Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 28 decembrie 2015 reclamanţii A., B. şi C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii D. SA şi intervenientul forţat E., obligarea pârâtei la plata daunelor materiale şi daune morale pentru repararea integrală a prejudiciului suferit de reclamanţi ca urmare a decesului tatălui acestora, A., în accidentul rutier din 7 octombrie 2014, astfel:
- daune materiale în cuantum de 2.880 RON pentru A., 5.667,68 RON pentru B., 2.621,66 RON pentru C., din care, pentru repararea prejudiciului material suferit până la data expedierii către pârâtă a cererii de despăgubire: A. -1.000 RON, B. - 2.991,98 RON, C. - 851,16 RON; pentru repararea prejudiciului material suferit după data expedierii către pârâtă a cererii de despăgubire până în prezent: A. -1.880 RON, B. - 2.685,7 RON, C. - 1.770,5 RON;
- daune morale în cuantum de 100.000 euro, echivalent în RON la cursul BNR, din ziua efectuării plăţii pentru A., 100.000 euro echivalent în RON la cursul BNR, din ziua efectuării plăţii pentru B., 100.000 euro echivalent în RON la cursul BNR, din ziua efectuării plăţii pentru C.; penalităţi de întârziere de 0,2%/zi aplicate la sumele indicate în cererea de despăgubire şi reiterate în cererea de chemare în judecată (despăgubiri materiale şi daune morale pentru prejudiciile suferite până la data expedierii către pârâtă a cererii de despăgubire), de la data de 11 iunie 2015 (prima zi după împlinirea termenului de 3 luni de la avizarea de daună) până la plata efectivă a creanţei principale - conform art. 37 din Anexa la Ordinul CSA nr. 14/2011; dobânda legală penalizatoare aplicată la sumele de 1.880 RON pentru A., 2.685,7 RON pentru B., 1.770,5 RON pentru C. (despăgubiri materiale pentru prejudiciul suferit după expedierea către pârâtă a cererii de despăgubire) de la data înregistrării cererii de chemare în judecată până la plata efectivă a creanţelor principale.
Prin Sentinţa nr. 303 din 14 iunie 2017 Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea reclamanţilor; a obligat pârâta D. SA să plătească reclamantului A. suma de 2.880 RON, reclamantei B. suma de 5.667,68 RON, reclamantei C. suma de 2.621,66 RON, cu titlu de daune materiale, plus dobânda legală de la data înregistrării acţiunii şi până la data plăţii efective; a obligat pârâta D. S.A. să plătească reclamanţilor câte 25.000 euro, în echivalent RON la data plăţii, cu titlu de daune morale; a respins capătul de cerere privind plata penalităţilor de întârziere de 0,2%/zi de la 11 iunie 2015 până la data plăţii efective; a obligat pârâta D. SA să plătească reclamanţilor suma de 5.250 RON cheltuieli de judecată.
Prin Decizia nr. 686 din 28 noiembrie 2017 Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a admis în parte apelurile declarate de pârâtă şi de reclamanţi împotriva sentinţei; a obligat pârâta D. S.A. să plătească fiecăruia dintre reclamanţi penalităţile de întârziere de 0,2% pe zi de la data de 11 iunie 2015 şi până la plata efectivă, calculate asupra daunelor morale în cuantum de 25.000 de euro acordate, respectiv asupra daunelor materiale acordate reclamanţilor astfel: 1.000 RON A., 2.991,98 RON B. şi 851,16 RON C.; a obligat pârâta să plătească reclamanţilor suma de 1500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în primă instanţă; a menţinut în rest dispoziţiile sentinţei apelate; a obligat pârâta să plătească apelanţilor suma de 300 de RON cheltuieli de judecată parţiale în apel.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. pârâta D. SA, arătând că instanţa de apel a procedat la o greşită interpretare şi aplicare a art. 36, 37 şi 46 din Ordinul CSA nr. 14/2011, în ceea ce priveşte plata despăgubirilor, pentru următoarele considerente:
- În mod greşit instanţa de apel a obligat pârâta la plata penalizărilor de întârziere prevăzute de art. 37 din ordin, reţinând reaua sa credinţă.
Apreciază că modul de redactare a art. 36 lit. a) şi lit. b) este clar şi neechivoc, textul de lege reglementând obligaţii cu caracter alternativ. În termenul de trei luni asigurătorul trebuie fie să răspundă afirmativ cererii formulând în acest sens o ofertă de despăgubire, fie să notifice părţii prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire.
