Detalii jurisprudență - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Asupra apelului de faţă;

În baza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

I. Prin Sentinţa penală nr. 357 din 14 iunie 2018 pronunţată în Dosarul nr. x/2016, secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. a) C. proc. pen. a dispus:

- achitarea inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunilor de: folosire, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii,prevăzută de art. 12 lit. b) teza a II-a din Legea nr. 78/2000; respectiv de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000, totul cu aplicarea art. 38 alin. (2) C. pen., (fapte din perioada iunie 2013 - primăvara anului 2014), întrucât faptele nu există;

- achitarea inculpatului B., pentru săvârşirea infracţiunilor de: luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. şi folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii, prevăzută de art. 12 lit. b) teza a II-a din Legea nr. 78/2000 (fapte din perioada iunie 2013 - septembrie 2013), întrucât faptele nu există;

- achitarea inculpatului C., pentru săvârşirea infracţiunii de folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii, prevăzută de art. 12 lit. b) teza I din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea finală a art. 38 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 5 alin. (1) C. pen. (faptă din perioada septembrie 2013 - octombrie 2013), întrucât fapta nu există.

Totodată, prima instanţă, în temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen., a dispus:

- achitarea inculpatului B. pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de influenţă, prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 şi favorizarea făptuitorului, prev. de art. 269 C. pen., cu aplicarea prevederilor art. 5 C. pen. (fapte din data de 22 iulie 2012) totul cu aplicarea finală a art. 38 alin. (1) şi (2) C. pen. cu referire la art. 5 alin. (1) C. pen., întrucât faptele nu sunt prevăzute de legea penală;

- achitarea inculpatului C., pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. (faptă din vara anului 2013), întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.

În temeiul art. 386 C. proc. pen. prima instanţă a respins cererea de schimbarea încadrării juridice formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A. - Serviciul Teritorial Ploieşti în ceea ce-l priveşte pe inculpatul D. din cele două infracţiuni de folosire, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii, prevăzută de art. 12 lit. b) teza I din Legea nr. 78/2000 (prima din perioada iunie 2013 - primăvara anului 2014, iar cea de-a doua din perioada iunie 2013 - septembrie 2013) într-o singură infracţiune de folosire, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii, prevăzută de art. 12 lit. b) teza I din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (două acte materiale).

În temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. a) C. proc. pen. a dispus:

- achitarea inculpatului D. pentru săvârşirea infracţiunilor de folosire, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii, prevăzută de art. 12 lit. b) teza I din Legea nr. 78/2000 şi dare de mită, prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. (fapte din perioada iunie 2013 - primăvara anului 2014 în raport cu inculpatul A.), întrucât faptele nu există;

- achitarea aceluiaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunilor de folosire, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii, prevăzută de art. 12 lit. b) teza I din Legea nr. 78/2000 şi dare de mită, prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. (fapte din perioada iunie 2013 - septembrie 2013 în raport cu inculpatul B.), întrucât faptele nu există;

- achitarea inculpatului D., pentru săvârşirea infracţiunii de conducerea unui vehicul fără permis de conducere, prev. de art. 335 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen. (faptă din data de 22 iulie 2012), întrucât fapta nu există;

- achitarea inculpatului D., pentru săvârşirea infracţiunii de spălare a banilor, prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 republicată, cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. (faptă din data de 28 martie 2011), totul cu aplicarea art. 38 alin. (2) C. pen., întrucât fapta nu există.

În temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen., prima instanţă a dispus:

- achitarea inculpatului D., pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă, prevăzută de art. 292 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea prevederilor art. 5 C. pen., faptă din data de 22 iulie 2012), întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală;

- achitarea aceluiaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj, faptă prevăzută de art. 13¹ din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 207 alin. (1), (2) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. (faptă din martie 2011), întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.

Prin aceeaşi hotărâre, prima instanţă a revocat măsura arestului preventiv în ceea ce-l priveşte pe inculpatul D. de sub puterea Mandatului de arestare preventivă nr. 1 din data de 5 ianuarie 2017, emis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2016 şi în temeiul art. 67 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 a dispus comunicarea prezentei hotărâri în termen de 24 de ore de la pronunţare Ministerului Justiţiei.

A ridicat măsura sechestrului instituită prin Ordonanţa nr. 308/P/2015 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A. - Serviciul Teritorial Ploieşti din data de 13 mai 2016 asupra bunurilor imobile aparţinând inculpatului D.

A dispus restituirea cauţiunii în sumă de 59,417.133 RON instituită prin ordonanţa de dispunere a măsurii controlului judiciar pe cauţiune din 31 martie 2016 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A. - Serviciul Teritorial Ploieşti.

În temeiul art. 25 alin. (5) C. proc. pen. a lăsat nesoluţionată latura civilă a cauzei în ceea ce priveşte partea civilă SC E. SRL Bucureşti.

În temeiul art. 386 C. proc. pen. a respins cererile de schimbare a încadrării juridice formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A. - Serviciul Teritorial Ploieşti în ceea ce-l priveşte pe inculpatul F. după cum urmează: din infracţiunile de folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii, prevăzută de art. 12 lit. b) teza a II-a din Legea nr. 78/2000 şi cercetare abuzivă, prevăzută de art. 280 alin. (2) C. pen. în infracţiunea de răzbunare pentru ajutorul dat justiţiei, faptă prevăzută de art. 274 C. pen. raportat la art. 304 alin. (1) C. pen. (fapte din vara anului 2014) în principal, iar în subsidiar din infracţiunile de folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii, prevăzută de art. 12 lit. b) teza a II-a din Legea nr. 78/2000 şi cercetare abuzivă, prevăzută de art. 280 alin. (2) C. pen. în infracţiunea de divulgarea informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice prevăzută de art. 304 alin. (1) C. pen. (fapte din vara anului 2014).

În temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. a) C. proc. pen. a dispus achitarea inculpatul F., pentru săvârşirea infracţiunilor de: folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii, prevăzută de art. 12 lit. b) teza a II-a din Legea nr. 78/2000 (faptă din vara anului 2013); folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii, prevăzută de art. 12 lit. b) teza a II-a din Legea nr. 78/2000 (faptă din vara anului 2014) şi cercetare abuzivă, prevăzută de art. 280 alin. (2) C. pen., (faptă din vara anului 2014), toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen., întrucât faptele nu există.

Pentru a hotărî astfel, prioritar analizării actelor şi lucrărilor dosarului, secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a reţinut următorul:

I.A. PARCURS JURIDIC AL CAUZEI ÎN FAZA DE URMĂRIRE PENALĂ

1. Ordonanţa "G."

Prin Ordonanţa nr. 324/P/213 din data de 01 aprilie 2014 emisă de procurorul şef serviciu din cadrul secţiei de combatere a corupţiei a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, în baza art. 315 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 16 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., s-a dispus clasarea cauzei privind presupusele fapte comise de către făptuitorii H., I., B., J., K., C., L., M., N., O., P., Q. şi F. apreciindu-se de procurorul de caz că, în cauză, nu se impune începerea urmăririi penale in rem, întrucât în mod netăgăduit, este incident unul dintre cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) C. proc. pen., respectiv că faptele nu există în materialitatea lor.

2. Infirmarea Ordonanţei "G."

Prin ordonanţa nr. 36/C1/2016 emisă de procurorul şef adjunct al Direcţiei Naţionale Anticorupţie la data de 9 februarie 2016, a fost infirmată Ordonanţa nr. 324/P/2013 din 1 aprilie 2014 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de Combatere a Corupţiei cu privire la soluţia de clasare faţă de numiţii F., J., I., K., C., P., B., O., N., L., H., Q. şi M., pentru infracţiunile de constituirea unui grup infracţional organizat prev. de art. 367 C. pen., art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, luare de mită prevăzută de art. 289 C. pen., dare de mită prevăzută de art. 290 C. pen. şi favorizarea făptuitorului prevăzută de art. 269 C. pen.

Procurorul şef adjunct al Direcţiei Naţionale Anticorupţie a apreciat că Ordonanţa nr. 324/P/2013 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de Combatere a Corupţiei este nelegală şi netemeinică, cercetările fiind incomplete, întrucât în cauză nu s-au administrat probe care să lămurească toate aspectele care făceau obiectul Dosarului nr. x/2013 În esenţă, motivul pentru care a fost infirmată Ordonanţa de clasare nr. 324/P/2013 din 1 aprilie 2014 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de Combatere a Corupţiei a constat în faptul că aceasta s-a bazat pe un probatoriu incomplet, superficial, nefiind administrate probe pentru a se lămuri vreo faptă sau împrejurare ce ţineau de obiectul probaţiunii, procurorul de caz limitându-se doar la activităţi de interceptare a convorbirilor telefonice pentru o perioadă de 30 de zile.

3. Confirmarea redeschiderii urmăririi penale

Pe rolul secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la data de 9 februarie 2016, a fost înregistrat dosarul nr. x/2016, având ca obiect confirmarea redeschiderii urmăririi penale în Dosarul nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de Combatere a Corupţiei dispusă prin ordonanţa nr. 36/C1/2016 din 09 februarie 2016 emisă de procurorul şef adjunct al Direcţiei Naţionale Anticorupţie.

Prin cererea formulată, în temeiul art. 335 alin. (4) C. proc. pen., s-a solicitat să se constatate legalitatea Ordonanţei nr. 36/C1/2016 din data de 9 februarie 2016 emisă de procurorul şef adjunct al Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi confirmarea redeschiderii urmăririi penale în dosarul nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de Combatere a Corupţiei în care s-a dispus clasarea cauzei faţă de numiţii F., J., I., K., C., P., B., O., N., L., H., Q. şi M., cercetările vizând comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 323 C. pen., art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, luare de mită şi dare de mită.

4. Prin Încheierea nr. 163 din 26 februarie 2016, judecătorul de cameră preliminară din cadrul secţiei Penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 335 alin. (4) C. proc. pen., a confirmat redeschiderea urmăririi penale în Dosarul nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de Combatere a Corupţiei faţă de numiţii F., J., I., K., C., P., B., O., N., L., H., Q. şi M., dispusă prin Ordonanţa nr. 36/C1/2016 din 9 februarie 2016 emisă de procurorul şef adjunct al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, pentru infracţiunile de constituirea unui grup infracţional organizat prevăzută de art. 367 C. pen., art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, luare de mită prev. de art. 289 C. pen., dare de mită prevăzută de art. 290 C. pen. şi favorizarea făptuitorului prevăzută de art. 269 C. pen.

Judecătorul de cameră preliminară a apreciat ca fiind întemeiată concluzia procurorului şef adjunct al Direcţiei Naţionale Anticorupţie referitoare la caracterul lacunar al cercetărilor, constatând că nu au fost efectuate toate demersurile necesare pentru verificarea şi lămurirea tuturor aspectelor cu privire la toate faptele şi la toate persoanele despre care se face vorbire în procesul-verbal de sesizare din oficiu din data de 26 noiembrie 2013, ce ţineau de obiectul probaţiunii, procurorul de caz limitându-se doar la a da eficienţă interceptării convorbirilor telefonice realizate pentru o perioadă scurtă de timp de 30 de zile, după momentul când s-a reţinut că persoanele cercetate şi-ar fi desfăşurat activitatea infracţională. Astfel, s-a constatat că în Dosarul nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de Combatere a Corupţiei nu s-a procedat la ridicarea unor înscrisuri din alte cauze de la autorităţi care au relevanţă probatorie în cauza de faţă, nu au fost audiate persoane care pot da relaţii cu privire la aspectele care fac obiectul sesizării, persoane cu funcţii de conducere din cadrul Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Prahova menţionate în ordonanţa de clasare a procurorului de caz şi care se regăsesc menţionate şi în sesizare, cu privire la împrejurările despre care au luat cunoştinţă, raportat la investigaţiile care se aflau în lucru la instituţia menţionată.

De asemenea, s-a constatat că procurorul de caz nu a verificat dacă pe numele persoanelor din prezenta cauză au fost emise mandate de supraveghere tehnică în alte cauze şi, în situaţia în care ar rezulta date esenţiale cu relevanţă probatorie în prezentul dosar, dacă acestea pot fi folosite în speţă, cu acordul procurorului de caz din dosarele respective.

Totodată, în vederea lămuririi cauzei sub toate aspectele, judecătorul de cameră preliminară a apreciat că era necesar ca procurorul de caz să verifice dacă au existat dosare în lucru la Serviciul de Investigare a Fraudelor din cadrul I.P.J. Prahova, care se găseau în supravegherea procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti în care se efectuau investigaţii faţă de persoanele menţionate în sesizare, care cu acordul procurorului de caz, puteau fi folosite acte de urmărire penală şi în prezenta în cauză.

Pe de altă parte, s-a apreciat că, pentru justa soluţionare a cauzei, se impunea administrarea oricăror altor probe care să lămurească toate aspectele din Dosarul nr. x/2013.

În consecinţă, judecătorul de cameră preliminară a apreciat ca fiind corectă soluţia de infirmare a Ordonanţei de clasare nr. 324/P/2013 a procurorului şef adjunct, constatând caracterul lacunar şi incomplet al cercetărilor în dosarul menţionat, reţinând ca fiind insuficiente şi nerelevante pentru lămurirea împrejurărilor de fapt ale cauzei doar interceptările telefonice efectuate pentru o perioadă de 30 de zile.

5. Ulterior, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Ploieşti înregistrat sub nr. x/2015 din data de 28 iunie 2016 s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor:

- A., în stare de arest preventiv în Centrul de Reţinere şi Arestare Preventivă din cadrul I.P.J. Prahova, pentru săvârşirea infracţiunilor de:

- folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii, prevăzută de art. 12 lit. b) teza a II-a din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că, în perioada iunie 2013 - primăvara anului 2014, în calitate de procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, a permis accesul deputatului D. la informaţii ce nu erau destinate publicităţii din Dosarul nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti (obiectul dosarului, persoane cercetate, măsuri speciale de supraveghere dispuse, numele procurorului de caz şi ale ofiţerilor delegaţi în cauză), în scopul obţinerii unor funcţii de conducere în cadrul unor instituţii publice pentru sine, dar şi în scopul zădărnicirii urmăririi penale efectuată în cauza menţionată, scop urmărit atât de inculpaţii din dosarul menţionat, cât şi de deputatul D. în vederea protejării intereselor economico - financiare ale unor persoane fizice şi juridice inculpate în cauză faţă de care avea interese economice prin persoane interpuse;

- luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că, în perioada iunie 2013 - primăvara anului 2014, în calitate de procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, a acceptat de la deputatul D. sprijinul în obţinerea unor funcţii de conducere sau execuţie în cadrul unor instituţii publice centrale (Departamentul pentru Luptă Antifraudă sau Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor) în legătură cu îndeplinirea unor acte contrare atribuţiilor de serviciu, respectiv, furnizarea unor informaţii nedestinate publicităţii din Dosarul nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, fapt care s-a realizat în perioada menţionată, ambele cu aplicarea art. 38 alin. (2) C. pen.

- B. în stare de arest preventiv în Centrul de Reţinere şi Arestare Preventivă din cadrul I.P.J. Prahova, pentru săvârşirea infracţiunilor de:

- luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., constând în aceea că, în perioada iunie 2013 - septembrie 2013, în calitate de şef al Inspectoratului de Poliţie Judeţean Prahova, a pretins de la deputatul D. menţinerea în funcţie sau promovarea în alte funcţii de conducere, în legătură cu îndeplinirea unor acte contrare atribuţiilor de serviciu, respectiv furnizarea unor informaţii nedestinate publicităţii din Dosarul nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, în care ofiţeri din subordine erau delegaţi să efectueze acte de urmărire penală, fapt care s-a şi realizat în perioada menţionată;

- folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii, prevăzută de art. 12 lit. b) teza a II-a din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că, în perioada iunie 2013 - septembrie 2013, în calitate de şef al Inspectoratului de Poliţie Judeţean Prahova, a permis accesul deputatului D. la informaţii ce nu erau destinate publicităţii din Dosarul nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti (obiectul dosarului, persoane cercetate, măsuri speciale de supraveghere dispuse, numele procurorului de caz şi ale ofiţerilor delegaţi în cauză), în care ofiţeri din subordine erau delegaţi să efectueze acte de urmărire penală, în scopul menţinerii în funcţie sau promovării în alte funcţii de conducere pentru sine, dar şi în scopul zădărnicirii urmăririi penale efectuată în cauza menţionată, scop urmărit atât de inculpaţii din Dosarul nr. x/2013, dar şi de deputatul D. în vederea protejării intereselor economico - financiare ale unor persoane fizice şi juridice inculpate în cauză faţă de care avea interese economice prin persoane interpuse;

- trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că, în data de 22 iulie 2012, în calitate de împuternicit la comanda Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Prahova, la solicitarea lui D. şi în schimbul oferirii de către acesta a sprijinului pentru menţinerea în funcţia de inspector şef al I.P.J. Prahova, a intervenit pe lângă lucrătorii de poliţie rutieră din cadrul Biroului DN 1 pentru ca aceştia să nu dispună măsurile legale, respectiv constatarea comiterii unei contravenţii (depăşirea limitei legale de viteză pe raza localităţii), a unei infracţiuni la regimul circulaţiei (în perioada 22 martie 2012 - 18 august 2012 D. având suspendată exercitarea dreptului de a conduce autovehicule) şi întocmirea dosarului penal, în condiţiile în care în ziua de 22 iulie 2012 aceştia l-au surprins conducând cu încălcarea cadrului legal, un autoturism pe drumurile publice.

- favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 269 C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen., constând în aceea că, în data de 22 iulie 2012, în calitate de împuternicit inspector şef al I.P.J. Prahova, l-a ajutat pe D. în scopul împiedicării tragerii la răspundere penală, în sensul că, a intervenit pe lângă lucrătorii de poliţie rutieră din cadrul Biroului DN1 pentru ca aceştia să nu dispună măsurile legale, respectiv constatarea comiterii unei infracţiuni la regimul circulaţiei (în perioada 22 martie 2012 - 18 august 2012 D. având suspendată exercitarea dreptului de a conduce autovehicule) şi întocmirea dosarului penal, în condiţiile în care în ziua de 22 iulie 2012 aceştia l-au surprins conducând, cu încălcarea cadrului legal, un autoturism pe drumurile publice, toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) şi (2) C. pen. cu referire la art. 5 alin. (1) C. pen.

- C., în stare de arest preventiv în Centrul de Reţinere şi Arestare Preventivă din cadrul I.P.J. Prahova, pentru săvârşirea infracţiunilor de:

- trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., constând în aceea că, în vara anului 2013, a pretins martorului R., important om de afaceri şi în relaţii foarte apropriate cu lideri politici locali şi centrali, susţinere politică pentru ocuparea unor funcţii în cadrul M.A.I., lăsând să se creadă că are influenţă asupra unui procuror cu funcţie de conducere din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti pentru a-l determina să îndeplinească un act contrar îndatoririlor sale de serviciu, respectiv, să furnizeze informaţii ce nu erau destinate publicităţii din Dosarul nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti (persoane cercetate, măsuri speciale de supraveghere dispuse, numele procurorului de caz), fapt care s-a şi realizat în perioada septembrie 2013 - octombrie 2013;

- D., în control judiciar pe cauţiune, pentru săvârşirea infracţiunilor de:

- folosire, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii, prevăzută de art. 12 lit. b) teza I din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că, în perioada iunie 2013 - primăvara anului 2014, a folosit informaţii ce nu erau destinate publicităţii din Dosarul nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti (obiectul dosarului, persoane cercetate, măsuri speciale de supraveghere dispuse, numele procurorului de caz şi ale ofiţerilor delegaţi în cauză), informaţii ce i-au fost furnizate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, A., în scopul obţinerii unor funcţii de conducere în cadrul unor instituţii publice pentru magistratul procuror, dar şi în scopul zădărnicirii urmăririi penale efectuate în cauza menţionată, scop urmărit atât de inculpaţii din Dosarul nr. x/2013, cât şi de deputatul D. în vederea protejării intereselor economico - financiare ale unor persoane fizice şi juridice inculpate în cauză faţă de care avea interese economice prin persoane interpuse;

- dare de mită, prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., constând în aceea că, în perioada iunie 2013 - septembrie 2013, în calitate de deputat în Parlamentul României, a promis şefului Inspectoratului de Poliţie Judeţean Prahova, B. sprijinul în menţinerea funcţiei, dar şi obţinerea unor alte funcţii de conducere, în legătură cu îndeplinirea unor acte contrare atribuţiilor de serviciu de către acesta, respectiv, furnizarea unor informaţii nedestinate publicităţii din Dosarul nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, în care ofiţeri din subordine erau delegaţi să efectueze acte de urmărire penală;

- folosire, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii, prevăzută de art. 12 lit. b) teza a II-a din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că, în perioada iunie 2013 - septembrie 2013, a beneficiat de informaţii ce nu erau destinate publicităţii din Dosarul nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti (obiectul dosarului, persoane cercetate, măsuri speciale de supraveghere dispuse, numele procurorului de caz şi ale ofiţerilor delegaţi în cauză), informaţii ce i-au fost furnizate de şeful Inspectoratului de Poliţie Judeţean Prahova, B., în scopul menţinerii funcţiei sau promovării în alte funcţii de conducere pentru ofiţerul de poliţie, dar şi în scopul zădărnicirii urmăririi penale efectuată în cauza menţionată, scop urmărit atât de inculpaţii din dosarul x/2013, dar şi de deputatul D. în vederea protejării intereselor economico - financiare ale unor persoane fizice şi juridice inculpate în cauză faţă de care avea interese economice prin persoane interpuse;

- dare de mită, prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că, în perioada iunie 2013 - primăvara anului 2014, în calitate de deputat în Parlamentul României, a acordat lui A., procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, sprijinul în vederea obţinerii unor funcţii de conducere sau execuţie în cadrul unor instituţii publice centrale (Departamentul pentru Luptă Antifraudă sau Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor) în legătură cu îndeplinirea de către acesta din urmă a unor acte contrare atribuţiilor de serviciu, respectiv, furnizarea unor informaţii nedestinate publicităţii din Dosarul nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, fapt care s-a şi realizat în perioada menţionată;

- cumpărare de influenţă, prevăzută de art. 292 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen., constând în aceea că, în data de 22 iulie 2012, D., în schimbul oferirii sprijinului pentru menţinerea în funcţia de inspector şef al I.P.J. Prahova, unitatea pe care la acel moment era împuternicit să o conducă, i-a solicitat comisarului şef B. să intervină pe lângă lucrătorii de poliţie rutieră din cadrul Biroului DN1 pentru ca aceştia să nu dispună măsurile legale, respectiv constatarea comiterii unei contravenţii (depăşirea limitei legale de viteză pe raza localităţii) şi a unei infracţiuni la regimul circulaţiei (în perioada 22 martie 2012 - 18 august 2012, D. având suspendată exercitarea dreptului de a conduce autovehicule), respectiv întocmirea dosarului penal, în condiţiile în care în ziua de 22 iulie 2012 aceştia l-au surprins conducând cu încălcarea dispoziţiilor legale, un autoturism pe drumurile publice, intervenţie care s-a şi realizat;

- conducerea unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., constând în aceea că, în data de 22 iulie 2012, D. a condus pe drumurile publice autoturismul marca Mercedes cu numărul de înmatriculare x, fiind depistat pe raza localităţii Bărcăneşti, judeţul Prahova, în condiţiile în care exercitarea dreptului de a conduce era suspendată pentru perioada 22 martie 2012 - 18 august 2012;

- şantaj, prevăzută de art. 13¹ din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 207 alin. (1), (2) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., constând în aceea că, în cursul lunii martie 2011, pentru a înceta difuzarea unor reportaje denigratoare la adresa SC E. SRL prin intermediul postului de televiziune S., a cărei activitate era controlată de D. în baza unui contract de management încheiat între T. şi SC U. SA, reprezentată de acesta, l-a constrâns pe martorul V. să încheie, în mod fictiv, în numele SC E. SRL al cărei administrator era, cu SC U. SA (firmă la care D. era acţionar) contractul de prestări servicii nr. x din data de 28 martie 2011, în scopul de a dobândi, în mod injust, un folos patrimonial pentru SC U. SA, respectiv, suma de 500.000 euro, reprezentând valoarea contractului menţionat, din care a primit, în două tranşe, în perioada iunie - septembrie 2011, suma totală de 610.202,96 RON;

- spălare a banilor, prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 republicată, cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., constând în aceea că, la data de 28 martie 2011, pentru a ascunde provenienţa sumei de 610.202,96 RON obţinută ca urmare a săvârşirii infracţiunii de şantaj, D. a încheiat, prin intermediul cumnatului său, W., contractul de prestări servicii nr. x din 28 martie 2011 pentru a atesta relaţii comerciale între SC E. SRL şi SC U. SA, relaţii care, în realitate, nu au existat niciodată, toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) şi (2) C. pen. şi art. 5 alin. (1) C. pen.

1. F. în control judiciar, pentru săvârşirea infracţiunilor de:

- folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii, prevăzută de art. 12 lit. b) teza a II-a din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că în vara anului 2013, F., în calitate de procuror general adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, a permis ofiţerului de poliţie C. accesul la informaţii ce nu erau destinate publicităţii din Dosarul nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti (persoane cercetate, măsuri speciale de supraveghere dispuse, numele procurorului de caz), în scopul obţinerii unui folos necuvenit pentru C. care, intrând în posesia informaţiilor printr-un demers nelegal al procurorului general adjunct, a folosit, de asemenea, în afara cadrului legal, datele obţinute, urmărind accederea în funcţii de conducere în cadrul M.A.I.;

- folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii, prevăzută de art. 12 lit. b) teza a II-a din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că, în vara anului 2014, F., în calitate de procuror general adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, a permis accesul denunţătorului L. la informaţii ce nu erau destinate publicităţii din Dosarul penal nr. x/2011 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, privind pe avocatul X. (contract de vânzare cumpărare pentru achiziţia unui autovehicul marca Y. şi un înscris olograf în care era prezentată, în rezumat, situaţia de fapt din dosarul menţionat), în scopul de a-i fi înmânate jurnalistului Z., la acea dată ziarist la publicaţia prahoveană "AA." pentru a le publica, creând astfel un folos necuvenit pentru jurnalistul menţionat;

- cercetare abuzivă, prevăzută de art. 280 alin. (2) C. pen., constând în aceea că, în vara anului 2014, F., în calitate de procuror, a ticluit probe nereale, constând în plângerea formulată în numele numitului BB. împotriva procurorului CC. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, sub aspectul săvârşirii unor infracţiuni de fals în declaraţii, plângere nedatată, nesemnată şi pe care ulterior a înmânat-o comisarului şef L., ofiţer cu funcţie de conducere în cadrul B. Ploieşti, pentru a fi valorificată, toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.

