Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea ce formează obiectul recursului
Prin Decizia nr. 3478 din 22 octombrie 2018, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2017, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuenta A., în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., împotriva Sentinţei civile nr. 3322/19 mai 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi a Deciziei civile nr. 4117/19 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2013.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a constatat că una dintre condiţiile de admisibilitate a revizuirii întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. impune ca hotărârile să fie pronunţate în aceeaşi pricină, adică să fi existat tripla identitate de obiect, de cauză şi de părţi.
Referitor la identitatea de obiect, susţinerile revizuentei sunt neîntemeiate, prin raportare atât la modul în care obiectul este formulat în cele două acţiuni, cât şi la scopul final urmărit prin promovarea acestora.
Astfel, prin acţiunea ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/2011, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire şi la transmiterea deciziei către Fondul Proprietatea pentru a fi convertită în acţiuni.
În schimb, prin acţiunea ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/2013, instanţa de contencios administrativ a fost sesizată de Prefectul Municipiului Bucureşti pentru a se dispune anularea Dispoziţiei nr. 5178/23.01.2016 emisă de Primarul Municipiului Bucureşti în baza Legii nr. 10/2001.
Se observă astfel, că nu este îndeplinită cerinţa identităţii de obiect, atât timp cât în primul litigiu controlul de legalitate a vizat refuzul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor de a emite decizia reprezentând titlul de despăgubire, iar în al doilea litigiu, instanţa a fost sesizată cu analiza legalităţii dispoziţiei emise în baza Legii nr. 10/2001, respectiv a calităţii de persoană îndreptăţită pentru A.
Al doilea element esenţial al autorităţii de lucru judecat vizează identitatea de cauză.
Regula generală este că identitatea de cauză implică existenţa unei identităţi de fapte şi de reguli de drept aplicabile acestora.
Această identitate nu se regăseşte în speţa de faţă, întrucât cele două acţiuni au fost soluţionate pe temeiuri de drept diferite.
Astfel, acţiunea ce a format obiectul Dosarului nr. x/2011 a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. g), art. 8 alin. (1) şi art. 18 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi a fost iniţiată de reclamanta A., ca urmare a refuzului pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor de a emite decizia reprezentând titlul de despăgubire în temeiul prevăzut de lege.
În schimb, acţiunea ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/2013 a fost fundamentată pe dispoziţiile art. 19 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 340/2004, art. 5 din Titlul II al O.U.G. nr. 184/2002, art. 16 alin. (2)1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, art. 3 din Legea nr. 554/2004, precum şi pe dispoziţiile H.G. nr. 250/2007 şi H.G. nr. 1095/2005. Această acţiune a fost promovată de reclamantul Prefectul municipiului Bucureşti şi a vizat legalitatea dispoziţiei emise de Primarul general al municipiului Bucureşti în baza Legii nr. 10/2001, pe numele pârâtei A., pe considerentul că aceasta nu ar fi făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită.
Or, este unanim admis în doctrină şi în jurisprudenţă faptul că nu există autoritate de lucru judecat ori de câte ori temeiul juridic al celor două acţiuni este diferit.
Referitor la cerinţa identităţii de părţi, se observă că susţinerile revizuentei sunt, de asemenea, neîntemeiate, întrucât în Dosarul nr. x/2011 au avut calitatea de părţi: A., Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi Primăria municipiului Bucureşti prin Primar general, iar în Dosarul nr. x/2013 au fost părţi: Prefectul municipiului Bucureşti, Primarul general al municipiului Bucureşti şi A.
Prin urmare, în speţă, nu este îndeplinită condiţia esenţială de admisibilitate a revizuirii pentru contrarietate de hotărâri, aceea ca hotărârile să fie pronunţate în aceeaşi pricină, respectiv să fi existat tripla identitate de obiect, de cauză şi de părţi.
2. Cererea de recurs
Împotriva deciziei menţionate la pct. 1 a declarat recurs revizuenta A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susţine că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind motivată insuficient, în sensul că este motivată superficial, fără să facă nicio menţiune privind argumentele aduse de revizuentă în sprijinul ideii, că dincolo de o aparentă lipsă de identitate între părţile, obiectul şi cauza hotărârilor potrivnice, tripla identitate este întrunită.