Susţine că, deşi a transmis reclamanţilor, în ultima zi a termenului de 3 luni, o notificare prin care a comunicat refuzul de plată şi motivele, instanţa de apel a considerat că ar fi de rea-credinţă întrucât ar fi solicitat documente nedefinite, cu toate ca cererea reclamanţilor era însoţită de acte şi informaţii relevante (numărul dosarului penal aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Beclean, referatul cu propunere de efectuare în continuare a urmăririi penale, ordonanţa de efectuare a urmăririi penale faţă de intervenientul forţat).
Contrar celor reţinute de instanţa de apel, recurenta susţine că prin acea adresă nu au fost solicitate reclamanţilor astfel de documente, ci li s-a comunicat că nu pot fi acordate despăgubiri până la completarea dosarului cu documente de la autorităţi din care să rezulte vinovăţia penală a conducătorului auto, menţionându-se că, în dosarul penal, s-a dispus efectuarea unei expertize tehnice pentru lămurirea tuturor împrejurărilor cauzei. Pârâta a efectuat în mod direct corespondenţa cu organele de politie şi cu Parchetul de pe lângă Judecătoria Beclean, nesolicitând reclamanţilor nici prin răspunsul transmis şi nici prin alte adrese completarea dosarului de către aceştia. Dimpotrivă, li s-a comunicat că după completarea dosarului urmează să fie transmisă poziţia cu privire la cererea de despăgubire. Acest refuz iniţial s-a întemeiat pe numeroasele solicitări adresate autorităţilor şi pe răspunsurile primite, care nu au dus la lămurirea împrejurărilor în care s-a produs accidentul. Prin urmare, pârâta şi-a îndeplinit obligaţia prev. de art. 36 alin. (1) lit. b) din Ordinul CSA nr. 14/2011, nefiind aplicabil art. 37 care reglementează în sarcina asigurătorului sancţiunea pecuniară a plăţii penalităţilor de 0,2% pe zi în caz de neîndeplinire a obligaţiilor.
- Recurenta susţine că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile art. 36 alin. (5) teza a II-a din Ordinul CSA nr. 14/2011, potrivit cărora despăgubirea se plăteşte în maxim 10 zile de la data primirii hotărârii definitive ce consemnează suma la care asigurătorul este obligat, întrucât cuantificarea prejudiciului moral nu s-a putut realiza decât pe baza unui probatoriu complex, administrat de instanţa de fond, astfel încât obligaţia de plată a despăgubirilor a devenit scadentă la data rămânerii definitive a Sentinţei nr. 303/2017.
În acest sens consideră că, în privinţa despăgubirilor cu caracter nepatrimonial pentru care nu există o cuantificare legală şi care nu pot fi stabilite doar pe baza documentelor justificative, cuantificarea poate fi realizată fie în mod amiabil prin acordul părţilor, fie prin hotărâre judecătorească.
În ceea ce priveşte documentele necesare cuantificării daunei, sub aspectul daunelor morale singurele documente depuse sunt copii ale actelor de stare civilă care dovedesc existenţa legăturilor de rudenie dintre reclamanţi şi persoana decedată. Doar pe baza acestor documente nu se poate face o justă apreciere cu privire la suferinţele pricinuite reclamanţilor şi, prin urmare, nici o cuantificare efectivă a despăgubirilor.
Pentru a putea realiza o atare cuantificare, instanţa de fond a admis ca fiind utilă cauzei şi a administrat proba testimonială, care nu a fost şi nu poate fi administrată de asigurător cu ocazia instrumentării dosarului de daună.
Dacă actele de stare civilă ar fi suficiente pentru evaluarea prejudiciului moral în caz de deces, atunci cu siguranţa cuantumul despăgubirilor ar fi fost cuantificat legal, în funcţie de gradul de rudenie şi vârsta, elemente care rezultă din actele de stare civilă.
În ceea ce priveşte condiţia depunerii la dosarul de daună a documentelor necesare stabilirii răspunderii pârâtei (în împrejurările în care răspunderea asigurătorului este condiţionată de existenţa răspunderii delictuale a conducătorului autovehiculului asigurat) apreciază ca aceasta nu a fost îndeplinită anterior încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei.
