Detalii jurisprudență - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Asupra contestaţiilor în anulare formulate;

În baza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

I. Prin Sentinţa penală nr. 42 din data de 26 ianuarie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2015, între altele, în temeiul art. 386 alin. (1) C. proc. pen. a fost schimbată încadrarea juridică pentru:

- inculpatul A. din infracţiunea de dare de mită prevăzută de art. 290 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 în infracţiunea de cumpărarea de influenţă prevăzută de art. 292 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000;

- inculpatul B. din complicitate la infracţiunea de dare de mită prevăzută de art. 48 alin. (1) raportat la art. 290 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 în infracţiunea de trafic de influenţă prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000;

În temeiul art. 292 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 4 (patru) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărarea de influenţă.

În temeiul art. 67 alin. (2) coroborat cu art. 292 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi d) C. pen., pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei principale, conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

În temeiul art. 65 C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi d) C. pen., pe durata executării pedepsei închisorii, potrivit art. 65 alin. (3) C. pen.

În temeiul art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 a fost condamnat inculpatul B. la pedeapsa de 5 (cinci) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă.

În temeiul art. 67 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi d) C. pen., pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale, conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

În temeiul art. 72 C. pen. şi art. 399 alin. (9) C. proc. pen., s-a dedus din pedeapsa închisorii aplicată inculpatului B. durata reţinerii, arestării preventive şi a arestului la domiciliu, începând cu data de 01 septembrie 2015 până la data de 24 noiembrie 2015, inclusiv.

În temeiul dispoziţiilor art. 291 alin. (2) C. pen., s-a confiscat de la inculpatul B. echivalentul în RON, la data punerii în executare, a sumei de 150.000 euro.

A fost menţinută, pentru inculpatul B., măsura sechestrului asigurător instituit asupra bunurilor imobile prin Ordonanţa nr. 95/P/2015 din 24 septembrie 2015 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de Combatere a Corupţiei, modificată prin încheierea de şedinţă din data de 13 octombrie 2015 pronunţată în prezenta cauză, precum şi poprirea instituită prin Ordonanţa nr. 95/P/2015 din 24 septembrie 2015 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de Combatere a Corupţiei, modificată prin încheierea de şedinţă din data de 13.10.2015 şi, ulterior, prin încheierea de şedinţă din 13.06. 2016, pronunţate în prezenta cauză, până la concurenţa sumei de 150.000 euro.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. pen., inculpaţii A. şi B. au fost obligaţi la plata sumei de câte 3000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 274 alin. (1) teza finală, coroborat cu art. 275 alin. (6) C. proc. pen., s-a dispus ca onorariul apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru inculpaţii, B. şi A., în sumă de câte 360 RON, să se plătească din fondul Ministerului Justiţiei.

II. Prin Decizia penală nr. 116 din 26 iunie 2018, pronunţată în Dosarul nr. x/2017, Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, între altele, a admis apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de apelanta intimată inculpată C. împotriva Sentinţei penale nr. 42 din data de 26 ianuarie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2015 şi a desfiinţat sentinţa penală apelată numai în ceea ce o priveşte pe această inculpată, reţinând cauza spre rejudecare şi menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate care nu contravin prezentei hotărâri.

Totodată, prin aceeaşi decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători a respins, ca nefondate, apelurile formulate de inculpaţii A. şi B. împotriva Sentinţei penale nr. 42 din data de 26 ianuarie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2015, obligându-i pe inculpaţii A. şi B. la plata sumei de câte 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat, iar în baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., a stabilit ca onorariile cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu până la prezentarea apărătorilor aleşi pentru apelanţii intimaţi inculpaţi, în sumă de câte 90 RON, să rămână în sarcina statului.

III. Împotriva acestei decizii au formulat contestaţie în anulare ambii contestatori condamnaţi astfel: B. la data de 12.12.2018, prin apărător ales (dosar), cauza înregistrându-se la aceeaşi dată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători Penal 2-2018 sub nr. x/2018 şi primind prim termen de judecată la 19.12.2018, respectiv A., la data de 20.12.2018, prin apărător ales, cauza înregistrându-se la aceeaşi dată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători Penal 1-2018 sub nr. x/2018 şi primind iniţial prim termen de judecată la 14.01.2019, termen care, la solicitarea apărătorului ales al acestuia, a fost preschimbat la 21.12.2018, prin rezoluţie administrativă.

În motivarea contestaţiilor în anulare formulate de condamnatul B. şi de condamnatul A. (Dosar nr. x/2018) aceştia, prin apărători aleşi, au susţinut, în esenţă, nelegala compunere a Completului de 5 Judecători care a soluţionat cauza în apel, considerând că au fost încălcate dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară,republicată cu modificările şi completările ulterioare, în ceea ce priveşte modul de desemnare al unuia dintre membrii acestui complet, mai concret al preşedintelui de complet.

În acest sens, s-a arătat că deşi dispoziţiile legale în vigoare la data soluţionării cauzei în apel prevedeau că judecătorii care fac parte din aceste complete sunt desemnaţi prin tragere la sorţi, în Completul de 5 Judecători care a pronunţat decizia penală atacată a fost inclus de drept preşedintele secţiei penale, nefiind desemnat aleatoriu un judecător, astfel cum impunea Legea nr. 304/2004.

Contestatorul condamnat B. a mai precizat că, prin activităţile sale administrative, Colegiul de conducere a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a influenţat în mod nepermis practica judiciară a Completurilor de 5 Judecători sub aspectul nelegalei lor compuneri şi a conchis că, dacă la tragerea la sorţi s-ar fi respectat întocmai dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 304/2004, s-ar fi asigurat o garanţie a imparţialităţii obiective a instanţei, parte a dreptului la un proces echitabil, făcând trimiteri, în acest sens, la jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi citând cu titlu exemplificativ: hotărârea din 29 septembrie 2001, pronunţată în Cauza Sabiner împotriva Turciei, paragraful 44; hotărârea din 25 februarie 1997, pronunţată în cauza Findlay împotriva Regatului Unit, paragraful 73; hotărârea din 1 octombrie 1982, pronunţată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, paragraful 30; hotărârea din 24 mai 1989, pronunţată în cauza Hauschildt împotriva Danemarcei, paragraful 47, hotărârea din 15 decembrie 2005, pronunţată în cauza Kyprianou împotriva Ciprului, paragraful 121; hotărârea din 12 ianuarie 2016, pronunţată în cauza Miracle Europe KFT împotriva Ungariei, paragraful 54.