Astfel, referitor la identitatea de obiect, recurenta arată că, deşi aparent obiectul litigiilor este diferit, în realitate, numai obiectul material este diferit, dreptul subiectiv, anume dreptul de creanţă pentru a obţine măsuri reparatorii pentru un imobil preluat în mod abuziv de stat în perioada comunistă, fiind identic în ambele litigii, iar, instanţa nu a reţinut decât că susţinerile revizuentei sunt neîntemeiate.
În ce priveşte identitatea de cauză, în hotărârea atacată se reţine că temeiul juridic al celor două acţiuni a fost diferit, fără a se face nicio referire la argumentul invocat în cererea de revizuire că, în realitate, temeiul juridic îl reprezintă, în ambele procese, principiul acordării de măsuri reparatorii prin echivalent celor ce au fost deposedaţi de bunuri imobile în timpul regimului comunist, în situaţiile în care restituirea în natură nu este posibilă, principiu reglementat în Legea nr. 10/2001.
Cu privire la identitatea de părţi, deşi revizuenta a susţinut prin cererea de revizuire că, în mod evident, în procedura de Legea nr. 10/2001, toate structurile administrative implicate apar în calitatea de reprezentanţi ai Statului român, iar pentru existenţa identităţii de părţi nu interesează identitatea fizică a celor ce stau în judecată, instanţa de revizuire nu se pronunţă în niciun fel, reţinând doar că într-un proces apare Comisia Centrală pentru stabilirea despăgubirilor, iar, în celălalt, Prefectul municipiului Bucureşti.
În susţinerea celui de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta arată că, toate criticile dezvoltate cu privire la primul motiv de recurs pot fi privite şi prin prisma interpretării greşite a normelor care reglementează condiţia de admisibilitate a revizuirii a pronunţărilor hotărârilor în aceeaşi pricină, deci a întrunirii triplei identităţi de părţi, obiect, şi cauză.
Printr-o interpretare eronată a dispoziţiilor ce reglementează autoritatea lucrului judecat (art. 430 şi 431 C. proc. civ.) se ajunge la concluzia vădit contrară legii a inexistenţei condiţiei pronunţării hotărârilor în aceeaşi pricină şi, pe cale de consecinţă, a nesocotirii autorităţii lucrului judecat de care beneficiată prima hotărâre.
3. Apărările intimaţilor
Intimatul Prefectul Municipiului Bucureşti a depus întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului, ca nefondat, arătând în esenţă, motivul de recurs ce vizează insuficienta motivare a deciziei recurate este nefondat, din motivarea acesteia rezultând atât susţinerile părţilor, cât şi considerentele de fapt şi de drept avute în vederea la pronunţarea soluţiei, iar, din criticile recurentei nu rezultă în ce mod instanţa de revizuire ar fi încălcat sau aplicat greşit vreo normă de drept material în soluţionarea cererii de revizuire, sens în care şi cel de-al doilea motiv de recurs este, de asemenea, nefondat.
Recurenta a depus răspuns la întâmpinare, solicitând înlăturarea apărărilor din întâmpinare şi admiterea recursului.
4. Considerentele Înaltei Curţi
Analizând hotărârea atacată în raport cu actele dosarului, cu criticile formulate de recurent, precum şi cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în cele ce urmează.
Primul motiv de recurs invocat, respectiv cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., vizează situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele.
Conform acestui text legal, casarea unei hotărâri se poate cere atunci "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".
Argumentele invocate de recurentă nu se circumscriu ipotezelor prevăzute de norma procedurală menţionată.
Din examinarea considerentelor ce au fundamentat soluţia adoptată de instanţa de revizuire, se constată, însă, că acestea sunt în concordanţă cu hotărârea pronunţată, cu natura şi cu circumstanţele speţei.
Cât priveşte pretinsa nemotivare a hotărârii recurate din perspectiva argumentelor invocate de revizuentă cu privire la întrunirea cerinţei triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, se reţine că acest argument nu poate fi reproşat instanţei de revizuire din perspectiva unor vicii de motivare a soluţiei adoptate.
Astfel, hotărârea recurată satisface cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei, fiind examinate efectiv toate problemele esenţiale ridicate de părţi.
Se reţine că decizia recurată cuprinde în motivare argumentele care au format convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, aceste argumente, prezentate într-o manieră concisă şi clară, raportându-se în mod necesar, pe de o parte, la susţinerile părţilor şi la mijloacele de probă administrate în litigiu, iar pe de altă parte, la prevederile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii.