Contrar argumentelor expuse mai sus, instanţa de apel a considerat, în mod nelegal, că sunt incidente disp art. 36 alin. (5) teza a I din Ordinul CSA nr. 14/2011, reţinând că Ordonanţa din 22 ianuarie 2015 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Beclean, reprezintă documentul prin care poate fi stabilită răspunderea conducătorului auto, vinovăţia penală şi cuantumul daunelor.
- În ceea ce priveşte incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 46 pct. 3 lit. b) din Ordinul CSA nr. 14/2011, recurenta-pârâtă arată că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că Ordonanţa din 22 ianuarie 2015 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Beclean îndeplineşte condiţia prevăzută de norma legală menţionată. Pentru ca despăgubirile să fie stabilite pe cale amiabilă, textul legal prevede necesitatea îndeplinirii cumulative a două condiţii: prima, ca din actele încheiate de autorităţile publice să rezulte atât răspunderea civilă a acestora, prejudiciile cauzate, cât şi vinovăţia penală a conducătorului auto care urmează să fie trimis în judecată după finalizarea cercetărilor, a doua ca persoana prejudiciată să îşi ia un angajament scris prin care se obligă să restituie de îndată, parţial sau total, despăgubirea primită, în funcţie de hotărârea instanţei penale în ceea ce priveşte fapta, făptuitorul şi vinovăţia.
Instanţa de apel a reţinut că prima condiţie a fost îndeplinită prin ataşarea la cererea de despăgubiri a Ordonanţei din 22 ianuarie 2015 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Beclean prin care s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de E. pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpa, din care se reţine că există indicii temeinice care conduc la bănuiala rezonabilă că fapta a fost săvârşită de acesta.
Apreciază ca în mod greşit instanţa de apel a reţinut că această ordonanţă îndeplineşte condiţia prev. de art. 46 pct. 3 lit. b) din Ordinul CSA nr. 14/2011 întrucât ordonanţa de efectuare a urmăririi penale conţine exclusiv informaţii cu privire la subiectul activ şi la latura obiectivă a infracţiunii. Acest act nu conţine niciun element referitor la latura subiectivă. Împrejurarea că fapta a fost săvârşită de conducătorul auto nu atrage eo ipso concluzia ca a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege pentru a constitui infracţiune. Actele indicate de Curtea de Apel nu întrunesc condiţiile unor documente din care să rezulte răspunderea civilă şi vinovăţia penală a conducătorului auto şi nici că urmează a fi trimis în judecată la finalizarea cercetărilor. În consecinţă, consideră că la data respectivă era exclusă posibilitatea stabilirii amiabile a despăgubirilor cu caracter nepatrimonial, astfel că obligaţia de plată a pârâtei nu era născută.
Recurenta critică concluzia instanţei de apel în sensul că în situaţia existentei unui dosar penal, este suficient ca persoanele păgubite să-şi ia angajamentul de restituire în tot sau în parte a despăgubirilor pentru ca obligaţia asigurătorului de plată a despăgubirilor să ia naştere, fără îndeplinirea celorlalte condiţii prevăzute de textul legal. Din folosirea conjuncţiei şi între condiţia existenţei documentelor emise de autorităţi şi condiţia existentei angajamentului de restituire dat de persoanele păgubite, rezultă că acestea trebuie îndeplinite cumulativ pentru ca despăgubirea să fie stabilită pe cale amiabilă.
Instanţa de apel constată că derularea unor cercetări penale în sine nu este de natură sa împiedice plata despăgubirilor către persoana vătămată prin producerea evenimentului asigurat. Este vădit nelegală această interpretare, întrucât art. 46 din Ordinul CSA nr. 14/2011 prevede în mod clar şi neechivoc, în funcţie de diversele situaţii, condiţiile în care despăgubirile pot fi stabilite pe cale amiabilă în cazul în care accidentul rutier face obiectul unui dosar penal. Or, dispoziţiile legale nu prevăd că în situaţia în care accidentul rutier face obiectul unui dosar penal, despăgubirile se stabilesc pe cale amiabilă.
Prin urmare şi din acest punct de vedere hotărârea atacată este nelegală, instanţa de apel eliminând în mod nejustificat, pe cale de interpretare, condiţii prevăzute expres de lege.
Reclamanţii A., B., C. au formulat întâmpinare şi recurs incident.
Prin întâmpinare, reclamanţii au invocat excepţia inadmisibilităţii recursului raportat la împrejurarea că prin motivele invocate nu se regăseşte nicio critică faţă de dispozitivul deciziei recurate şi nu se arată modalitatea în care se doreşte modificarea acestuia, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 461 alin. (1) C. proc. civ., iar în subsidiar au solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului.
