Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 11.11.2011 pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal sub numărul de dosar x/2011, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, au solicitat amendarea Preşedintelui Comisiei Centrale cu amendă de 20% din salariul minim brut pe economie, pe zi de întârziere, până la executarea obligaţiei de a emite decizia privind titlul de despăgubire pentru imobilul situat în com. Oprişor, jud. Mehedinţi, obligaţie dispusă prin sentinţa nr. 160/25.03.2010 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, rămasă definitivă şi irevocabilă prin respingerea recursului conform deciziei nr. 1132/24.02.2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la plata sumei de 50.000 RON cu titlu de despăgubire pentru întârziere, datorat neexecutării hotărârii.
Hotărârea instanţei de fond.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 900/2012 pronunţată în Camera de Consiliu din data de 28 septembrie 2012, Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea precizată, formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, Preşedintele Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor - C. şi membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor-D., E., F., G., H., I. şi J.
3. Hotărârea instanţei de recurs
Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs reclamanţii A. şi B., invocând prevederile art. 304 pct. 7 şi pct. 9, precum şi dispoziţiile art. 3041 din C. proc. civ.
Prin decizia civilă nr. 5336 pronunţată la data de 12 decembrie 2012 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul declarat de A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 900 din 28 septembrie 2012 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal; a modificat sentinţa recurată, în sensul că a admis în parte acţiunea precizată şi a obligat Preşedintele Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor - C., la plata amenzii de 20% din salariul minim brut pe economie, pe zi de întârziere, pentru perioada 05.10.2011 -15.03.2012, menţinând dispoziţia respingerii acţiunii faţă de ceilalţi pârâţi.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de recurs a apreciat că, în cauză este necontestat că autoritatea publică pârâtă - C.C.S.D. a fost obligată prin sentinţa civilă nr. 160/25.03.2010 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, să emită decizia titlu de despăgubire în favoarea reclamanţilor A. şi B., conform Dispoziţiei nr. 66 din 20.06.2006 emisă de Primarul Comunei Oprişor, judeţul Mehedinţi, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 1132/24.02.2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Potrivit prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, în lipsa unui termen stabilit de instanţă, executarea unei hotărâri pronunţate de o instanţă de contencios administrativ se face în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.
Deci, în cauza de faţă, autoritatea publică pârâtă avea obligaţia legală de a emite decizia-titlu de despăgubire până la data de 24.03.2011, lucru pe care nu l-a făcut.
Instanţa de recurs a constatat că soluţia instanţei de fond este lipsită de temei legal în ceea ce priveşte perioada de pasivitate a autorităţii, cuprinsă între data expirării celor 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a sentinţei civile nr. 160/2010 şi data de 15.03.2012, data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 4/2012.
Înalta Curte a apreciat că organizarea defectuoasă a activităţii nu poate constitui o cauză exoneratoare de răspundere pentru autoritatea competentă, obligată să pună în executare o hotărâre judecătorească irevocabilă.
Totodată, Înalta Curte a considerat că ignorarea de către o autoritate publică a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, prin neexecutarea acesteia în termenul prevăzut de lege, reprezintă şi o imixtionare implicită în domeniul rezervat constituţional puterii judecătoreşti, cu consecinţa încălcării principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat.
În ceea ce priveşte persoana răspunzătoare în condiţiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, instanţa de recurs a reţinut răspunderea exclusivă a preşedintelui C.C.S.D. care are statutul de conducător al autorităţii în sensul acestei legi, iar nu şi a celorlalţi membri ai comisiei.
Pe cale de consecinţă, a menţinut dispoziţia instanţei de fond de respingere a acţiunii faţă de membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
În privinţa răspunderii pârâtei C., instanţa a avut în vedere că aceasta a fost numită în funcţia de preşedinte a C.C.S.D. prin Decizia nr. 114/4.10.2011, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 702 din 05.10.2011 şi a luat act de faptul că reclamanţii, prin precizarea depusă la 28.09.2012, şi-au restrâns acţiunea la această persoană.
În concluzie, recursul formulat a fost admis iar sentinţa recurată a fost modificată, în sensul admiterii în parte a acţiunii, obligării preşedintelui C.C.S.D. C. la plata amenzii de 20% din salariul minim brut pe economie, pe zi de întârziere pentru perioada 05.10.2011 - data numirii în funcţie şi 15.03.2012 - data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 4/2012.