Totodată, contestatorul condamnat A. a mai susţinut că prin Hotărârea nr. 3/2014 a Colegiului de conducere a Înaltei Curţi s-a modificat Regulamentul de organizare şi funcţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi s-a instituit o procedură viciată, contrară prevederilor legale pentru formarea Completurilor de 5 Judecători prin prisma faptului că aceasta a limitat la 4 numărul judecătorilor care trebuie traşi la sorţi, iar în vederea corectării efectelor generate de conduita acestui organ colegial de conducere al instanţei supreme adoptată de la intrarea în vigoare a Legii nr. 255/2013 prin care a fost modificată Legea nr. 304/2004, Curtea Constituţională a pronunţat Decizia nr. 685/2018. Pe această cale, instanţa de contencios constituţional a stabilit cu titlu de principiu faptul că au fost nesocotite imperativele impuse de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 21 alin. (3) din Constituţia României, întrucât Completurile de 5 Judecători au fost nelegal constituite prin prisma faptului că un judecător al completurilor de 5 judecători era membru de drept şi nu tras la sorţi (paragraful 147 din decizia precitată).

Ambii contestatori condamnaţi au concluzionat că maniera de desemnare a compunerii Completului de 5 Judecători, în etapa soluţionării în apel a Dosarului nr. x/2017 s-a realizat cu încălcarea prevederilor art. 32 din Legea nr. 304/2004, sancţiunea fiind nulitatea absolută a actelor întocmite de completul nelegal constituit, iar Decizia penală nr. 116/26.06.2018 a fost pronunţată de un complet format cu încălcarea prevederilor legale, lipsit de atributele legalităţii şi imparţialităţii, instituite prin legislaţia română şi europeană.

În drept, contestatorii condamnaţi au invocat dispoziţiile art. 426 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.

Prin Încheierea nr. 214 din data de 19 decembrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători penal 2 - 2018 a admis, în principiu, contestaţia în anulare formulată de condamnatul B. împotriva Deciziei penale nr. 116 din 26 iunie 2018, pronunţată de Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2017.

Totodată, a admis cererea de suspendare a executării Sentinţei penale nr. 42 din 26 ianuarie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 116 din 26 iunie 2018, pronunţată de Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2017, până la soluţionarea definitivă a contestaţiei în anulare.

Prin încheierea din cameră de consiliu din data de 21 decembrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători penal 1 - 2018 a admis, în principiu, contestaţia în anulare formulată de condamnatul A. împotriva Deciziei penale nr. 116 din 26 iunie 2018, pronunţată de Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2017.

Totodată, a dispus suspendarea executării Deciziei penale nr. 116 din 26 iunie 2018, pronunţată de Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2017, până la soluţionarea definitivă a contestaţiei în anulare şi a dispus punerea de îndată în libertate a contestatorului condamnat A. de sub puterea mandatului de executare a pedepsei emis în baza Sentinţei penale nr. 42 din 26 ianuarie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 116 din 26 iunie 2018, pronunţată de Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2017, dacă nu este arestat în altă cauză.

Pentru a se pronunţa aceste soluţii, s-a apreciat că, în ambele situaţii sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de lege în art. 431 alin. (2) din C. proc. pen. pentru admisibilitatea în principiu a contestaţiilor în anulare formulate de condamnaţii B. şi A., respectiv contestaţiile în anulare au fost formulate cu respectarea termenului stabilit de alin. (1) al art. 428 din C. proc. pen. (fiind declarate anterior comunicării deciziei penale atacate), împrejurările de fapt şi de drept susţinute de către contestatorii condamnaţi se circumscriu, de principiu, cazului de contestaţie în anulare menţionat de art. 426 lit. d) teza I din C. proc. pen., reţinând, totodată, că şi cea de a treia condiţie de admisibilitate a contestaţiei în anulare este îndeplinită în cauză, întrucât contestatorii condamnaţi au invocat în dovedirea celor susţinute înscrisuri care se află la dosar.

Deopotrivă, s-a mai apreciat că, în raport cu împrejurările de fapt şi de drept invocate de către contestatorii condamnaţi în cererile formulate, văzând contextul generat de necesitatea analizării în concret, în speţă, a efectelor Deciziei nr. 685 din data de 7 noiembrie 2018 a Curţii Constituţionale a României, în cauză se impune, în temeiul dispoziţiilor art. 430 din C. proc. pen., suspendarea executării pedepsei aplicate contestatorului condamnat A. prin Sentinţa penală nr. 42 din 26 ianuarie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 116 din 26 iunie 2018, pronunţată de Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2017, până la soluţionarea definitivă a contestaţiei în anulare.

Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători Penal 2-2018 a constatat că, în cazul contestatorului condamnat B., potrivit dispoziţiilor Legii nr. 302/2004 aplicabile în această privinţă, nu îi revine competenţa să soluţioneze cererea formulată de către contestatorul condamnat privind suspendarea efectelor Mandatului naţional de executare a pedepsei închisorii nr. 4 din 26 iulie 2018 şi, respectiv, a mandatului european de arestare emis pe numele acestuia, procedura de soluţionare a acestor cereri fiind de competenţa instanţei emitente, conform art. 94 din Legea nr. 302/2004, în raport cu precizările apărătorului ales al contestatorului condamnat B. de la termenul din 19 decembrie 2018, care a relevat că acesta este arestat în Italia, în procedura de executare a mandatului european de arestare emis în cauză.

La termenul din 18 martie 2019, cu ocazia dezbaterilor pe fondul contestaţiilor în anulare formulate de condamnaţii contestatori B. şi A. de la acest termen, aceştia, prin apărătorii aleşi, au susţinut, în esenţă, aceleaşi motive formulate în cererile scrise depuse la dosar, iar concluziile acestora precum şi ale reprezentantului Ministerului Public au fost redate în partea introductivă a prezentei decizii, motiv pentru care nu vor mai fi reluate.

Analizând contestaţiile în anulare formulate de condamnaţii B. şi A. împotriva Deciziei penale nr. 116 din 26 iunie 2018, pronunţată de Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2017 prin prisma motivului invocat, respectiv prevederile art. 426 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, cu majoritate apreciază că sunt întemeiate pentru motivele ce se vor expune în continuare.

Preparator, cu majoritate, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători reţine că potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.

Totodată, potrivit art. 2 alin. (1) din aceeaşi lege, justiţia se înfăptuieşte de către judecători în numele legii, este unică, imparţială şi egală pentru toţi.

Conform prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor republicată, cu modificările şi completările ulterioare, judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii, aceştia trebuie să fie imparţiali, având libertate deplină în soluţionarea cauzelor deduse judecăţii, în conformitate cu legea.

Pe de altă parte, prin dispoziţiile art. 4 alin. (4) din legea anterior referită se instituie interdicţia în sensul că judecătorii nu pot refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă.

Aceste prevederi legale cu valoare de principiu, care instituie, în sarcina instanţelor judecătoreşti, şi implicit a judecătorilor, competenţa exclusivă de interpretare şi aplicare a legii în procedurile judiciare pendinte au fost transpuse şi în jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional. Astfel, prin Decizia nr. 108/2014 asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre autoritatea judecătorească şi autoritatea executivă, Curtea Constituţională a stabilit că aceasta nu poate da dezlegare unor probleme litigioase care intră în competenţa altor autorităţi şi instituţii publice, motiv pentru care modul de interpretare şi aplicare al dispoziţiilor legale incidente intră în sfera de înfăptuire a actului de justiţie cu condiţia ca instanţele judecătoreşti să fie sesizate prin acţiuni specifice.