Prin recursul incident, reclamanţii au solicitat casarea în parte a hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel în vederea reaprecierii cuantumului daunelor morale şi a cheltuielilor de judecată, în sensul majorării acestora, raportat la motivele invocate în recurs.
În acest sens, reclamanţii au învederat că decizia instanţei de apel se întemeiază pe motive contradictorii, în sensul că, deşi a reţinut că potrivit art. 49 alin. (1) lit. f) din Ordinul CSA nr. 14/2011 daunele morale se stabilesc în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România, instanţa de apel a înlăturat hotărârile judecătoreşti pronunţate în cauze similare depuse de către reclamanţi, pe motiv că practica judiciară nu constituie izvor de drept (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.).
Susţin recurenţii că deşi instanţa de apel a invocat în considerente Decizia nr. 2617 din 9 iulie 2009 prin care secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a statuat că, în cazul infracţiunilor contra persoanei, este necesar să fie luate în considerare suferinţele susceptibil în mod rezonabil a fi cauzate prin fapta săvârşită, aşa cum rezultă din probele administrate, fiind aplicabil principiul reparării integrale a prejudiciului material şi moral cauzat prin fapta săvârşită), nu a ţinut cont de aceste criterii. Astfel, instanţa de apel a reţinut că un element important care se impune a fi avut în vedere la aprecierea cuantumului daunelor morale îl constituie faptul că reclamanţii sunt persoane majore, independente din punct de vedere financiar. Acest aspect nu are însă nimic de a face cu intensitatea şi persistenţa în timp a suferinţelor reclamanţilor cauzate de decesul tatălui lor în accidentul rutier, care au fost dovedite prin probele administrate în cauză şi care dau măsura întinderii prejudiciului moral care le-a fost produs, şi nici cu principiul reparării integrale a prejudiciului moral suferit.
Recurenţii reclamanţi susţin că se circumscrie acestui motiv de recurs şi lipsa unei motivări corespunzătoare pentru neluarea în considerare de către instanţa de apel a jurisprudenţei, constând în hotărârile judecătoreşti depuse la dosarul cauzei. Aprecierea instanţei de apel că jurisprudenţa nu poate fi luată în considerare pe motiv că nu constituie izvor de drept nu reprezintă o motivare corespunzătoare întrucât încalcă norma legală menţionată.
Invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că respingerea cererii de majorare a daunelor morale s-a realizat cu încălcarea art. 49 alin. (1) lit. f) din Ordinul CSA nr. 14/2011.
În acest sens arată că, deşi instanţa de apel a reţinut că acest text legal, care constituie o normă specială, este aplicabil pentru stabilirea daunelor morale în cazul prejudiciilor cauzate ca urmare unor accidente rutiere, a ignorat hotărârile judecătoreşti depuse la dosarul cauzei cu titlu de jurisprudenţă pe motiv că acestea nu pot constitui izvor de drept, ceea ce reprezintă o încălcare a prevederilor art. 49 alin. (1) lit. f) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011.
Consideră că trebuie avut în vedere şi faptul că, în considerentele hotărârii atacate, se arată că Ghidul pentru soluţionarea daunelor morale, invocat de pârâtă pentru susţinerea apelului său, nu poate fi avut în vedere întrucât nu indică sursele jurisprudenţiale şi nu se referă la o perioadă relevantă, însă hotărârile judecătoreşti invocate cu titlu de jurisprudenţă permiteau analizarea comparativă a situaţiilor care au condus la acordarea daunelor morale într-un anumit cuantum cu situaţia reclamanţilor.
Recurenţii critică, de asemenea, în baza art. 488 pct. 8 din C. proc. civ. diminuarea de către instanţa de apel a cheltuielilor de judecată acordate de către instanţa de fond de la 5.240 RON la 1.500 RON.
Raportat la prevederile art. 453 alin. (2) din C. proc. civ., instanţa de apel trebuia să aibă în vedere întreg contextul cauzei, respectiv faptul că toate cheltuielile de judecată au fost generate de conduita abuzivă a pârâtei, care a refuzat să le acorde orice despăgubire, atât pentru prejudiciul material, cât şi pentru cel moral, deşi au îndeplinit toate condiţiile prevăzute de lege în ce priveşte avizarea de daună şi depunerea documentelor necesare pentru a ca despăgubirile să poată fi stabilite şi plătite pe cale amiabilă. Consideră că nu a existat niciun motiv legal întemeiat pentru modificarea hotărârii instanţei de fond în sensul diminuării cheltuielilor de judecată.