4. Obiectul contestaţiei în anulare
Prin contestaţia în anulare înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 2 decembrie 2015, sub nr. x/2015, contestatoarea C. a solicitat, în contradictoriu cu intimaţii A., B., Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor - Comisia Centrală pentru Stabilirea Proprietăţilor, D., E., F., G., H., I. şi J., anularea Deciziei nr. 5336 din 12.12.2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal şi, pe cale de consecinţă, rejudecarea recursului şi respingerea acestuia, ca neîntemeiat.
5. Decizia pronunţată în contestaţie în anulare
Prin Decizia nr. 1873 din 14 iunie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis contestaţia în anulare formulată de C. împotriva Deciziei nr. 5336 din 12 decembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal şi a anulat decizia atacată - Decizia nr. 5336 din 12 decembrie 2012, fixând termen pentru soluţionarea recursului, la data de 01.11.2016.
S-a reţinut fondat motivul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 317 pct. 1 C. proc. civ., respectiv cei intimata-pârâtă nu a fost citată în etapa procesuală a recursului cu respectarea exigenţelor impuse de prevederile C. proc. civ. referitoare la citaţii şi comunicarea actelor de procedură civilă, motiv pentru care decizia pronunţată a fost anulată.
6. Apărările intimaţilor faţă de cererea de recurs
În vederea rejudecării recursului, pentru termenul sus-menţionat, intimata-pârâtă C. a depus întâmpinare, în cuprinsul căreia a invocat excepţiile lipsei de interes şi lipsei de obiect a acţiunii formulate, arătând că acest interes nu mai subzistă ca urmare a îndeplinirii obligaţiei prevăzută în hotărârea judecătorească pentru neexecutarea căreia s-a cerut aplicarea amenzii. Intimata s-a referit la scopul prevederilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 care nu este unul sancţionator, ci unul coercitiv, de determinare a conducătorului autorităţii publice la punerea în executare a hotărârii irevocabile.
Pe fondul recursului, arată că prima instanţă a interpretat corect cadrul normativ incident, a reţinut corect că nu a existat o atitudine de pasivitate care să fie sancţionabilă şi că nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală a intimatei. Aceasta nu avea atribuţia legală de a emite, individual, decizia privind titlul de despăgubire, atribuţie care revenea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca organism colegial.
De asemenea, corect s-a reţinut suprapunerea perioadei prezentului litigiu cu perioada de suspendare a activităţii autorităţii pârâte de emitere a titlurilor de despăgubire, fiind evident că, în condiţiile intervenţiei impedimentului legal în emiterea titlului de despăgubire, o sancţiune aplicabilă pe zi de întârziere nu putea asigura realizarea scopului avut în vedere de legiuitor la adoptarea art. 24 din Legea nr. 554/2004.
Intimata arată că a efectuat toate demersurile posibile, raportat la atribuţiile pe care legea i le-a conferit, pentru a accelera procesul de emitere a titlurilor de despăgubire. Imediat după numirea sa la data de 9 decembrie 2011 în funcţia de preşedinte al CCSD, a convocat o primă şedinţă a CCSD la data de 14 decembrie 2011, însă, decizia nu a putut fi luată din lipsa cvorumului, situaţie care s-a repetat şi la şedinţa din 09.03.2012.
Intimata-pârâtă Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor a depus concluzii scrise, invocând, la rândul său, excepţia rămânerii fără obiect a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanţi, întrucât C.N.C.I. a emis decizia de compensare nr. 1399/02.07.2014 cu privire la dosarul de despăgubiri nr. x/18.07.2006 al reclamanţilor.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
În prealabil, faţă de excepţiile invocate în cauză şi unicul motiv formulat în susţinerea acestora, Înalta Curte apreciază că excepţia lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată este absorbită de cea a lipsei de interes, pe care, analizând-o cu prioritate, o va respinge având în vedere următoarele considerente:
Scopul urmărit de legiuitor prin impunerea sancţiunii amenzii pentru neexecutarea hotărârii pronunţate în materia contenciosului administrativ îl reprezintă asigurarea executării hotărârii judecătoreşti. În speţă, sentinţa nr. 160/25.03.2010 a Curţii de Apel Craiova, irevocabilă potrivit deciziei nr. 1132/24.02.2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost executată prin emiterea de către C.N.C.I. a deciziei de compensare nr. 1399/02.07.2014 cu privire la dosarul de despăgubiri nr. x/18.07.2006 al reclamanţilor.