- Cu privire la măsurile preventive instituite în faza de urmărire penală s-au reţinut următoarele:

Inculpaţii F., A., B. şi C. au fost reţinuţi timp de 24 ore începând cu data de 23 martie 2016 ora 22:05, iar prin încheierea nr. 262 din 24/25 martie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2016 s-a dispus arestarea preventivă a celor patru inculpaţi, după cum urmează:

- A., pentru săvârşirea infracţiunilor de: folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii, prevăzută de art. 12 lit. b) teza a II-a din Legea nr. 78/2000 şi luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000, ambele cu aplicarea art. 38 alin. (2) C. pen., pentru o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 25 martie 2016 până la data de 23 aprilie 2016.

- F., pentru săvârşirea infracţiunilor de: folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii, prevăzută de art. 12 lit. b) teza a II-a din Legea nr. 78/2000; folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii, prevăzută de art. 12 lit. b) teza a II-a din Legea nr. 78/2000 şi cercetare abuzivă, prevăzută de art. 280 alin. (2) C. pen., toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen., pentru o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 25 martie 2016 până la data de 23 aprilie 2016.

- C., pentru săvârşirea infracţiunilor de: trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. şi folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii, prevăzută de art. 12 lit. b) teza I din Legea nr. 78/2000, ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 5 alin. (1) C. pen., pentru o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 25 martie 2016 până la data de 23 aprilie 2016.

- B., pentru săvârşirea infracţiunilor de: luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii, prevăzută de art. 12 lit. b) teza a II-a din Legea nr. 78/2000; trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000; favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 269 C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) şi (2) C. pen. cu referire la art. 5 alin. (1) C. pen., pentru o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 25 martie 2016 până la data de 23 aprilie 2016.

Prin încheierea penală nr. 73 din data de 31 martie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2016 s-a admis contestaţia formulată de inculpatul F. şi a fost înlocuită măsura arestării preventive luată faţă de inculpat cu măsura controlului judiciar pentru o perioadă de 60 de zile, începând cu data de 31 martie 2016 şi până la data de 29 mai 2016 inclusiv, fiind respinse contestaţiile formulate de inculpaţii A., B. şi C.

Prin ordonanţa din data de 31 martie 2016, pronunţată în Dosarul nr. x/2015, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Ploieşti a dispus luarea măsurii controlului judiciar pe cauţiune faţă de inculpatul D., pe o durată de 60 de zile, începând de la data de 31 martie 2016 până la data de 29 mai 2016, inclusiv.

Prin Încheierea penală nr. 286 din data de 6 aprilie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2016, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de inculpatul D. împotriva ordonanţei din data de 31 martie 2016 dispusă în Dosarul nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Ploieşti, fiind menţinută ordonanţa atacată.

Prin încheierea penală nr. 329 din data de 15 aprilie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2016 s-a admis propunerea de prelungire a arestării preventive a inculpaţilor A., B. şi C., pe o durată de 30 zile, respectiv de la data de 24 aprilie 2016 până la 23 mai 2016, inclusiv, rămasă definitivă la data de 26 aprilie 2016, când Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins ca nefondate contestaţiile formulate de cei trei inculpaţi împotriva încheierii anterior menţionate (Dosar nr. x/2016) .

Prin încheierea penală nr. 408 din data de 17 mai 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2016 s-a admis propunerea de prelungire a arestării preventive a inculpaţilor A., B. şi C., pe o durată de 30 zile, respectiv de la data de 24 mai 2016 până la 22 iunie 2016, inclusiv, rămasă definitivă la data de 1 iunie 2016, când Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins ca nefondate contestaţiile formulate de cei trei inculpaţi împotriva încheierii anterior menţionate (Dosar nr. x/2016).

Prin Încheierea penală nr. 437 din 1 iunie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2016, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de inculpatul D. împotriva ordonanţei din data de 26 mai 2016 dispusă în Dosarul nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Ploieşti prin care s-a dispus prelungirea măsurii controlului judiciar pe cauţiune faţă de acest inculpat.

Prin Încheierea penală nr. 447 din 3 iunie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2016, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de inculpatul F. împotriva măsurii de prelungire a controlului judiciar dispusă prin ordonanţa din 26 mai 2016 în Dosarul nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Ploieşti.

Prin Încheierea penală nr. 495 din data de 21 iunie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2016 s-a admis propunerea de prelungire a arestării preventive a inculpaţilor A., B. şi C., pe o durată de 30 zile, respectiv de la data de 23 iunie 2016 până la 22 iulie 2016, inclusiv.

I.B. PROCEDURA CAMEREI PRELIMINARE

Judecătorul de cameră preliminară din cadrul secţiei Penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, luând act că toţi inculpaţii, cu excepţia lui F., au depus la dosarul cauzei cereri şi excepţii vizând neregularităţi ale actului de sesizare, nerespectarea dreptului la apărare, excluderea unor probe administrate nelegal şi neloial, Prin Încheierea din 26 septembrie 2016 pronunţată în Dosarul nr. x/2016, a admis cererile şi excepţiile invocate de inculpatul A. numai în ceea ce priveşte caracterul nelegal al probei constând în declaraţia dată de acesta în calitate de martor la data de 02 martie 2016 şi folosită ca mijloc de probă în acuzarea sa şi caracterul nelegal al ordonanţei nr. 308/P/2015 din 21 martie 2016 prin care s-a dispus extinderea urmăririi penale şi efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de suspectul A. pentru săvârşirea infracţiunii de folosire în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii prevăzută de art. 12 lit. b) teza a II-a din Legea nr. 78/2000 prin folosirea ca mijloc de probă a declaraţiei dată de acesta în calitate de martor şi, în consecinţă, a exclus ca nelegală declaraţia dată de inculpatul A. în calitate de martor la data de 2 martie 2016, folosită ca mijloc de probă în acuzarea sa.

A desfiinţat Ordonanţa nr. 308/P/2015 din 21 martie 2016 prin care s-a dispus extinderea urmăririi penale şi efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de suspectul A. pentru săvârşirea infracţiunii de folosire în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii prevăzută de art. 12 lit. b) teza a II-a din Legea nr. 78/2000, urmare a nelegalei administrări în susţinerea acuzării aduse împotriva sa, a declaraţiei date de acesta la data de 2 martie 2016 în calitate de martor.

A dispus trimiterea cauzei în vederea înlăturării neregularităţilor constatate, în termen de 5 zile de la data comunicării încheierii, cu menţiunea de a se preciza dacă se menţine dispoziţia de trimitere în judecată şi pentru această infracţiune sau se solicită restituirea cauzei, respingându-se, de asemenea, cererile şi excepţiile formulate de inculpaţii D., B. şi C.

Conformându-se termenului stabilit de judecătorul de cameră preliminară, Ministerul Public a depus la dosarul cauzei ordonanţa din data de 3 octombrie 2016, prin care a menţinut dispoziţia de trimitere în judecată a inculpatului A. pentru infracţiunea de "folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii".

Prin încheierea nr. 923 din 05.10.2016 pronunţată în Dosarul nr. x/2016, judecătorul de cameră preliminară din cadrul secţiei Penale a Înaltei Curţi, în temeiul art. 346 alin. (3) lit. a) C. proc. pen., a dispus restituirea cauzei la parchet în vederea remedierii neregularităţilor constatate, în sensul stabilirii limitelor şi obiectului judecăţii în ceea ce-l priveşte pe inculpatul A. în raport de utilizarea în mod nelegal în conţinutul Ordonanţei nr. 308/P/2015 din 21 martie 2016, prin care s-a dispus extinderea urmăririi penale şi efectuarea în continuare a urmăririi penale şi faţă de suspectul A. pentru săvârşirea infracţiunii de "folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii", prevăzută de art. 12 lit. b) teza a II-a din Legea nr. 78/2000, a declaraţiei dată de acesta în calitate de martor la data de 02 martie 2016, declaraţie exclusă prin încheierea judecătorului de cameră preliminară din data de 26.09.2016 şi neadusă la îndeplinire de Ministerul Public.

Prin Încheierea nr. 177/C din 5 decembrie 2016, Completul de 2 Judecători de cameră preliminară al secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a admis contestaţia formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva încheierii din 26 septembrie 2016 şi a încheierii nr. 923 din 5 octombrie 2016 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţate în Dosarul nr. x/2016, pe care le-a desfiinţat în parte şi, rejudecând: a respins, ca nefondate, cererile şi excepţiile invocate de inculpatul A. şi a constatat legalitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu Rechizitoriul nr. x/2015 din data de 28 iunie 2016 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Ploieşti, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi a dispus începerea judecăţii, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale încheierilor contestate.

Prin încheierea sus menţionată s-au respins, ca nefondate, contestaţiile formulate de inculpaţii A. şi D. împotriva aceloraşi încheieri.

- Cu privire la măsurile preventive dispuse în etapa camerei preliminare s-au reţinut următoarele:

Prin Încheierea din data de 5 iulie 2016, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul secţiei penale a Înaltei Curţi, s-a dispus menţinerea măsurii preventive a controlului judiciar pe cauţiune faţă de inculpatul D. pe o durată de 60 de zile, începând cu data de 5 iulie 2016; revocarea măsurii preventive a controlului judiciar dispusă faţă de inculpatul F. prin încheierea nr. 73/C din 31 martie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în Dosarul nr. x/2016; înlocuirea măsurii arestării preventive dispusă faţă de inculpaţii B., C. şi A. cu măsura preventivă a controlului judiciar, pe o durată de 60 zile, începând cu data rămânerii definitive a respectivei încheieri.

În temeiul art. 215 alin. (1) C. proc. pen., judecătorul de cameră preliminară a dispus ca pe timpul cât se află sub control judiciar inculpaţii B., C. şi A. trebuie să respecte următoarele obligaţii: a) să se prezinte la organul de urmărire penală, la judecătorul de cameră preliminară sau la instanţa de judecată ori de câte ori sunt chemaţi; b) să informeze de îndată organul judiciar care a dispus măsura sau în faţa căruia se află cauza cu privire la schimbarea locuinţei; c) să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea lor, respectiv la Poliţia Municipiului Ploieşti, conform programului de supraveghere întocmit sau ori de câte ori sunt chemaţi.

În baza art. 215 alin. (2) C. proc. pen., pe timpul cât se află sub control judiciar li s-a impus inculpaţilor B., C. şi A. să respecte obligaţia de a nu comunica direct sau indirect, pe nicio cale, între ei, cu coinculpaţii D. şi F., precum şi cu martorii Z., L., DD., CC., EE., FF., R., GG., HH., II., K., JJ., KK., J., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., V., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., W., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG. din Dosarul nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Ploieşti.

Prin Încheierea din data de 12 iulie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus admiterea contestaţiei formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva încheierii din 5 iulie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2016, privind pe inculpaţii B., C., A. şi F.; s-a desfiinţat, în parte, încheierea din 5 iulie 2016, numai în ceea ce îl priveşte pe inculpatul F. şi a menţinut măsura preventivă a controlului judiciar faţă de acesta, pe o durată de 60 de zile, de la data rămânerii definitive a respectivei hotărâri; a menţinut celelalte dispoziţii ale încheierii atacate.

Prin Încheierea din data de 18 august 2016 pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii preventive a controlului judiciar pe cauţiune dispusă faţă de inculpatul D.; s-a menţinut măsura preventivă a controlului judiciar pe cauţiune faţă de inculpatul D.; s-a respins cererea de înlocuire a măsurii preventive a controlului judiciar pe cauţiune cu măsura controlului judiciar formulată de inculpatul D.; s-a constatat legală şi temeinică măsura preventivă a controlului judiciar luată faţă de inculpaţii B., F., C. şi A., măsură pe care a menţinut-o.

Prin Încheierea nr. 923 din 5 octombrie 2016, judecătorul de cameră preliminară din cadrul secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 348 alin. (2) raportat la art. 207 alin. (7) C. proc. pen., a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii preventive a controlului judiciar dispusă faţă de inculpaţii F., B., C. şi A., iar în baza art. 348 alin. (2) raportat la art. 207 alin. (4) C. proc. pen., a menţinut măsura preventivă a controlului judiciar faţă de inculpaţii F., B., C. şi A., pe o durată de 60 de zile, începând cu data de 05 octombrie 2016.

Prin Încheierea din data de 21 noiembrie 2016, judecătorul de cameră preliminară din cadrul secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 348 alin. (2) raportat la art. 207 alin. (4) C. proc. pen., a menţinut măsura preventivă a controlului judiciar faţă de inculpaţii F., B., C. şi A., pe o durată de 60 de zile, începând cu data de 21 noiembrie 2016

II. CERCETAREA JUDECĂTOREASCĂ ÎN PRIMĂ INSTANŢĂ

- Cu privire la istoricul măsurilor preventive în faza de judecată în primă instanţă s-au reţinut următoarele:

Prin Încheierea din data de 5 ianuarie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a admis cererea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie de înlocuire a măsurii preventive a controlului judiciar pe cauţiune cu măsura arestului preventiv faţă de inculpatul D. şi, în baza art. 217 alin. (9) C. proc. pen., a înlocuit măsura preventivă a controlului judiciar pe cauţiune dispusă prin ordonanţa procurorului din data de 31 martie 2016 în Dosarul nr. x/2015 cu măsura arestării preventive, dispunând arestarea în lipsă a inculpatului D., pentru o perioadă de 30 de zile, începând cu data punerii efective în executare a mandatului de arestare preventivă.

Prin Încheierea din data de 13 ianuarie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în baza art. 362 alin. (2) raportat la art. 208 alin. (2) C. proc. pen., a constatat legală şi temeinică măsura preventivă a controlului judiciar faţă de inculpaţii A., B., C. şi F. şi a menţinut măsura preventivă a controlului judiciar pe o durată de 60 de zile, începând cu data de 13 ianuarie 2017.

Prin Încheierea din data de 21 februarie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a dispus revocarea măsurii controlului judiciar luată faţă de inculpatul F. şi, în baza art. 362 alin. (2) raportat la art. 208 alin. (2) C. proc. pen., a constatat legală şi temeinică măsura preventivă a controlului judiciar faţă de inculpaţii A., B., C., menţinând măsura preventivă a controlului judiciar faţă de aceşti inculpaţi pe o durată de 60 de zile, începând cu data de 21 februarie 2017.

Prin Încheierea din data de 7 aprilie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în baza art. 208 alin. (2) şi alin. (5) C. proc. pen. raportat la 207 alin. (5) C. proc. pen. a dispus revocarea măsurii controlului judiciar luată faţă de inculpatul F., prin încheierea nr. 73 din data de 31 martie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2016, iar în baza art. 362 alin. (2) raportat la art. 208 alin. (2) C. proc. pen., a constatat legală şi temeinică măsura preventivă a controlului judiciar faţă de inculpaţii A., B., C., menţinând măsura preventivă a controlului judiciar faţă de aceşti inculpaţi pe o durată de 60 de zile, începând cu data de 07 aprilie 2017, însă, prin Decizia penală nr. 97 din 8 mai 2017 pronunţată de Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în Dosarul nr. x/2017, a fost respinsă contestaţia formulată de Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva dispoziţiei de revocare a măsurii preventive a controlului judiciar dispusă faţă de inculpatul F., cuprinsă în încheierea din 7 aprilie 2017.

Prin Încheierea din data de 31 mai 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în baza art. 362 alin. (2) raportat la art. 208 alin. (2) C. proc. pen., a constatat legală şi temeinică măsura preventivă a controlului judiciar faţă de inculpaţii A., B., C. şi a menţinut măsura preventivă a controlului judiciar faţă de aceşti inculpaţi pe o durată de 60 de zile, începând cu data de 31 mai 2017.

Prin Încheierea din data de 19 iulie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în baza art. 362 alin. (2) raportat la art. 208 alin. (2) C. proc. pen., a constatat legală şi temeinică măsura preventivă a controlului judiciar faţă de inculpaţii A., B., C., menţinând măsura preventivă a controlului judiciar faţă de aceşti inculpaţi pe o durată de 60 de zile, începând cu data de 19 iulie 2017.

Prin Încheierea din data de 12 septembrie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în baza art. 362 alin. (2) raportat la art. 208 alin. (2) C. proc. pen., a constatat legală şi temeinică măsura preventivă a controlului judiciar faţă de inculpaţii A., B., C., menţinând măsura preventivă a controlului judiciar faţă de aceşti inculpaţi pe o durată de 60 de zile, începând cu data de 12 septembrie 2017.

Prin Încheierea din data de 26 octombrie 2017 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus revocarea măsurii preventive a controlului judiciar dispusă faţă de inculpaţii A., B., C., însă, prin decizia penală nr. 194 din 07 noiembrie 2017 pronunţată de Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, urmare admiterii contestaţiei formulate de Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva dispoziţiei de revocare a măsurii preventive a controlului judiciar dispusă faţă de inculpaţii A., B. şi C., cuprinsă în încheierea din 26 octombrie 2017, a fost desfiinţată în parte această încheiere, fiind constatată ca legală şi temeinică măsura preventivă a controlului judiciar luată faţă de cei trei inculpaţi.

Prin Încheierea din data de 27 noiembrie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a dispus revocarea măsurii preventive a controlului judiciar instituită faţă de inculpaţii A., B., C., însă, prin decizia penală nr. 241 din 11 decembrie 2017 pronunţată de Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, urmare admiterii contestaţiei formulate de Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva dispoziţiei de revocare a măsurii preventive a controlului judiciar dispusă faţă de inculpaţii A., B. şi C., cuprinsă în încheierea din 27 noiembrie 2017, a fost desfiinţată în parte această încheiere, constatându-se ca fiind legală şi temeinică măsura preventivă a controlului judiciar luată faţă de cei trei inculpaţi.

Prin Încheierea din data de 29 ianuarie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a dispus revocarea măsurii preventive a controlului judiciar luată faţă de inculpaţii A., B., C., iar prin Decizia penală nr. 22 din 1 februarie 2018 pronunţată de Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost desfiinţată în parte această încheiere, fiind admisă contestaţia formulată de Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva dispoziţiei de revocare a măsurii preventive a controlului judiciar dispusă faţă de inculpaţii A., B. şi C., cuprinsă în încheierea din 29 ianuarie 2018 şi s-a constatat ca fiind legală şi temeinică măsura preventivă a controlului judiciar luată faţă de cei trei inculpaţi.

Prin Încheierea din data de 26 martie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală s-a dispus revocarea măsurii preventive a controlului judiciar instituită inculpaţilor A., B., C., iar prin Decizia penală nr. 67 din 30 martie 2018 pronunţată de Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, urmare admiterii contestaţiei formulate de Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva dispoziţiei de revocare a măsurii preventive a controlului judiciar dispusă faţă de inculpaţii A., B. şi C., cuprinsă în Încheierea din 26 martie 2018, a fost desfiinţată în parte această încheiere şi s-a constatat legală şi temeinică măsura preventivă a controlului judiciar luată faţă de cei trei inculpaţi.

Prin Încheierea din data de 04 mai 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a dispus revocarea măsurii preventive a controlului judiciar instituită inculpaţilor A., B., C., iar prin Decizia penală nr. 89 din 21 mai 2018 pronunţată de Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în Dosarul nr. x/2018, a fost respinsă contestaţia formulată de Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva dispoziţiei de revocare a măsurii preventive a controlului judiciar dispusă faţă de inculpaţii A., B. şi C., cuprinsă în încheierea din 4 mai 2018, a fost desfiinţată în parte încheierea şi s-a constatat ca fiind legală şi temeinică măsura preventivă a controlului judiciar luată faţă de cei trei inculpaţi.

În consecinţă, prima instanţă a reţinut că istoricul măsurilor preventive dispuse în cauză a relevat că inculpaţii A., B., C. şi F. au fost privaţi de libertate, după cum urmează:

- A.: reţinerea - începând cu data de 23 martie 2016, ora 22:05 până la data de 24 martie 2016, ora 22:05; arestarea preventivă - începând cu data de 25 martie 2016 până la data de 12 iulie 2016, când s-a dispus, în mod definitiv, înlocuirea măsurii arestării preventive dispusă faţă de acesta cu măsura preventivă a controlului judiciar; (Prin Încheierea din data de 5 iulie 2016 pronunţată de judecătorul de cameră preliminară s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive dispusă faţă de inculpaţii B., C. şi A. cu măsura preventivă a controlului judiciar, pe o durată de 60 zile, începând cu data rămânerii definitive a respectivei încheieri, iar Prin Încheierea din data de 12 iulie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, au fost menţinute dispoziţiile privind înlocuirea arestului preventiv cuprinse în încheierea din 5 iulie 2016);

- B.: reţinerea - începând cu data de 23 martie 2016, ora 22:05 până la data de

24 martie 2016, ora 22:05; arestarea preventivă - începând cu data de 25 martie 2016 până la data de 12 iulie 2016, când s-a dispus, în mod definitiv, înlocuirea măsurii arestării preventive dispusă faţă de acesta cu măsura preventivă a controlului judiciar;

- C.: reţinerea - începând cu data de 23 martie 2016, ora 22:05 până la data de

- F.: reţinerea - începând cu data de 23 martie 2016, ora 22:05 până la data de 24 martie 2016, ora 22:05; arestarea preventivă - începând cu data de 25 martie 2016 până la data de 31 martie 2016, când s-a dispus, în mod definitiv, înlocuirea măsurii arestării preventive dispusă faţă de acesta cu măsura preventivă a controlului judiciar (prin Încheierea penală nr. 73 din data de 31 martie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2016 s-a admis contestaţia formulată de inculpatul F., fiind înlocuită măsura arestării preventive luată faţă de inculpat cu măsura controlului judiciar pentru o perioadă de 60 de zile, începând cu data de 31 martie 2016).

- Pe fondul acuzaţiilor aduse inculpaţilor, secţia penală a Înaltei Curţi,în baza actelor şi lucrărilor dosarului, a reţinut următoarele:

a) În ceea ce priveşte acuzaţiile vizând infracţiunea de folosire, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii, prevăzută de art. 12 lit. b) teza a II-a din Legea nr. 78/2000 şi infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000, comise de inculpatul A., respectiv, infracţiunea de folosire, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii, prevăzută de art. 12 lit. b) teza I din Legea nr. 78/2000 şi infracţiunea de dare de mită, prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, comise de inculpatul HHH., fapte constând în aceea că, în perioada iunie 2013 - primăvara anului 2014, în calitate de procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, inculpatul A. a permis accesul deputatului D. la informaţii ce nu erau destinate publicităţii din Dosarul nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti (obiectul dosarului, persoane cercetate, măsuri speciale de supraveghere dispuse, numele procurorului de caz şi ale ofiţerilor delegaţi în cauză), în scopul obţinerii unor funcţii de conducere în cadrul unor instituţii publice pentru sine, dar şi în scopul zădărnicirii urmăririi penale efectuată în cauza menţionată, scop urmărit atât de inculpaţii din dosarul menţionat, cât şi de deputatul D. în vederea protejării intereselor economico - financiare ale unor persoane fizice şi juridice inculpate în cauză faţă de care avea interese economice prin persoane interpuse, prima instanţă a constatat inexistenţa faptelor pentru considerentele ce vor fi expuse:

În actul de acuzare, cu referire la respectivele infracţiuni reţinute în sarcina inculpaţilor sus menţionaţi, s-a reţinut o aşa zisă conivenţă infracţională, în sensul în care, în schimbul informaţiilor oferite de inculpatul A., inculpatului HHH., acesta din urmă, în virtutea relaţiilor pe care le avea, ar fi promis celui dintâi funcţia de şef al Departamentului pentru Luptă Antifraudă, facilitându-i în acest scop o întâlnire cu premierul de la acea dată, numitul DDD.

Prima instanţă, reţinând că referitor la aceste acuzaţii, situaţia de fapt reţinută în rechizitoriul are la bază, în principal, declaraţiile martorilor cu identitate protejată R., P. şi III., a apreciat necesare scurte precizări teoretice relativ la modul şi contextul în care pot fi valorificate declaraţiile martorilor cu identitate protejată şi măsura în care acestea pot sta la baza trimiterii în judecată şi condamnării unei persoane, prin raportare la normele de drept intern şi internaţional. Astfel a relevat că, în jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg noţiunea de "martor anonim" prezintă un sens autonom, mai larg decât în dreptul intern al statelor părţi contractante, fiind vorba de orice persoană care, deşi nu a compărut la audiere, a depus contra acuzatului într-un stadiu anterior al procedurii şi a cărei depoziţii au fost utilizate de instanţa naţională pentru fundamentarea condamnării. În consecinţă, având în vedere sensul autonom al noţiunii, poate dobândi calitatea de "martor anonim" persoana care îndeplineşte următoarele condiţii:

a) a făcut o declaraţie împotriva acuzatului în faza instrucţiunii preparatorii, fără ca acesta din urmă să fi avut posibilitatea de a testa fiabilitatea mărturiei;

b) nu s-a prezentat în faţa instanţei de judecată, acuzatul fiind privat de dreptul de a-i adresa întrebări în mod nemijlocit;

c) declaraţia sa a avut un caracter determinant în condamnarea acuzatului.

Potrivit jurisprudenţei Curţii, "martorii anonimi" pot fi împărţiţi în două mari categorii, prima categorie este reprezentată de persoanele a căror identitate nu a fost dezvăluită în faţa acuzatului, putând fi încadrat aici martorul propriu-zis (stricto sensu) şi investigatorul sub acoperire, iar a doua categorie este reprezentată de persoanele a căror credibilitate nu putea fi testată de către apărare în niciun stadiu al procesului penal, cu toate că identitatea acestora era cunoscută de către acuzat, în această ultimă categorie putând fi încadrat "martorul vulnerabil" şi "martorul indirect" .

Deşi la prima vedere, faptul de a recurge la declaraţii ale persoanelor care rămân anonime apare ca fiind în antonimie cu exigenţele unui proces echitabil, în sensul art. 6 parag. 1 din Convenţie, aşa cum a arătat Curtea de la Strasbourg în prima sa hotărâre în această materie, "dacă apărarea ignoră identitatea unui individ pe care încearcă să-l interogheze, riscă să fie privată de precizările care îi permit să stabilească dacă acesta este parţial ostil sau nedemn de încredere" şi aceasta constituie "un handicap aproape insurmontabil" pentru apărare căreia îi vor lipsi "informaţiile necesare pentru a controla credibilitatea martorului sau pentru a arunca o îndoială asupra acesteia".

Cu toate acestea, recurgerea la martorii anonimi nu este, în mod necesar, contrară Convenţiei, utilizarea mărturiilor anonime este compatibilă cu exigenţele unui proces echitabil şi cu principiul egalităţii armelor, dacă sunt respectate următoarele condiţii:

a) să existe motive suficiente de a conserva anonimatul martorului;

b) procedura urmată în faţa organelor judiciare să compenseze suficient dificultăţile cu care se confruntă apărarea;

c) condamnarea acuzatului să nu fie fondată în mod exclusiv sau determinant pe declaraţii anonime.

d) măsura păstrării anonimatului martorului să fie justificată

Există diverse motive care pot fi invocate de către autorităţile naţionale pentru limitarea exercitării drepturilor înscrise în art. 6 parag. 3 lit. d) din Convenţie, însă, pentru justificarea acestor restricţionări se impune ca autorităţile menţionate să demonstreze in concreto că, în lipsa acestor ingerinţe suportate de către persoana acuzată, pot fi compromise interesele legitime ale martorilor.