Prioritar analizei contestaţiilor în anulare formulate de condamnaţii B. şi A., Înalta Curte - Completul de 5 Judecători, cu majoritate, va expune conţinutul succesiv al dispoziţiilor legale reclamate ca fiind încălcate în cauză de către instanţa de apel care a pronunţat hotărârea a cărei anulare se cere, respectiv art. 32 din Legea nr. 304/2004, care reglementează compunerea Completului de 5 judecători din cadrul instanţei supreme.

Astfel, art. 32 Legea nr. 304/2004 a suferit, în intervalul 2013 - 2018, o serie de modificări după cum urmează:

Potrivit dispoziţiilor legale incidente în anul 2013, ca interval de referinţă, art. 32 din legea precitată avea următorul conţinut:

(1) La începutul fiecărui an, în materie penală se stabilesc două complete de 5 judecători formate numai din judecători din cadrul secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

(2) În alte materii decât cea penală se stabilesc la începutul fiecărui an două complete de 5 judecători.

(3) În compunerea completelor prevăzute la alin. (2) intră, de regulă, judecători specializaţi, în funcţie de natura cauzei.

(4) Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie aprobă compunerea completelor de 5 judecători. Judecătorii care fac parte din aceste complete sunt desemnaţi de preşedintele sau, în lipsa acestuia, de vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Schimbarea membrilor completelor se face în mod excepţional, pe baza criteriilor obiective stabilite de Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

(5) Completul de 5 judecători este prezidat de preşedintele sau vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În lipsa acestora, completul poate fi prezidat de un preşedinte de secţie desemnat în acest scop de preşedintele sau, în lipsa acestuia, de vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

(6) Cauzele care intră în competenţa completelor prevăzute la alin. (1) şi (2) vor fi repartizate aleatoriu în sistem informatizat.

Ulterior, prin Legea nr. 255/2013, alin. (1), (4) şi 5 ale art. 32 au fost modificate şi aveau următorul cuprins:

(1) La începutul fiecărui an, în materie penală se stabilesc complete de 5 judecători formate numai din judecători din cadrul secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

(4) Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie aprobă numărul şi compunerea completelor de 5 judecători, la propunerea preşedintelui secţiei penale. Judecătorii care fac parte din aceste complete sunt desemnaţi, prin tragere la sorţi, în şedinţă publică, de preşedintele sau, în lipsa acestuia, de vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Schimbarea membrilor completelor se face în mod excepţional, pe baza criteriilor obiective stabilite de Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

(5) Completul de 5 judecători este prezidat de preşedintele sau vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, atunci când acesta face parte din complet, potrivit alin. (4), de preşedintele secţiei penale sau de decanul de vârstă, după caz."

Din dispoziţiile legale precitate, în vigoare la data soluţionării cauzei ce a făcut obiectul deciziei penale atacate, rezultă că modificările textului de lege vizau numărul Completurilor de 5 Judecători din materie penală, al căror număr nu mai era limitat la două, implicarea preşedintelui secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în propunerea numărului şi a componenţei Completurilor de 5 Judecători, desemnarea judecătorilor din aceste formaţiuni de judecată prin tragere la sorţi şi stabilirea celui care prezida Completul de 5 Judecători în persoana preşedintelui sau vicepreşedintelui Înaltei Curţi, atunci când acesta făcea parte din complet, a preşedintelui secţiei penale, fără a se face vreo altă precizare şi, în aceeaşi modalitate, a decanului de vârstă.

Se constată că modificările intervenite nu au fost corelate şi cu alte texte din legea de organizare judiciară, care au rămas nemodificate.

Astfel, deşi se reglementa un număr nelimitat de Completuri de 5 Judecători în materie penală şi două completuri în alte materii, numărul total al Completurilor de 5 Judecători din cadrul Înaltei Curţi a rămas nemodificat, în număr de 4 (art. 19 din Legea nr. 304/2004).

Totodată, modificările aduse art. 32 nu au fost corelate cu dispoziţiile art. 33, care, de asemenea, au rămas nemodificate şi care prevedeau, în alin. (1), că: preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau, în lipsa acestuia, unul dintre vicepreşedinţi prezidează Secţiile Unite, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, precum şi Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Completul de 5 judecători şi orice complet în cadrul secţiilor, când participă la judecată, iar în alin. (3) că: preşedinţii de secţii pot prezida orice complet de judecată din cadrul secţiei, iar ceilalţi judecători prezidează prin rotaţie.

Or, se constată că în enumerarea formaţiunilor de judecată din cadrul instanţei supreme prezidate de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în lipsa acestuia, de unul dintre vicepreşedinţi era menţionat expres de legiuitor şi Completul de 5 Judecători, alături de Secţiile Unite, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, precum şi Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Astfel, conţinutul prevederilor legale precitate anterior reglementau conducerea Completurilor de 5 Judecători de către preşedintele, respectiv vicepreşedinţii instanţei supreme, în contradicţie evidentă cu prevederile art. 32 alin. (4) care reglementau tragerea la sorţi a judecătorilor din cadrul acestor completuri.

Mai mult, conform noilor modificări, preşedintele secţiei penale avea competenţa exclusivă de a propune numărul şi componenţa Completurilor de 5 Judecători, în lipsa unei prevederi exprese a legiuitorului, în toate materiile, deşi în alin. (3) al art. 32 (rămas nemodificat) se instituia regula specializării judecătorilor din compunerea completurilor, în funcţie de natura cauzei.

În plus, teza a doua din alin. (5) al art. 32, referitoare la prezidarea de către preşedintele secţiei penale sau a decanului de vârstă a Completurilor de 5 Judecători, cu privire la care legiuitorul nu a făcut nicio menţiune aşa cum a făcut-o în cazul preşedintelui instanţei şi a vicepreşedintelui (atunci când acesta face parte din complet) contrazice prevederea din alin. (4) al aceluiaşi articol conform căruia judecătorii care fac parte din aceste completuri sunt desemnaţi prin tragere la sorţi. Interpretarea literală a art. 32 alin. (5) din Legea nr. 304/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 255/2013, îndrituia preşedintele secţiei penale sau decanul de vârstă, după caz, să conducă Completurile de 5 Judecători, indiferent de materie. De altfel, preşedinţii secţiilor civile erau excluşi de la conducerea Completurilor de 5 Judecători în materie civilă, deşi şi în cadrul Completurilor de 5 Judecători trebuie respectat principiul specializării.

Aspectele relevate anterior denotă lipsa de claritate a modificărilor legislative, imprecizia termenilor folosiţi de legiuitor fiind de natură a conduce la interpretări juridice diferite.