Recurenţii-reclamanţi nu ar mai fi justificat un interes personal şi actual în susţinerea recursului îndreptat împotriva sentinţei nr. 900/28.09.2012 a Curţii de Apel Craiova decât în situaţia în care unicul capăt al cererii introductive ar fi fost cel referitor la aplicarea amenzii pentru neexecutarea hotărârii judecătoreşti, însă reclamanţii au pretins şi despăgubiri pentru întârzierea în executarea hotărârii, în sumă de 50.000 RON, iar recursul este exercitat faţă de soluţia pronunţată de prima instanţă pe ambele capete de cerere. Pe de altă parte, emiterea de către C.N.C.I. a Deciziei de compensare nr. 1399/02.07.2014 nu lipseşte de obiect acţiunea formulată, întrucât instanţa este învestită cu verificarea modului de aducere la îndeplinire a obligaţiei de executare a hotărârii judecătoreşti în intervalul de timp cuprins între expirarea termenului prevăzut în cuprinsul hotărârii sau, în lipsa unui astfel de termen, de la expirarea termenului 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii şi data executării obligaţiei impuse autorităţii publice prin hotărârea judecătorească.
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Prin acţiunea formulată, reclamanţii A. şi B. au solicitat obligarea conducătorului autorităţii publice la plata unei amenzi pe zi de întârziere în cuantum de 20% din salariul minim brut pe economie, pentru neexecutarea sentinţei nr. 160/25.03.2010 a Curţii de Apel Craiova, precum şi obligarea C.C.S.D. la plata sumei de 50.000 RON cu titlu de despăgubiri de întârziere, acţiunea fiind respinsă prin sentinţa recurată.
Recurenţii susţin fără temei că instanţa de fond ar fi soluţionat cererea fără a intra în cercetarea fondului. Instanţa de fond a arătat argumentele în fapt şi în drept determinante pentru care a respins cererea reclamanţilor de aplicare a amenzii pentru neexecutare şi de acordare a despăgubirilor pentru întârzierea punerii în executare a hotărârii judecătoreşti. Prima instanţă a apreciat ca fiind definitorie împrejurarea că erau operabile prevederile O.U.G. nr. 4/2012, conform cărora activitatea CCSD de emitere a titlurilor de despăgubire era suspendată.
Pentru a se considera că hotărârea răspunde exigenţei de a fi motivată, în conformitate cu art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu este necesar ca instanţa de fond să fi dat un răspuns în mod special tuturor argumentelor invocate de partea reclamant, dacă din întregul hotărârii rezultă că s-a răspuns în mod implicit argumentelor care nu au fost tratate explicit.
Aceasta este şi situaţia în speţa de faţă, aşa încât este nefondat motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Cât priveşte celelalte motive de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 3041 C. proc. civ., Înalta Curte are în vedere că aplicarea amenzii pentru neexecutarea hotărârii judecătoreşti nu se mai justifică în cauză, dat fiind că hotărârea a fost între timp executată, iar măsura amenzii are exclusiv caracter constrângător la executare.
Cât priveşte despăgubirile pentru întârzierea în executarea hotărârii, Înalta Curte reţine că, pentru perioada în care obligaţia de executare nu a fost îndeplinită anterior intrării în vigoare a suspendării legale a procedurilor CCSD, recurenţii-reclamanţi nu indică, în concret şi nu probează un prejudiciu care să le fi fost produs prin întârzierea executării.
Art. 24 alin. (2) teza finală din Legea nr. 554/2004 se referă la dreptul la despăgubiri pentru întârzierea în executare, însă materializarea acestui drept presupune indicarea şi probarea unui prejudiciu, ca o condiţie esenţială a răspunderii civile, prejudiciu care să se fi produs în patrimoniul reclamanţilor exclusiv prin faptul întârzierii executării.
Este adevărat că sentinţa nr. 160/2010 a ajuns să fie pusă în executare prin decizia de decizia de compensare nr. 1399/02.07.2014, potrivit noii legi aplicabile (Legea nr. 165/2013). Noua reglementare a impus un control de legalitate al dispoziţiilor de despăgubire emise în temeiul Legii nr. 10/2001 şi nu se mai referă la despăgubiri băneşti, ci la puncte compensatorii, valorificabile în procedura prevăzută de această lege. Aceste două elemente au condus la o realizare a dreptului reclamantului la acordarea de despăgubiri în condiţii mai restrictive. Însă, modificarea cadrului legislativ, care a devenit aplicabilă şi procedurii de acordare a despăgubirilor solicitate de reclamant, nu poate fi considerată generatoare a unui prejudiciu care să fie invocat în mod legitim de către recurenţii-reclamanţi.