Deşi arată că diminuarea a fost raportată la cuantumul pretenţiilor admise, instanţa de apel a avut în vedere doar cuantumul despăgubirilor materiale şi al daunelor morale, fără a lua în considerare penalităţile de întârziere şi dobânda legală care constituie de asemenea pretenţii admise. Prin urmare, nici dacă se apreciază că art. 453 alin. (2) din C. proc. civ. trebuie interpretat în sensul stabilirii cheltuielilor de judecată proporţional cu cuantumul pretenţiilor admise, aşa cum a considerat instanţa de apel, această prevedere legală nu a fost aplicată corect. Cheltuielile de judecată au fost diminuate excesiv prin hotărârea atacată ca urmare a neluării în considerare a tuturor petitelor admise (respectiv a penalităţilor de întârziere şi dobânzii legale).
Argumentele detaliate în cele două paragrafe anterioare sunt aplicabile şi în ce priveşte nelegalitatea reducerii cheltuielilor de judecată în apel de 1.200 RON la 300 RON în total. Prin această soluţie instanţa de apel nu a avut în vedere faptul că pretenţiile reclamanţilor au fost mai mult decât rezonabile şi a dispus ca fiecărui reclamant-apelant să-i fie plătite cheltuieli de judecată derizorii, de câte 100 RON. Soluţia de diminuare a cheltuielilor de judecată în apel nu are practic nicio motivare, fiind incident din acest punct de vedere şi motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.
Prin raportul de admisibilitate întocmit în procedura de filtru, completat după pronunţarea Deciziei nr. 2 din 14 ianuarie 2019 a Înaltei Curţi - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, recursurile au fost considerate admisibile, iar prin încheierea din data de 17 aprilie 2019 au fost admise în principiu.
Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Prin recursul principal declarat în cauză, recurenta pârâtă critică soluţia instanţei de apel în ceea ce priveşte obligarea sa la plata penalizării de întârziere de 0,2% începând cu ziua următoare expirării termenului de 3 luni în care asigurătorul trebuia să răspundă notificării reclamanţilor, susţinând, în baza art. 488 pct. 8 C. proc. civ., o greşită interpretare şi aplicare a Ordinului CSA nr. 14/2011 aplicabil în cauza dedusă judecăţii.
Astfel, într-o primă critică, pârâta susţine că în mod greşit instanţa a reţinut că nu ar fi îndeplinit obligaţiile prevăzute de art. 36 lit. a) şi lit. b) din ordinul susmenţionat în condiţiile în care acest text de lege nu o obligă să admită solicitarea reclamanţilor, ci îi permite şi să notifice părţii prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat pretenţiile de despăgubire.
Apreciază că a respectat obligaţia legală întrucât, în termenul legal de 3 luni, a comunicat reclamanţilor motivele refuzului de plată ce decurgeau din faptul că a considerat necesară completarea dosarului cu documente de la autorităţi din care să rezulte vinovăţia penală a conducătorului auto, urmând ca, după completarea dosarului, să fie transmisă poziţia cu privire la cererea de despăgubire.
În plus, consideră că în mod greşit instanţa a reţinut reaua sa credinţă în condiţiile în care nu a solicitat reclamanţilor depunerea de înscrisuri referitoare la derularea litigiului penal, purtând singură o corespondenţă în acest sens cu autoritatea publică.
Critica recurentei este întemeiată.
Astfel, se constată că instanţa de apel a obligat pârâta la plata penalizărilor de întârziere considerând că reclamanţii au depus dovada răspunderii asiguratului în producerea riscului acoperit, odată cu avizarea de daună, aceasta fiind Ordonanţa procurorului din 22 ianuarie 2015 de continuare a urmăririi penale, astfel că pârâta este în culpă pentru refuzul nejustificat de a plăti aceste daune.
Invocând art. 46 din Ordinul CSA nr. 14/2011, referitor la cazurile în care despăgubirile se stabilesc pe cale amiabilă, instanţa de apel a reţinut că, încă de la momentul formulării cererii de plată a despăgubirii, existau documente întocmite de organele de cercetare penală din care rezulta existenţa unor indicii serioase cu privire la culpa asiguratului, existând şi angajamentul scris al persoanelor prejudiciate prin care se obligă să restituie de îndată, parţial sau total, despăgubirea primită, în funcţie de hotărârea instanţei penale. A considerat refuzul pârâtei apelante de plată a despăgubirilor vădit lipsit de temei, deoarece derularea unor cercetări penale în sine nu este de natură să împiedice plata despăgubirilor către persoana vătămată prin producerea evenimentului asigurat.