De altfel, realitatea juridică a confirmat această concluzie. Or, deşi desemnarea, prin tragere la sorţi a patru din cei cinci membri ai completurilor de judecată, a avut caracter public şi transparent, fiind cunoscută publicului şi, implicit, participanţilor din procesul penal, niciuna dintre părţile implicate în procedurile judiciare aflate pe rolul Completurilor de 5 Judecători, apărătorii acestora şi Ministerul Public, în intervalul cuprins între 01.02.2014, când au intrat în vigoare modificările referite, şi până la pronunţarea de către Curtea Constituţională a Deciziei nr. 685/07.11.2018, nu a invocat nelegala compunere a completului de judecată nici cu ocazia soluţionării apelului şi nici, ulterior rămânerii definitive a deciziei penale, ca motiv de contestaţie în anulare. Pe cale de consecinţă, se constată că atât instanţa supremă, cât şi părţile şi Ministerul Public au dat aceeaşi interpretare dispoziţiilor legale privind compunerea Completurilor de 5 Judecători.

Ulterior pronunţării deciziei penale atacate în prezenta cauză, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 207/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004, s-au stabilit cu claritate regulile privind Completurile de 5 Judecători, atât în materie penală, cât şi în alte materii, respectiv desemnarea, prin tragere la sorţi, a tuturor membrilor completurilor, precizarea expresă a persoanelor, dar şi a modalităţii concrete, în care se prezidează aceste completuri.

Astfel, art. 32 are, în prezent, următorul conţinut, ambiguităţile şi contradicţiile legislative cuprinse în reglementarea anterioară generatoare de interpretări diferite a textelor de lege fiind înlăturate prin prevederile exprimate, cu claritate şi precizie, în special, în alin. (5) şi (6) ale articolului precitat:

(5) Completul de 5 judecători este prezidat de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de unul dintre cei 2 vicepreşedinţi sau de preşedinţii de secţie atunci când aceştia fac parte din complet, desemnaţi potrivit alin. (4) (prin tragere la sorţi).

(6) În cazul în care niciunul dintre aceştia nu a fost desemnat să facă parte din completurile de 5 judecători, completul este prezidat, prin rotaţie, de fiecare judecător, în ordinea vechimii în magistratură a acestora.

Însă se constată că prin Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018 asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Parlamentul României, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, prin care s-a admis sesizarea formulată de prim-ministrul Guvernului României şi s-a constatat existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Parlament, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, generat de hotărârile Colegiului de conducere a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, începând cu Hotărârea nr. 3/2014, potrivit cărora au fost desemnaţi prin tragere la sorţi doar 4 din cei 5 membri ai Completurilor de 5 Judecători, contrar celor prevăzute de art. 32 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 255/2013, Curtea Constituţională a dat o altă interpretare textelor de lege, arătând că art. 32 alin. (4) din Legea nr. 304/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 255/2013, "a reglementat, în mod expres, tragerea la sorţi a tuturor membrilor Completului de 5 judecători, fără să facă vreo diferenţiere între aceştia şi fără să consacre instituţia "membrului de drept". De asemenea, art. 32 alin. (5) din lege a stabilit că preşedintele sau vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prezidează completul doar dacă au fost desemnaţi prin tragere la sorţi ca membri ai acestuia, aceeaşi regulă aplicându-se, evident, şi în privinţa preşedintelui secţiei penale. Prin urmare textul analizat conferă acestora dreptul de a prezida completul în măsura în care sunt desemnaţi prin tragere la sorţi şi nu pe acela de a face parte de drept din complet. Astfel, voinţa legiuitorului a fost aceea de a aplica regula tragerii la sorţi în privinţa tuturor membrilor completului (...)".

Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţia României, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Textul constituţional nu distinge în funcţie de tipul de decizie sau în funcţie de atribuţia în exercitarea căreia a fost pronunţată. Ca urmare, şi deciziile prin care Curtea Constituţională soluţionează un conflict juridic de natură constituţională au acelaşi regim juridic stabilit de norma juridică mai sus enunţată.

Pe cale de consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie şi principiului supremaţiei Constituţiei, dezlegarea dată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018 este obligatorie, astfel încât, pentru viitor, nu mai poate fi dată o altă interpretare dispoziţiilor art. 32 din Legea nr. 304/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 255/2013.

De altfel, în paragrafele 194 şi următoarele chiar instanţa de contencios constituţional a stabilit efectele deciziei Curţii Constituţionale şi conduita constituţională de urmat:

"ţinând cont de faptul că deciziile sale produc efecte numai pentru viitor, conform art. 147 alin. (4) din Constituţie, Curtea reţine că prezenta decizie se aplică de la data publicării sale, atât situaţiilor pendinte, respectiv în cauzele aflate în curs de judecată, precum şi în cele finalizate în măsura în care justiţiabilii sunt încă în termenul de exercitare a căilor de atac extraordinare corespunzătoare, cât şi situaţiilor viitoare". (paragraful 198)

Analizând, în aceste coordonate contestaţiile în anulare formulate de condamnaţii B. şi A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, cu majoritate, urmează a constata că acestea sunt întemeiate şi vor fi admise.

Potrivit art. 426 lit. d) teza I din C. proc. pen., se poate face contestaţie în anulare când instanţa de apel nu a fost compusă potrivit legii.

Art. 354 alin. (1) din C. proc. pen. - Compunerea instanţei - prevede că instanţa judecă în complet de judecată, a cărei compunere este cea prevăzută de lege, încălcarea dispoziţiilor privind compunerea completului de judecată fiind sancţionată cu nulitatea absolută, conform art. 281 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen.

Instanţa nu este compusă potrivit legii în cazul în care sunt încălcate prevederile din legea de organizare judiciară sau din legile speciale referitoare la compunerea completului de judecată.

În speţă, contestatorii condamnaţi au invocat încălcarea dispoziţiilor art. 32 din Legea nr. 304/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 255/2013, în condiţiile în care doar 4 din cei 5 membri ai completului de apel au fost desemnaţi prin tragere la sorţi.

Având în vedere că motivul invocat în cauză se circumscrie cazului de contestaţie în anulare privind compunerea completului de judecată, în interpretarea dată de Curtea Constituţională prin decizia anterior menţionată, calea extraordinară de atac formulată de contestatorii B. şi A. urmează a fi admisă.

Faţă de cele arătate, în baza art. 432 alin. (1) rap. la art. 426 lit. d) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, cu majoritate, va admite contestaţiile în anulare formulate de contestatorii condamnaţi B. şi A. împotriva Deciziei penale nr. 116 din 26 iunie 2018, pronunţată de Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2017, va desfiinţa decizia penală contestată numai în ceea ce îi priveşte pe condamnaţii B. şi A. şi va dispune rejudecarea apelurilor declarate împotriva Sentinţei penale nr. 42 din 26 ianuarie 2017, pronunţată de Înalte Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală în Dosarul nr. x/2015 de inculpaţii B. şi A. şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie numai în ceea ce îi priveşte pe cei doi inculpaţi.

Totodată, va anula formele de executare dispuse în baza Sentinţei penale nr. 42 din 26 ianuarie 2017, pronunţată de Înalte Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în Dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin decizia penală sus-menţionată în ceea ce îi priveşte pe condamnaţii B. şi A. şi va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei penale atacate, fixând termen pentru rejudecare după desfiinţare, la 20 mai 2019, ora 9:00 Sala Secţiilor Unite, cu citarea apelanţilor-intimaţi inculpaţi B. şi A. la adresele indicate în dosar.