O mărturie anonimă este admisibilă ca mijloc de probă în proces, dacă acuzatul a avut o oportunitate adecvată de a interoga martorii acuzării şi de a testa credibilitatea acestora într-o anumită fază a procesului penal şi aceste considerente au fost reţinute, pentru prima dată (cauza Unterpertinger v. Austria).

Prin utilizarea unor asemenea declaraţii se încalcă dreptul la apărare al acuzatului, dacă acesta nu a avut, în niciun stadiu al procedurii anterioare, posibilitatea de a pune întrebări persoanelor a căror declaraţii au fost citite în faţa instanţei de judecată aşa cum s-a constatat în cauza Delta v. Franţa.

Curtea de la Strasbourg a subliniat că, de regulă, audierea martorului trebuie să fie efectuată de către un judecător care cunoaşte identitatea acestuia şi care ar putea să facă o apreciere asupra caracterului rezonabil al motivelor invocate pentru păstrarea anonimatului, cât şi asupra fiabilităţii mărturiei, aşa cum a stabilit în cauza Kostovski v. Olanda, iar dacă apărarea nu a avut posibilitatea de a interoga în mod nemijlocit martorii acuzării în niciun stadiu al procesului penal, declaraţiile acestora nu pot fi valorificate ca probe.

Totodată, Curtea de la Strasbourg a subliniat în mod constant că în situaţia în care hotărârea de condamnare se întemeiază în mod exclusiv ori într-o măsură determinantă pe depoziţii făcute de către o persoană a cărei credibilitate nu putea fi verificată de către acuzat, drepturile apărării sunt limitate într-o măsură care este incompatibilă cu garanţiile înscrise în art. 6 din Convenţie.

S-a apreciat că faţă de cele prezentate, concluzia care se poate desprinde este în sensul că pentru a determina măsura în care a fost respectat dreptul la apărare, se examinează în primul rând "greutatea" declaraţiilor administrate fără respectarea exigenţelor impuse de art. 6 parag. 3 lit. d) din Convenţie.

Mai mult decât atât, Curtea Constituţională a statuat prin decizia nr. 802 din 5.12.2017, paragraful 29 că, dacă se constată în cursul judecăţii că s-a înfrânt principiul loialităţii probelor chiar dacă s-a încheiat etapa camerei preliminare, instanţele pot administra orice mijloc de probă şi, respectiv înlătura acele probe care au fost administrate cu încălcarea principiului loialităţii probelor.

Pornind de la aceste consideraţiuni teoretice ce vizează utilizarea martorilor anonimi, aşa cum îi defineşte CEDO sau a martorilor cu identitate protejată, aşa cum sunt definiţi de legislaţia internă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a apreciat că declaraţiile martorilor cu identitate protejată din prezenta cauză, determinante în susţinerea acuzării şi trimiterea în judecată a inculpaţilor, nu pot fi valorificate în instanţă, încălcându-se flagrant atât dreptul la apărare al inculpaţilor, cât şi dreptul la un proces echitabil în întregul său.

Prima instanţă a constatat că martorii cu identitate protejată R. şi P., pe ale căror depoziţii a fost construită în mod esenţial acuzarea şi au fost trimişi în judecată inculpaţii, sunt, în realitate, martorii R. şi P., iar în conţinutul rechizitoriului declaraţiile lor sunt valorificate în sensul în care aceştia, în calitate de martori cu identitate protejată, vorbesc despre ei înşişi ca şi cum ar fi cu totul alte persoane.

Astfel, martorul cu identitate protejată R. care este una şi aceeaşi persoană cu martorul R. a arătat în conţinutul declaraţiei sale că ştie că R. a primit informaţii de la nişte apropiaţi de-ai lui D. prin care acesta îi transmitea date din dosarul instrumentat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti în care R. era cercetat şi chiar l-a sfătuit să părăsească ţara până la rezolvarea situaţiei şi să aştepte un semn pentru revenirea lui în ţară, lucru care s-a şi întâmplat. Acelaşi martor a declarat despre el însuşi că, în urma discuţiilor pe care R. şi P. le-au purtat cu deputatul D., au aflat de la acesta că este interceptat telefonic şi supravegheat ambiental, iar cauza în care este cercetat este instrumentată de procurorul CC., care lucrează cu trei poliţişti detaşaţi de la Serviciul Economic din cadrul I.P.J. Prahova.

În acelaşi context, martorul a susţinut că s-a văzut pe sine însuşi când inculpatul D. ar fi promis că se va face tot posibilul pentru a afla şi alte date concrete din dosar, iar la una dintre întâlnirile ulterioare dintre R., P. şi D., ultimul a prezentat date certe despre obiectul dosarului, având inclusiv informaţia că în dosar sunt cercetate şi societăţi comerciale cu administratori de origine sârbă.

În susţinerea acuzaţiilor aduse celor doi inculpaţi, deşi li se impută că au încercat să-l ajute pe inculpatul R. prin furnizarea de informaţii nedestinate publicităţii de către inculpatul A. şi folosirea acestora de către inculpatul D., arătând că acest aspect rezultă neechivoc din declaraţia martorului cu identitate protejată R., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a apreciat că această declaraţie nu poate fi valorificată în niciun mod, pentru că, dincolo de modul neloial în care a fost administrată această probă şi a faptului că este nepermisă utilizarea depoziţiei unei persoane în această manieră, se pune în discuţie însuşi modul în care a fost sesizată instanţa de judecată cu aprecierea şi interpretarea unor probe astfel administrate.

Prima instanţă a constatat că situaţia este similară şi în privinţa martorului cu identitate protejată P., care este în realitate martorul P. şi care, de asemenea, în conţinutul declaraţiei de martor cu identitate protejată a vorbit despre el însuşi ca şi cum ar fi o cu totul altă persoană, participând în mod activ la aşa zisa activitatea infracţională a celor doi inculpaţi.

Astfel s-a reţinut că, potrivit actului de sesizare "la data de 29 februarie 2016, în cauză a fost audiat şi martorul cu identitate protejată P. care a confirmat depoziţia martorului R.", R. a aflat în mod direct de la P. date şi informaţii nepublice din Dosarul penal nr. x/2013, acesta, la rândul său, fiind informat de inculpatul D., care era în relaţii apropiate cu procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, inculpatul A. şi chestorul de poliţie B.

S-a mai arătat în actul de sesizare că acest martor a declarat că are cunoştinţă despre o întâlnire dintre inculpatul D. şi procurorul general A., care a avut loc în locuinţa ultimului din comuna Păuleşti, judeţul Prahova, în cadrul căreia procurorul l-a informat pe D. în legătură cu existenţa unui dosar pe rolul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, obiectul dosarului, persoanele cercetate, măsurile de supraveghere dispuse, procurorul de caz şi ofiţerii de poliţie judiciară delegaţi în respectiva cauză.

Totodată, în rechizitoriu s-a mai reţinut că acelaşi martor a declarat că în vara anului 2013, D. s-a întâlnit cu R. la restaurantul JJJ. din Ploieşti, ocazie cu care i-a relatat date relevante din dosarul instrumentat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, pe care le cunoştea de la procurorul general A.

Martorul P. a mai precizat că, în cursul anilor 2013 - 2014, în timp ce Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti instrumenta Dosarul nr. x/2013, pentru a-l recompensa pentru sprijinul informativ acordat, D. i-a facilitat lui A. o întâlnire cu premierul DDD., care a avut loc în Bucureşti, prilej cu care procurorului i s-a oferit funcţia de şef al Departamentului pentru Luptă Antifraudă. De altfel, martorul audiat a susţinut, pentru a justifica desele întâlniri pe care le avea cu procurorul general A., că inculpatul D. i-a propus acestuia să devină naşul de cununie al unui apropiat de-al său, KKK., lucru care s-a şi materializat în cursul lunii august 2013, la eveniment fiind prezent şi DDD. care a stat la masă cu procurorul general.

Prima instanţă a apreciat că nici această declaraţie determinantă pentru acuzare nu poate fi valorificată, fiind obţinută în aceleaşi condiţii ca şi cea a martorului R., iar declaraţiile celor doi martori date în faţa instanţei ca martori cu identitate reală au infirmat toate aspectele reţinute de parchet în actul de acuzare.

Astfel, s-a reţinut că martorul P., audiat în cursul cercetării judecătoreşti în primă instanţă, a arătat că în acest dosar are două calităţi, cea de martor cu identitate reală şi cea de martor cu identitate protejată (având două declaraţii de martor cu identitate protejată sub două nume diferite, respectiv P. şi LLL.) şi că doreşte să renunţe la această ultimă calitate şi să dea declaraţie doar în calitate de martor cu identitate reală. A arătat faptul că statutul de martor cu identitate protejată i-a fost impus de procurorul CC., fără ca el să solicite acest lucru, iar cererea prin care a solicitat acordarea acestui statut reprezenta în fapt o simplă formalitate dictată de domnul procuror CC. şi i-a fost impusă. A relatat martorul că cele declarate i-au fost dictate sub ameninţarea întocmirii unui dosar penal surorii sale MMM., lucru care s-a şi întâmplat, fiind hărţuit în permanenţă de către procurorul CC., iar cele declarate în calitate de martor cu identitate protejată sunt nereale, fiind date sub presiune şi pentru a-şi proteja familia.

De asemenea şi martorul R. a dat declaraţii în faţa Înaltei Curţi, secţia penală, arătând, de asemenea, contextul în care a acceptat să dea declaraţii în calitate de martor cu identitate protejată, respectiv că a fost cercetat în mai multe dosare penale şi că în acest dosar a avut triplă calitate: denunţător, martor cu identitate reală şi martor cu identitate protejată. A relatat martorul că, întrucât în denunţ nu a vrut să scrie la dictarea domnului CC. toate aspectele pe care acesta le dorea, tot la solicitarea acestuia, i s-a atribuit calitatea de martor cu identitate protejată şi că a acceptat să declare, întrucât era într-o presiune permanentă întrucât, la acea dată, se afla sub imperiul unei măsuri preventive şi a aflat de la procurorul CC. că ţinta lui erau domnii C. şi F., despre acesta din urmă i-a spus că a vrut să-i facă un dosar fiului său în legătură cu o maşină cumpărată de acesta, iar de domnul C. că este "un porc gras care i-a făcut când lucra la doi şi un sfert unui prieten de-al lui nu ştiu ce".

Acelaşi martor a arătat că l-a cunoscut pe C. prin intermediul unui prieten comun, CCC., la biroul acestuia din urmă şi că s-a întâlnit cu C. de trei ori, întrucât pe martor îl interesa dacă există vreun dosar penal cu deşeuri periculoase care ar putea avea legătură cu el şi pe C. îl interesa dacă ar avea susţinere politică un anume NNN., care din câte a înţeles, era rudă cu dânsul. În ceea ce priveşte interesul martorului, acesta i-a spus că nu ştie nimic, iar din partea sa răspunsul a fost negativ la solicitarea domnului C., precizând că, în afara situaţiei expuse, nu a mai avut nicio întâlnire cu domnul C.. A mai arătat martorul că nu este real că s-a întâlnit în vara anului 2013 la restaurantul JJJ. din Ploieşti cu D. şi că acesta i-ar fi furnizat informaţii despre dosare în care era cercetat, că aceasta era doar dorinţa domnului CC. ca acesta să spună acest aspect şi că atât el, cât şi P. erau chemaţi cu două zile înainte de declaraţii şi li se spuneau ce obiective trebuie să atingă în conţinutul acestora.

A relatat martorul că nu a plecat şi respectiv nu a revenit în ţară, urmare unor informaţii primite pe filiera A. - D. sau a informaţiilor primite de la C., ci plănuise cu trei luni înainte să plece în America, întrucât intenţiona să se căsătorească, iar pe procurorul general adjunct F. nu îl cunoştea nici măcar după nume, nefiind real faptul că avea cunoştinţă despre vreo relaţie de prietenie dintre C. şi F. sau că acesta din urmă ar fi dat informaţii inculpatului C. pentru ca acesta din urmă să i le furnizeze lui, personal.

Secţia Penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a apreciat că doar declaraţiile celor doi martori date în cursul cercetării judecătoreşti în fond, cu respectarea tuturor garanţiilor procesuale, pot fi valorificate ca probe loiale, urmând a fi coroborate cu celelalte probe administrate în susţinerea/combaterea acestor acuzaţii.

S-a mai constatat de prima instanţă că depoziţia martorului DD. a infirmat ipoteza susţinută de parchet, în sensul acreditării existenţei unei relaţii de prietenie între procurorul A. şi D., fapt ce ar fi rezultat şi din împrejurarea că acesta din urmă a intermediat o întâlnire între procurorul A. şi DD., reţinându-se că, audiat fiind, martorul DD. a infirmat că R. sau P. ar fi intervenit la procurorul A. în vederea administrării pro causa a unor probe şi, deşi a fost în audienţă la procurorul A., solicitarea sa de efectuare a unei expertize i-a fost respinsă şi a doua oară.

Prima instanţă nu a primit nici susţinerea conform căreia relaţia de prietenie dintre procurorul A. şi D. rezultă şi din declaraţia inculpatului A. dată în calitate de martor, reţinând că în procedura de cameră preliminară s-a înlăturat declaraţia acestuia dată în calitate de martor şi folosită împotriva sa, conform dispoziţiilor art. 118 C. proc. pen. ce prevăd în mod expres că "declaraţia de martor dată de o persoană care în aceeaşi cauză, anterior declaraţiei a avut sau, ulterior a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva sa. Organele judiciare au obligaţia să menţioneze, cu ocazia consemnării declaraţiei, calitatea procesuală anterioară".

De asemenea, Înalta Curte, secţia penală a menţionat că şi în condiţiile în care ar fost reală relaţia de prietenie dintre aceştia, nu există nicio probă la dosar care să dovedească împrejurarea că inculpatul A. ar fi furnizat informaţii nedestinate publicităţii inculpatului D. în scopul de a-l ajuta pe R. (în vederea plecării acestuia din ţară şi sustragerii acestuia de la arestare) sau în scopul ajutorului dat firmelor inculpatului D. şi nici că acesta din urmă ar fi primit sau ar fi folosit, în orice mod, astfel de informaţii.

S-a apreciat că referirea evazivă din actul de sesizare nesusţinută de niciuna din probele administrate nu poate să formeze convingerea instanţei că inculpatul A. a furnizat informaţii din Dosarul nr. x/2013 inculpatului D. după cum niciuna din probele administrate nu a confirmat varianta promisiunii vreunei funcţii de conducere pentru inculpatul A. de către inculpatul D. sau a acceptării promisiunii de către inculpatul A.

S-a reţinut de prima instanţă că acest aspect a fost confirmat şi de procurorul CC., care a arătat, în mod expres, că împreună cu procurorul general A. au luat toate măsurile pentru păstrarea confidenţialităţii în Dosarul nr. x/2013 şi nu a relatat că l-ar fi suspectat în vreun mod pe acesta de furnizarea de informaţii nedestinate publicităţii din acest dosar, fiind greu de crezut că dacă procurorul CC. l-ar fi suspectat pe acesta de eventuale nelegalităţi, nu i-ar fi făcut şi procurorului A. plângere penală, aşa cum a procedat în cazul tuturor ofiţerilor de poliţie şi procurorului F., considerându-se ca fiind neverosimilă o atare conivenţă infracţională, în condiţiile în care mandatul procurorului general A. se apropia de final şi nicio probă nu a confirmat acest lucru.

Deşi s-a reţinut în actul de sesizare a instanţei că existenţa unei relaţii între procurorul general A. şi D. a rezultat şi din declaraţia martorului cu identitate protejată III., prima instanţă a constatat că depoziţia dată de acesta nu a adus niciun element cu caracter de noutate, întrucât acesta a arătat că, în ceea ce priveşte influenţa pe care o avea D. în promovarea unor persoane în funcţii de conducere, nu cunoaşte nimic în mod direct, însă percepţia sa este aceea că toată lumea ştia că fără acceptul domnului D. nu se făcea nicio promovare, iar în ceea ce îl priveşte pe procurorul A., a mai relatat martorul că, indirect, a auzit cum domnul Q. "se plângea" de domnul procuror A., în sensul în care "nu asculta şi făcea de capul lui" şi că, chiar dacă domnul D. i l-a prezentat pe acesta cu ani în urmă, acest fapt nu conta. Martorul a declarat, de asemenea, că nu cunoaşte contextul în care domnul D. i l-a prezentat pe domnul procuror A. domnului Q. şi nici dacă între inculpatul D. şi domnul procuror A. existau relaţii de prietenie, după cum nu cunoaşte dacă inculpatul D. avea multe informaţii referitoare la dosarele penale în lucru, el dădea însă impresia că ştia, făcând referire directă şi expresă la controalele ce se desfăşurau de către ANAF la societăţi comerciale.

Prima instanţă a constatat că nici declaraţia martorului cu identitate protejată OOO., în realitate martora PPP., nu a evidenţiat vreun aspect cu conotaţie penală, reţinând că, şi în acest caz, parchetul a renunţat la identitatea protejată a acestei martore, iar depoziţia sa a fost depusă la dosarul cauzei, deşi în realitate aceasta a fost audiată într-un alt dosar penal, fără legătură cu prezentul dosar, dar cu care însă, s-a dorit a se proba influenţa inculpatului D.

Prima instanţă a reţinut că martora PPP., fiind audiată cu identitate reală, a relatat că a avut statutul de martor cu identitate protejată sub numele de OOO. şi că, deşi nu s-a simţit niciodată ameninţată de nimeni, a fost instruită de către procurorul CC. să dea declaraţie la DNA şi să solicite identitate protejată, detaliind că ea însăşi a trecut prin toate etapele măsurilor preventive şi că, se afla chiar în arest la domiciliu în momentul în care a fost solicitată să dea aceste declaraţii, că a dat mai multe declaraţii atât împotriva familiei QQQ., cât şi în dosarul îndreptat împotriva domnului D., unde a avut numele de OOO. şi pe toată această perioadă a fost ameninţată de către procurorul CC. cu menţinerea stării sale de arest, cu alte dosare şi cu faptul că nu va scăpa de închisoare pe o perioadă îndelungată. A mai precizat martora că nu cunoaşte pe niciunul dintre inculpaţii din prezenta cauză şi că nu ştie dacă a existat vreo presupusă influenţă şi nici contextul în care inculpatul D. ar fi facilitat sau nu, în vreun mod, promovarea în funcţie a inculpaţilor B. şi A., relatând, totodată, că nu-l cunoaşte personal pe D. şi nu ştie dacă acesta, datorită poziţiei pe care o avea, îşi putea exercita influenţa pentru promovarea unor persoane în funcţii de conducere.

Secţia Penală a Înaltei Curţi a constatat că nici declaraţia martorului DDD. nu a reliefat vreun aspect care să confere sau să confirme vreuna din ipotezele ce caracterizează infracţiunea de luare de mită sau dare de mită, imputate acestor doi inculpaţi, reţinând că depoziţia acestuia, determinantă sub aspectul conţinutului constitutiv al infracţiunilor de corupţie, a confirmat inexistenţa şi a acestor fapte şi a completat practic declaraţiile tuturor celorlalţi martori referitoare la aceste acuzaţii. Astfel, martorul, audiat fiind în primă instanţă, a arătat că l-a întâlnit pe procurorul A. în doar două situaţii, o dată la căsătoria unui prieten şi acolo a înţeles că dl. A. era naş de cununie, iar în această calitate l-a întâmpinat, l-a salutat şi au schimbat câteva cuvinte, iar ulterior acestei întâlniri, la Bucureşti, fără să poată preciza data, a fost informat de şeful de cabinet că dl. A. ar dori să îi dea o invitaţie, deoarece şi fiica sa şi fiica dlui A. studia pianul şi avea un concert la Ploieşti. Întâlnirea a durat treizeci de secunde, pentru că avea un program foarte încărcat şi i-a promis acestuia că dacă programul o să îi permită, o să onoreze invitaţia împreună cu familia, însă nu a reuşit să ajungă şi, de atunci, nu l-a mai întâlnit şi nu au mai vorbit.

Prima instanţă a reţinut că martorul a mai relatat că în acea perioadă, era prieten cu dl. D., iar acesta nu i-a solicitat niciodată să îl numească sau să îi ofere procurorului A. vreo funcţie la DLAF, OLAF sau în alte structuri, singura discuţie pe care a purtat-o despre dl. A. a fost cu dl. ministru RRR. şi dl. procuror general SSS. şi aceasta urmare faptului că fusese la acea nuntă şi amândoi erau din Prahova şi lucraseră în justiţia din Prahova, sens în care s-a gândit că îl cunoşteau mai bine decât el şi i-a întrebat dacă este o problemă de imagine publică faptul că a fost la o nuntă unde A. a fost naş.

Din coroborarea declaraţiilor tuturor acestor martori, prima instanţă a constatat că nu s-a confirmat existenţa faptelor şi că aceste raţionamente nu pot fi valorificate, neputându-li-se conferi caracter de probă pentru a dispune condamnarea inculpaţilor, aşa cum a arătat şi parchetul în partea finală a expozitivului acestor acuzaţii.

S-a mai reţinut că, din adresa depusă de inculpatul A. la dosarul cauzei (cererea înregistrată sub nr. x din 25 iunie 2015 la Consiliul Superior al Magistraturii) a rezultat că acesta s-a înscris în procedura organizată de Consiliul Superior al Magistraturii în vederea ocupării, prin detaşare, a 4 posturi de personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor din cadrul aparatului propriu al Consiliului.

În concluzie, prima instanţă a apreciat că niciuna din probele administrate în cauză nu a confirmat existenţa infracţiunilor de folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii, prevăzută de art. 12 lit. b) teza a II-a din Legea nr. 78/2000 şi luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000, ambele cu aplicarea art. 38 alin. (2) C. pen., (fapte din perioada iunie 2013 - primăvara anului 2014) de către inculpatul A. şi nici a infracţiunilor folosire, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii, prevăzută de art. 12 lit. b) teza I din Legea nr. 78/2000 şi dare de mită, prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. (fapte din perioada iunie 2013 - primăvara anului 2014 în raport cu inculpatul A.) de către inculpatul D., sens în care, în temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. a) C. proc. pen., a dispus achitarea inculpaţilor, întrucât faptele nu există.

b) În ceea ce priveşte acuzaţiile vizând infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 şi infracţiunea de folosire, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii, prevăzută de art. 12 lit. b) teza a II-a din Legea nr. 78/2000, comise de inculpatul B., respectiv infracţiunea de folosire, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii, prevăzută de art. 12 lit. b) teza I din Legea nr. 78/2000 şi infracţiunea de dare de mită, prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, comise de inculpatul HHH., prima instanţă a constatat că în actul de sesizare a instanţei s-a reţinut că în perioada iunie 2013 - septembrie 2013, în calitate de şef al Inspectoratului de Poliţie Judeţean Prahova, inculpatul B. a permis accesul deputatului D. la informaţii ce nu erau destinate publicităţii din Dosarul nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti (obiectul dosarului, persoane cercetate, măsuri speciale de supraveghere dispuse, numele procurorului de caz şi ale ofiţerilor delegaţi în cauză), în care ofiţeri din subordine erau delegaţi să efectueze acte de urmărire penală, în scopul menţinerii în funcţie sau promovării în alte funcţii de conducere pentru sine, dar şi în scopul zădărnicirii urmăririi penale efectuată în cauza menţionată, scop urmărit atât de inculpaţii din dosarul x/2013, dar şi de deputatul D. în vederea protejării intereselor economico - financiare ale unor persoane fizice şi juridice inculpate în cauză faţă de care avea interese economice prin persoane interpuse şi că pentru îndeplinirea acestor acte contrare atribuţiilor de serviciu, respectiv, furnizarea unor informaţii nedestinate publicităţii din Dosarul nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, în care ofiţeri din subordine erau delegaţi să efectueze acte de urmărire penală, în aceeaşi perioadă, iunie 2013 - septembrie 2013, în calitate de şef al Inspectoratului de Poliţie Judeţean Prahova, inculpatul B. a pretins de la deputatul D. menţinerea în funcţie sau promovarea în alte funcţii de conducere, inculpatul TTT. promiţând acordarea sprijinului în acest sens.

Raportat la acuzaţiile aduse celor doi inculpaţi cu privire la aceste fapte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a reţinut următoarele:

Ca şi în cazul celorlalte acuzaţii, în cauză Înalta Curte, secţia penală a constatat că s-a încercat a se acredita ideea unei conspiraţii generale cu scopul de a se obţine informaţii din Dosarul nr. x/2013 şi de a le furniza inculpatului D. pentru protejarea propriilor interese ale acestuia sau pentru a-l proteja pe martorul R., în schimbul acestor servicii inculpatul B. urmărind menţinerea în funcţie sau promovarea sa în alte funcţii de conducere.

Deşi s-a reţinut că sub pretextul unui eventual control în luna iulie 2013, s-a primit prin intermediul Biroului Control Intern din cadrul I.P.J. Prahova, o adresă emisă de DGA - SJA Prahova, semnată de şeful structurii C., prin care se solicitau date referitoare la existenţa la nivelul I.P.J. Prahova a unor lucrări diverse, penale, secrete de serviciu, secrete de stat care îl vizau pe numitul UUU. şi societăţile comerciale la care era acţionar sau care erau administrate de acesta şi că scopul real al acestor verificări aveau în realitate scopul de a se obţine informaţii din Dosarul nr. x/2013 şi de a le transmite inculpatului D., prima instanţă a apreciat că probele administrate în cauză au confirmat inexistenţa vreunei activităţi infracţionale din partea celor doi inculpaţi sau a vreunei înţelegeri între aceştia de natură a pune în pericol cercetările din acel dosar, iar depoziţiile martorilor audiaţi în cauză nu au confirmat ipoteza susţinută de parchet şi nu au demonstrat nicicum că scopul acestui control a fost unul formal, subiectiv sau insidios.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a constatat că şi pentru aceste acuzaţii parchetul şi-a fundamentat trimiterea în judecată într-un mod determinant pe declaraţiile martorilor cu identitate protejată R. şi P., martori care au fost folosiţi pentru a-şi confirma propriile declaraţii şi dincolo de faptul că este greu de acceptat că o persoană poate fi în două locuri, în acelaşi timp, a relevat că martorului P. i-au fost atribuite două identităţi protejate, fiind audiat sub numele de P. şi de LLL., iar în fiecare dintre aceste declaraţii a relatat la persoana a-III-a despre el însuşi şi despre modul în care a fost prezent la activitatea pretins infracţională a celor doi.