Înalta Curte reţine că, potrivit art. 36 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 14/2011 în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA este obligat fie să formuleze o ofertă de despăgubire justificată, în cazul în care se dovedeşte răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat (lit. a); fie să notifice părţii prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire (lit. b). Potrivit art. 46 pct. 3 din ordin, în cazul în care accidentul de vehicul face obiectul unui proces penal, despăgubirile se stabilesc pe cale amiabilă, dacă, deşi acţiunea penală nu poate fi stinsă prin împăcarea părţilor, s-a dat rechizitoriu de trimitere în judecată sau, din actele încheiate de autorităţile publice, rezultă atât răspunderea civilă a acestora, prejudiciile cauzate, cât şi vinovăţia penală a conducătorului auto care urmează să fie trimis în judecată după finalizarea cercetărilor aflate în curs, în ambele cazuri fiind necesar ca persoana prejudiciată să îşi ia un angajament scris prin care se obligă să restituie de îndată, parţial sau total, despăgubirea primită, în funcţie de hotărârea instanţei penale în ceea ce priveşte fapta, făptuitorul şi vinovăţia.
Neîndeplinirea de către asigurător a obligaţiilor prevăzute de art. 36 din ordin sau o îndeplinirea defectuoasă atrage obligarea acestuia la penalizări, potrivit art. 37 din ordin.
Înalta Curte constată că asigurătorul şi-a îndeplinit obligaţia alternativă prevăzută de art. 36 alin. (1) lit. b din ordin, comunicând reclamanţilor, nu un refuz de plată a despăgubirilor, ci necesitatea de a se completa documentaţia dosarului de daună cu înscrisuri din care să rezulte vinovăţia şoferului asigurat, având în vedere că, la acel moment, cercetarea penală era în plină desfăşurare, urmând a fi administrate probe pentru aflarea împrejurărilor şi dinamicii producerii accidentului, inclusiv printr-o probă cu expertiză tehnică de specialitate.
Instanţa de apel a înlăturat această apărare a pârâtei, reţinând că Ordonanţa din 22 ianuarie 2015 de continuare a urmăririi penale, ataşată avizării de daună, probează indicii serioase cu privire la culpa asiguratului.
Instanţa de apel nu a precizat care sunt acele indicii serioase care să conducă la identificarea elementelor pe care art. 46 le solicită ca premisă pentru o înţelegere amiabilă (răspunderea civilă, prejudiciile cauzate, vinovăţia penală) astfel că Înalta Curte reţine ca pertinentă apărarea recurentei în sensul că ordonanţa oferă doar elemente de stabilire a laturii obiective a infracţiunii, nefiind suficient pentru stabilirea existenţei unui risc acoperit de asigurare.
În plus, se reţine că pârâta a efectuat demersuri proprii în faţa autorităţilor competente ce instrumentau dosarul penal în vederea identificării elementelor prevăzute de lege în baza cărora devenea posibilă formularea unei oferte pe cale amiabilă.
Deşi instanţa de apel a reţinut reaua-credinţă a asigurătorului, care ar fi refuzat nejustificat înţelegerea amiabilă în ultima zi a termenului de 3 luni, 10 iunie 2015, Înalta Curte apreciază că o astfel de conduită este justificată prin aceea că, la data respectivă, în dosarul penal lucrările nu fuseseră finalizate, asigurătorul interesându-se constant de probele ce urmau să stabilească vinovăţia persoanei asigurate. Considerând că înscrisul anexat avizării de daună nu oferă suficiente indicii cu privire la vinovăţie şi prejudiciu, pârâta era îndreptăţită a efectua verificări suplimentare, simpla declaraţie de restituire a despăgubirii din partea beneficiarului nefiind de ajuns pentru a determina plata despăgubirilor.
Chiar cu ocazia judecăţii în fond a prezentei cauze, instanţa a apreciat că dosarul civil nu poate fi soluţionat, dispunând suspendarea acestuia, până la soluţionarea cauzei penale.
În acest caz, nu poate fi reţinută reaua-credinţă a asigurătorului.