Având în vedere temeiurile în drept care au condus la admiterea căii extraordinare de atac relevate anterior conţinute în normele procedurale interne, se constată că nu se mai impune analizarea solicitării apărătorilor aleşi de aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nefiind incidentă regula instituită în art. 20 alin. (2) din Constituţia României care dă prioritate reglementărilor internaţionale, ci excepţia reglementată de norma constituţională, legea internă conţinând dispoziţii mai favorabile în acest caz. Pe cale de consecinţă, nu se mai impune nici analiza incidenţei în cauză a jurisprudenţei europene invocate în cererile contestatorilor condamnaţi.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea contestaţiilor în anulare vor rămâne în sarcina statului.

Întrucât pentru contestatorii condamnaţi s-au prezentat şi apărători desemnaţi din oficiu care şi au asigurat asistenţă juridică obligatorie în cauză la termenele anterioare, în baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariile cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu până la prezentarea apărătorilor aleşi, în sumă de câte 160 de RON, vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În majoritate,

Admite contestaţiile în anulare formulate de contestatorii condamnaţi B. şi A. împotriva Deciziei penale nr. 116 din 26 iunie 2018, pronunţată de Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2017.

Desfiinţează decizia penală contestată numai în ceea ce îi priveşte pe condamnaţii B. şi A.

Dispune rejudecarea apelurilor declarate împotriva Sentinţei penale nr. 42 din 26 ianuarie 2017, pronunţată de Înalte Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală în Dosarul nr. x/2015 de inculpaţii B. şi A. şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie numai în ceea ce îi priveşte pe cei doi inculpaţi.

Anulează formele de executare dispuse în baza Sentinţei penale nr. 42 din 26 ianuarie 2017, pronunţată de Înalte Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin decizia penală sus-menţionată în ceea ce îi priveşte pe condamnaţii B. şi A.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei penale atacate.

Fixează termen la 20 mai 2019, ora 9:00 Sala Secţiilor Unite, cu citarea apelanţilor-intimaţi inculpaţi B. şi A. la adresele indicate în dosar.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea contestaţiilor în anulare rămân în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariile cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu până la prezentarea apărătorilor aleşi, în sumă de câte 160 de RON, rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 aprilie 2019.

În opinie separată, consider că se impunea respingerea ca nefondate a contestaţiilor formulate de contestatorii condamnaţi B. şi A. împotriva Deciziei penale nr. 116 din data de 26 iunie 2018, pronunţată de Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2017.

Sub aspectul succesiunii în timp şi al conţinutului dispoziţiilor relevante din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, achiesez la argumentele expuse în opinie majoritară.

Interpretarea gramaticală, sistematică şi logică a normelor regăsite în cuprinsul art. 32 alin. (1), (4), (5), art. 33 şi art. 19 alin. (2)¹ din Legea de organizare judiciară, în forma în vigoare la data pronunţării deciziei definitive contestate în speţă, relevă imprecizia termenilor utilizaţi de legiuitor, de natură a conduce la interpretări divergente cu privire la modul de desemnare, în completurile de 5 judecători, a judecătorilor cărora le revenea, potrivit alin. (5) al art. 32, prerogativa prezidării acestor formaţiuni de judecată.

Suplimentar, se impune observaţia că metoda interpretării istorice a dispoziţiilor menţionate nu aduce, nici ea, un plus de claritate normelor analizate în opinia majoritară, de vreme ce, în Expunerea de motive la Legea nr. 255/2013 (prin care a fost modificat art. 32 din Legea nr. 304/2004 în sensul supus analizei), nu există minime referiri la cauzele ori scopul urmărit de legiuitor prin modificările legislative preconizate.

Este incontestabil că, prin Decizia nr. 685 din data de 7 noiembrie 2018 a Curţii Constituţionale (publicată în M. Of. nr. 1021/29.11.2018), interpretarea jurisprudenţială unitară a normelor de referinţă, constantă în intervalul 01.02.2014 - 23.07.2018, a fost invalidată de instanţa de contencios constituţional, care a constatat existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Parlament, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, şi a decis ca instanţa supremă să procedeze de îndată la desemnarea prin tragere la sorţi a tuturor membrilor Completurilor de 5 judecători, cu respectarea art. 32 din Legea nr. 304/2004, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 207/2018.

Este, de asemenea, incontestabil că dezlegarea instanţei de contencios constituţional are caracter obligatoriu, conform 147 alin. (4) din Constituţia României, şi, în virtutea acestui caracter, de la data publicării deciziei, este exclusă orice altă interpretare a prevederilor legale supuse analizei.

Aceeaşi normă constituţională statuează, însă, asupra puterii numai pentru viitor a deciziilor Curţii Constituţionale, efectele ex nunc ale actelor de jurisdicţie constituţională fiind subliniate şi dezvoltate, în mod repetat, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, astfel cum va fi menţionată în cele ce succed.

Caracterul obligatoriu al întregii jurisprudenţe a instanţei de contencios constituţional şi efectul ex nunc al deciziilor sale constituie argumentele principale pentru care, în dezacord cu opinia majoritară, am apreciat că, în cauzele soluţionate definitiv anterior publicării sale, Decizia nr. 685/2018 nu conduce la desfiinţarea automată şi necritică a tuturor hotărârilor care au dobândit anterior autoritate de lucru judecat, chiar dacă termenul de exercitare a contestaţiei în anulare nu s-a împlinit; aplicarea deciziei implică, dimpotrivă, un proces particularizat de interpretare şi aplicare, în concret, a tuturor dispoziţiilor legale relevante, în funcţie de specificitatea fiecărei cauze.

În speţa de faţă, intervenirea unei soluţii definitive anterior modificărilor aduse Legii nr. 304/2004 prin Legea nr. 207/2018, dar şi anterior datei publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 685/2018, exclude posibilitatea redeschiderii procesului în unicul scop al valorificării, în mod retroactiv, a unui act de jurisdicţie eminamente producător de efecte numai pentru viitor.

I.) Statuând, în paragraful 198 al deciziei evocate, asupra efectelor acesteia "în cauzele "finalizate în măsura în care justiţiabilii sunt încă în termenul de exercitare a căilor de atac extraordinare corespunzătoare", Curtea Constituţională nu a limitat sau exclus prerogativele instanţelor judecătoreşti de a aplica decizia în discuţie, în strictă concordanţă cu toate exigenţele constituţionale şi dispoziţiile legale, deopotrivă obligatorii pentru judecător.

În acest sens, sub un prim aspect, se impune a se sublinia că însăşi Decizia nr. 685/2018 reafirmă rolul constituţional al instanţelor judecătoreşti, acela de a înfăptui justiţia aplicând legea, ceea ce presupune "identificarea normei aplicabile, analiza conţinutului său şi o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care (n.r. judecătorul) le-a stabilit" (paragraful nr. 140). Aceasta înseamnă că, în aplicarea obligatorie a deciziei menţionate, instanţele judecătoreşti trebuie să identifice, mai întâi, coordonatele factuale şi procesuale proprii cauzei concrete deduse spre soluţionare şi, subsecvent, în aceste coordonate, să stabilească ansamblul tuturor prevederilor legale incidente, art. 32 din Legea nr. 304/2004 şi interpretarea dată normei prin decizia Curţii reprezentând numai o parte a acestui ansamblu.