Din parcurgerea considerentelor hotărârii atacate rezultă că judecătorul cererii de revizuire a procedat la o analiză efectivă a susţinerilor şi respectiv, a apărărilor, formulate de părţi pe parcursul procesului, şi a înlăturat, argumentat, motivele aduse de către revizuentă în susţinerea admisibilităţii cererii de revizuire, reţinându-se că motivul de casare analizat nu are în vedere regăsirea literală în conţinutul hotărârii a tuturor susţinerilor prin care revizuenta a înţeles să convingă instanţa de judecată.
În aceste condiţii, împrejurarea că instanţa de revizuire nu a răspuns fiecărei susţineri formulate de revizuentă sau a grupat şi a structurat aceste susţineri în funcţie de problemele de drept vizate, răspunzându-le prin considerente comune, nu echivalează cu nemotivarea hotărârii.
Motivarea clară şi accesibilă a primei instanţe răspunde şi exigenţelor impuse de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care obligă tribunalele să-şi motiveze deciziile dar nu le poate impune să dea un răspuns detaliat la fiecare argument, întinderea obligaţiei de motivare putând să varieze în funcţie de natura deciziei şi trebuind analizată în lumina circumstanţelor fiecărei speţe (Hotărârea din 9 decembrie 1994, în cauza Ruiz Torja contra Spaniei, Hotărârea din 28 iulie 2005, în cauza Albina contra României).
Instanţa de recurs nu poate reţine nici critica recurentei-revizuente potrivit căreia decizia recurată cuprinde motive superficiale în raport cu argumentele revizuentei ce nu au fost analizate, aceste afirmaţii reflectând dezacordul recurentei în privinţa argumentelor care au stat la baza soluţiei de respingere a cererii de revizuire, fără a susţine însă motivul de casare invocat, întrucât în considerentele deciziei au fost expuse, în mod clar şi logic, argumentele care au fundamentat concluziile instanţei de revizuire în privinţa problemelor de drept în discuţie.
Este de relevat că, din examinarea hotărârii atacate, rezultă că aspectele reţinute au fost analizate în suficientă măsură, dând posibilitatea să fie trase concluzii în raport cu prevederile textelor de lege ce reglementează chestiunea admisibilităţii căii de atac, supusă examinării în speţă.
În contextul arătat, faptul că recurenta-revizuentă nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe, nu poate conduce la incidenţa în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
În continuare, se constată, că deşi cel de-al doilea motiv de recurs a fost întemeiat în mod explicit pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (care vizează încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material), criticile formulate privesc, în realitate, încălcarea regulilor de procedură vizând autoritatea de lucru judecat, situaţie în care, acestea vor fi examinate din perspectiva cazului reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., care permit casarea când "prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii".
Examinând argumentele dezvoltate de autoarea recursului, ce vizează, în concret, încălcarea normei prevăzute de dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (cu referire la condiţiile de admisibilitate a cererii de revizuire), Înalta Curte constată că susţinerile recurentei sunt neîntemeiate.
În ceea ce priveşte cazul reglementat de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., legiuitorul a stabilit că revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi promovată dacă există hotărâri potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.
Raţiunea reglementării remediului juridic prevăzut de textul menţionat o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului autorităţii lucrului judecat, când instanţele au dat soluţii contrare, în litigii diferite, dar având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi aceleaşi părţi, situaţie în care executarea hotărârilor este imposibilă, întrucât fiecare parte se prevalează de hotărârea ce îi este favorabilă, iar ieşirea din situaţia anormală creată de existenţa hotărârilor potrivnice nu se poate realiza decât prin revizuirea şi anularea ultimei hotărâri, care înfrânge principiul menţionat.
În sensul ipotezei reglementate de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat presupune existenţa triplei identităţi: de cauză, de obiect şi de părţi, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 431 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora "Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect".
Examinând prin prisma acestor consideraţii teoretice speţa, se constată contrar susţinerilor recurentei, că instanţa de revizuire, analizând condiţiile autorităţii de lucru judecat, în mod corect a reţinut că, în ceea ce priveşte hotărârile potenţial potrivnice în opinia revizuentei, nu există tripla identitate în privinţa părţilor, obiectului şi cauzei.