- În cea de-a doua critică formulată, asigurătorul susţine că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 36 alin. (5) teza a II-a din Ordinul CSA nr. 14/2011, potrivit cărora despăgubirea se plăteşte în maxim 10 zile de la data primirii hotărârii definitive ce consemnează suma la care asigurătorul este obligat, considerând că prejudiciul moral nu se poate stabili, în lipsa unui criteriu legal, exclusiv pe baza unor acte de stare civilă ci, prin administrarea unor probe în faţa instanţei, astfel că nu poate fi considerat în culpă pentru neacordarea lor decât în a 11 a zi după comunicarea hotărârii judecătoreşti.
Critica este fondată.
Astfel, în lipsa unor elemente de determinare obiectivă a prejudiciului personal nepatrimonial, acesta se stabileşte pe baza unor criterii ce nu au suport normativ, fiind o creaţie a practicii şi jurisprudenţei, cum sunt principiile echităţii, nevoii sociale, îmbogăţirii fără just temei, evaluându-se consecinţele negative şi intensitatea cu care a fost percepută suferinţa morală şi măsura în care a fost afectată situaţia familială, emoţională şi socială a părţii, la nivel subiectiv. Or, aceste aspecte nu se reflectă decât în mică măsură în actele emise de autorităţile publice, pentru stabilirea existenţei şi tipului de prejudiciu suferit fiind necesară o procedură jurisdicţională, în cadrul căreia să se stabilească o reparaţie corespunzătoare a prejudiciului moral, în cazul în care părţile nu convin pe cale amiabilă asupra despăgubirilor.
Este adevărat că, potrivit art. 36 alin. (5) din Ordin, termenul de 10 zile pentru plata despăgubirii, a cărui nerespectare atrage plata de penalizări, începe să curgă de la data la care s-a depus şi ultimul document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, însă în privinţa daunelor morale este dificil de stabilit un astfel de moment la care daunele morale puteau fi cuantificate, cu atât mai mult într-o situaţie ca cea dedusă prezentei judecăţi, în care s-a dovedit că diferenţa considerabilă dintre pretenţiile reclamanţilor, 100.000 de euro, şi oferta asigurătorului, înaintată după rămânerea definitivă a hotărârii penale, de 80.000 RON pentru fiecare reclamant, era de natură a înlătura speranţa unei înţelegeri amiabile. Într-o astfel de situaţie, este incidentă teza a doua a acestui articol, termenul curgând de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la daunele morale.
Cum, în cauză, despăgubirea cuvenită reclamanţilor, ca efect al producerii riscului acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, a fost stabilită în cadrul procesului pendinte în sarcina pârâtei în calitate de asigurător RCA, penalităţile de întârziere reglementate de art. 37 nu pot fi acordate decât de la data la care pârâta, în calitate de asigurător, a primit hotărârea judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubiri pe care este obligat să o plătească.
Recurenta critică şi interpretarea de către instanţa de apel a art. 46 pct. 3 lit. b) din Ordin, considerând că, în situaţia existentei unui dosar penal, nu este suficient ca persoanele păgubite să-şi ia angajamentul de restituire în tot sau în parte a despăgubirilor pentru ca obligaţia asigurătorului de plată a despăgubirilor să ia naştere, fără existenţa documentelor doveditoare la care art. 46 pct. 3 lit. b) face trimitere.
Cum concluzia instanţei de apel în sensul că Ordonanţa din 22 ianuarie 2015 îndeplineşte prima condiţie prevăzută de art. 46 pct. 3 lit. b), este greşită, după cum s-a arătat anterior, actul procesual respectiv neavând semnificaţia conferită de textul de lege menţionat, nu se poate considera că la momentul expirării termenului de 3 luni de la data avizării de daună, erau îndeplinite condiţiile pentru stabilirea pe cale amiabilă a despăgubirilor, simpla declaraţie de restituire a despăgubirii din partea beneficiarului nefiind de ajuns pentru a determina plata despăgubirilor.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va admite recursul pârâtei, va casa, în parte, decizia în ceea ce priveşte pretenţia privind penalităţile de întârziere şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel pentru o aplicare corectă a art. 37, de la data stabilirii definitive a prejudiciului moral.
În ceea ce priveşte recursul reclamanţilor, acesta este nefondat.