În al doilea rând, nu poate fi ignorată o realitate juridică, şi anume caracterul eterogen al situaţiilor procesuale a căror rezolvare este subordonată aplicării corespunzătoare a deciziei instanţei de contencios constituţional.

Dacă, în cauzele pendinte în apel, efectele Deciziei nr. 685/2018 a Curţii Constituţionale sunt substanţial aceleaşi (şi ele se concretizează în desemnarea, prin tragere la sorţi, a unor membri noi ai completurilor de 5 judecători învestite cu soluţionarea căilor ordinare de atac), în cauzele soluţionate definitiv anterior publicării deciziei, aplicarea sa nu poate face abstracţie de particularităţile procedurilor judiciare.

În funcţie de succesiunea în timp a dispoziţiilor legale, aceste ultime proceduri se împart în două categorii.

O primă categorie o reprezintă cauzele soluţionate definitiv în intervalul 01.02.2014 - 22.07.2018 (anterior intrării în vigoare a Legii nr. 207/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004), interval în care modul de desemnare în completul de 5 judecători a preşedintelui, vicepreşedintelui sau a preşedintelui de secţie, după caz, era reglementat de art. 32 alin. (4), (5) şi art. 33 din Legea nr. 304/2004, cu modificările aduse prin Legea nr. 255/2013.

O a doua categorie o reprezintă cauzele penale soluţionate definitiv subsecvent modificărilor legislative aduse art. 32 prin Legea nr. 207/2018, respectiv, în perioada cuprinsă între data de 23.07.2018 şi data publicării Deciziei nr. 685/2018 în Monitorul Oficial, respectiv, data de 29.11.2018.

Cauza de faţă se circumscrie celei dintâi categorii menţionate, fiind soluţionată definitiv la data de 26 iunie 2018, odată cu pronunţarea Deciziei penale nr. 116, de un complet de 5 judecători, prezidat de preşedintele, de la acea dată, al secţiei penale a instanţei supreme.

Dispoziţiile legale în vigoare la data de 26 iunie 2018, relevante cu privire la desemnarea membrilor şi conducerea completurilor de 5 judecători erau cuprinse în art. 32 alin. (4), (5) şi art. 33 din Legea nr. 304/2004 (al căror conţinut a fost redat în opinia majoritară), precum şi în art. 28 alin. (4) şi art. 29 din Regulamentul din 21 septembrie 2004 privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel cum a fost modificat prin Hotărârea nr. 3 din 28 ianuarie 2014 a Înaltei Curţi, publicată în M.Of. nr. 75/30.01.2014, potrivit cărora "Completele de 5 judecători sunt prezidate, după caz, de preşedintele, vicepreşedinţii, preşedintele secţiei penale sau decanul de vârstă" "În scopul stabilirii completelor de 5 judecători în materie penală, preşedintele sau, în lipsa acestuia, unul dintre vicepreşedinţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie desemnează anual, prin tragere la sorţi, în şedinţă publică, câte 4 sau, după caz, câte 5 judecători (n.r) din cadrul secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru fiecare complet". Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi - act administrativ cu caracter normativ, publicat în Monitorul Oficial - prevedea, prin norme previzibile şi accesibile părţilor, care sunt judecătorii instanţei supreme care prezidează completurile de 5 judecători.

Imprecizia relevată de interpretarea gramaticală a textului art. 32 alin. (5) din Legea nr. 304/2004, în forma în vigoare la acea dată (care nu includea preşedintele secţiei penale în enumerarea judecătorilor cărora, potrivit legii, le revenea atribuţia de a prezida completul de 5 judecători, atunci când făceau parte din complet "potrivit alin. (4)") era contrabalansată, astfel, de o interpretare sistematică a normei (mai ales în coroborare cu art. 33 din aceeaşi lege) şi de clarificările aduse prin legislaţia secundară, adoptată, conform art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 304/2004, în vederea organizării executării legii la nivelul instanţei supreme.

Acest context normativ primar şi secundar, în vigoare la data soluţionării definitive a prezentei cauze, a constituit baza juridică a participării, în Completul de 5 judecători şi a prezidării acestei formaţiuni de judecată, de către preşedintele, vicepreşedinţii instanţei supreme ori preşedintele secţiei penale, după caz.

În intervalul de timp premergător intrării în vigoare a Legii nr. 207/2018, pe toată durata de activitate a Legii nr. 304/2004 (astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 255/2013), interpretarea ansamblului normelor anterior menţionate a fost unanim reflectată în modul de alcătuire a completurilor de 5 judecători şi necontestată nici în speţa de faţă (pe durata soluţionării apelului), nici în alte cauze deduse judecăţii acestor completuri.

Dacă, în contextul considerentelor regăsite în paragraful 130 al Deciziei nr. 685/2018 a Curţii Constituţionale, o atare realitate juridică a fost apreciată irelevantă pentru constatarea conflictului juridic de natură constituţională, din perspectiva procesului de aplicare efectivă a legii şi a deciziei Curţii în calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare, ea reprezintă, prin raportare la exigenţele art. 126 alin. (1) din Constituţie, punctul de pornire în analiza realizată de instanţă.

Din această perspectivă, consider că nu se poate face abstracţie de faptul că aplicarea în timp a normelor de procedură penală - cum sunt şi cele care reglementează alcătuirea completului de judecată - este supusă regulii tempus regit actum.

Exigenţele acestui principiu fundamental operează atât în ipoteza în care intervin modificări legislative ale unor norme de procedură (caz în care art. 15 alin. (2) din Constituţie instituie o prohibiţie expresă de aplicare retroactivă a noii legi), cât şi în ipoteza în care sunt emise acte jurisdicţionale obligatorii, prin care se interpretează dispoziţii de această natură.

Indiferent de emitentul lor, actele jurisdicţionale prin care sunt supuse interpretării ori, după caz, sunt sancţionate pentru neconstituţionalitate normele de procedură, produc întotdeauna efecte numai pentru viitor, caracter consacrat expres atât în cazul deciziilor de contencios constituţional (art. 147 alin. (4) Constituţie), cât şi al deciziilor obligatorii pronunţate de Înalta Curte în exercitarea atribuţiilor sale de unificare a practicii judiciare (art. 126 alin. (2), (3) Constituţie şi art. 474 alin. (2), (4) şi art. 477 alin. (3) C. proc. pen.). Astfel de acte de jurisdicţie nu sunt aplicabile raporturilor juridice soluţionate definitiv anterior adoptării lor, cu singura excepţie a situaţiei prevăzute de art. 453 lit. f) C. proc. pen. (în măsura în care sunt întrunite toate cerinţele textului de lege).