Astfel fiind, în deplin acord cu argumentele instanţei de revizuire, detaliat prezentate la pct. 1, Înalta Curte reţine la rândul său că, în litigiile soluţionate prin deciziile potenţial potrivnice în opinia revizuentei, părţile sunt diferite (A., Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi Primăria municipiului Bucureşti prin Primar general în cazul Dosarului nr. x/2011, respectiv Prefectul municipiului Bucureşti, Primarul general al municipiului Bucureşti şi A., în cazul Dosarului nr. x/2013), obiectul este diferit (în primul litigiu, refuzul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor de a emite decizia reprezentând titlul de despăgubire, iar în al doilea litigiu, analiza legalităţii dispoziţiei emise în baza Legii nr. 10/2001, respectiv a calităţii de persoană îndreptăţită pentru A.) şi cauza este diferită (acţiune întemeiată pe dispoziţiile Legii contenciosului administrativ, respectiv acţiune întemeiată pe dispoziţiile Titlului nr. VII din Legea nr. 247/2005 şi ale Legii contenciosului administrativ, în cazul celui de a-l doilea proces).
Criticile din recurs referitoare la faptul că instanţa de revizuire a constatat, în mod greşit, inexistenţa triplei identităţi în privinţa părţilor, obiectului şi cauzei nu pot fi reţinute.
Astfel, prin acţiunea cu care a fost învestită Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, la 5 aprilie 2011 (Dosarul nr. x/2011) reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor Bucureşti pentru obligarea acesteia la emiterea deciziei pentru stabilirea despăgubirilor ce i se cuvin, conform Dispoziţiei Primarului general nr. 5178/23.01.2006 - Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 10/2001.
Rezultă, deci, că Dosarul nr. x/2011 al Curţii de Apel Bucureşti, finalizat cu pronunţarea Deciziei civile nr. 5172 din 06.12.2012, s-a purtat între reclamanta A., pe de o parte, şi pârâtele Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi Primăria municipiului Bucureşti prin Primar general, pe de altă parte, şi a avut ca obiect obligaţia de a face, respectiv obligarea pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea deciziei pentru stabilirea despăgubirilor ce se cuvin reclamantei, conform Dispoziţiei Primarului general nr. 5178/23.01.2006 - Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, acţiunea fiind întemeiată, în drept, pe dispoziţiile art. 8 alin. (1), art. 12 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ şi pe dispoziţiile din cuprinsul Titlului VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, aşa cum reiese din conţinutul cererii de chemare în judecată aflată la Dosarul nr. x/2011 al Curţii de Apel Bucureşti.
Pe de altă parte, cauza ce a formulat obiectul Dosarului nr. x/2013 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a de contencios administrativ şi fiscal, finalizată cu pronunţarea hotărârilor a căror revizuire se solicită, s-a purtat între reclamantul Prefectul municipiului Bucureşti, pe de o parte, şi pârâţii Primarul general al municipiului Bucureşti şi A., pe de altă parte, şi a avut ca obiect anularea Dispoziţiei nr. 5178/23.01.2006 emise de Primarul General al Municipiului Bucureşti, acţiunea fiind promovată potrivit atribuţiilor ce îi revin prefectului în baza art. 16 alin. (21) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 precum şi în baza atribuţiilor generale de control al fazei administrative de soluţionare a notificărilor depuse în baza Legii nr. 10/2001 şi întemeiată pe dispoziţiile din Legea nr. 554/2004 şi normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 şi ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Privite comparativ, contrar susţinerilor recurentei, cele două litigii nu s-au purtat între aceleaşi părţi, iar obiectul şi cauza juridică, prin aceasta din urmă înţelegând scopul urmărit de reclamanţi la momentul sesizării instanţelor de judecată, sunt diferite.
Referitor la părţile din cele două litigii, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi Prefectul municipiului Bucureşti reprezintă instituţii diferite, cu roluri diferite în procedura administrativă prevăzută de legile speciale de restituire a bunurilor preluate în abuziv de statul român în perioada comunistă.
Privitor la obiectul celor două litigii, în prima cauză, înregistrată sub nr. x/2011 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, obiectul a fost reprezentat de refuzul de emitere a deciziei de acordare a titlului de despăgubiri de către Comisia Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar obiectul Dosarului nr. x/2013 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti a fost reprezentat de anularea Dispoziţiei nr. 5178/23.01.2006 emise de Primarul General al Municipiului Bucureşti.
Aşadar, se constată că nu există identitate de obiect între cele două litigii, scopul final urmărit de reclamanţii din cele două litigii fiind diferit.