Într-o primă critică întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., aceştia susţin că hotărârea conţine motive contradictorii, întrucât, pe de o parte, instanţa de apel a reţinut că potrivit art. 49 alin. (1) lit. f) din Ordinul CSA nr. 14/2011 daunele morale se stabilesc în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România, pe de altă parte, a înlăturat hotărârile judecătoreşti pronunţate în cauze similare depuse de către reclamanţi, pe motiv că practica judiciară nu constituie izvor de drept, deşi avea obligaţia de de a motiva care sunt considerentele pentru care apreciază că hotărârile judecătoreşti pronunţate în cauze comparabile nu pot constitui repere pentru aprecierea daunelor morale
Susţin recurenţii că instanţa a menţionat, citând Decizia penală nr. 2617/2009 a Înaltei Curţi, drept criteriu de cuantificare a daunelor morale suferinţele susceptibil în mod rezonabil a fi cauzate prin fapta săvârşită, pe care nu l-a aplicat, reţinând în schimb că reclamanţii sunt persoane majore, independente din punct de vedere financiar, aspect ce nu are nimic de a face cu intensitatea şi persistenţa în timp a suferinţelor reclamanţilor cauzate de decesul tatălui lor în accidentul rutier şi nici cu principiul reparării integrale a prejudiciului moral suferit.
Critica este nefondată.
Se constată că instanţa de apel a făcut referire la jurisprudenţa depusă de ambele părţi la dosar, conferindu-i un caracter orientativ, în condiţiile în care, nefiind izvor de drept, nu există obligarea preluării ei necondiţionate. Aceasta se poate valorifica în măsura care este compatibilă cu economia fiecărei cauze concrete deduse judecăţii. Prin urmare nu se poate aprecia că instanţa de apel nu s-a pronunţat sau că s-a contrazis atunci când a făcut referire la practica judiciară depusă la dosar.
Acelaşi aspect este criticat şi din perspectiva art. 488 pct. 8 C. proc. civ., instanţa de apel susţinând că respingerea cererii de majorare a daunelor morale s-a realizat cu încălcarea art. 49 alin. (1) lit. f) din Ordinul CSA nr. 14/2011, susţinând că hotărârile judecătoreşti invocate cu titlu de jurisprudenţă permiteau analizarea comparativă a situaţiilor care au condus la acordarea daunelor morale într-un anumit cuantum cu situaţia reclamanţilor.
Nu se poate reţine încălcarea acestei dispoziţii legale întrucât instanţa de apel a precizat clar şi neechivoc criteriile pe care le-a avut în vedere la cuantificarea daunelor morale, criterii ce au fost adaptate situaţiei concrete a reclamanţilor, iar aceştia nu au combătut aceste considerente, indicând, în mod concret, o situaţie similară, în care daunele morale ar fi fost acordate într-un cuantum substanţial majorat.
Recurenţii critică, de asemenea, în baza art. 488 pct. 6 şi 8 din C. proc. civ. diminuarea de către instanţa de apel a cheltuielilor de judecată acordate de către instanţa de fond de la 5.240 RON la 1.500 RON, considerând că, raportat la prevederile art. 453 alin. (2) din C. proc. civ., instanţa de apel trebuia să aibă în vedere conduita abuzivă a pârâtei, şi cuantumul pretenţiilor admise, dar nu doar cuantumul despăgubirilor materiale şi daunelor morale, ci şi penalităţile de întârziere şi dobânda legală
Critica este nefondată.
Instanţa de apel a motivat corespunzător reducerea cheltuielilor de judecată din primă instanţă, indicând criteriul legal aplicabil, respectiv proporţionalitatea admiterii acţiunii, conform art. 453 C. proc. civ., dar şi în ce proporţie operează această reducere. Modalitatea în care a aplicat procentul de reducere nu mai reprezintă un aspect de legalitate, ci de temeinicie a hotărârii recurate, ce nu poate fi cenzurat pe calea recursului.
Aceleaşi considerente sunt valabile şi pentru modalitatea de stabilire a cheltuielilor de judecată în apel, diminuate proporţional cu cererile reclamanţilor admise în apel.
În consecinţă, Înalta Curte va respinge, în baza art. 496 C. proc. civ., recursul declarat de reclamanţi, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A., C. şi B. împotriva Deciziei nr. 686 din 28 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.
Admite recursul declarat de pârâta D. S.A. prin mandatar SCA F. împotriva aceleiaşi decizii.
Casează, în parte, decizia în ceea ce priveşte pretenţia privind penalităţile de întârziere şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel pe acest aspect.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 mai 2019.
Procesat de GGC - LM