II.) Din această perspectivă, prezenta speţă impune, cu prioritate şi cu caracter de principiu, clarificarea momentului la care, în dreptul intern, hotărârea judecătorească dobândeşte caracter definitiv şi, subsecvent, a semnificaţiei procesuale a datei comunicării către părţi sau alţi participanţi procesuali a hotărârii definitive redactate.

Aceasta deoarece, pentru evaluarea legalităţii unei hotărâri definitive în acord cu cerinţele regulii tempus regit actum, relevant este momentul la care soluţia dată raportului juridic penal de conflict dobândeşte caracter definitiv, iar hotărârea judecătorească intră în puterea lucrului judecat.

În cazul exercitării căii de atac a apelului împotriva hotărârii primei instanţe (ipoteza speţei), acest moment este echivalent celui al pronunţării hotărârii instanţei de apel prin care aceasta respinge calea de atac sau, admiţând-o, rejudecă ea însăşi cauza. În aceste ipoteze, prevederile art. 551 pct. 4 şi art. 552 alin. (1) din C. proc. pen. reglementează in terminis data pronunţării deciziei ca moment al definitivării soluţiei date raportului juridic penal de conflict.

Comunicarea hotărârii definitive redactate - având semnificaţia incontestabilă a unui act procedural, conform art. 424 alin. (5) C. proc. pen., menit să asigure cunoaşterea de către părţi a motivării hotărârii -, nu are o minimă influenţă asupra existenţei soluţiei propriu-zise a instanţei, ca act procesual şi nici asupra caracterului definitiv, cu toate consecinţele juridice ce decurg din forţa sa obligatorie.

Data rămânerii definitive a hotărârii este prevăzută, aşa cum s-a argumentat supra, de însăşi legea procesual penală, al cărei caracter clar, previzibil şi de strictă interpretare şi aplicare exclude orice eventuală derogare, pe cale jurisprudenţială, de la regula impusă de legiuitor.

Curtea Constituţională însăşi a subliniat, în jurisprudenţa sa, că "Hotărârea judecătorească, fiind înzestrată cu autoritate de lucru judecat, răspunde nevoii de securitate juridică, părţile având obligaţia să se supună efectelor obligatorii ale actului jurisdicţional, fără posibilitatea de a mai pune în discuţie ceea ce s-a tranşat deja pe calea judecăţii. Prin urmare, hotărârea judecătorească produce efecte din momentul pronunţării, iar după rămânerea irevocabilă se situează în sfera actelor de autoritate publică, fiind învestită cu o eficienţă specifică de către ordinea normativă constituţională". (Decizia nr. 460 din data de 13.11.2013 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 762/09.12.2013).

Prin urmare, începând cu data pronunţării sale, decizia definitivă a instanţei de apel este prezumată a reflecta adevărul judiciar, iar rezolvarea dată raportului penal de conflict nu mai poate fi repusă în discuţie decât în situaţii excepţionale care, în esenţă, implică fie descoperirea unor fapte sau împrejurări factuale noi, susceptibile a demonstra netemeinicia hotărârii, fie vicii fundamentale de legalitate, de drept substanţial sau procesual. Aceste două ipoteze principale sunt prevăzute şi de art. 4 paragraful 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia europeană a drepturilor omului şi îşi găsesc un corespondent legislativ intern în cazurile limitative în care pot fi exercitate, în procesul penal, căile extraordinare de atac ale contestaţiei în anulare, recursului în casaţie şi revizuirii.

III.) În cazul particular al contestaţiei în anulare, repunerea în discuţie a soluţiei definitive se grefează întotdeauna pe erori de procedură, circumscrise motivelor prevăzute de art. 426 C. proc. pen., prin care se tinde la a se asigura conformitatea deplină dintre hotărârea definitivă şi exigenţele de legalitate ale procesului penal. În procesul de verificare a acestei conformităţi, baza normativă a analizei instanţei o constituie, însă, legea în vigoare la data pronunţării hotărârii definitive, numai în raport de această lege urmând a se verifica dacă instanţa de apel a comis erori de drept şi dacă ele au viciat sau nu procedura ce a premers pronunţării deciziei definitive.

Având natura juridică a unei căi extraordinare de atac, de anulare şi retractare a hotărârilor definitive ce conţin erori de drept, contestaţia în anulare are întotdeauna ca temei exclusiv nulitatea unor acte de procedură efectuate anterior pronunţării hotărârii (error in procedendo). La rândul său, noţiunea de "nulitate" implică întotdeauna încălcarea prescripţiilor legale în vigoare la data efectuării actului nul sau anulabil.

Orice modificare legislativă adusă normelor de procedură ulterior pronunţării hotărârii definitive, chiar premergător comunicării acesteia ca act procedural, este irelevantă sub aspectul legalităţii deciziei şi nesusceptibilă a atrage, eo ipso, desfiinţarea sa. A admite posibilitatea ca soluţia dată printr-o hotărâre definitivă să fie repusă în discuţie ca efect exclusiv al intervenirii, ulterior pronunţării sale, a unei legi noi de procedură sau a fortiori a unei interpretări obligatorii a normei de drept procesual printr-un act de jurisdicţie, înseamnă, implicit, a recunoaşte posibilitatea aplicării retroactive a legii procesual penale în scopul anulării unei hotărâri rămase definitive sub imperiul altei legi.

Or, în dreptul intern, dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie instituie explicit principiul neretroactivităţii legii de procedură.

La rândul său, jurisprudenţa Curţii Constituţionale, dezvoltată inclusiv pe tărâmul atribuţiei prevăzute de art. 146 lit. e) C. proc. pen., exclude eventuala asimilare a deciziilor sale cu un temei pentru repunerea în discuţie a hotărârilor definitive.

În deciziile prin care a soluţionat conflicte juridice de natură constituţională în care a fost implicată autoritatea judecătorească, Curtea Constituţională a subliniat în mod constant că "Efectul ex nunc al actelor Curţii constituie o aplicare a principiului neretroactivităţii, garanţie fundamentală a drepturilor constituţionale de natură a asigura securitatea juridică (s.n) şi încrederea cetăţenilor în sistemul de drept, o premisă a respectării separaţiei puterilor în stat, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept. Pe cale de consecinţă, efectele deciziei Curţii nu pot viza decât actele, acţiunile, inacţiunile sau operaţiunile ce urmează a se înfăptui în viitor de către autorităţile publice implicate în conflictul juridic de natură constituţională" (Decizia nr. 838 din 27.05.2009, publicată în M.Of. nr. 461/03.07.2009, Decizia nr. 972 din 21.11.2012, publicată în M.Of. nr. 800/28.11.2012, Decizia nr. 460 din 13.11.2013, Publicată în M. Of. nr. 762/09.12.2013, toate pronunţate de Curtea Constituţională).

Totodată, prin Decizia nr. 838 din 27.05.2009, evocată supra, constatând existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, şi Parlamentul României şi Guvernul României, pe de altă parte, Curtea a subliniat că sesizarea sa pentru îndeplinirea atribuţiei referitoare la soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, precum şi decizia prin care se stabileşte existenţa unui conflict şi modul de soluţionare a acestuia "nu pot constitui elementele exercitării unei căi de atac, ce ar avea ca scop lipsirea de efecte juridice a unor hotărâri judecătoreşti (n.r)".