Fără a mai relua menţiunile referitoare la modul, modalitatea şi condiţiile de utilizare a martorilor cu identitate protejată şi fără a mai reda conţinutul declaraţiilor acestora în care explicitează împrejurările în care au acceptat să dea declaraţii în calitate de martori cu identitate protejată, prima instanţă a apreciat că şi în această situaţie s-a încălcat flagrant principiul loialităţii administrării probelor, astfel că la evaluarea materialului probator nu le-a mai valorificat şi a înlăturat declaraţiile date de aceştia în calitate de martori cu identitate protejată, considerând că folosirea acestui procedeu de către parchet în administrarea unor probe, încalcă, deopotrivă, dreptul la un proces echitabil în condiţiile în care nu au avut posibilitatea să adreseze întrebări martorilor audiaţi în cauză în faza de urmărire penală.

Totodată, instanţa de fond a constatat că audierea celorlalţi martori din lucrări cu privire la caracterul pretins insidios al controlului dispus de inculpatul C. în scop presupus infracţional, nu a evidenţiat aspecte cu caracter penal sau alte elemente care să conducă la ideea acreditată de parchet, reţinând că raţionamentul juridic al acuzării suferă o fractură juridică încă din faza de debut al prezentării aşa-zisei activităţi infracţionale, întrucât deşi pare ca totul să fi pornit de la adresa transmisă de inculpatul C. (şeful structurii DGA-SJA Prahova la acea dată), totuşi acuzarea nu i-a imputat acestuia nimic sub aspect penal.

Niciuna din probele administrate în cauză nu a confirmat existenţa unei înţelegeri între inculpaţii B. şi C. sau vreo acţiune de determinare a inculpatului C. pentru a-l ajuta în scop infracţional pe inculpatul B., aşa încât Înalta Curte, secţia penală a înlăturat susţinerea potrivit căreia s-a creat un adevărat mecanism pentru ca inculpatul B. să-şi atingă scopul, fie personal, de menţinere sau promovare în funcţie, fie de protejare a intereselor economice ale inculpaţilor din Dosarul nr. x/2013.

Sub acest aspect, referitor la adresa oficială semnată de comisarul şef C., prin care se solicitau date şi informaţii referitoare la o persoană, posibil, UUU., martorul II. a arătat că, probabil, a primit această adresă prin poşta specială şi că deşi a avut îndoieli în ceea ce priveşte desemnarea acestuia generat, pe de o parte, de faptul că venise recent în serviciu, iar pe de altă parte, datorită faptului că era de notorietate că acesta era prieten cu comisarul şef C., fuseseră colegi de an şi i-ar fi putut da şi alte informaţii, a solicitat verificări şefului Structurii de Securitate, căruia i-a prezentat raportul şi, întrucât în urma verificărilor, acesta a spus că domnul KK. are certificat ORNIS şi că nu vede de ce nu ar putea avea acces şi la aceste registre, după viza şefului Structurii de securitate, a fost pusă rezoluţie şi de către domnul B., iar ulterior a pus şi el rezoluţie. S-a constatat că declaraţia acestui martor dovedeşte faptul că s-au făcut verificări detaliate înainte de a se începe în mod efectiv controlul şi exclude orice implicare frauduloasă a inculpatului B. în raport de natura acuzaţiilor aduse.

S-a mai constatat că acelaşi aspect a fost confirmat şi de martorul JJ. care, deşi nu a avut o colaborare profesională bună cu inculpatul B., nu i-a imputat acestuia faptul că martorul KK. a fost desemnat să facă verificări urmare dispoziţiei date de inculpatul C. şi nici nu a atribuit acestuia vreo culpă, în sensul în care prin desemnarea martorului KK., ar fi urmărit obţinerea de informaţii în Dosarul nr. x/2013, martorul JJ. confirmând că s-au făcut verificări aprofundate cu privire la martorul KK., inclusiv prin solicitarea de efectuare de verificări suplimentare de către Structura de securitate, care a dat aviz pozitiv acestuia.

Prima instanţă a reţinut că în pofida faptului că se impută inculpatului B. că a pus la cale practic un adevărat plan pentru a obţine informaţii din Dosarul nr. x/2013, din modul în care au fost prezentate faptele în actul de sesizare, rezultă mai degrabă un interes în cauză al inculpatului C., decât al inculpatului B., însă acestuia nu-i este nimic imputat sub aspect penal.

S-a mai relevat că, deşi s-a indus ideea că inculpatul B. a urmărit obţinerea directă de informaţii din dosarul x/2013, solicitând a i se prezenta în mod direct raportul de către şeful de birou desemnat la conducerea Serviciului de Investigare a Criminalităţii Economice, respectiv martorul II., renunţând la prezentarea raportului de către adjunctul său, martorul JJ., cu un scop ascuns, declaraţia martorului JJ. dată în primă instanţă a infirmat această ipoteză, considerându-se că procedeul utilizat de inculpatul B. poate fi interpretat ca fiind un mod propriu de a-şi exercita atribuţiile manageriale, întrucât la acea dată era la conducerea IPJ Prahova.

Prima instanţă, analizând declaraţia martorului II., a reţinut că acesta, în mod expres, a arătat că au fost şi situaţii în care inspectorii şefi îi chemau direct la dânşii pentru a le da informaţii despre activităţile mai importante şi că nu i s-a părut nefiresc faptul că l-a informat direct pe comisarul şef B., deşi cutuma era aceea ca să-i informeze pe adjuncţi, iar aceştia din urmă pe şefi, nevăzând niciun motiv pentru care comisarul şef B. nu putea avea acces la aceste informaţii, în calitatea sa de şef al IPJ Prahova. Cu privire la Dosarul nr. x/2013 martorul a arătat că inculpatul B. nu i-a solicitat în mod expres să-i dea informaţii legate de acest dosar şi a preluat informaţii despre acest dosar de la un subordonat al său pe nume HH., informaţii pe care le-a notat în agenda personală de lucru, precum şi activităţile ce urmau să se deruleze pe întreaga zi de lucru, învederând, totodată, că informaţiile pe care i le-a raportat inspectorului şef B., au fost unele succinte şi cu caracter general.

Acelaşi martor a mai declarat că l-a informat cu acelaşi prilej şi pe inspectorul şef adjunct, JJ. căruia i-a adus la cunoştinţă aceleaşi informaţii, acesta fiind nemulţumit de faptul că a dat informaţii despre acel dosar, nu că s-a dus prima dată la inspectorul şef B., iar la scurt timp, a fost chemat de procurorul general A. cu care a discutat despre securizarea din nou a informaţiilor din acest dosar şi, din câte a aflat, ulterior au fost chemaţi şi K. şi B., precizând că referitor la acest dosar, a fost prima şi ultima discuţie pe care a avut-o cu cineva pe această temă, nemaiprimind ulterior alte informaţii.

Instanţa de fond a constatat că depoziţia martorului a fost susţinută de declaraţia inculpatului B., care a învederat că a fost chemat de procurorul general A. şi că i s-a pus în vedere să păstreze confidenţialitatea, fiind astfel înlăturat din start orice dubiu cu privire la preconstituirea unei situaţii care ar fi avut ca scop obţinerea de informaţii din Dosarul nr. x/2013 sau că inculpatul B. ar fi încercat, prin solicitare directă, obţinerea de astfel de informaţii în cadrul şedinţelor zilnice de lucru de la şefii de serviciu.

S-a mai relevat că acest aspect a fost întărit şi de martorul CC. care a confirmat această situaţie şi a arătat că, pentru a înlătura orice dubiu, l-au şi înlăturat pe ofiţerul de caz, martorul HH., care a fost delegat pe Dosarul nr. x/2013.

Prima instanţă a reţinut că în acelaşi sens a fost şi depoziţia martorului K., care a fost prezent alături de martorul II. la momentul la care s-a dat raportul inculpatului B., relatând că, în ceea ce priveşte Dosarul nr. x/2013, s-a prezentat împreună cu şefii serviciilor operative la comisarul şef B. şi l-au informat pe acesta cu privire la activităţile desfăşurate de efectivele din subordinea sa, iar comisarul şef II. l-a informat cu privire la activităţile desfăşurate de Serviciul de Investigare a Fraudelor şi că s-au dat informaţii cu caracter general despre acest dosar, s-a pronunţat şi un nume şi ceva legat de o firmă, fiind activităţi de rutină cărora nu le-a dat niciun fel de importanţă. A mai arătat martorul că nu au mai fost altfel de solicitări şi ştie că domnul comisar şef II. a spus că există un număr mare de posturi telefonice interceptate, precum şi faptul că au mai fost şi alte situaţii în care comisarul şef B. le-a solicitat să meargă să îl informeze direct, însă nu i-a atras atenţia nimic ieşit din comun şi nici nu au fost elemente care să îi trezească suspiciuni. Martorul a mai precizat că în acea zi au fost chemaţi la biroul procurorului general A. unde se afla şi procurorul CC. şi a fost atenţionat că au fost diseminate în faţa sa nişte informaţii despre care nu trebuia să ştie, le-a comunicat acestora că de regulă serviciile cooperează între ele şi a negat atunci când a fost întrebat dacă are cunoştinţă despre persoana ale cărui posturi erau supravegheate şi despre societăţile implicate, precizând că, potrivit percepţiei personale, nu i s-a părut nemulţumit inspectorul şef adjunct JJ. despre faptul că a fost informat întâi inspectorul şef B., iar ulterior domnia sa.

Secţia Penală a reţinut că şi martorul JJ. a susţinut că deşi erau nemulţumiri de ordin general, nimeni în concret nu a imputat ceva anume comisarului şef B., cel mult doar faptul că se sărea în această informare peste ierarhia funcţiilor şi că trebuia să se meargă şi la inculpatul B. şi la inspectorii şefi adjuncţi, apreciere personală care poate, cel mult, să arate aspecte ce ţin de managementul comisarului şef B., însă nu transpare niciun aspect de nelegalitate sau cu caracter penal.

Cu ocazia audierii martorului KK., desemnat să efectueze verificările, prima instanţă a reţinut că acesta a relatat modul în care a fost desemnat cu această lucrare de inculpatul C., nu a infirmat relaţia de prietenie cu inculpatul C., cu care a fost coleg de facultate, a arătat că a purtat o singură discuţie cu inculpatul B., fiind astfel încunoştinţat că îi va parveni, ca sarcină de serviciu, o lucrare clasificată şi atrăgându-i-se atenţia să fie discret, iar ulterior nu a mai ţinut legătura cu inculpatul B.

S-a apreciat că tocmai exigenţa şi rigoarea cu care s-a încercat protejarea informaţiilor din Dosarul nr. x/2013 au condus la concluzia neimplicării inculpatului B. în obţinerea de informaţii nedestinate publicităţii, prima instanţă constatând că şi depoziţia martorului KK. exclude implicarea infracţională a inculpatului B. de la aşa zisa activitate de obţinere de informaţii nedestinate publicităţii din dosar nr. x/2013, aspect confirmat şi prin ordonanţa "G." .

Prima instanţă a reţinut că martorul HH., ofiţer delegat în Dosarul nr. x/2013, a arătat că în ceea ce priveşte acest dosar nu a primit nicio dispoziţie expresă în sensul în care ar fi trebuit să raporteze altei persoane activităţile pe care le desfăşura şi că, la momentul sesizării, au existat discuţii ca în afara domnului JJ. să nu mai ştie altcineva din conducerea inspectoratului despre aceste cercetări şi că în mod curent, dimineaţa îl informa pe şeful său direct, domnul II., despre activităţile curente, iar despre Dosarul nr. x/2013 ştie că domnul II. l-a întrebat în mod expres care este obiectul dosarului, ce infracţiuni priveşte şi ce persoane şi ştie că i-a comunicat numele uneia dintre persoanele juridice, crede că SC VVV. SRL, însă nu i-a spus numele niciunei persoane fizice, şi de asemenea, că i-a mai spus că are foarte mult de lucru, întrucât instanţa autorizase interceptarea foarte multor posturi telefonice, însă nu îşi aduce aminte dacă i-a spus câte, parcă numărul l-a aproximat, însă în niciun caz numele persoanelor.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a apreciat că toate aceste declaraţii conduc în mod clar şi neechivoc la faptul că inculpatul B. nu a desfăşurat nicio activitate prin care să obţină informaţii din Dosarul nr. x/2013 excluzându-se, de plano, în lipsa acestor informaţii, furnizarea lor inculpatului D. şi folosirea de către acesta în scop personal sau pentru protejarea martorului R. şi, mai mult decât atât, probele administrate în cauză au evidenţiat faptul că urmărirea penală în acest dosar a suferit unele scurgeri de informaţii imputabile, însă, altor persoane şi care nu au legătură cu inculpaţii din prezenta cauză.

Deşi s-a reţinut că la testul poligraf inculpatul B. a prezentat caracteristici specifice comportamentului disimulat, sub aspectul ce vizează eventuala furnizare de informaţii din Dosarul nr. x/2013, instanţa de fond a considerat că rezultatul testul poligraf nu este probă în procesul penal, ci doar un simplu indiciu, iar analiza probelor administrate au dovedit că acest test nu se coroborează cu niciuna din probele cu valoare juridică administrate în procesul penal care susţin inexistenţa faptelor, astfel încât, în temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. a) C. proc. pen. a dispus achitarea inculpatului B. pentru infracţiunea de folosirea în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii, prevăzută de art. 12 lit. b) teza a II-a din Legea nr. 78/2000 (fapte din perioada iunie 2013- septembrie 2013), precum şi a inculpatului D. pentru infracţiunea de folosire, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii, prevăzută de art. 12 lit. b) teza I din Legea nr. 78/2000 (fapte din perioada iunie 2013 - septembrie 2013 în raport cu inculpatul B.), întrucât faptele nu există.

Înalta Curte, secţia penală a constatat că nu s-a dovedit de parchet în niciun mod unitatea de rezoluţie infracţională şi a respins solicitarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie de schimbare a încadrării juridice în ceea ce-l priveşte pe inculpatul D. din cele două infracţiuni de folosire, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii, prevăzută de art. 12 lit. b) teza I din Legea nr. 78/2000 (prima din perioada iunie 2013- primăvara anului 2014, iar cea de-a doua din perioada iunie 2013 - septembrie 2013) într-o singură infracţiune de folosire, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii, prevăzută de art. 12 lit. b) teza I din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (două acte materiale), în raport cu următoarele argumente:

Prima instanţă a apreciat că, aşa cum au fost prezentate faptele, această unitate de rezoluţie infracţională ar fi trebuit reţinută şi dovedită şi în ceea ce priveşte infracţiunile de dare de mită în raport cu inculpaţii A. şi B., deşi reprezentantul Ministerului Public, într-un total nonsens juridic, a solicitat reţinerea unităţii de rezoluţie infracţională doar cu privire la infracţiunile de folosire, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii, întrucât din analiza celor două acte materiale, nu este îndeplinită condiţia obligatorie ce vizează unitatea de rezoluţie infracţională, pentru se reţine forma continuată a unei fapte.

Potrivit dispoziţiilor art. 35 alin. (1) C. pen., "infracţiunea este continuată când o persoana săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni". Aşadar, infracţiunea continuată reprezintă o sumă de infracţiuni de acelaşi fel, comise în baza aceleiaşi hotărâri, iar definiţia clară dată de legiuitor prin dispoziţiile anterior citate a fost impusă datorită complexităţii infracţiunii continuate şi aceasta cu atât mai mult cu cât săvârşirea de către aceeaşi persoană a două sau mai multor acţiuni-inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul unei infracţiuni, în mod obişnuit determină existenţa unui concurs de infracţiuni - infracţiunea continuată constituind o excepţie de la această regulă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 35 alin. (1) C. pen., a considerat că se impune a fi verificată structura infracţiunii continuate care, astfel cum a fost reglementată de legiuitor, pune în lumină un element principal de pluralitate şi un element principal de unitate, pluralitatea caracterizând latura obiectivă, iar unitatea fiind specifică laturii subiective. Din punct de vedere material, infracţiunea continuată presupune mai multe acţiuni sau inacţiuni similare; din punct de vedere subiectiv, ea este caracterizată de existenţa unei singure rezoluţii privind săvârşirea tuturor acţiunilor sau inacţiunilor.

Pluralitatea acţiunilor-inacţiunilor se conjugă pe planul laturii obiective cu două elemente de unitate, pe de o parte, aceste acţiuni-inacţiuni trebuie să prezinte, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni, adică să se caracterizeze prin omogenitate juridică; iar pe de altă parte, prin săvârşirea acţiunilor-inacţiunilor multiple, se realizează un rezultat global, ca sumă a rezultatelor individuale produse prin fiecare acţiune-inacţiune. Dintre elementele de pluralitate pe care le comportă infracţiunea continuată, pluralitatea acţiunilor sau inacţiunilor este elementul principal; el imprimă caracteristica de bază a laturii obiective şi, dacă n-ar exista factorul subiectiv unificator, ar determina existenţa unui concurs de infracţiuni.

Dintre elementele de unitate şi pluralitate menţionate, elementul caracterizant al infracţiunii continuate este unitatea rezoluţiei pentru că ceea ce caracterizează cu adevărat infracţiunea continuată este unitatea de rezoluţie, în absenţa acesteia, acţiunile-inacţiunile, săvârşite de subiect la diferite intervale de timp, ar reprezenta entităţi infracţionale distincte şi independente, o pluralitate de infracţiuni autonome, în concurs,ori ceea ce le uneşte, făcând ca ansamblul lor să alcătuiască o singură infracţiune, este factorul subiectiv, unitatea rezoluţiei infracţionale.

Considerarea acţiunilor-inacţiunilor multiple care compun infracţiunea continuată drept o unitate infracţională - deşi acestea înfăptuiesc, fiecare în parte, conţinutul unei infracţiuni - nu este rezultatul unei voinţe arbitrare a legiuitorului nostru, ci expresia legală a unei realităţi obiective.

Pornind de la aceste considerente, obligatoriu a fi avute în vedere la stabilirea corectă a situaţiei juridice a inculpatului D., prima instanţă a apreciat că nu este îndeplinită condiţia unicităţii de rezoluţie sub cele două aspecte esenţiale ale sale. Astfel, în ceea ce priveşte condiţia impusă de lege în sensul în care pentru existenţa unicităţii de rezoluţie aceasta trebuie să premeargă săvârşirii tuturor acţiunilor-inacţiunilor, însăşi actul de sesizare a instanţei precizează clar existenţa a două acte materiale distincte, individuale şi delimitate şi niciuna din probele administrate în cauză la urmărirea penală sau cercetarea judecătorească nu a reliefat că inculpatul a anticipat că se va implica în aşa zisele activităţi infracţionale reţinute în sarcina sa.

Din probatoriul administrat s-a constatat că nu a rezultat că înainte de începerea executării acţiunilor incriminate şi pentru care inculpatul D. a fost trimis în judecată, acesta a luat o hotărâre determinată sau a anticipat aceeaşi rezoluţie infracţională, întrucât rezoluţia unică este mai mult decât o simplă idee infracţională, inculpatul trebuind să aibă în minte, cel puţin în linii mari, desfăşurarea ulterioară a infracţiunii.

Înalta Curte, secţia penală, analizând modul în care au fost prezentate şi reţinute faptele pentru care a fost trimis în judecată inculpatul D. şi pentru care s-a solicitat schimbarea încadrării juridice, a constatat că nu este îndeplinită nici cea de-a doua condiţie obligatorie în cazul infracţiunii continuate, anume cerinţa ca unitatea de rezoluţie să se menţină pe întreaga durată a activităţii infracţionale şi a apreciat că nu poate fi acceptată susţinerea reprezentantului parchetului potrivit căreia inculpatul, în baza unor rezoluţii infracţionale distincte, a folosit în orice mod, direct sau indirect, informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori a permis accesul unor persoane neautorizate la aceste informaţii, săvârşind presupusele infracţiuni de dare de mită în raport cu inculpaţii A. şi B.

Reţinând că, în opinia parchetului, în presupusul lanţ infracţional creat s-a urmărit permiterea accesului inculpatului D. la informaţii nedestinate publicităţii de către inculpatul B., în scopul arătat, prima instanţă, pe de o parte, a apreciat că probatoriul administrat a infirmat inexistenţa faptelor ce vizează atât infracţiunea de folosire, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii, prevăzută de art. 12 lit. b) teza a II-a din Legea nr. 78/2000, comisă de inculpatul B., cât şi infracţiunea de folosire, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii, prevăzută de art. 12 lit. b) teza I din Legea nr. 78/2000, comisă de inculpatul D.; iar pe de altă parte, a considerat că se impune a se analiza în ce măsură inculpatul B. ar fi fost interesat să primească, cu titlu de mită, menţinerea sau promovarea în funcţie de conducere, precum şi relaţia dintre inculpaţii D. şi B. şi dacă primul a avut vreun rol în numirea celui de-al doilea ca şef al IPJ Prahova.

Înalta Curte, secţia penală, reţinând că acuzarea şi-a întemeiat raţionamentul pe existenţa convorbirii telefonice între cei doi inculpaţi, pe analiza unor aspecte disparate, extrase din context, vizând conduita inculpatului B. prin raportare la inculpatul D. şi pe interpretarea politeţii în exprimare a acestuia ca o atitudine obedientă, servilă la adresa inculpatului D., a constatat că din această discuţie telefonică nu au reieşit elemente cu conotaţie penală, neputând fi caracterizată ca fiind o discuţie eliptică, lipsită de informaţie sau având caracter ascuns, atâta timp cât nu s-a coroborat cu niciun alt mijloc de probă, iar toate celelalte aserţiuni ale parchetului le-a considerat simple aprecieri subiective lipsite de suport probator şi fără relevanţă din punct de vedere penal.

S-a mai menţionat că nici susţinerea parchetului potrivit căreia cei doi inculpaţi s-ar fi întâlnit la restaurant în scop infracţional nu a fost probată, deşi acuzarea a avut în vedere declaraţia martorului P., audiat în cauză cu două identităţi protejate (sub numele de P. şi LLL.) şi care, aşa cum s-a arătat, relatat despre el însuşi la persoana a - III-a, detaliind ce ştia despre promovarea inculpatului B. şi cum a participat la discuţii.

Prima instanţă a constatat că s-a încălcat principiul loialităţii administrării probelor mai sus menţionate şi le-a înlăturat din ansamblul materialului probator.

S-a mai menţionat că, deşi s-a reţinut că mita oferită inculpatului B. a constat în funcţia de şef al IPJ Prahova, la data săvârşirii presupuselor fapte de către inculpat, din luna mai 2013 era deja inspector şef, urmare examenului pe care l-a susţinut în faţa unei comisii, la Bucureşti la IGPR, fiind singurul candidat pentru ocuparea respectivei funcţii. S-a apreciat că şi sub acest aspect acuzaţia adusă de parchet comportă fracturi în raţionamentul expus, întrucât nu poate fi admisă ideea conform căreia o persoană care a fost numită în funcţie de conducere la Inspectoratul de Poliţie Judeţean Prahova, prin concurs, în luna mai 2013, prin Ordinul Ministrului Afacerilor Interne nr. II/3447 din 30 mai 2013, iar pentru numirea în funcţie a susţinut un interviu la care a obţinut nota 7,87, care a fost înregistrat audio pe suport magnetic (CD), astfel cum rezultă din procesul-verbal din 21 mai 2013 al Inspectoratului General al Poliţiei Române, Comisia de Examen, acceptă ulterior, cu titlu de mită, promovarea sau menţinerea în aceeaşi funcţie de conducere.

Mai mult decât atât, s-a constatat că probele administrate în cauză au dovedit, pe de o parte, lipsa unei înţelegeri anterioare între cei doi inculpaţi în sensul în care unul ar fi promis şi celălalt ar fi acceptat cu mult înainte de data săvârşirii presupuselor fapte o astfel de înţelegere, mai ales că nu aceasta este modalitatea de săvârşire a faptelor reţinută în sarcina celor doi inculpaţi, iar pe de altă parte, nu au existat niciun fel de date din care să rezulte că, la o lună de la numirea sa în funcţie, s-ar fi pus problema revocării din funcţie a acestuia sau că ar fi înregistrat disfuncţionalităţi în activitatea desfăşurată, care să necesite intervenţii în favoarea acestuia, în vederea menţinerii acestuia în funcţie.

Înalta Curte, secţia penală a apreciat că, deşi s-a încercat a se acredita ideea că inculpatul D. controla tot ce ţinea de viaţa politică, inclusiv numirea în funcţie de conducere a diferitelor persoane aşa cum era şi cazul inculpatului B., dincolo de faptul că niciuna din probele administrate în cauză nu a dovedit acest lucru, această acuzaţie, prin însăşi modul în care a fost formulată, generează un precedent periculos asupra percepţiei ce ar putea fi indusă opiniei publice în ceea ce priveşte modul în care funcţionează până la urmă statul de drept, creându-se aparenţa că orice numire într-o funcţie publică de conducere se face strict pe baza influenţei politicului.

Or, prin raportare la prezenta speţă, prima instanţă a constatat că, deşi organele de anchetă au avut la dispoziţie CD-ul cu înregistrarea interviului inculpatului B. şi au putut verifica propriis sensibus, dacă a fost sau nu în vreun fel aranjat concursul inculpatului B. şi, în pofida faptului că parcursul profesional al acestuia a fost unul de excepţie, acuzarea a reţinut fără nicio dovadă că promovarea în funcţia de conducere a acestuia s-a datorat inculpatului D. care a intervenit la ministrul de interne de la acea dată, WWW., pentru împuternicirea şi, ulterior, numirea în funcţia de inspector şef al IPJ Prahova, chiar dacă presupusa activitate infracţională a acestuia a fost ulterioară promovării în funcţia de inspector şef.

Audiat în primă instanţă, la solicitarea inculpatului B., martorul WWW. a declarat referitor la B. că acesta a susţinut examenul de promovare fiind singurul candidat pentru această funcţie şi că, la acea dată, acesta era deja împuternicit la comanda IPJ Prahova în funcţia de inspector şef, martorul arătând, totodată, că toate aceste examene erau înregistrate video audio pe suport magnetic şi că, în momentul examinării domnului B. cei doi membri ai comisiei au adresat întrebări acestuia, întrucât potrivit regulamentului, preşedintele comisiei, ca regulă, nu formula întrebări participantului şi a obţinut nota peste 7 la examen. A mai precizat martorul că toate referinţele profesionale despre domnul B. erau foarte bune, că se cunoştea despre acesta că a promovat profesional treaptă cu treaptă şi era foarte bine văzut în poliţie şi nu s-a intervenit în niciun mod pentru ca domnul B. să fie numit în funcţia de şef al Inspectoratului de poliţie Prahova, iar promovarea sa a avut loc exclusiv pe baza competenţelor profesionale ale acestuia.

De asemenea a relatat că îl ştia pe inculpatul D., însă în calitatea sa oficială de deputat în Parlamentul României şi s-a întâlnit cu acesta de două sau trei ori la activităţi oficiale şi nu a avut niciodată cu acesta discuţii pe tema B. după cum nu a avut niciun fel de percepţie în legătură cu vreo atitudine partinică din partea vreunuia dintre membrii comisiei cu privire la B., mai mult decât atât, îşi aduce aminte că unul dintre membrii comisiei a fost înlocuit cu o zi înainte sau în acea dimineaţă, întrucât titularul de afla în concediu de odihnă.