În ceea ce priveşte cauza, demersul judiciar întreprins de reclamantă în primul litigiu, acesta a fost generat de împrejurarea că pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu a soluţionat într-un termen rezonabil Dosarul nr. 19.760/ C. civ. având ca obiect emiterea deciziei de despăgubiri pentru imobilul situat în Bucureşti, str. x, compus din teren în suprafaţă de 315,00 m.p. şi construcţie demolată, trecută în proprietatea statului în baza Decretului nr. 74/1980, ca urmare a faptului că prin Dispoziţia nr. 5178/23.01.2006 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti a fost dispusă acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, acţiunea fiind întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.
În cel de al doilea litigiu, finalizat cu hotărârile a căror revizuire se solicită, reclamantul Prefectul Municipiului Bucureşti s-a adresat instanţei de judecată în exercitarea prerogativelor sale de verificare a legalităţii asupra dispoziţiilor emise de primarul general al municipiului Bucureşti în baza Legii nr. 10/2001, conţinând propuneri de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, comunicate în vederea avizării de legalitate în baza O.U.G. nr. 81/2007. Conform dispoziţiilor legale, în cazul în care, în urma exercitării controlului de legalitate de către prefect, se apreciază că dispoziţia emisă este nelegală, aceasta va fi contestată pe calea contenciosului administrativ.
Împrejurarea că litigiile au privit, în esenţă, acelaşi drept de creanţă pentru a obţine măsuri reparatorii pentru un imobil preluat în mod abuziv imobil, situat în Bucureşti, str. x, nu reprezintă o condiţie suficientă pentru a se putea tranşa asupra îndeplinirii condiţiei identităţii de cauză între cele două litigii, necesară pentru a se reţine autoritatea de lucru judecat, şi deci a dispoziţiilor art. 509 pct. 8 C. proc. civ., întrucât cauza cererii de chemare în judecată nu trebuie redusă numai la fundamentul raportului juridic dedus judecăţii, ci şi la temeiurile de drept ale cererii, neputând exista autoritate de lucru judecat în cazul în care prima hotărâre a soluţionat acelaşi litigiu pe un alt temei juridic.
Astfel, primul demersul judiciar al reclamantei a fost impus de nemulţumirea faţă de conduita pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor de a nu emite titlul de despăgubire într-un termen rezonabil, litigiul fiind soluţionat de instanţele de judecată doar din perspectiva cerinţa respectării unui termen rezonabil în soluţionarea unei cereri, fără o analiză a dreptului pretins, în timp ce, în al doilea litigiu, reclamantul Prefectul Municipiului Bucureşti a solicitat anularea Dispoziţiei nr. 5178/23.01.2006 emisă în baza Legii nr. 10/2001 de către Primarul General al Municipiului Bucureşti, prin care s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în Bucureşti, imobil imposibil de restituit în natură pârâtei A., pentru considerentul că aceasta din urmă nu face dovada calităţii de persoană îndreptăţită.
Prin urmare, rezultă fără echivoc că, pentru hotărârile pretins contradictorii, nu există identitate nici de părţi, nici de obiect şi nici de cauză, recurenta neputând susţine întemeiat că cele două cereri de chemare în judecată ar fi urmărit aceeaşi finalitate şi că, prin pronunţarea hotărârilor a căror revizuire a solicitat-o, s-ar fi încălcat principiul autorităţii de lucru judecat.
Suplimentar faţă de cele reţinute de instanţa de revizuire a cărei motivare va fi complinită de prezentele considerente, se constată că, în cel de-al doilea litigiu, prin decizia pronunţată de instanţa de control judiciar în primul ciclu procesual în Dosarul nr. x/2013, Curtea de Apel Bucureşti a apreciat asupra puterii de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 4663/05.07.2011 şi a Deciziei nr. 5172/06.12.2012 pronunţate în primul litigiu, reţinând că nu există putere de lucru judecat întrucât problemele de drept deduse judecăţii sunt diferite şi constatând că obiectul şi cauza deduse judecăţii sunt fundamental distincte în cadrul celor două dosare, prezenta cauză şi respectiv cauza ce a format obiectul Dosarului nr. x/2011.
Prin urmare, secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a stabilit în mod just că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate a cererii de revizuire formulate în cauză de A., care să atragă incidenţa dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
În atare situaţie, susţinerea recurentei, în sensul că ar fi întrunite condiţiile de admisibilitate a cererii de revizuire în discuţie, ca şi celelalte argumente invocate în acest context, sunt lipsite de relevanţa acordată de autoarea căii de atac şi nu pot fi reţinute.
În raport cu cele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul dedus judecăţii în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva Deciziei nr. 3478 din 22 octombrie 2018, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. x/2017.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 iunie 2019.
Procesat de GGC - NN