Începând cu data de 15 martie 2012 a intrat în vigoare măsura suspendării activităţii CCSD de evaluare a imobilelor pentru care se acordă despăgubiri conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005 şi de emitere a titlurilor de despăgubire, suspendare dispusă prin O.U.G. nr. 4/2012 şi prelungită prin Legea nr. 117/2012 până la data de 15.05.2013, situaţie în care nu poate fi atrasă răspunderea pârâţilor conform art. 24 din Legea nr. 554/2004 pentru neexecutarea hotărârii judecătoreşti anterior menţionate, pe această perioadă, prima instanţă reţinând corect că măsura legală a suspendării activităţii CCSD a privit şi emiterea titlurilor ca formă de executare a unor hotărâri judecătoreşti.
Temporizarea activităţii CCSD a survenit în contextul aducerii la îndeplinire a măsurilor cerute de CEDO prin Hotărârea pilot din 12.10.2010, pronunţată în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, prin care s-a cerut, în urma constatării disfuncţionalităţii legislaţiei şi practicii administrative naţionale, adoptarea de către autorităţile române a unor măsuri capabile să ofere un remediu adecvat tuturor persoanelor afectate de legile de reparaţie. Luând notă şi de sarcina foarte importantă, dificil de suportat, pe care legislaţia în materie de bunuri imobile naţionalizate o impune bugetului de stat, CEDO a apreciat că este imperativ ca Statul Român să ia de urgenţă măsuri cu caracter general, care să poată conduce la realizarea efectivă a dreptului la restituire sau la despăgubire, păstrând un just echilibru între diferitele interese în cauză.
Sugerând, cu titlu pur orientativ, tipul de măsuri pe care Statul Român le-ar putea lua pentru a pune capăt situaţiei structurale constatate, Curtea s-a referit la refacerea totală a legislaţiei, care să conducă la reguli de procedură clare şi simplificate, care să facă sistemul de despăgubire mai previzibil în aplicarea sa, la plafonarea despăgubirilor şi eşalonarea lor pe o perioadă mai lungă, ca măsuri capabile să păstreze un just echilibru între interesele foştilor proprietari şi interesul general al colectivităţii, recunoscând Statului dreptul suveran, respectiv marja largă de apreciere în alegerea măsurilor destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate.
În acest context, nu se poate socoti că măsura legală a suspendării activităţii CCSD nu era operabilă şi în cazul existenţei unor hotărâri judecătoreşti care obligau fosta CCSD la derularea procedurilor de emitere a titlurilor de despăgubire. Această temporizare a executării hotărârii nu a încălcat dreptul reclamanţilor la un proces echitabil, garantat de art. 6 § 1 din Convenţie sau dreptul de proprietate, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
În concluzie, nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile, iar capătul de cerere referitor la plata despăgubirilor a fost în mod corect respins.
Cât priveşte cheltuielile de judecată solicitate de intimata-pârâtă C., Înalta Curte va respinge această cerere, reţinând că nu s-a făcut în mod efectiv dovada acestor cheltuieli.
Astfel, intimata - pârâtă a depus la dosar o notă explicativă privind cheltuielile de judecată în cuantum de 1070,97 RON aferente prezentului litigiu, arătând că acestea au fost dovedite prin depunerea în prezenta cauză a facturii şi a chitanţei care fac dovada achitării onorariului de avocat.
Or, respectiva factură şi chitanţă cuprinde o sumă de bani stabilită şi achitată global în legătură cu mai multe dosare aflate pe rolul Înaltei Curţi, nerezultând care este cuantumul onorariului de judecată aferent fiecărui litigiu.
Prin urmare, existenţa unei relaţii contractuale între intimată-pârâtă şi societatea de avocatură emitentă a facturii, coroborată cu o plată unică aferentă unei facturi ce nu individualizează cuantumul cheltuielilor de judecată pentru fiecare dosar în parte, creează incertitudinea achitării sumei de 1070,97 RON, cu titlu de onorariu avocat aferent prezentului litigiu, intimata-pârâtă având posibilitatea de a solicita emitentului facturii orice document care să confirme expres efectuarea plăţii acestei sume pentru serviciile de asistenţă juridică şi reprezentare în acest dosar.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, iar în temeiul art. 274 C. proc. civ., va respinge şi cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-pârâtă C.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca neîntemeiată, excepţia lipsei de interes în promovarea recursului declarat de reclamant, invocată de intimata-pârâtă C.
Respinge, ca neîntemeiată, excepţia lipsei de obiect în promovarea recursului declarat de reclamant, invocată de intimata-pârâtă Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor.
Respinge recursul declarat de A. şi B. împotriva sentinţei nr. 900 din 28 septembrie 2012 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Respinge cererea de obligare a recurenţilor - reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată formulată de intimata - pârâtă C.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 martie 2017.