A reţinut, de asemenea, că "asimilarea atribuţiei prevăzute de art. 146 lit. e) din Constituţie cu efectuarea de către Curtea Constituţională a unui control de legalitate/constituţionalitate asupra hotărârilor judecătoreşti, transformând Curtea într-o instanţă de control judiciar, ar echivala cu o deturnare a dispoziţiilor constituţionale privind soluţionarea conflictelor juridice şi o încălcare flagrantă a competenţei Curţii Constituţionale. (...) Aşa fiind, apare ca evident că decizia pronunţată de Curtea Constituţională în soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională nu poate produce niciun efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în exercitarea atribuţiei consacrate de art. 329 din C. proc. civ. (s.n). De altfel, Curtea a statuat şi cu alte ocazii că, potrivit competenţelor sale, care sunt expres şi limitativ prevăzute de art. 146 din Constituţie şi de Legea nr. 47/1992, aceasta asigură, pe calea controlului de constituţionalitate, supremaţia Constituţiei în sistemul juridic normativ, nefiind competentă să cenzureze legalitatea unor hotărâri judecătoreşti sau să constate că acestea sunt lipsite de efecte juridice".

Decizia nr. 685/2018, invocată în speţă, nu reflectă intervenirea unui reviriment jurisprudenţial cu privire la chestiunea supusă analizei, de vreme ce considerentele hotărârii nu evidenţiază, nici explicit şi nici implicit, eventuala opţiune a Curţii Constituţionale de a-şi modifica jurisprudenţa sub aspectul analizat.

Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, dezvoltată în aplicarea art. 7 din Convenţie, instituie un standard asemănător celui regăsit în dreptul intern, instanţa europeană statuând că regulile privind retroactivitatea aplicării legii penale se aplică numai dispoziţiilor care definesc infracţiunile şi pedepsele, în schimb, "fiind rezonabil ca instanţele naţionale să aplice principiul tempus regit actum în privinţa legilor de procedură" (a se vedea, mutatis mutandis, cauza Scoppola c. Italiei, nr. 2, 10249/03, Marea Cameră, hotărârea din data de 17.09.2009, cauza Cesare Previti c. Italiei, 1845/08, hotărârea din 12.02.2013).

Din această perspectivă, se poate conchide că repunerea în discuţie a legalităţii compunerii completului de judecată care a pronunţat, în speţă, decizia definitivă nr. 116 din 28.06.2018, exclusiv în baza unui act de jurisdicţie constituţională adoptat la 07.11.2018 şi în unicul scop al valorificării retroactive a acestuia din urmă, nu are fundament în normele juridice naţionale pertinente.

Legislaţia internă nu prevede, expres sau implicit, posibilitatea redeschiderii unui proces penal, prin exercitarea unei căi extraordinare de atac, în ipoteza în care, ulterior rămânerii definitive a hotărârii, printr-un act de jurisdicţie constituţională pronunţat într-un conflict de natură constituţională, Curtea a dat o anumită interpretare unei norme de procedură incidentă în acea cauză. Ipoteza reglementată de art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., referitoare la revizuirea hotărârilor penale, are în vedere o situaţie distinctă (în care o normă legală pe care s-a întemeiat hotărârea a fost declarată neconstituţională urmare a admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate, în acea cauză) şi nu este aplicabilă cazurilor de tipul celui incident în speţă.

IV.) În schimb, trecând peste considerentele expuse anterior (ce ţin de aplicarea a regulii tempus regit actum), se impune a se analiza dacă prezenta contestaţie are caracter fondat prin raportare la jurisprudenţa Curţii Europene, în care s-a statuat că, în materie penală, dreptul unui acuzat necesită o protecţie sporită în comparaţie cu procedura civilă, deoarece cerinţele securităţii juridice nu sunt absolute; considerente ce ţin de apariţia unor fapte noi sau descoperirea unui viciu fundamental în procedura anterioară, care ar fi putut afecta rezultatul procesului, pot pleda pentru redeschiderea acestuia (a se vedea, mutatis mutandis, cauza Sutyazhnik c. Rusiei, 8269/02, hotărârea din 10.12.2009, cauza Moreira Ferreira c. Portugaliei (nr. 2), Marea Camera, 19867/12, hotărârea din 11 iulie 2017).

O necesară evaluare a particularităţilor cauzei prin raportare la exigenţele principiului securităţii juridice, astfel cum rezultă din art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană, şi ale dreptului de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori, prevăzut de art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie, legitimează aprecierea că, în prezenta cauză, nu a existat un viciu fundamental în procedura anterioară, de natură să afecteze hotărârea definitivă pronunţată şi să justifice redeschiderea procesului penal, în lumina paragrafului 2 al art. 4 din Protocolul nr. 7.

Aşa cum s-a argumentat în precedent, dispoziţiile art. 32 şi art. 33 din Legea nr. 304/2004, în forma în vigoare la data de 26 iunie 2018, statuau, într-o formă imprecisă, că preşedintele secţiei penale a instanţei supreme are prerogativa de a prezida completul de 5 judecători, fără a condiţiona o atare prerogativă de desemnarea sa în complet prin tragere la sorţi. Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi - act administrativ cu caracter normativ -, adoptat în exercitarea competenţei prevăzute de art. 29 lit. a) din Legea nr. 304/2004 şi publicat în Monitorul Oficial, prevedea în mod expres cine prezidează completele de cinci judecători, toate normele legale evocate fiind accesibile părţilor.

Pe durata soluţionării apelurilor, contestatorii B. şi A. nu au invocat vreun viciu de legalitate a compunerii completului de judecată şi nici nu au contestat imparţialitatea obiectivă a preşedintelui completului, în considerarea eventuală a modului său de desemnare în complet, deşi aveau posibilitatea să o facă, o atare poziţie nefiind manifestată nici de o altă parte în proces.

Este cert că preşedintele de secţie era numit din rândul judecătorilor instanţei supreme, prezenta garanţii de independenţă şi imparţialitate similare celorlalţi membri ai completului de judecată, iar funcţia de conducere deţinută îi conferea, în cadrul secţiei, prerogative de natură exclusiv administrativă. Este, de asemenea, evident că soluţia dispusă în apel, prin Decizia nr. 116/2018, a fost rezultatul acordului unanim al tuturor celor cinci membri ai completului asupra particularităţilor cauzei, contestatorii neinvocând, în calea extraordinară de atac, vreun indiciu de viciere a acestui acord, ca efect al participării în complet a preşedintelui de secţie.

În acest context, apreciez că situaţia invocată în prezenta contestaţie nu a constituit un viciu de o importanţă cu adevărat fundamentală în procedură anterioară, care să fi afectat rezultatul procesului.

O atare constatare, corelată cu toate celelalte argumente expuse în precedent, impuneau respingerea ambelor contestaţii în anulare ca nefondate.

Procesat de GGC - NN

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

scj