La solicitarea inculpatului B., a fost audiat în faţa primei instanţe şi martorul XXX., la acea dată adjunct al inspectorului general şi unul dintre membrii comisiei, care a arătat că la data la care s-a prezentat la examen domnul B., acesta era deja împuternicit la comanda IPJ Prahova, iar examinarea şi notarea sa s-a făcut exclusiv în baza competenţelor profesionale ale acestuia fără niciun fel de imixtiune, că, personal, nu îl cunoştea pe D., că procedura de verificare a domnului B. a fost înregistrată audio/video şi nu a purtat niciun fel de discuţie cu ceilalţi membri ai comisiei în sensul că este de preferat ca domnul B., în calitatea sa de împuternicit la cea dată, să rămână în continuare în funcţia de inspector şef al IPJ Prahova.

Prima instanţă, sesizând contradicţia/necorelarea dintre data susţinerii examenului şi data la care s-a reţinut că ar fi fost săvârşite faptele, a constatat că aceste declaraţii au reconfirmat faptul că nu s-a realizat niciun fel de imixtiune de către inculpatul D., că susţinerea şi promovarea examenului a avut loc strict în baza competenţelor profesionale ale acestuia, că nu a existat nicio înţelegere între cei doi inculpaţi ce ar caracteriza şi s-ar subsuma elementelor constitutive ale infracţiunilor de dare şi, respectiv luare de mită, sens în care, în raport cu toate argumentele de fapt şi drept expuse, a dispus achitarea celor doi inculpaţi în temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. a) C. proc. pen., întrucât faptele nu există (fapte din perioada iunie 2013 - septembrie 2013 în raport cu inculpatul B.).

c) În ceea ce priveşte săvârşirea infracţiunilor de şantaj, prev. de art. 13¹ din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 207 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. şi de spălare a banilor, prev. de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, comise de inculpatul D., prima instanţă a constatat că în actul de sesizare s-a reţinut că în cursul lunii martie 2011, pentru a înceta difuzarea unor reportaje denigratoare la adresa SC E. SRL, prin intermediul postului de televiziune S., a cărui activitate o controla în baza unui contract de management încheiat între T. şi SC U. SA, inculpatul D. l-a constrâns pe martorul V. să încheie, în mod fictiv, în numele SC E. SRL al cărei administrator era, cu SC U. SA - firmă la care D. era acţionar, contractul de prestări servicii nr. x din data de 28 martie 2011, în scopul de a dobândi, în mod injust, un folos patrimonial pentru SC U. SA, respectiv, suma de 500 000 euro, reprezentând valoarea contractului menţionat, din care a primit, în două tranşe, în perioada iunie - septembrie 2011, suma totală de 610 202,96 RON.

S-a mai reţinut că acest contract de prestări servicii înregistrat sub numărul 465 din data de 28 martie 2011 a fost încheiat de către inculpatul D., prin intermediul cumnatului său, W., în scopul de a ascunde provenienţa sumei de bani obţinută ca urmare a săvârşirii infracţiunii de şantaj, atestând relaţii comerciale între SC E. SRL şi SC U. SA, relaţii care, în realitate, nu au existat niciodată.

- Prima instanţă, analizând actele şi lucrările dosarului în ceea ce priveşte infracţiunea de şantaj reţinută în sarcina inculpatului D., a reţinut următoarea situaţie de fapt:

În prealabil, Înalta Curte, secţia penală a reţinut că şantajul este o infracţiune îndreptată, în principal, împotriva libertăţii psihice a persoanei şi nu împotriva patrimoniului sau a altor interese ale acesteia, astfel că pentru existenţa infracţiunii făptuitorul exercită o acţiune de constrângere a unei persoane fizice de natură să creeze o stare de temere, de intimidare a persoanei vătămate, astfel încât victima infracţiunii de şantaj să nu mai poată reacţiona şi opune rezistenţa. În cazul infracţiunii de şantaj se cer îndeplinite următoarele condiţii: exercitarea unei constrângeri cu scopul ca persoana vătămată să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva; fapta se comite pentru a dobândi în mod injust un folos, pentru sine sau pentru altul; constrângerea să se facă prin ameninţarea cu darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromiţătoare pentru persoana ameninţată, soţul sau o rudă apropiată; ameninţarea să vizeze producerea unui rău viitor, pentru realizarea infracţiunii fiind irelevant dacă victima a cedat sau nu violenţei sau ameninţării, iar prin astfel de mijloace, autorul trebuie să determine subiectul pasiv să aibă conduita pretinsă de autorul şantajului, nefiind cerut de text ca victima să fi cedat violenţei ori ameninţării exercitate asupra sa de către subiectul activ

Urmarea imediată constă în crearea unei stări de temere a victimei, constrângerea declanşată asupra sa punând-o în faţa alternativei de a îndeplini pretenţiile făptuitorului ori de a suporta consecinţele fizice, morale sau materiale, ceea ce echivalează cu o îngrădire a libertăţii psihice a persoanei vătămate de a acţiona după voinţa sa.

De asemenea, trebuie demonstrată existenţa unui raport de cauzalitate între activitatea făptuitorului şi urmarea produsă, întrucât nu există o astfel de legătură dacă persoana vătămată a simulat că se află într-o stare de temere serioasă, pentru a induce în eroare subiectul pasiv şi a-l denunţa.

Sub aspect subiectiv, infracţiunea se comite numai cu intenţie directă, chiar calificată, pentru că însumează şi elementul scop, scopul fiind acela ca făptuitorul să obţină un folos injust, pentru sine ori pentru altul, iar dacă autorul nu a urmărit acest scop, el nu a acţionat cu vinovăţia cerută pentru existenţa delictului, deci nu există infracţiunea de şantaj.

Pornind de la analiza sumară, dar în acelaşi timp esenţială în stabilirea condiţiilor de tipicitate necesare a fi îndeplinite pentru a se angaja răspunderea penală sub aspectul săvârşirii infracţiunii de şantaj, raportat la acuzaţia concretă adusă inculpatului D., s-a apreciat de către prima instanţă că, în baza probatoriului administrat, îi revine obligaţia de a stabili:

- în ce condiţii a fost încheiat contractul de prestări servicii nr. x din data de 28 martie 2011 între T. şi SC U. SA, SC E. SRL sau mai exact dacă a existat o constrângere;

- dacă prin încheierea acestui contract inculpatul D. a urmărit dobândirea pentru sine a unui folos injust, respectiv suma de 500 000 euro;

- dacă constrângerea a vizat ameninţarea cu darea în vileag a unor fapte imaginare, respectiv publicarea de articole denigratoare ce vizau imaginea SC E. SRL la postul de televiziune S.;

- dacă încheierea contractului a avut loc ca efect al presiunilor exercitate asupra persoanei vătămate V., constrângerea declanşată asupra sa punând-o în faţa alternativei de a îndeplini pretenţiile făptuitorului ori de a suporta consecinţele fizice, morale sau materiale, ceea ce echivalează cu o îngrădire a libertăţii psihice a persoanei vătămate de a acţiona după voinţa sa;

- existenţa unui raport de cauzalitate între activitatea făptuitorului şi urmarea produsă.

Astfel, prima instanţă a constatat că această acuzaţie a avut la bază denunţul numitului V., asociat şi administrator al SC E. SRL, care a arătat în esenţă că, în cursul lunii martie 2011, inculpatul D. l-ar fi constrâns să-i remită o importantă sumă de bani pentru a înceta difuzarea unor materiale denigratoare la adresa societăţii SC E. SRL, prin intermediul postului de televiziune S. - deţinut de D.

S-a reţinut ca fiind cert faptul că a fost încheiat contractul de prestări servicii nr. x din data de 28 martie 2011 între T. şi SC U. SA şi SC E. SRL, persoanele angajate ca şi reprezentanţi ale celor două părţi contractante fiind, pe de o parte, inculpatul D., iar pe de altă parte, persoana vătămată V. şi, aşa cum rezultă din analiza contractului, valoarea acestuia era de 500.000 euro din care s-a achitat în două tranşe suma totală de 610.202,96 RON.

Prima instanţă a mai relevat că, în pofida faptului că s-a reţinut de către parchet că acest contract ar fi fost încheiat de V. la propunerea lui D., sub imperiul presiunii create de inculpatul D. şi al temerii ca societatea SC E. SRL să nu-şi piardă beneficiarii, în cazul în care postul de televiziune S. ar fi continuat atacurile mediatice, cu excepţia declaraţiei şi denunţului persoanei vătămate V. (şi acestea fiind departe de a demonstra aşa zisa ameninţare aptă să producă o temere), toate depoziţiile martorilor audiaţi exhaustiv sub acest aspect au infirmat existenţa unor acte de presiune de genul celor reţinute în parchet.

Astfel martora UU., care la data săvârşirii presupuselor fapte de către inculpatul D. avea funcţia de secretar la SC E. SRL, societate administrată de V., a relatat că ea personal nu îl cunoaşte pe D., l-a văzut de câteva ori la firma lui V., au fost câteva vizite, însă nu foarte dese şi, de fiecare dată, vizitele au fost anunţate şi nu a asistat niciodată la discuţiile dintre D. şi V.. În ceea ce priveşte Contractul de prestări servicii nr. x/2011, martora a relatat că doar l-a înregistrat, nu ştie ce conţinea şi nici în ce condiţii s-a încheiat acel contract, care a fost ţinut o perioadă la dl V., după care i-a parvenit spre înregistrare prin serviciul contabilitate. Deşi se ocupa în mod expres de articolele care apăreau în presă cu privire la activitatea SC E. SRL, martora a mai menţionat că, în acea perioadă, au apărut diverse materiale denigratoare la trustul deţinut de D., mai exact într-un ziar tipărit, însă nu-şi aduce aminte cum se numea publicaţia, iar cu referire strictă la postul de televiziune al lui D., nu îşi aduce aminte să fi fost difuzate astfel de materiale, de regulă, avea un televizor în secretariat, iar când mai observa diverse materiale ce viza SC E. SRL, îl atenţiona pe V. ca să le urmărească, în cazul în care s-ar fi redifuzat.

Secţia Penală a Înaltei Curţi a reţinut că martorul TT., prieten şi angajat al persoanei vătămate V., a arătat în primă instanţă că declaraţia dată la parchet a fost influenţată de relaţia de prietenie pe care a crezut că o are cu V., că a fost speculat sentimental de acesta şi, în acest context, a aflat din relatările acestuia că ar fi fost obligat să încheie un contract de 500.000 de euro cu firma lui D., alternativa fiind aceea de a-i fi mediatizată negativ societatea în mediul public, lucru care i-ar fi adus un prejudiciu major de imagine şi că ar fi încheiat acest contract pentru a pune capăt acestei situaţii. Acelaşi martor a mai susţinut că nu l-a întâlnit niciodată, personal, pe D. în contextul SC E. şi tot ce ştie despre derularea acestui contract cu care ar fi fost şantajat V., ştie de la acesta din urmă, care i-a şi solicitat să depună mărturie împotriva lui D.

Prima instanţă a constatat că nici depoziţia martorei VV. nu aduce un plus de noutate sub acest aspect, întrucât aceasta a relatat că a avut relaţii de colaborare cu firma lui V. şi că au apărut în acea vreme o serie de materiale denigratoare la adresa SC E. SRL la posturile S. şi YYY., însă nu ştie dacă era acţionar dl D.. Totodată, a mai declarat că materialele erau cu privire la contractele pe care le derulase SC E. SRL şi erau materiale negative, iar în urma discuţiei pe această temă cu dl V., acesta i-a spus că ar fi întrerupt o colaborare cu dl D. şi din această cauză ar apărea aceste materiale, precizând, de asemenea, că V. nu i-a spus niciodată că D. doreşte să se răzbune pe acesta.

Înalta Curte, secţia penală a constatat că niciuna din depoziţiile martorilor audiaţi nu a demonstrat existenţa unei constrângeri aptă să determine persoana vătămată să încheie contractul de prestări servicii nr. x/2011 şi că nu au existat acte de constrângere a inculpatului care au determinat persoana vătămată să deruleze acest contract, pentru că s-ar fi pus în discuţie angajarea răspunderii penale a inculpatului D. doar în situaţia în care s-ar fi dovedit că a fost constrâns cu publicarea de materiale denigratoare la adresa sa sau mai exact de a îndeplini pretenţiile inculpatului D. ori de a suporta consecinţele morale sau materiale, ceea ce ar fi echivalat cu o îngrădire a libertăţii psihice a persoanei vătămate de a acţiona după voinţa sa.

Deşi s-a susţinut de parchet că nu a fost în măsură să intre în posesia articolelor pretins denigratoare difuzate de postul S., şi că acest lucru a fost confirmat de martora VV., apărătorii inculpatului D. au depus la dosarul cauzei înscrisuri din care rezultă emisiunile care au fost difuzate în acea perioadă şi care infirmă susţinerile acuzării.

De asemenea, Înalta Curte, secţia penală a constatat că depoziţiile martorilor W. şi III. au infirmat şi nu au fost apte să demonstreze teza parchetului potrivit căreia, Contractul de prestări servicii nr. x din 28 martie 2011 încheiat între U. şi SC E. SRL ar fi fost încheiat în mod fictiv şi că în realitate nu a fost derulat, întrucât martorul W. a arătat că acesta a avut ca obiect un audit informatic care avea ca scop identificarea şi valorificarea unor soluţii în vederea îmbunătăţirii performanţelor în domeniul informatic a SC E. SRL, că rolul său la încheierea acelui contract a fost acela de a-l semna, relatând că nu ştie cine a negociat acel contract, dar crede că cineva din echipa de vânzări, pentru că este o societate mare, iar cu inculpatul D. nu a discutat despre acest contract şi nici pe ce perioadă a fost încheiat, îşi aminteşte că a doua sau a treia etapă în derularea lui nu a mai avut loc din cauza neplăţii de către SC E. SRL, iar el personal a văzut că toate celelalte etape au fost prestate până la momentul în care nu s-a mai efectuat plata.

Prima instanţă a constatat că, deşi parchetul a reţinut că infracţiunea de şantaj imputată inculpatului D. s-a confirmat şi prin depoziţia martorului cu identitate protejată III., cu ocazia audierii sale în faza cercetării judecătoreşti la fond, aceasta a relatat că nu cunoaşte niciun fel de aspecte ce vizează încheierea contractului între SC E. SRL şi SC U., astfel că nu există unui raport de cauzalitate între activitatea făptuitorului şi urmarea produsă.

În raport de toate argumentele de fapt şi drept expuse, Înalta Curte, secţia penală a apreciat că încheierea Contractului de prestări servicii nr. x din 28 martie 2011 având ca părţi U. şi SC E. SRL, prin el însuşi, dar şi modalitatea în care s-a probat perfectarea lui nu poate angaja răspunderea penală a inculpatului D. sub aspectul infracţiunii de şantaj, întrucât dacă persoana vătămată V. aprecia că derularea acestui contract nu s-a desfăşurat conform dispoziţiilor legale stipulate în acesta, avea posibilitatea să uzeze de dispoziţiile legii în materie civilă secţiunea "Contracte", astfel că a dispus achitarea în temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj, faptă prev. de art. 13¹ din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 207 alin. (1), (2) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. (faptă din martie 2011), întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.

În raport de temeiul soluţiei de achitare dispusă în cauză, în temeiul art. 25 alin. (5) C. proc. pen. a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă a cauzei.

- În ceea ce priveşte infracţiunea de spălare a banilor, prev. de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, Înalta Curte, secţia penală a apreciat că nu există, întrucât îi lipseşte infracţiunea predicat, deoarece nu există o activitate care îmbracă forma ilicitului penal şi care să fie producătoare a banilor murdari.

Astfel, s-a reţinut că, potrivit art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea 656/2002:

"Constituie infracţiunea de spălare a banilor şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani(...)

b) ascunderea sau disimularea adevăratei naturi a provenienţei, a situării, a dispoziţiei, a circulaţiei sau a proprietăţii bunurilor ori a drepturilor asupra acestora, cunoscând că bunurile provin din săvârşirea de infracţiuni;"

Având în vedere faptul ca infracţiunea de spălare de bani este o infracţiune corelativă, aceasta nu poate exista în lipsa unei alte infracţiuni predicat (premisă) care să fie generatoare de bani murdari.

Obiectul material al infracţiunii de spălare de bani îl reprezintă bunurile provenite din săvârşirea de infracţiuni principale care sunt supuse operaţiunilor de spălare.

Elementul material al laturii obiective a infracţiunii prevăzută de art. 29 lit. b) din Legea nr. 656/2002 îl constituie ascunderea sau disimularea adevăratei naturi a provenienţei, a situării, a dispoziţiei, a circulaţiei sau a proprietăţii bunurilor ori a drepturilor asupra acestora, cunoscând că bunurile provin din săvârşirea de infracţiuni.

Latura subiectivă a acestei infracţiuni o constituie intenţia directă calificată prin scop care presupune întrunirea cumulativă a următoarelor elemente: cunoaşterea că obiectul "spălării" este produs al infracţiunii predicat; motivul, imboldul rezultat din dorinţa de a folosi bunul produs al infracţiunii, direct sau indirect, fără riscul de a fi descoperit.

Pentru existenţa infracţiunii de spălare a banilor este necesar să se stabilească pe baza probelor certe, că bunurile dobândite, deţinute sau folosite provin din săvârşirea de infracţiuni şi că autorul cunoştea această împrejurare.

Întrucât în cauză s-a stabilit că nu poate fi angajată răspunderea penală a inculpatului D. sub aspectul infracţiunii de şantaj, deoarece fapta nu este prevăzută de legea penală, lipsa infracţiunii predicat atrăgând după sine, în mod automat, inexistenţa infracţiunii de spălare a banilor astfel că prima instanţă, în temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. a) C. proc. pen., a dispus achitarea inculpatului D., pentru săvârşirea infracţiunii de spălare a banilor, prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 republicată, cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., (faptă din data de 28 martie 2011), întrucât fapta nu există.

d) Cu privire la acuzaţiile ce vizează infracţiunea de trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 şi infracţiunea de favorizare a făptuitorului, prev. de art. 269 C. pen., comise de inculpatul B., respectiv, infracţiunea de cumpărare de influenţă, prevăzută de art. 292 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi infracţiunea de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (2) din C. pen., comise de inculpatul D., Înalta Curte, secţia penală a constatat că în actul de sesizare a instanţei s-a reţinut că la data de 22 iulie 2012, inculpatul D. a condus pe drumurile publice autoturismul marca Mercedes cu numărul de înmatriculare x, fiind depistat pe raza localităţii Bărcăneşti, judeţul Prahova, în condiţiile în care exercitarea dreptului de a conduce era suspendată pentru perioada 22 martie 2012 - 18 august 2012 şi, în aceste împrejurări, la solicitarea inculpatului D. şi în schimbul oferirii de către acesta a sprijinului pentru menţinerea în funcţia de inspector şef al I.P.J. Prahova, inculpatul B., în calitate de împuternicit la comanda Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Prahova a intervenit pe lângă lucrătorii de poliţie rutieră din cadrul Biroului DN 1 pentru ca aceştia să nu dispună măsurile legale, respectiv constatarea comiterii unei contravenţii (depăşirea limitei legale de viteză pe raza localităţii), a unei infracţiuni la regimul circulaţiei (în perioada 22 martie 2012 - 18 august 2012 D. având suspendată exercitarea dreptului de a conduce autovehicule) şi întocmirea dosarului penal.

- Prima instanţă a apreciat necesară analiza distinctă a acestui presupus lanţ infracţional, motivat de faptul că acuzaţiile aduse inculpaţilor B. şi D. au fost reţinute prin raportare, în principal, la infracţiunea de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen., comisă de inculpatul D., considerând că se impune cu prioritate să se stabilească dacă acesta a săvârşit sau nu infracţiunea de conducere a unui vehicul fără permis de conducere.

Astfel, prima instanţă a constatat că din actele dosarului rezultă că, la data de 22 iulie 2012, inculpatul D. a condus pe drumurile publice autoturismul marca Mercedes cu numărul de înmatriculare x cu depăşirea limitei legale de viteză pe raza localităţii, fiind depistat pe raza localităţii Bărcăneşti, judeţul Prahova şi, deşi s-a reţinut că în perioada 22 martie 2012 - 18 august 2012 inculpatului D. îi era suspendată exercitarea dreptului de a conduce, în fapt acestuia îi încetase de drept această sancţiune încă din februarie 2012, întrucât prin procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor seria C. civ., nr. x din 18 iunie 2009 petentul D. a fost sancţionat contravenţional cu avertisment, amendă în valoare de 540 RON şi 9 puncte penalizare, în temeiul art. 121 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată şi art. 101 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată, (reţinându-se că în data de 18 iunie 2009, în jurul orei 11³⁷, petentul a condus autoturismul înmatriculat cu numărul x în localitatea Tuzla cu o viteză de 114 km/h).

Împotriva acestui proces-verbal petentul a formulat plângere contravenţională, iar prin sentinţa civilă nr. x din data de 7 septembrie 2011 a Judecătoriei Mangalia, rămasă irevocabilă la data de 5 octombrie 2011,s-a respins ca tardivă plângerea formulată de petentul D. în contradictoriu cu intimatul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Constanţa - serviciul Poliţiei Rutiere, cu sediul în Constanţa, împotriva Procesului-verbal de contravenţie nr. x din 18 iunie 2009.

S-a reţinut că dispoziţiile art. 118 din O.U.G. nr. 195 din 2002, forma în vigoare aplicabilă inculpatului D. la data săvârşirii contravenţiei prevăd că:

"1) Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiilor se poate depune plângere, în termen de 15 zile de la comunicare, la judecătoria în a cărei rază de competenţă a fost constatată fapta.

(2) Plângerea suspendă executarea amenzilor şi a sancţiunilor contravenţionale complementare de la data înregistrării acesteia până la data pronunţării hotărârii judecătoreşti.

(3) Dovada înregistrării plângerii depuse la judecătorie în termenul prevăzut la alin. (1) se prezintă de contravenient la unitatea de poliţie din care face parte agentul constatator, care va efectua menţiunile în evidenţe şi îi va restitui permisul de conducere.

(3¹) Hotărârea judecătorească prin care judecătoria soluţionează plângerea este definitivă şi irevocabilă.

(4) În termen de 15 zile de la data pronunţării hotărârii judecătoreşti prin care instanţa a respins plângerea împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei, contravenientul este obligat să se prezinte la serviciul poliţiei rutiere care îl are în evidenţă pentru a preda permisul de conducere.

(5) Neprezentarea contravenientului în termenul prevăzut la alin. (4), în mod nejustificat, atrage majorarea cu 30 de zile a duratei de suspendare a exercitării dreptului de a conduce."

Astfel, potrivit dispoziţiilor legale mai sus menţionate inculpatul D. avea obligaţia legală ca în termen de 15 zile de la data rămânerii definitive şi irevocabile a Sentinţei civile nr. 2490 din data de 7 septembrie 2011, a Judecătoriei Mangalia, respectiv în jurul datei de 21 noiembrie 2011 să se prezinte la serviciul poliţiei rutiere care îl avea în evidenţă pentru a preda permisul de conducere, sancţiunea suplimentară constând în majorarea cu 30 de zile a duratei de suspendare a exercitării dreptului de a conduce şi întrucât inculpatul nu s-a prezentat să predea permisul de conducere, de la această dată, respectiv 21 noiembrie 2011 a început să curgă termenul de 150 zile, astfel cum a fost majorat pentru neîndeplinirea obligaţiei de a preda permisul şi se consideră împlinit la 18 martie 2012, astfel că la data la care s-a operat în baza de date sancţiunea aplicată inculpatului D., aceasta deja expirase.

Înalta Curte, secţia penală a apreciat că în mod greşit s-a considerat că suspendarea dreptului de a conduce curge de la data predării efective a permisului de conducere, întrucât această sancţiune în opinia instanţei operează independent de actul material al predării permisului, pentru că ceea ce produce efect direct şi imediat este interzicerea dreptului de a conduce şi nu predarea propriu-zisă a permisului care este un act subsidiar şi care nu întârzie efectele aplicării sancţiunii ce decurge din lege.

Prin urmare, prima instanţă a constatat că interzicerea dreptului de a conduce este sancţiunea care produce efecte în condiţiile expres prevăzute de lege şi are consecinţe imediate chiar dacă predarea efectivă a permisului de către inculpatul D. s-a făcut cu întârziere, iar faptul că serviciul de poliţie rutieră a operat în baza de date cu întârziere sancţiunea exercitării dreptului de a conduce ce a fost aplicată inculpatului D. şi care ar fi trebuit constatată încă din 20 noiembrie 2012, nu-i este imputabilă acestuia, neputând fi angajată răspunderea penală a acestuia sub aspectul săvârşirii infracţiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere.

S-a mai reţinut că martorul AAA. a confirmat faptul că a fost o eroare de operare/procesare în baza de date şi a arătat în mod expres că la data la care a fost depistat în trafic inculpatul D., colegul său, martorul YY. i-a solicitat identificarea persoanei şi a situaţiei sale şi, urmare verificărilor efectuate, permisul inculpatului D. era valid şi nu ştie să fi avut suspendări sau alte interdicţii, precizând că, ori de câte ori o persoană are aplicată vreo interdicţie sau are vreun drept suspendat apare marcat cu roşu, or în situaţia concretă nu îşi aminteşte să fi fost vreo problemă.

Prima instanţă a mai reţinut că acelaşi aspect a rezultat şi din declaraţia martorului YY. care a menţionat că la data de 22 iulie 2012, când a oprit autoturismul cu inscripţia ZZZ., care a fost depistat în trafic că a depăşit viteza legală, operatorul radar spunându-i că "este de permis", de unde a dedus că avea viteză de peste 120 km/oră, iar inculpatul D. nu i-a dat nici permisul, nici cartea de identitate, crede că doar certificatul de înmatriculare sau asigurarea, moment în care i-a spus să aştepte la maşină să îşi ia agenda şi să noteze. Totodată, martorul a mai precizat că, în acea zi, după plecarea inculpatului D. i-a verificat acestuia datele în baza de date a poliţiei rutiere ca să nu existe niciun fel de problemă, observând că permisul acestuia figura valid şi că nici nu se punea în discuţie dacă se ia sau nu vreo măsură împotriva lui D., întrucât aceasta decurgea de la lege.

S-a remarcat de către prima instanţă că aceste declaraţii se coroborează cu depoziţia martorului WW., care era şeful poliţiei rutiere la acea dată şi care a arătat că deşi el este cel care a formulat denunţul sub acest aspect, a afirmat textual că practic, în momentul în care a fost oprit D. în trafic, nu ştia nimeni că avea permisul suspendat şi că se urmărea protejarea unui contravenient.

