerarea procedurii din faţa organelor de urmărire penală sau a instanţelor judecătoreşti", aceste dispoziţii reglementând posibilitatea formulării contestaţiei dacă activitatea de urmărire penală sau de judecată nu se îndeplineşte într-o durată rezonabilă, solicitându-se accelerarea procedurii.
47. Pentru aceste motive, Înalta Curte constată că sentinţa recurată, prin care a fost respinsă cererea de anulare a deciziei de suspendare a soluţionării contestaţiei administrativ fiscale, este legală, fiind întrunite condiţiile prevăzute de art. 214 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală, nefiind incidente motivele de casare invocate de recurentă, prevăzute de dispoziţiile art. 488 pct. 4, 6 şi 8 C. proc. civ.
VII Soluţia instanţei de recurs
48. Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ şi art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de reclamantă, va casa în parte sentinţa recurată în ceea ce priveşte cererea privind anularea deciziei de impunere şi a raportului de inspecţie fiscală, pe care o va respinge ca inadmisibilă, şi va menţine menţine dispoziţia sentinţei privind respingerea cererii de anulare a deciziei nr. 219 din data de 31.07.2014 prin care s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei administrativ fiscale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul formulat de reclamanta Societatea A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. împotriva sentinţei nr. 176 din 23 septembrie 2015 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează în parte sentinţa atacată şi, rejudecând, respinge cererea reclamantei privind anularea Deciziei de impunere nr. x/1828 din 15.04.2014 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice şi Raportul de Inspecţie Fiscală nr. x/15.04.2014, întocmit de organele de inspecţie fiscală din cadrul Activităţii de Inspecţie Fiscală a A.J.F.P. PRAHOVA, ca inadmisibilă.
Menţine dispoziţiile sentinţei privind soluţia de respingere a Deciziei nr. 219 din data de 31.07.2014 prin care s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei formulate de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. x/1828 din data de 15.04.2014.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 martie 2018.