Înalta Curte, secţia penală a constatat că toate aceste aspecte au relevat şi confirmat încă o dată că sancţiunea interzicerii exercitării dreptului de a conduce expirase la data de 22 iulie 2012, că inculpatul D. a săvârşit doar o contravenţie la acea dată şi a dispus, în temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. a) C. proc. pen., achitarea inculpatului D. pentru săvârşirea infracţiunii de conducerea unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen. (faptă din data de 22 iulie 2012), întrucât fapta nu există.

- Întrucât raportat la această infracţiune de conducere a unui vehicul fără permis de conducere imputată inculpatului D. s-a reţinut corelativ şi infracţiunea de favorizarea infractorului comisă de către inculpatul B., Înalta Curte, secţia penală a analizat această infracţiune prin prisma soluţiei anterior dispuse faţă de inculpatul D.

Pentru săvârşirea infracţiunii de favorizarea făptuitorului, situaţia premisă constă în ajutorul dat făptuitorului în scopul îngreunării sau împiedicării cercetărilor într-o cauză penală de către o altă persoană, în speţă, de inculpatul B., considerând că dacă această faptă nu există, nu va putea exista nici infracţiunea de favorizarea făptuitorului, datorită caracterului subsecvent al acestei infracţiuni, care nu poate exista ca infracţiune de sine stătătoare. Mai mult decât atât, s-a apreciat că trebuie avut în vedere caracterul de infracţiune conexă-corelativă cu infracţiunea al cărei făptuitor este ajutat prin fapta de favorizare, existenţa favorizării ca faptă subsecventă depinzând de existenţa faptei antecedente, or, atâta timp cât nu s-a stabilit faptul că inculpatul D. a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, nu se poate admite implicarea infracţională a inculpatului B. în sensul arătat, motiv pentru care, în temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen., prima instanţă l-a achitat pe inculpatul B., pentru săvârşirea infracţiunii de favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 269 C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen. (fapta din data de 22 iulie 2012).

- În analiza infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 comisă de inculpatul B., respectiv, a infracţiunii de cumpărare de influenţă, prevăzută de art. 292 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, comisă de inculpatul D., Înalta Curte, secţia penală a menţionat aceeaşi situaţie premisă expusă anterior, constând în aceea că, urmare faptului că inculpatul D. a fost depistat în trafic, pe raza localităţii Bărcăneşti, judeţul Prahova, în condiţiile în care i-ar fi fost suspendat dreptul de a conduce pentru perioada 22 martie 2012 - 18 august 2012, astfel cum s-a reţinut de către acuzare, la solicitarea inculpatului D. şi în schimbul oferirii de către acesta a sprijinului pentru menţinerea în funcţia de inspector şef al I.P.J. Prahova, inculpatul B., în calitate de împuternicit la comanda Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Prahova a intervenit pe lângă lucrătorii de poliţie rutieră din cadrul Biroului DN1 pentru ca aceştia să nu dispună măsurile legale, respectiv să constate comiterea unei contravenţii (depăşirea limitei legale de viteză pe raza localităţii).

Înalta Curte, secţia penală, referitor la aceste acuzaţii, a apreciat că nu sunt întrunite condiţiile pentru a fi angajată răspunderea penală a celor doi inculpaţi sub aspectul presupusei comiteri a infracţiunilor de trafic de influenţă şi respectiv, cumpărare de influenţă în raport de următoarele considerente:

S-a apreciat ca fiind incontestabil faptul că la data de 22 iulie 2012, când a fost depistat în trafic, inculpatul D. Aurel l-a apelat pe inculpatul B., situaţie confirmată de acesta din urmă, care audiat sub acest aspect în faţa primei instanţe a arătat că a fost sunat de către inculpatul D. care i-a spus pe un ton indignat că a fost oprit la Bărcăneşti şi, întrucât telefonul s-a întrerupt brusc, l-a sunat imediat pe ZZ., care era şeful Biroului de circulaţie, care i-a comunicat că nu ştie nimic şi că este în Deltă, iar ulterior a discutat cu martorul FFF., pe care l-a întrebat despre ce este vorba şi i s-a spus că a fost oprit în trafic D.. A mai arătat inculpatul că nu a intervenit în sprijinul acestuia şi nici nu a cerut niciun fel de detalii referitoare la situaţia inculpatului D. (viteza de rulare sau dacă avea permisul suspendat), ci a solicitat să se dispună măsurile legale.

Susţinerile inculpatului B. s-au coroborat şi cu depoziţia martorului ZZ., care a arătat că la acea dată a fost sunat de inculpatul B., că, deşi se afla la acel moment în timpul său liber, el, personal, s-a interesat ulterior la subalterni cu privire la ce s-a întâmplat în acea zi şi că a doua zi au fost convocaţi în biroul inculpatului B., unde inculpatul B. s-a prezentat celor care nu îl cunoşteau şi le-a reproşat cumva faptul că nu au răspuns la telefon, însă nu a adus în discuţie situaţia lui D.

Prima instanţă a reţinut că depoziţiile agenţilor rutieri de serviciu la acea dată au infirmat apărările inculpatului B., deşi acesta a negat că ar fi făcut, în orice mod, vreo intervenţie în favoarea inculpatului D.

Astfel, s-a reţinut că martorul XX., operator radar pe zona localităţii Bărcăneşti, la data de 22 iulie 2012, în depoziţia dată în faţa primei instanţe, a susţinut că în momentul în care a fost oprit în trafic inculpatul D., agentul oprire nu a dispus niciun fel de sancţiuni, iar în fişa radar s-a completat ca fiind scăpat, precum şi măsurile care s-ar impune a fi luate urmare faptului că viteza înregistrată ar fi atras şi suspendarea permisului de conducere. De asemenea, acesta a relatat că la sfârşitul aceleiaşi zile a auzit de la ceilalţi colegi că a fost oprit în trafic D., despre care, el personal, în 2012, nu ştia cine este şi ulterior s-a luat măsura să se trimită o adresă în vederea sancţionării, întrucât la momentul opririi în trafic acesta a fost lăsat să plece, ca urmare a intervenţiei unei persoane de la I.P.J Prahova, mai exact a inspectorului şef B., care a primit un telefon de la D.

În acelaşi sens s-a reţinut că a fost şi depoziţia martorului YY., agent oprire cu aparat radar la data de 22 iulie 2012, care a relatat că în acea zi era de serviciu la oprire maşini împreună cu martorul FFF., iar pe durata verificărilor inculpatului D., martorul FFF. i-a menţionat că îl apelează telefonic inspectorul şef B., a ieşit din sediu, a vorbit cu acesta mai puţin de un minut, după care a revenit şi i-a spus să-l lase să plece, că aşa a transmis inspectorul şef.

Prima instanţă a reţinut că martorul FFF., audiat în cursul urmăririi penale şi care nu a mai putut fi audiat în cursul cercetării judecătoreşti, întrucât a decedat, a confirmat faptul că inculpatul B. a intervenit la agenţii de poliţie de serviciu la acea dată în favoarea inculpatului D.

Înalta Curte, secţia penală a constatat, dincolo de aspectul intervenţiei inculpatului B. în favoarea inculpatului D., că niciuna din probele administrate în cauză nu au confirmat teza acuzării, conform căreia inculpatul B. a intervenit la agenţii de poliţie rutieră în schimbul oferirii de către inculpatul D. a sprijinului pentru menţinerea sa în funcţia de inspector şef al I.P.J. Prahova, în calitate de împuternicit la comanda Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Prahova şi că în momentul în care aceştia au vorbit la telefon s-au înţeles în sensul arătat de parchet, respectiv că, dacă nu-l sancţionează, inculpatul D. îi va oferi sprijin politic pentru a fi promovat profesional.

S-a mai reţinut că tezele acreditate de reprezentantul Ministerului Public, în sensul existenţei, la nivelul lunii iulie a anului 2012, pe de o parte, a unei puternice influenţe a inculpatului D. în mediul politic, iar pe de altă parte, a unui control deplin al inculpatul D. în ceea ce priveşte numirea la nivel local a anumitor persoane în funcţii de conducere, nu au avut nicio justificare, întrucât acesta nu era parlamentar, mandatul său de deputat fiind validat abia în decembrie 2012 şi, totodată, s-a apreciat că este doar o speculaţie ce nu poate fi interpretată în sens infracţional ideea că se recunoaşte influenţa politicului în numirea, respectiv eliberarea din funcţia de inspector şef al unui inspectorat de poliţie judeţean, prin aceea că este necesar şi avizul consultativ al prefectului şi că numirea inculpatului B. a fost semnată de prefectul AAAA. (persoană obedientă politic), recurgându-se de către parchet, în acest scop, la o simplă înşiruire a unor acte normative prin care a tins a dovedi faptul că din însăşi modul de reglementare al Legii nr. 218/2002 se creează şi premisele săvârşirii cel puţin a unei înţelegeri infracţionale.

Înalta Curte, secţia penală a înlăturat ca fiind nerelevantă şi fără susţinere în materialul probator ideea potrivit căreia înţelegerea dintre cei doi inculpaţi a rezultat şi prin prisma faptului că inculpatul B. fusese împuternicit la comanda IPJ Prahova doar din data de 29 iunie 2012, interesul acestuia de a accepta aşa zisa promisiune făcută de inculpatul D. fiind unul subînţeles, cu atât mai mult cu cât niciunul din martorii audiaţi în cauză nu a contestat calităţile profesionale ale inculpatului B. şi din probele administrate în cauză nu s-au identificat niciun fel de date care să conducă la concluzia că inculpatul B. ar fi avut nevoie de sprijin sau susţinere politică pentru a accepta măcar ideea unei posibile înţelegeri între acesta şi omul de afaceri D., pentru că la nivelul anului 2012, aşa cum au arătat martorii, acesta era o persoană bine ancorată în mediul de afaceri.

Deşi acuzarea se bazează într-un mod determinant şi pe depoziţia martorului WW., care era şeful poliţiei rutiere la acea dată şi care, de altfel, a formulat denunţ împotriva inculpatului, s-a reţinut de prima instanţă că audierea acestuia, pe lângă faptul că nu a evidenţiat vreun aspect de natură penală presupus a fi comis de către inculpatul B., a reliefat mai degrabă o puternică stare de tensiune între cei doi, o nemulţumire perpetuă a martorului WW. care îşi făcuse un scop din a-i "observa activitatea" inculpatului B. şi a-l reclama pe acesta cu orice prilej şi care a relatat că nimeni nu ştia că la data de 22 iulie 2012 inculpatul D. ar fi avut permisul suspendat. S-a mai relevat că depoziţia acestuia, deşi cu un pronunţat caracter subiectiv, nu a confirmat faptul că inculpatul B. ar fi avut vreun interes să obţină sprijin în numirea sau menţinerea sa în funcţie de conducere, ci mai degrabă dorinţa sa de a nu mai colabora cu acesta, martorul relatând astfel că a purtat prima discuţie cu CC. despre conduita pretins nelegală a lui B. în anul 2014, în biroul lui CC., prilej cu care i-a adus la cunoştinţă aspecte pe care le schiţase, menţionând totodată, că în 2013 a făcut un denunţ la Bucureşti, procurorul CC. i-a spus că ar trebui să se facă nişte demersuri şi să mai aştepte, iar la 1 martie 2016 a fost sunat de CC. care l-a întrebat dacă vrea să formuleze denunţ cu privire la faptele lui D.

Prima instanţă a mai reţinut că, în pofida faptului că martorul WW. a încercat a acredita ideea unor repetate abuzuri ale inculpatului B., pe lângă faptul că acestea nu făceau obiectul judecăţii, starea conflictuală dintre cei doi a fost confirmată şi de martorul ZZ., la acea dată şef birou Drumuri Naţionale în cadrul Poliţiei Rutiere Prahova, care l-a caracterizat pe martorul WW. ca fiind fixist şi că deşi se plângea mereu că este persecutat de inculpatul B., acesta a fost beneficiarul salariului de merit pe care l-a primit tocmai urmare acordului inculpatului B.

Nici declaraţia martorului cu identitate protejată III. nu a evidenţiat aspecte sau elemente de natură a se subsuma infracţiunilor de cumpărare de influenţă de către inculpatul D., întrucât, referitor la influenţa pe care o avea inculpatul D. în promovarea unor persoane în funcţii de conducere, martorul a declarat că nu cunoaşte nimic în mod direct, însă percepţia sa era aceea că toată lumea ştia că, fără acceptul domnului D., nu se făcea nicio promovare, precizând că nu a auzit despre nicio intervenţie în favoarea domnului B.

Aspectele sus-menţionate au condus prima instanţă la concluzia că nu sunt îndeplinite condiţiile necesare pentru a fi antrenată răspunderea penală a celor doi inculpaţi sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de trafic de influenţă şi, respectiv de cumpărare de influenţă, întrucât nu s-a făcut dovada elementelor de tipicitate ce trebuiesc întrunite cumulativ în raport cu conţinutul constitutiv al acestor infracţiuni, motiv pentru care, în baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen., l-a achitat pe inculpatul B., pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 şi favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 269 C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. (faptă din data de 22 iulie 2012) şi l-a achita pe inculpatul D., pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă, prevăzută de art. 292 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen. (faptă din data de 22 iulie 2012), deoarece faptele nu sunt prevăzute de legea penală.

În raport de soluţia de achitare integrală adoptată în cauză cu privire la inculpatul D., prima instanţă a dispus: revocarea măsurii arestului preventiv în ceea ce-l priveşte pe acesta de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 1 din data de 5 ianuarie 2017, emis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2016; ridicarea măsurii sechestrului instituită prin Ordonanţa nr. 308/P/2015 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A. - Serviciul Teritorial Ploieşti din data de 13 mai 2016 asupra bunurilor imobile aparţinând inculpatului D. şi restituirea cauţiunii în sumă de 59,417.133 RON instituită prin ordonanţa de dispunere a măsurii controlului judiciar pe cauţiune din 31 martie 2016 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A. - Serviciul Teritorial Ploieşti, dispunând, totodată, în baza art. 67 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, comunicarea prezentei hotărâri în termen de 24 de ore de la pronunţare Ministerului Justiţiei.

e) În ceea ce priveşte prima acuzaţie reţinută în sarcina inculpatului F., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a analizat-o corelativ cu infracţiunea de trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 şi infracţiunea de folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii, prevăzută de art. 12 lit. b) teza I din Legea nr. 78/2000 comise de inculpatul C., constatând următoarele:

La baza acestei acuzaţii a fost denunţul numitului R. (aşa cum s-a arătat, persoană cercetată în Dosarul nr. x/2013) din care a rezultat că în vara anului 2013 a fost informat de către un partener de afaceri, PP. - administrator al SC VVV. SRL - de asemenea, persoană cercetată în cauza menţionată, cu privire la faptul că organele de urmărire penală efectuează verificări referitoare la activitatea lor economică, situaţie în care l-a rugat ca "prin relaţiile pe care le are" să se intereseze în concret despre ce ar putea fi vorba. În acest context, s-a reţinut că martorul R. l-a contactat pe inculpatul C. - în acea perioadă şef al Direcţiei Generale Anticorupţie - Serviciul Judeţean Anticorupţie Prahova, pe care l-a rugat să iniţieze demersuri pentru a afla ce anume probleme de natură penală ar putea avea acesta ori partenerul său de afaceri şi că acesta din urmă a dat curs solicitării omului de afaceri, obţinând date de anchetă nedestinate publicităţii din Dosarul nr. x/2013, care îl interesau pe R., de la F., la acel moment procuror general adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti şi care, printr-un demers nelegal, le obţinuse chiar de la procurorul de caz CC.

S-a mai reţinut de acuzare că, în schimbul informaţiilor furnizate, C. i-a solicitat lui R. să intervină la preşedintele Consiliului Judeţean Prahova, Q., pentru a nu se opune la avansarea sa în anumite funcţii, solicitare făcută având în vedere faptul că R. făcuse parte din staff-ul de campanie al preşedintelui Q., iar astfel, martorul R. a părăsit teritoriul României, revenind după ce împotriva sa nu se mai putea lua măsura arestului preventiv, întrucât deja fusese dispusă faţă de acesta o altă măsură preventivă definitivă, mai uşoară, respectiv, obligarea de a nu părăsi ţara.

Informaţiile diseminate de către inculpatul F. au făcut obiectul cercetărilor în Dosarul nr. x/2013 al D.N.A., secţia de Combatere a Corupţiei, când s-a dispus clasarea cauzei pentru această acuzaţie, întrucât fapta nu există şi a fost reunit acest dosar la prezenta cauză urmare a infirmării ordonanţei de clasare adoptată la data de 01 aprilie 2014.

- Analizând probele administrate în cauză cu referire la această acuzaţie reţinută în sarcina inculpatului F., prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt:

În vara anului 2013, urmare unui reportaj apărut la un post de televiziune şi care relata despre faptul că R., ajutat de prieteni, coordonează transporturi de reziduuri toxice de pe vasul BBBB., ancorat în portul Constanţa la staţia de epurare aparţinând CCCC. de la Corlăteşti, judeţul Prahova, pentru a fi depozitate şi prelucrate acolo, în condiţiile în care staţia de epurare nu mai îndeplineşte condiţiile tehnice de prelucrare a reziduurilor, după neutralizare deşeurile urmând a fi depozitate la centrul de depozitare a produselor periculoase DDDD., situat în comuna Ariceştii Rahtivani, judeţul Prahova, în urma unei discuţii purtate de procurorul CC. cu prim procurorul de la acea dată, inculpatul A., martorul HH., ofiţer de poliţie judiciară în cadrul IPJ Prahova - Serviciul de Investigare a Fraudelor s-a sesizat din oficiu cu privire la săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală de către PP., de şantaj şi de acceptare a unor deşeuri introduse în ţară în alte scopuri decât cel al eliminării şi care nu pot fi utilizate în scopul în care au fost introduse, de către R. şi EEEE.

Având în vedere natura infracţiunilor reţinute, la data de 7 iunie 2013, cu nr. 500/P/2013, procesul-verbal de sesizare din oficiu a fost înregistrat la Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, competent să efectueze acte de urmărire penală în cauze având ca obiect infracţiuni de evaziune fiscală, reţinându-se, în fapt, că Societatea Comercială VVV. SRL, administrată de PP. achiziţionează produse petroliere accizabile despre care există indicii că provin din portul Constanţa, achiziţii care, fie nu sunt evidenţiate în contabilitatea societăţii, fie sunt înscrise ca achiziţii de produse neaccizabile. Produsele "care sunt obţinute cu sprijinul numitului R. " sunt depozitate pe raza judeţului Prahova şi ulterior sunt comercializate, "de asemenea, ca urmare a intervenţiei sus-numitului la anumiţi factori de decizie, către diverse persoane juridice care doresc să încheie contracte de prestări servicii cu autorităţi publice locale de pe raza judeţului Prahova, aceasta fiind, de altfel, o condiţie imperativă pentru încheierea contractelor de achiziţie publică".

Sesizarea a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, prin Rezoluţia nr. 4234/II/2013, având în vedere dispoziţiile art. 209 alin. (4¹) din vechiul C. proc. pen. şi în interesul desfăşurării urmăririi penale în condiţii de operativitate optimă, inculpatul A. a dispus preluarea Dosarului nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova la nivelul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, în vederea efectuării urmăririi penale, cauza fiind înregistrată cu nr. 465/P/2013 şi repartizată spre soluţionare procurorului CC.

La scurt timp după preluarea dosarului de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, în cauză au fost solicitate şi obţinute măsuri speciale de supraveghere ale persoanelor implicate, puse în executare de organele specializate (încheierea nr. 201/12 iunie 2013 pronunţată de Tribunalul Prahova în Dosarul nr. x/2013, prin care s-a admis cererea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti în Dosarul nr. x/2013 şi, în baza art. 91¹ alin. (1) C. proc. pen. s-a dispus autorizarea interceptării şi înregistrării convorbirilor telefonice şi mesajelor tip SMS sau MMS, efectuate şi primite de la şi către posturile şi terminalele telefonice utilizate de R., PP. şi alţii, precum şi, în baza art. 91⁵ C. proc. pen., înregistrarea audio - video în mediul ambiental a convorbirilor purtate de numiţii PP., R., DD. şi FFFF., măsuri de supraveghere tehnică prelungite prin încheierile pronunţate de Tribunalul Prahova nr. 234 din 12 iulie 2013 şi reînnoite prin Încheierile nr. 308 din 9 octombrie 2013 şi 345 din 7 noiembrie 2013 ale aceluiaşi tribunal.

Pe fondul acestei situaţii, s-a reţinut că inculpatul F. ar fi furnizat informaţii nedestinate publicităţii inculpatului C., iar acesta din urmă a folosit aceste informaţii în scopul obţinerii pentru sine a unui folos material, respectiv pentru menţinerea sa în funcţie.

Faţă de conţinutul şi natura acuzaţiilor aduse inculpatului F., Înalta Curte, secţia penală a analizat fapta pe două paliere: primul aspect referitor la faptul că, în virtutea funcţiei deţinută, ar fi exercitat acte de ingerinţă în derularea Dosarului penal nr. x/2013, în scopul identificării măsurilor dispuse împotriva lui R. şi prin solicitarea tuturor referatelor cu propunere de arestare preventivă a persoanelor în cauză; cel de-al doilea aspect vizând transmiterea referatului cu propunere de arestare preventivă inculpatului C. încă din faza confidenţialităţii acestuia, pentru ca acesta din urmă să îl folosească în scop şi interes propriu, respectiv pentru a se menţine/a nu fi schimbat din funcţia de conducere.

• În analiza primului aspect, instanţa de fond a constatat că declaraţiile martorilor audiaţi cu privire la această acuzaţie au relevat lipsa oricărei implicări a inculpatului F., întrucât în contextul în care nu fusese desemnat să îndeplinească nicio lucrare, nu rezultă din nicio probă că acesta a efectuat vreun demers în acest sens, deşi s-a reţinut în sarcina acestui inculpat că a obţinut informaţii şi date privind măsuri speciale de supraveghere în acea cauză, în virtutea funcţiei de procuror general adjunct pe care o avea la acea dată.

Astfel, prima instanţă a reţinut că martora GGGG., care îndeplinea funcţia de grefier şef secţia judiciară în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, a declarat în mod expres că "Pe durata cât s-au derulat cercetările în Dosarul nr. x/2013, niciodată procurorul F. nu s-a interesat în nici un mod de actele de urmărire penală efectuate în acest dosar", menţionând că în biroul în care lucra îşi desfăşurau activitatea trei grefieri, primul-grefier care se ocupa de registrul de penale, un alt grefier care se ocupa de înregistrarea plângerilor şi ea, care se ocupa de lucrările generale şi că, în calitatea pe care o avea, putea înregistra în funcţie de rezoluţia primită pe lucrarea respectivă acte care aveau legătură cu Dosarul nr. x/2013. A mai relatat martora că nici celelalte două colege de birou nu au informat-o în sensul în care domnul F. ar fi fost interesat de anumite lucrări în Dosarul nr. x/2013, însă că s-au interesat alte persoane despre acest dosar, era un caz practic particular, când la un moment dat a sunat telefonul, a răspuns chiar ea, iar la capătul celălalt al firului era domnul procuror M., iar în discuţia pe care au purtat-o, acesta din urmă a întrebat-o dacă avea un dosar în lucru înregistrat cu nr. x şi fără să facă legătura în acel moment cu acest dosar, despre care fuseseră atenţionaţi să fie discreţi, a deschis registrul penal, i-a comunicat acestuia, despre faptul că era cercetată o persoană cu numele de PP., precum şi detalii vizând obiectul dosarului, respectiv că, în calitate de administrator, a desfăşurat acte de import - export fără să plătească taxele vamale, spunându-i, totodată, că procurorul CC. se ocupă de caz, moment în care şi-a dat seama că este vorba despre acest dosar şi a încheiat conversaţia. Ulterior, realizând situaţia creată, martora a susţinut că l-a informat pe procurorul general, respectiv pe domnul A., despre ce se întâmplase, acesta le-a spus că trebuia să fie mai atente, aceasta a fost singura discuţie şi după acest moment, nicio altă persoană nu a mai sunat şi nu a mai întrebat despre acest dosar, precizând că procurorul F. nici nu s-a interesat, nici nu a sunat, iar de obicei în biroul unde ea şi colegele ei lucrează rămâne cel puţin o persoană şi că "personal nu cred că acesta a accesat singur registrele pentru a afla informaţii."

Declaraţia inculpatului C., care era şeful DGA Prahova la acea dată, nu a evidenţiat faptul că ar fi obţinut de la F., procurorul general adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti de la acel moment, date de anchetă nedestinate publicităţii din Dosarul nr. x/2013, care îl interesau pe R., date pe care inculpatul F. le-a obţinut printr-un demers nelegal, chiar de la procurorul de caz CC.

S-a reţinut că inculpatul C. audiat atât în cursul urmăririi penale, cât şi al cercetării judecătoreşti, a arătat că în ceea ce-l priveşte pe procurorul F. s-a aflat în relaţii strict profesionale, discuta la persoana a II-a plural cu acesta, nu avea relaţii de familie şi se întâlneau doar dacă aveau activităţi profesionale comune. Acesta a mai susţinut că în Dosarul nr. x/2013, personal, nu a avut niciun fel de atribuţie, nu a cunoscut date despre acest dosar decât când a apărut în presă şi nu a solicitat niciun fel de date sau informaţii cu privire la modul de derulare a anchetei şi nu a solicitat inculpatului F. niciun fel de informaţii sau acte cu referire la acest dosar. Totodată, inculpatul C. a declarat că, în mod cert, nu a primit referatul cu propunere de arestare de la procurorul F. şi că a primit acest referat de la un alt ofiţer sau de la un avocat, iar în perioada nepublică nu a intrat în posesia referatului, întrucât se afla la o convocare.

Prima instanţă a constatat că şi în declaraţia dată de inculpatul C. în cursul urmării penale cu prilejul soluţionării propunerii de arestare preventivă din data de 24 martie 2016, acesta a exclus orice implicare a inculpatului F. şi a arătat, în mod expres, că a obţinut referatul de la unul din ofiţerii de poliţie judiciară.

De altfel, s-a mai relevat că nici declaraţia martorului CC., procurorul de caz de la acea dată, nu a evidenţiat vreun aspect din care să rezulte că ar fi furnizat inculpatului F. date şi informaţii nedestinate publicităţii ce aveau legătură cu Dosarul nr. x/2013, în afara unei discuţii purtate cu procurorul F., pe tema reportajului cu deşeurile şi căreia nu i se poate acorda o minimă valoare probatorie cu conotaţie penală. Astfel s-a reţinut că acesta a relatat cu prilejul declaraţiei date în faţa Înaltei Curţi, secţia penală, că după ce a văzut la televizor acel reportaj despre deşeuri, a mers la serviciu şi, întrucât procurorul general A. se afla în concediu de odihnă sau în delegaţie, a hotărât să poarte această discuţie cu procurorul general adjunct F. şi i-a comunicat acestuia că intenţionează să demareze o anchetă pe subiectul menţionat, iar acesta l-a întrebat dacă " nu ştie cine este R."?, precizându-i, de asemenea, că este omul de casă al lui Q., la acea dată preşedintele Consiliului Judeţean Prahova, un om cu foarte multă influenţă politică. A arătat martorul că inculpatul F. nu i-a solicitat în mod expres să nu demareze o anchetă pe tema precizată, însă el a dedus din atitudinea evidentă a acestuia, că nu doreşte demararea unei anchete, precizând că ulterior s-a prezentat la procurorul general A., căruia i-a povestit toată întâlnirea şi modul în care a perceput el poziţia domnului F. şi, de comun acord cu procurorul A., au demarat procedurile pentru înregistrarea unei cauze şi, totodată, au convenit ca această cauză să rămână spre cercetare la Parchetul de pe lângă Curtea de apel Ploieşti şi, în raport de persoanele ce urmau a fi cercetate, toate lucrările să fie desfăşurate cât mai confidenţial.

Acelaşi martor a mai declarat că a convenit cu procurorul general A. să ştie despre dosar doar ei doi şi trei ofiţeri de poliţie judiciară, respectiv HH., care ulterior a fost schimbat, FF., HHHH. şi, ulterior prin înlocuirea lui HH., IIII., iar urmare relatărilor sale despre atitudinea inculpatului F. vis -a- vis de demararea acestei cauze, crede sau cel puţin aceasta a fost convingerea sa, că şi procurorul general A. a avut aceeaşi reprezentare ca şi el în sensul că "inculpatul F. ar trebui să nu mai ştie nimic despre ce urmează să se întâmple în acest dosar şi aşa s-a şi întâmplat, în sensul că inculpatul F. nu a avut cunoştinţă, deşi, în raport de funcţia deţinută, răspundea de activitatea desfăşurată de secţia de urmărire penală, de niciun act, măsură sau vreo lucrare ce viza acest dosar."

Prima instanţă a reţinut că din conţinutul acestor declaraţii a rezultat clar că inculpatul F. nu a solicitat şi nici nu a intervenit în aflarea unor informaţii nedestinate publicităţii şi nici că, la rându-i, i le-ar fi transmis inculpatului C., referirea generică că ar fi obţinut aceste informaţii printr-un demers nelegal, chiar de la procurorul de caz CC. fiind infirmată de însuşi procurorul CC. în conţinutul depoziţiei sale de martor.

•În analiza celui de-al doilea aspect care vizează transmiterea referatului cu propunere de arestare preventivă inculpatului C. încă din faza confidenţialităţii acestuia, pentru ca acesta din urmă să îl folosească în scop şi interes propriu, respectiv pentru a se menţine/a nu fi schimbat din funcţia de conducere, prima instanţă a apreciat că se impun a fi clarificate atât etapele soluţionării propunerii de arestare preventivă formulată în Dosarul nr. x/2013, cât şi stabilirea momentului în care inculpatul F. a intrat în posesia referatului, precum şi dacă tot el este cel care l-a înmânat inculpatului C.

Din analiza actelor dosarului, prima instanţă a constatat că în dosarul x/2013 s-a formulat propunere de arestare preventivă la data de 18 octombrie 2013, propunere ce a fost soluţionată la acea dată pentru o parte dintre inculpaţi, iar pentru alţi doi, din motive procedurale, a fost amânată cauza pentru data de 24 octombrie 2013 şi s-a dispus eliberarea a două mandate de arestare preventivă in absentia pentru numiţii R. şi JJJJ. (la acel moment, primul se afla în străinătate, iar cel de-al doilea era urmărit general). Aşadar la data de 24 octombrie 2013 s-a soluţionat şi disjungerea pe celelalte două solicitări, informaţiile referitoare la solicitarea de arestare preventivă fiind publice încă din data de formulării propunerii de arestare preventivă şi afişate pe site-ul Ministerului Public -DNA.

Înalta Curte, secţia penală a constatat că la data de 25 octombrie 2013, când martorul FF. a dus procurorului F. stick-ul cu referatul de propunere arestare preventivă, dosarul ce avea ca obiect propunerea de arestare preventivă fusese soluţionat, deşi s-a reţinut că procurorul general adjunct F. a reluat acţiunile de ingerinţă în derularea Dosarului penal nr. x/2013, în scopul identificării măsurilor dispuse împotriva lui R. prin solicitarea tuturor referatelor cu propunere de arestare preventivă a persoanelor în cauză în data de 24 octombrie 2013 şi că la data de la 25 octombrie 2013, F. a reformulat, insistent, cerinţa adresată procurorului de caz de a-i fi remis referatul cu propunere de arestare preventivă pentru R., solicitând ca aceasta să se facă prin intermediul unui stick de memorie, deşi ar fi putut consulta electronic formatul tipărit.

Astfel, s-a reţinut că martorul FF. a declarat că spre finalul lunii octombrie, după ce a dus dosarul la instanţă, în care au fost vreo 17 inculpaţi, procurorul CC. a intrat în biroul său, unde stăteau şi ofiţerii şi, extrem de nervos, a afirmat că procurorul general adjunct F. i-a solicitat referatul cu propunere de arestare preventivă, întrucât are un prieten la una din societăţile cercetate în dosar, precizând că procurorul CC. i-a solicitat să îi pună pe stick referatul cu propunere de arestare preventivă şi, întrucât lucra la unitatea de calcul, i-a solicitat să facă în aşa fel să găsească o variantă încât să nu se poată interveni pe text, ceea ce a şi făcut, că a vrut să predea stick-ul procurorului CC., însă acesta i-a solicitat să i-l ducă el procurorului F., ceea ce a şi făcut, iar procurorul F., după ce i-a predat stick-ul a spus că o să vorbească el cu procurorul CC.. Acelaşi martor a arătat că "până la momentul la care s-a solicitat referatul cu propunere de arestare preventivă, nu au existat şi nu a avut cunoştinţă ca procurorul F. să mai fi solicitat şi alte acte din acest dosar"

Înalta Curte, secţia penală a constatat că sub acest aspect, a fost emisă în cauză o singură propunere de arestare preventivă care a fost soluţionată de instanţă, astfel cum s-a arătat în două etape, prin urmare acuzaţia adusă acestuia constând în aceea că ar fi solicitat înaintarea tuturor referatelor cu propunere de arestare preventivă a persoanelor în cauză în data de 24 octombrie 2013, în realitate, s-a referit la un singur referat cu propunere de arestare, care viza mai mulţi inculpaţi, reţinând totodată, că pe parcursul audierii inculpatul F. nu a contestat niciun moment faptul că a solicitat referatul, însă şi-a motivat această solicitare prin prisma faptului că dosarul înregistrat sub nr. x/2003 a fost intens mediatizat, că în fiecare zi presa se afla în faţa parchetului, dorind să fie informat în situaţia în care i s-ar fi solicitat relaţii, mai ales că era şi purtător de cuvânt în cadrul parchetului.

Prima instanţă a apreciat că apărarea inculpatului este una veridică şi sustenabilă, în raport cu funcţia deţinută la acea dată, de procuror general adjunct în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, atâta timp cât niciuna din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză nu au confirmat vreo ingerinţă în actul de justiţie din partea acestuia.

Prima instanţă a mai reţinut că şi martora KKKK., procuror judiciarist, a susţinut că anterior soluţionării propunerii de arestare preventivă, în cadrul unei şedinţe de lucru, a formulat propunerea declinării competenţei de soluţionare a Dosarului nr. x/2013 către D.I.I.C.O.T. - S.T. Ploieşti, propunerea fiind respinsă de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, menţionând, totodată, că la şedinţele de analiză nu se discutau referatele cu propunere de arestare preventivă şi că nu s-au purtat astfel de discuţii, chiar dacă nu-şi aminteşte alte detalii.

Referitor la motivul pentru care se susţine că ar fi fost solicitat referatul cu propunere de arestare preventivă de către inculpatul F., prima instanţă a apreciat că această solicitare poate constitui cel mult o abatere disciplinară şi nu se încadrează pe condiţiile de tipicitate a infracţiunii pentru care acest inculpat a fost trimis în judecată, chiar şi dacă ar fi reală susţinerea martorului CC. în sensul că inculpatul F. a motivat că are nevoie de referat invocând că un prieten de-al său lucrează în calitate de consilier juridic la o societate comercială, LLLL., societate ce făcea obiectul anchetei în dosarul penal mai sus menţionat.

Totodată, prima instanţă a înlăturat ca nefondată şi susţinerea parchetului în sensul că inculpatul F., deţinând referatul, ar fi ajutat persoanele cercetate să îşi pregătească apărarea, întrucât în conţinutul referatului se aflau datele personale a inculpaţilor şi modalitatea de comitere a faptei.

S-a constatat că inculpatului F. nu i se pot imputa aspecte care îl exclud total din câmpul infracţional, întrucât dincolo de faptul că persoanele cercetate într-un dosar penal au dreptul legal de a cunoaşte probele administrate şi acuzaţiile aduse împotriva lor tocmai pentru a-şi formula apărări în cauză, drept garantat de norme interne şi internaţionale, la data la care inculpatul F. a intrat în posesia referatului cu propunere de arestare preventivă, dosarul cu propunerea de arestare preventivă fusese deja soluţionat.

Totodată, Înalta Curte, secţia penală a constatat că din probatoriul administrat nu a rezultat faptul că, pe de o parte, inculpaţii C. şi F. erau prieteni, întrucât dincolo de relaţia profesională dintre aceştia nu transpare vreun indiciu sau vreo informaţie care să justifice şi să explice o astfel de conduită, iar pe de altă parte, nu s-a demonstrat că inculpatul F., furnizând în afara cadrului legal informaţii nedestinate publicităţii referitoare la persoane cercetate, măsuri speciale de supraveghere dispuse şi numele procurorului de caz din Dosarul de urmărire penală nr. 465/P/2013 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, a acceptat şi urmărit obţinerea unui folos material necuvenit de către inculpatul C. prin folosirea informaţiilor în posesia cărora a intrat în condiţiile anterior precizate.

S-a mai reţinut că, în pofida faptului că referatul cu propunere de arestare a fost găsit la percheziţia realizată în biroul inculpatului C., din probele administrate nu a reieşit că inculpatul F. i l-ar fi înmânat inculpatului C., astfel că nu a fost probată acuzarea de furnizare de informaţii nedestinate publicităţii, mecanismul infracţional prezentat de parchet suferind fracturi grave în stabilirea raportului de conexitate pe lanţul infracţional ce ţine de această acuzaţie.

Pentru toate considerentele de fapt şi drept expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. a) C. proc. pen., l-a achitat pe inculpatul F. constatând că fapta nu există, întrucât nu s-a făcut dovada implicării infracţionale a acestuia sub aspectul săvârşirii infracţiunii de folosire în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii, prevăzută de art. 12 lit. b) teza a II-a din Legea nr. 78/2000 (faptă din vara anului 2013).

- Prima instanţă a analizat acuzaţiile aduse inculpatului C. prin prisma faptului că implicarea infracţională a acestuia a fost reţinută în strânsă legătură cu faptele imputate în sarcina inculpatului F. şi constatând că probatoriul administrat în cauză în ceea ce-l priveşte pe inculpatul C. a susţinut, până la un anumit moment aspecte ce au conturat o anumită implicare a acestuia într-o sferă ce excede atribuţiilor sale de serviciu, în acest context, a considerat că îi revine competenţa de a stabili în ce măsură aceste aspecte se plasează în sfera infracţionalului şi dacă sunt sau nu de natură să atragă răspunderea penală a inculpatului prin prisma acuzaţiilor formulate împotriva sa.

Prima instanţă a reţinut ca fiind incontestabil faptul că inculpatul C. a intrat în posesia referatului cu propunere de arestare preventivă formulată în Dosarul nr. x/2013, fără a se dovedi că acesta i-a fost înmânat de inculpatul F., remarcând că declaraţia inculpatului C. este singurul mijloc de probă administrat sub acest aspect, care, în lipsa unor dovezi contrarii, a fost valorificat în sensul în care acesta a arătat că a intrat în posesia referatului prin intermediul unuia din ofiţerii de poliţie judiciară, apreciind celelalte susţineri ale parchetului ca fiind doar simple afirmaţii fără suport probator.

De asemenea, Înalta Curte, secţia penală, procedând la audierea martorilor din lucrări, a analizat declaraţiile acestora prin prisma folosirii de către inculpatul C. a acestui referat şi a unor eventuale informaţii din Dosarul nr. x/2013, în scopul obţinerii pentru sine a unor beneficii constând în foloase materiale, respectiv în menţinerea sa în funcţie, aşa cum s-a reţinut în actul de sesizare.

Astfel, martorul DD. a arătat că, în primăvara anului 2013 a fost contactat de EE., care i-a transmis că şeful său, C., ar dori să se întâlnească cu R., precizând că a intermediat întâlnirea cu R. şi s-a deplasat împreună cu acesta la câţiva kilometri de comuna Bărcăneşti, lângă rafinăria Brazi, în apropierea podului de la rafinăria Brazi. A mai arătat că la locul stabilit a venit EE. cu un autoturism Logan însoţit de C., că el, personal, nu a participat la discuţii, că R. şi C. s-au distanţat de cele două maşini şi că R. nu i-a povestit ce a discutat cu C. nici atunci şi nici ulterior.

Martorul EE., cel care l-a dus la locul întâlnirii pe inculpatul C. şi care avea funcţia de ofiţer în cadrul DGA, a confirmat faptul că a intermediat, la solicitarea lui C., o întâlnire cu R. şi întrucât inculpatul C. a refuzat să meargă la biroul lui R. spunând că nu este bine, întâlnirea s-a realizat în localitatea Tătărani, undeva până în podul Brazi. Şi acest martor a menţionat că nu a participat la discuţia dintre cei doi, întrucât a rămas în maşină aproape tot timpul, cu excepţia situaţiilor în care a ieşit să fumeze o ţigară şi nu a dat importanţă şi nu a auzit în niciun context ce au discutat cei doi, precizând că în prezenţa sa domnii C. şi R. nu s-au mai întâlnit niciodată şi nu cunoaşte dacă anterior sau ulterior aceştia s-au mai întâlnit. A mai arătat că nu cunoaşte aspecte legate de faptul că cineva ar fi vizat funcţia domnului C., însă a precizat că îşi aminteşte cu exactitate că era pe holul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti cu diverse treburi împreună cu colegul său MMMM., iar pe hol era şi domnul procuror CC. cu mai multe persoane care, atunci când i-a văzut, i-a salutat şi le-a spus că "bă, m-a felicitat şeful vostru pentru activităţile pe care le am."

Totodată, martorul a mai declarat că ştia că R. este şi el cercetat în dosar şi s-a gândit atunci că întâlnirea dintre cei doi poate fi explicată prin prisma unor informaţii pe care acesta i le poate da domnului C., precizând şi faptul că în acea perioadă se făceau cercetări faţă de R., DD. şi multe alte persoane, că nu era persoană în parchet să nu ştie aspectul acesta, fiind practic de notorietate locală.

Martorul MMMM. a relatat că la data săvârşirii presupuselor fapte era ofiţer de informaţii în cadrul Serviciului judeţean de informaţii şi protecţie internă Prahova, iar domnul C. era şef serviciu zonal de informaţii şi protecţie internă Ploieşti şi că a aflat, pe fondul unor informaţii pe care le deţinea în virtutea funcţiei, că se urmărea schimbarea din funcţie a domnului C. şi că în spatele acestor schimbări era domnul R.. A mai arătat că prin intermediul unei cunoştinţe comune, respectiv dl. CCC., care era prieten cu R., a aflat că R. nu avea nimic personal cu C., dar că se făceau alte presiuni ca C. să fie schimbat din funcţie şi s-a oferit şi a intermediat o întâlnire între R. şi C. pentru a putea fi clarificate aceste aspecte. Martorul a mai arătat că nu a participat la discuţie, însă ulterior, C. i-a povestit că se urmărea schimbarea sa din funcţie, că deciziile fuseseră luate deja, iar din zvon public a relatat că se ştia că R. are un puternic rol politic, lucru care, de fapt, se ştia în toată comunitatea şi ştie că la nivelul instituţiei s-au diseminat informaţii către parchet, către alte instituţii, pe aspecte ce ţineau de presupusa activitate infracţională a lui R.

Martorul CCC., cel care a intermediat întâlnirea dintre C. şi R., a declarat că în anul 2013 era administratorul unei societăţi comerciale, şi că îi cunoştea pe cei doi de mai multă vreme şi, întrucât era prieten cu ambii, în 2013 la solicitarea lui C. a aranjat acestuia o întâlnire cu R., precizând că în momentul în care s-au întâlnit la biroul firmei sale, el personal, nu a participat la întâlnirea celor doi şi nici nu a întrebat pe niciunul dintre ei care a fost subiectul discuţiei.

Prima instanţă a constatat că din depoziţiile acestor martori s-a reliefat doar împrejurarea că a avut loc întâlnirea dintre inculpatul C. şi martorul R., aspect ce nu a fost contestat de către inculpat, dar nu s-a demonstrat că la acele întâlniri inculpatul C. i-a furnizat lui R. informaţii cu privire la situaţia sa juridică în scopul de a-i facilita sustragerea acestuia de la răspundere penală şi pentru ca el, la rându-i, să obţină vreun folos în sensul celor precizate prin actul de acuzare.

De asemenea, aşa cum anterior s-a menţionat, nu s-a dovedit că inculpatul F., cu prilejul analizării acuzaţiilor aduse inculpatului, a deţinut date sau informaţii ce vizau cercetarea penală în Dosarul nr. x/2013, cu excepţia referatului de arestare preventivă în posesia căruia a intrat abia la data de 25 octombrie 2013, după ce se soluţionase propunerea de arestare preventivă, iar prima instanţă, în pofida susţinerilor parchetului, a constatat că niciuna din probele administrate în cauză nu au demonstrat că inculpatul C. a folosit, în afara cadrului legal, date obţinute de la inculpatul F. şi că le-a furnizat apoi martorului R. în scopul accederii sale în funcţie de conducere în cadrul MAI, dar şi ca folos pentru martorul R., respectiv pentru a se zădarnici urmărirea penală împotriva sa.

În declaraţia dată de martorul R. cu privire la această faptă, prima instanţă a reţinut că acesta a confirmat că este cel care a formulat denunţul împotriva inculpatului C., întrucât în acea perioadă se afla într-o presiune permanentă, fiind sub imperiul unei măsuri preventive, iar şi de la procurorul CC. a aflat că targetul său erau domnii C. şi F., despre acesta din urmă i-a spus că a vrut să-i facă un dosar fiului său în legătură cu o maşină cumpărată de acesta, iar de domnul C. că este "un porc gras care i-a făcut când lucra la doi şi un sfert unui prieten de-al lui nu ştiu ce". A mai arătat că pe C. l-a cunoscut personal prin intermediul unui prieten comun, CCC., la biroul acestuia din urmă, întâlnindu-se de trei ori cu C.:o dată la biroul domnului CCC., o dată la un restaurant din Ploieşti, fiind una extrem de scurtă, practic cinci minute la aceeaşi masă şi ultima în apropierea unui pod de la rafinăria Brazi. A relatat că primele două situaţii în care s-a văzut cu C. nu au fost întâlniri propriu-zise, ci doar conjuncturale, iar cea de-a treia întâlnire care a avut loc în zona Brazi, fiind intermediată de DD. şi EE., iar discuţia s-a purtat doar între el şi C., precizând că pe el îl interesa dacă există vreun dosar penal cu deşeuri periculoase care ar putea avea legătură cu persoana sa şi pe dânsul îl interesa dacă un anume NNN., despre care a înţeles că era şi rudă cu dânsul, ar avea susţinere politică. Referitor la interesul martorului, inculpatul C. i-a spus că nu ştie nimic, negativ fiind şi răspunsul dat de martor inculpatului C. la solicitarea sa.

Prima instanţă a constatat că şi declaraţia martorului PP. a relevat faptul că ancheta ce se derula în Dosarul nr. x/2013 nu era tocmai secretă, că peste tot în spaţiul public se discuta despre acest aspect, martorul, personal, aflând că şi firma sa era cercetată în acest dosar de la primarul oraşului Ploieşti, domnul NNNN., acesta fiind şi motivul pentru care a apelat la avocatul RR., aspect confirmat de acesta din urmă.

S-a apreciat că din coroborarea declaraţiei martorului mai sus menţionat cu celelalte probe testimoniale, astfel cum au fost prezentate şi analizate, nu se poate desprinde concluzia că inculpatul C. a pretins martorului R. susţinere politică, lăsându-l să creadă că are influenţă asupra unui procuror cu funcţie de conducere din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, în speţă, asupra inculpatului F. şi că poate să-l determine să îndeplinească pe acesta acte contrare îndatoririlor sale de serviciu, respectiv să furnizeze informaţii ce nu erau destinate publicităţii din Dosarul nr. x/2013.

Prima instanţă, constatând că în susţinerea acuzării, parchetul şi-a sprijinit în mod esenţial acuzaţiile pe declaraţia martorilor cu identitate protejată P. şi R., nu le-a valorificat, întrucât, aşa cum s-a arătat, acestea au încălcat în mod flagrant principiul loialităţii administrării probelor, deoarece, conform relatărilor acestora, au fost date sub presiunea procurorului de caz CC., reţinând, totodată că, în faza cercetării judecătoreşti în fond, martorii cu identitate protejată au renunţat la cele două identităţi, precizând că identitatea reală este P. pentru martorul cu identitate protejată P. şi R. pentru martorul cu identitate protejată R.

Înalta Curte, secţia penală a constatat, referitor la acuzaţiile aduse inculpatului C., că martorul P. a avut dublă calitate: de denunţător şi de martor cu identitate protejată, atribuindu-se de două ori această din urmă calitate, că audierea acestuia în calitate de martor s-a dispus la solicitarea inculpaţilor, iar acesta a arătat că a fost audiat şi în calitate de martor cu identitate protejată şi că nu doreşte să fie audiat în calitate de martor cu identitate protejată, întrucât, fără ca martorul să fi solicitat statutul de martor cu identitate protejată, acest lucru i-a fost impus de procurorul CC. sub presiuni şi ameninţări la adresa lui şi a familiei sale, mai exact i-a ameninţat sora, respectiv pe numita MMM. cu întocmirea unui dosar penal, dacă nu formulează denunţuri penale în cauză, lucru care s-a şi întâmplat în decurs de două săptămâni de la ameninţare.

A mai relatat martorul că la una din chemările repetate la parchet pentru a da declaraţii împotriva inculpaţilor din prezenta cauză a constatat că pe holurile parchetului se afla R. şi a asistat la momentul în care i se cerea lui DD. să susţină un denunţ formulat în prezenta cauză şi să afirme faptul că participase la o discuţie dintre R. şi C. undeva pe centura oraşului Ploieşti, aspect pe care a fost pus să îl confirme, în mod nereal, şi el într-una din declaraţiile de martor cu identitate protejată.

Înalta Curte, secţia penală, dincolo de calităţile atribuite acestui martor, a apreciat că aceste declaraţii nu pot fi valorificate şi prin prisma modului în care au fost obţinute, întrucât în conţinutul declaraţiei de martor cu identitate protejată P. şi care este una şi aceeaşi persoană cu martorul P., cu privire la aceste acuzaţii, acesta a declarat, despre sine însuşi ca şi cum ar fi fost o cu totul altă persoană, arătând că ştie astfel de informaţii de la P.

Prima instanţă, apreciind neloială administrarea acestor probe în cursul urmăririi penale, a înlăturat din analiza materialului probator declaraţia martorului cu identitate protejată R., care este martorul R., aşa zisul beneficiar al unor informaţii nedestinate publicităţii, probă care s-a coroborat cu celelalte declaraţii pe care le-a dat acelaşi martor.

S-a apreciat că atitudinea inculpatului C., prin prisma probatoriului administrat în cauză, a evidenţiat, cel mult, o conduită incompatibilă cu funcţia pe care o deţinea la acea dată, care nu poate avea conotaţie penală, ci se poate înscrie în sfera unei abateri disciplinare.

Înalta Curte, secţia penală, în raport de argumentele prezentate, astfel cum au reieşit din probele administrate în cauză, în temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. a) C. proc. pen., l-a achitat pe inculpatul C. considerând că fapta nu există şi apreciind că nu s-a făcut dovada pentru niciuna din cele două infracţiuni reţinute în sarcina acestuia a scopului pentru care s-a găsit asupra sa referatul cu propunere de arestare preventivă în ceea ce priveşte infracţiunea de folosire în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii, prevăzută de art. 12 lit. b) teza I din Legea nr. 78/2000 (fapta din perioada septembrie 2013 - octombrie 2013), respectiv că ar fi încercat să zădărnicească tragerea la răspundere penală a lui R.

În privinţa infracţiunii de trafic de influenţă în raport de argumentele de fapt şi drept expuse şi faţă de faptul că nu a rezultat din probatoriul administrat că acelaşi inculpat şi-ar fi exercitat influenţa şi ar fi obţinut de la inculpatul F., în afara cadrului legal, informaţii din Dosarul penal nr. x/2013 şi că, la rându-i, le-a furnizat martorului R. în scopul accederii sale în funcţie de conducere în cadrul Ministerului de Interne, prima instanţă l-a achitat pe inculpatul C. în temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen. (faptă din vara anului 2013), întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.

- Referitor la acuzaţia adusă inculpatului F. vizând săvârşirea infracţiunii de folosire, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii, prevăzută de art. 12 lit. b) teza a II-a din Legea nr. 78/2000, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a constatat că în actul de acuzare s-a reţinut că în vara anului 2014, inculpatul F., în calitate de procuror general adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, a permis accesul martorului L. la informaţii ce nu erau destinate publicităţii din Dosarul penal nr. x/2011 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, privind pe avocatul X., punându-i la dispoziţie, în copie, contractul de vânzare cumpărare pentru achiziţia unui autovehicul marca Y., procesul-verbal de sechestru pentru bunuri mobile, dar şi un înscris olograf în care era prezentată situaţia, la care erau ataşate declaraţii de avere şi interese ale magistratului menţionat, mai multe înscrisuri conţinând informaţii fiscale despre CC. şi soţia acestuia, OOOO., în rezumat, situaţia de fapt din dosarul menţionat, în scopul de a-i fi înmânate jurnalistului Z., la acea dată ziarist la publicaţia prahoveană "AA." pentru a le publica, creând astfel un folos necuvenit pentru jurnalistul menţionat.

Înalta Curte, secţia penală a constatat inexistenţa faptei reţinând că la baza investigării acestei infracţiuni a fost denunţul martorului L., el însuşi cercetat penal şi aflat în stare de arest preventiv într-un alt dosar penal la data săvârşirii presupuselor fapte de către inculpatul F., denunţ în care a reclamat organelor de cercetare penală că, pe fondul unor discuţii preexistente despre procurorul CC., s-a întâlnit cu inculpatul F., cu care era prieten la acea dată, la el acasă, ocazie cu care inculpatul F., cunoscând şi relaţia de prietenie a martorului denunţător cu Z., i-a înmânat un set de documente în copie cu rugămintea de a le înmâna spre publicare numitului Z., care avea o publicaţie scrisă şi on-line numită "AA.".

În declaraţia dată în faţa primei instanţe, martorul denunţător a mai precizat că documentele în copie se refereau la nişte declaraţii de avere în care procurorul CC. nu şi-ar fi trecut nişte venituri realizate, că mai era o plângere a unui persoane împotriva lui, al cărei nume nu şi-l mai aminteşte şi, de asemenea faptul că inculpatul F. i-a relatat nişte aspecte referitoare la un posibil dosar muşamalizat de către procurorul CC. care privea un avocat pe nume X. şi căruia fiscul îi stabilise o sumă de plată, îi pusese sechestru pe o maşină, iar acesta vânduse această maşină printr-un act antedatat fiului lui CC. Cu privire la acest ultim aspect, a relatat martorul că şi-a luat notiţe şi s-a uitat împreună cu procurorul F. pe nişte înscrisuri, însă nu îşi aminteşte ca acesta să-i fi lăsat vreun document, că la baza hotărârii de a-i solicita lui Z. să publice înscrisurile la care a făcut referire a fost dorinţa de a aduce la cunoştinţa opiniei publice că procurorul CC. nu era un om cinstit, menţionând, de asemenea, că acest demers a fost ca urmare a luării la cunoştinţă a ordonanţei G., întrucât toţi cei vizaţi de această ordonanţă au fost revoltaţi. A mai susţinut martorul că a dat aceste înscrisuri lui Z. menţionându-i de unde provin, i-a spus că dacă doreşte se poate întâlni cu domnul F., iar la acel moment domnul Z. a zis că le publică, însă nu ştie ce s-a întâmplat, precizând că, deşi se stabilise o întâlnire la Z. acasă, nu s-au mai dus, întrucât F. a declinat invitaţia. S-a mai reţinut că acelaşi martor denunţător a declarat că premergător predării acestor înscrisuri către Z., a făcut xerocopii, care au fost ulterior găsite, la percheziţie, la el în birou.

Înalta Curte, secţia penală a constatat că declaraţiile celorlalţi martori din lucrări au infirmat susţinerile martorului denunţător L. atât din denunţ, cât şi din declaraţie, fiind puse sub semnul îndoielii, dată fiind calitatea de inculpat aflat în stare de arest preventiv pe care acesta o avea la data formulării denunţului, apreciind necesară verificarea măsurii în care denunţul formulat de inculpatul L. se coroborează cu alte mijloace de probă, întrucât numai acest denunţ nu poate sta la baza condamnării unei persoane.

În analiza probelor, Înalta Curte, secţia penală a constatat că în declaraţia dată de martorul CC., presupusa victimă a manoperelor frauduloase ale inculpatului F., martorul nu l-a acuzat în vreun mod pe inculpat, ci a susţinut că în luna martie, mai exact la momentul în care a fost reţinut domnul NNNN., primarul municipiului Ploieşti, a fost contactat de jurnalistul Z., care i-a spus că în urma întâlnirii cu L., comisarul şef de poliţie la B. Prahova, i-a înmânat mai multe înscrisuri sub semnătură privată, respectiv un contract de vânzare-cumpărare a unui autovehicul încheiat de fiul său cu o altă persoană şi un proces-verbal de sechestru, care ar fi fost pus pe autoturismul respectiv, cu scopul de a-l discredita, comunicându-i, totodată, faptul că L. ar fi afirmat că aceste înscrisuri provin de la procurorul general adjunct, însă el nu va intra în astfel de jocuri şi nu le va publica. Acelaşi martor a mai relatat că, după ce a aflat de la Z. despre ce acte este vorba, fără a le vedea efectiv, şi-a dat seama că este vorba despre un dosar ce fusese instrumentat la parchetul curţii şi doar un procuror ar fi putut avea acces la aceste acte, precizând că, în dosarul ce viza autoturismul cumpărat de fiul său, F. a infirmat soluţia iniţială de clasare şi suplimentar, la acel moment, a purtat o discuţie pe acest subiect, la iniţiativa lui F., care, cu o atitudine extrem de prietenoasă, i-a spus că dosarul trebuia soluţionat mai repede, favorabil şi să fie înştiinţat şi el.

S-a apreciat că declaraţia martorului CC. a contrazis susţinerile martorului denunţător L., plasându-l pe denunţător şi nu pe inculpatul F. în centrul evenimentelor care s-au succedat şi care au avut la bază toată înlănţuirea de acţiuni ce s-a finalizat cu obţinerea şi înmânarea înscrisurilor mai sus menţionate jurnalistului Z., căci aşa cum a declarat chiar martorul L., era şi el extrem de nemulţumit de "ordonanţa G.", cea prin care fusese cercetat alături şi de inculpaţii din prezentul dosar pentru infracţiuni cu privire la care s-a dispus clasarea, motiv pentru care l-a şi informat pe martorul PPPP., şeful său direct, că doreşte să ia măsuri legale.

S-a reţinut de prima instanţă că martorul PPPP., şeful direct al denunţătorului L., contrar susţinerilor acestuia (făcute în scopul evident de a se disculpa pe sine şi pentru a-şi crea o situaţie favorabilă), a arătat că, oficial, nu a fost informat de subaltern despre întâlnirile sale cu F., ulterior, din presă, a înţeles că s-au întâlnit, nu cunoaşte tema discuţiilor şi a precizat că L. nu l-a informat nici despre faptul că avea o problemă cu procurorul CC., însă se cunoştea faptul că procurorul CC. îl urmărea într-un fel, iar denunţătorul nu a avut acordul său în momentul în care a luat hotărârea de a formula denunţ. Totodată, martorul a relatat că L. nu i-a spus niciodată că procurorul F. i-ar fi dat nişte acte şi nici nu i-a spus că el, personal, ar deţine nişte înscrisuri cu scopul de a-l discredita pe procurorul CC., precizând că martorul denunţător nu avea competenţa să îi întocmească un dosar procurorului CC. şi, mai mult decât atât, L. era extrem de vorbăreţ, spunea multe, însă orice informaţie trebuia să se materializeze într-un raport.

S-a constatat că nici declaraţia inculpatului C. nu a relevat aspecte noi, întrucât deşi s-a reţinut că după discuţia purtată cu inculpatul F., urmare apariţiei ordonanţei "G.", inculpatul C. a fost întrebat de inculpatul F. ce are de gând să facă, audiat în instanţă expres pe acest aspect, inculpatul C. a declarat că nu a purtat niciun fel de discuţii pe seama ordonanţei "G." cu procurorul F., iar dacă au fost discuţii, nu le-a dat niciun fel de importanţă.

De asemenea, prima instanţă a constatat că nici declaraţia martorului denunţător QQQQ. nu a demonstrat că înscrisurile înmânate lui Z. s-au obţinut de către sau la dispoziţia inculpatului F., întrucât martorul a arătat că la acea dată avea calitatea de ofiţer în cadrul SRI şi că a participat la o întâlnire între RRRR. şi F. la un restaurant de la periferia oraşului Ploieşti, unde l-a cunoscut pentru prima dată pe procurorul F., că au fost discuţii cu caracter general, iar discuţiile ce s-au purtat pe seama celebrei ordonanţe "G." le-a perceput tangenţial, precizând că F. era supărat deoarece se considera nevinovat şi îi atribuia cumva o vină domnului procuror CC. pentru cele întâmplate. Acelaşi martor a mai arătat că nici lui personal şi nici în cadrul acelei întâlniri nu i s-au solicitat şi nici nu s-a pus în discuţie eventualitatea obţinerii unor informaţii cu caracter clasificat sau nu, despre procurorul CC., că deşi cu procurorul F. s-a mai întâlnit ulterior de două ori, total întâmplător, nu a mai discutat pe seama procurorului CC., precizând, totodată, că a vorbit şi cu L., pe tema ordonanţei "G.", care era la rându-i nemulţumit de procurorul CC. şi i-a spus că dacă ar reuşi să probeze anumite fapte cu caracter penal a unor persoane prietene cu CC., ar reuşi, implicit, să strângă probe şi împotriva lui CC.

Înalta Curte, secţia penală a considerat că depoziţiile acestor martori au dovedit clar şi fără echivoc că nu inculpatul F. este cel care a furnizat jurnalistului Z. informaţii despre procurorul CC., ce au făcut obiectul Dosarului nr. x/2015, întrucât faptul că a avut un rol în instrumentarea acestui dosar în anul 2011, cu mult înainte de a fi demarate cercetările în acest dosar, în sensul în care potrivit propriei declaraţii a semnat în acel dosar rezoluţia potrivit căreia a dispus admiterea plângerii, infirmarea soluţiei şi completarea, a demonstrat că inculpatul F., în virtutea funcţiei pe care o avea la acea dată, a îndeplinit o atribuţie de serviciu care îi revenea, potrivit fişei postului.

În aceeaşi ordine de idei, prima instanţă a reţinut că, deşi inculpatul F. a fost trimis în judecată pentru o presupusă infracţiune de folosire de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii sau mai exact că ar fi permis accesul denunţătorului L. la dosarul procurorului CC., prin Ordonanţa de clasare nr. 987/P/2015 din 4 decembrie 2017 emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a Corupţiei, s-a stabilit că L. şi C. sunt cei care au obţinut aceste informaţii din Dosarul nr. x/2011, arătându-se expres că:

"(...) În consecinţă, C. şi L., folosindu-se de funcţiile pe care le deţineau (şef al Serviciului Judeţean Anticorupţie Prahova. respectiv şef serviciu în cadrul B. C. civ.O. Ploieşti) au desfăşurat activităţi prin care au urmărit obţinerea unor materiale/informaţii cu caracter acuzator privitoare la procurorul CC., aceştia efectuând în interes personal investigaţii şi acţiuni de filaj asupra procurorului, deşi nu intra în competenţa Direcţiei Generale Anticorupţie sau D. C. civ.O.A. documentarea şi cercetarea unor fapte de corupţie săvârşite de către magistraţi. Prin consultarea declaraţiilor de avere şi interogarea bazei de date a A.N.A.F., bază ce conţine informaţii nedestinate publicităţii şi la care avea acces doar în virtutea funcţiei deţinute şi în vederea îndeplinirii atribuţiilor de serviciu, L. a obţinut date privitoare Ia veniturile familiei procurorului CC. din perioada 2003 - 2012."

S-a reţinut de prima instanţă că din conţinutul ordonanţei mai sus menţionate a rezultat faptul că inculpatul F. nu a avut niciun fel de implicare în obţinerea şi furnizarea de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii şi care îl vizau pe procurorul CC., nefiind dovedită susţinerea potrivit căreia este evident că prin transmiterea înscrisurilor la care s-a făcut referire anterior, jurnalistului Z., prin intermediul martorului L., inculpatul F. a urmărit obţinerea unui folos necuvenit pentru jurnalist prin publicarea informaţiilor conţinute în acele înscrisuri.

Înalta Curte, secţia penală, contrar susţinerilor parchetului, a constatat că nu este relevantă declaraţia denunţătorului L., dar are valoare probatorie declaraţia presupusului beneficiar al acestor informaţii, martorul Z., pentru că, aşa cum s-a reţinut în actul de sesizare "este evident că inculpatul F. a urmărit prin înmânarea acestor înscrisuri obţinerea unui beneficiu pentru jurnalistul Z., respectiv creşterea tirajului publicaţiei acestui jurnalist" şi a considerat că nu poate fi vorba despre un folos necuvenit pentru martorul Z., la acea dată ziarist la publicaţia prahoveană "AA.", în condiţiile în care acuzarea n-a demonstrat care este motivul "evident"/mobilul pentru care inculpatul F. ar fi dorit obţinerea unui avantaj în patrimoniul martorului Z. Astfel, prima instanţă a reţinut că martorul Z. a relatat că în vara anului 2014, s-a întâlnit cu domnul L., pe care îl cunoştea, întrucât mai colaborase cu acesta, respectiv îi furnizase materiale documentate de el şi după ce le-a publicat, s-au făcut dosare şi alte demersuri juridice, precizând că domnul L. era practic una dintre sursele sale, aşa cum are orice jurnalist. A mai arătat că, în acest context, s-a întâlnit cu L. care i-a spus că are să îi dea nişte înscrisuri, cu privire la eventuale abuzuri săvârşite de un procuror, mai exact de CC., sens în care i-a dat nişte extrase de la fisc, un contract de vânzare - cumpărare a unei maşini şi nişte înscrisuri cu privire la aspectele sesizate, unul fiind olograf în care cineva vorbea despre vânzarea aceea, precizând acelaşi martor că, personal, era la curent cu existenţa unui conflict deschis între L. şi procurorul CC., mai concret între F. şi CC., însă nu-l cunoştea pe domnul F., fiind de notorietate locală că, practic, aceştia încercau să se şicaneze reciproc.

A mai declarat că nu a publicat nimic cu privire la cele menţionate, că la data respectivă avea aproximativ un tiraj de trei, patru mii de exemplare, se pregătea să-şi încheie activitatea la publicaţia AA. şi să plece la Bucureşti, iar în eventualitatea unui demers jurnalistic cu acest subiect, nu ar fi avut niciun fel de beneficiu, serviciile prestate fiind în interesul public.

Prima instanţă, a constatat că în pofida declaraţiilor martorului denunţător L., martorul Z. a susţinut că el şi inculpatul F. nu s-au întâlnit niciodată şi nu l-a invitat pe acesta niciodată la el acasă şi, mai mult decât atât, pe durata audierii sale în faţa Înaltei Curţi, acesta nu a fost în măsură să identifice care dintre persoanele prezente în sală era inculpatul F.

Aşadar, faţă de conţinutul depoziţiilor martorilor audiaţi,prin raportare la infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului F., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a apreciat că nu s-a făcut dovada implicării infracţionale a inculpatului sub aspectul săvârşirii infracţiunii de folosire în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii, prevăzută de art. 12 lit. b) teza a II-a din Legea nr. 78/2000 (faptă din vara anului 2014) şi, în temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. a) C. proc. pen., l-a achitat inculpat, constatând că fapta nu există.

- Cu privire la acuzaţia ce vizează infracţiunea de cercetare abuzivă, prevăzută de art. 280 alin. (2) C. pen., săvârşită de inculpatul F., Înalta Curte, secţia penală a constatat că în sarcina inculpatului F. s-a reţinut că, în vara anului 2014, în calitate de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, a ticluit probe nereale, constând în plângerea formulată în numele numitului BB. împotriva procurorului CC. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, sub aspectul săvârşirii unor infracţiuni de fals în declaraţii, plângere nedatată, nesemnată şi pe care ulterior a înmânat-o comisarului şef L., ofiţer cu funcţie de conducere în cadrul B. C. civ.O. Ploieşti, pentru a fi valorificată.

Premergător analizării infracţiunii de cercetare abuzivă şi a contextului în care se poate angaja răspunderea penală, atunci când organele de cercetare penală sunt investite cu asemenea infracţiuni, prima instanţă a reţinut că inculpatul F. a fost cercetat şi trimis în judecată în baza art. 280 alin. (2) C. pen., respectiv în baza variantei calificate a acestui text de lege care constă în producerea, falsificarea ori ticluirea de probe nereale de către un organ de cercetare penală, un procuror sau un judecător şi a apreciat că se impune a se examina şi delimita noţiunile de "probă în procesul penal" şi cea de "sesizare a organelor de cercetare" şi dacă această din urmă sintagmă poate fi asimilată standardului de probă, astfel cum este reglementată de C. proc. pen.

Astfel, prima instanţă a reţinut că situaţiile în care pot fi demarate cercetările într-o cauză penală sunt reglementate în mod expres în art. 288 din C. proc. pen., intitulat Modurile de sesizare şi având următorul conţinut:

"(1) Organul de urmărire penală este sesizat prin plângere sau denunţ, prin actele încheiate de alte organe de constatare prevăzute de lege ori se sesizează din oficiu.

(2) Când, potrivit legii, punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, la sesizarea formulată de persoana prevăzută de lege ori cu autorizarea organului prevăzut de lege, acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare în lipsa acestora."

Pornind de la aceste dispoziţii legale, rezultă că actul de sesizare reprezintă numai o modalitate prin care organul de urmărire penală ia cunoştinţă despre săvârşirea unei infracţiuni, consecinţa, din punct de vedere juridic, care decurge din această manifestare de voinţă este aceea de a "obliga" organul de urmărire penală să declanşeze complexul de activităţi constând în a strânge probe şi a pronunţa în sensul dispunerii sau nu a începerii urmăririi penale. Prin mod de sesizare a organului de urmărire penală se înţelege mijlocul prin care acesta ia cunoştinţă, în condiţiile legii, despre săvârşirea unei infracţiuni, determinând obligaţia de a se pronunţa cu privire la începerea urmăririi penale. Astfel organele de cercetare penală iau cunoştinţă de încălcarea unor norme sociale transpuse la nivelul conţinutului constitutiv al infracţiunilor şi declanşează complexul de activităţi judiciare legate de strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată a persoanelor vinovate de săvârşirea faptelor cu caracter antisocial.

Or, în actul de sesizare a instanţei s-a reţinut în sarcina inculpatului F. că ar fi ticluit o plângere penală în numele unei persoane cu dizabilităţi psihice pe nume BB., ce suferă de schizofrenie paranoidă, astfel cum rezultă din actele medicale care se regăsesc la dosar, iar acesta nu a recunoscut că a formulat o astfel de plângere, menţionându-se totodată, că această presupusă plângere nici măcar nu a fost înregistrată, ci ar fi fost dusă de denunţătorul L., iar potrivit declaraţiilor martorului PPPP., şeful direct al lui L., nu s-au sesizat din oficiu, întrucât respectiva plângere "nu prezintă valoare operativă",

S-a apreciat de către prima instanţă că elementul de noutate al infracţiunii de cercetare abuzivă îl constituie introducerea unei forme asimilate care constă în producerea, falsificarea ori ticluirea de probe nereale de către un organ de cercetare penală, un procuror sau un judecător, iar noţiunea de "probă" are înţelesul explicat în art. 97 C. proc. pen., respectiv acela de orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei şi care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal.

Înalta Curte, secţia penală, dincolo de faptul că se face confuzie între modurile de sesizare şi noţiunea de probă reglementate distinct şi explicit în dispoziţiile C. proc. pen., a apreciat că şi celelalte probe administrate în sprijinul acestei acuzaţii nu au evidenţiat existenţa infracţiunii, reţinând că nu se poate da valoare declaraţiei unei persoane cu dizabilităţi psihice, neavând nicio semnificaţie juridică susţinerea acuzării potrivit căreia această persoană fiind întrebată, a arătat că nu-şi aminteşte să fi semnat vreo plângere.

Prima instanţă a reţinut că depoziţiile martorelor OO., NN. - şef Serviciu, MM., LL. - şef Serviciu, toate angajate la Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti au condus la aceeaşi concluzie în sensul că nu pot fi furnizate informaţii cu privire la situaţia fiscală a unei persoane în baza unei simple solicitări, ci doar în baza actului de identitate şi a cererii persoanei interesate şi nu s-a demonstrat nicio implicare a inculpatului F. în obţinerea acestor informaţii, rămânând la nivel de simple supoziţii fără suport real susţinerile acuzării, conform cărora inculpatul F. ar fi ticluit această plângere la care erau ataşate declaraţii de avere şi interese ale magistratului menţionat, mai multe înscrisuri conţinând informaţii fiscale despre CC. şi soţia acestuia, OOOO., doar el având acces la ele.

De asemenea, prima instanţă a constatat că prin aceeaşi Ordonanţă nr. 987/P/2015 din 4 decembrie 2017, emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de Combatere a Corupţiei, s-a stabilit că cel care a scris această plângere este de fapt L., împrejurare ce a rezultat din expozitivul ordonanţei de clasare mai sus menţionată şi care-l viza, în fapt, pe inculpatul C., fiind înserat în mod expres acest aspect în fragmentul preluat ca citat şi redat de către Înalta Curte pentru lămurirea pe deplin a situaţiei de fapt:

"După obţinerea acestor date, L. a întocmit o plângere nedatată şi nesemnată, folosind numele lui BB., din conţinutul căreia pretinsul petent sesiza faptul că la întocmirea declaraţiei de avere aferentă, procurorul CC. a săvârşit infracţiunea de fals în declaraţii, iar în cuprinsul plângerii au fost înserate date referitoare la veniturile obţinute şi nedeclarate de către procurorul CC. şi soţia sa, OOOO.. Cu privire la această plângere, cu ocazia cercetărilor efectuate în cauza penală nr. 150/P/2014 (instrumentată de către Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Ploieşti) s-a stabilit că numitul BB. nu a întocmit plângerea respectivă. De menţionat faptul că numitul BB. este o persoană cu handicap, fiind diagnosticat şi luat în evidenţele medicale cu schizofrenie paranoidă. Ulterior, datele obţinute de către L. au fost puse de către acesta la dispoziţia lui C.."

S-a mai relevat de către prima instanţă că această ordonanţă, dincolo de faptul că exclude orice implicare a inculpatului F., a evidenţiat şi faptul că deşi la data săvârşirii presupuselor fapte de către acest inculpat au existat serioase îndoieli în ceea ce priveşte implicarea sa infracţională, cu toate acestea s-a dispus trimiterea acestuia în judecată, iar în paralel, pentru aceeaşi acuzaţie, a fost cercetat şi inculpatul C. faţă de care, aşa cum s-a arătat, s-a dispus o soluţie de clasare.

- În ceea ce priveşte solicitarea de schimbare a încadrării juridice formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A. - Serviciul Teritorial Ploieşti în ceea ce-l priveşte pe inculpatul F. din infracţiunile de folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii, prevăzută de art. 12 lit. b) teza a II-a din Legea nr. 78/2000 şi cercetare abuzivă, prevăzută de art. 280 alin. (2) C. pen. în infracţiunea de răzbunare pentru ajutorul dat justiţiei faptă prevăzută de art. 274 C. pen. raportat la art. 304 alin. (1) C. pen. (fapte din vara anului 2014) în principal, iar în subsidiar din infracţiunile de folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii, prevăzută de art. 12 lit. b) teza a II-a din Legea nr. 78/2000 şi cercetare abuzivă, prevăzută de art. 280 alin. (2) C. pen. în infracţiunea de divulgarea informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice prevăzută de art. 304 alin. (1) C. pen. (fapte din vara anului 2014), Înalta Curte, secţia penală a apreciat că infracţiunea prevăzută de art. 274 C. pen. intitulată răzbunarea pentru ajutorul dat justiţiei este reglementată în capitolul "Infracţiuni contra persoanei" şi impune, ca situaţie premisă, constatarea şi existenţa unei infracţiuni împotriva unei persoane săvârşită în scopul precizat în textul legal, ori presupusele infracţiuni reţinute în actul de acuzare nu se încadrează în această categorie de infracţiuni, întrucât nu pot fi asimilate infracţiunilor contra persoanei infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată inculpatul F., astfel că solicitarea de schimbare a încadrării juridice a fost respinsă ca nefondată.

Prima instanţă a apreciat că nu poate fi primită nici solicitarea potrivit căreia s-ar impune reţinerea dispoziţiilor art. 304 C. pen., fără a se preciza, în mod expres, pentru care din cele două fapte se impune schimbarea încadrării juridice, reţinând că infracţiunea de divulgarea informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice prevăzută de art. 304 C. pen. este, de asemenea, o infracţiune de serviciu şi nu o infracţiune contra persoanei.

În raport de toate considerentele de fapt şi drept expuse, Înalta Curte, secţia penală a apreciat că şi pentru această acuzaţie nu a fost demonstrată vreo implicare a inculpatului F., motiv pentru care, în temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. a) C. proc. pen. l-a achitat pentru infracţiunea de cercetare abuzivă, prevăzută de art. 280 alin. (2) C. pen., (faptă din vara anului 2014), constatând că fapta nu există.

III. CERCETAREA JUDECĂTOREASCĂ ÎN APEL

Împotriva sentinţei penale sus menţionate, în termen legal a formulat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, dosarul fiind înregistrat sub nr. x/2018, la data de 01 octombrie 2018, pe rolul Completului de 5 Judecători, cu prim termen de judecată stabilit aleatoriu la 05 noiembrie 2018.

La termenul de judecată fixat, cauza s-a amânat la data de 3 decembrie 2018, la solicitarea intimaţilor inculpaţi B., A. şi C. în vederea pregătirii apărării, când, cu majoritate, s-a acordat termen administrativ la data de 14 ianuarie 2019, ca urmare a pronunţării Sentinţei civile nr. 4827 din 23 noiembrie 2018 în Dosarul nr. x/2018 de secţia contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti, prin care, în temeiul art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, modificată şi republicată, s-a dispus suspendarea executării Hotărârii Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 137 din 8 noiembrie 2018, prin care s-a aprobat tragerea la sorţi a membrilor Completului de 5 Judecători pentru toate cauzele penale din şedinţa din 03.12.2018 .

Prin rezoluţia din data de 12 decembrie 2018 a vicepreşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, domnul judecător SSSS., în baza punctului 3 lit. a) din Hotărârea nr. 156 din 6 decembrie 2018 a Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a dispus scoaterea cauzei de pe rol în vederea repartizării aleatorii către Completurile de 5 Judecători nou înfiinţate, în temeiul art. 4 alin. (1) din Hotărârea nr. 1367 din 5 decembrie 2018, adoptată de secţia pentru Judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii cu referire la efectele deciziei nr. 685 din 7 noiembrie 2018 a Curţii Constituţionale a României .

Urmare măsurilor administrative dispuse, Dosarul nr. x/2018 a fost rerepartizat Completului de 5 Judecători Penal 2-2018 şi a primit nou termen de judecată la data de 19 decembrie 2018, când, la solicitarea apărătorului ales al intimatului inculpat F., avocat TTTT., s-a amânat judecarea cauzei la data de 21 ianuarie 2019.

La termenul din data de 21 ianuarie 2019, instanţa de control judiciar, din oficiu, a amânat cauza având în vedere că la data de 31 ianuarie 2019 au fost convocate Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru a decide dacă se modifică jurisprudenţa Completurilor de 5 Judecători cu privire la interpretarea şi aplicarea principiului continuităţii completului de judecată, subsumat regulii anualităţii ce guvernează activitatea acestor formaţiuni de judecată.

La termenul din data de 18 februarie 2019, instanţa a dispus amânarea judecării cauzei având în vedere că la data de 26 februarie 2019, pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală se află Dosarul nr. x/2018 şi Dosarul nr. x/2019, cauze conexate în care urma a se da o rezolvare vizând aplicarea art. 88⁸ din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată.

La termenul din data de 18 martie 2019, instanţa a amânat judecarea cauzei, în vederea depunerii la dosar, în scris, a cererii de probatorii pe care Ministerul Public îşi fundamentează motivele de apel, precum şi a celei de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de procuror, pentru a fi puse în discuţia părţilor, cu respectarea garanţiilor care conferă caracter echitabil procedurii judiciare, respectiv în condiţii de publicitate, oralitate, contradictorialitate şi egalitate de arme, precum şi pentru lămurirea chestiunii ce vizează retragerea căii de atac, în raport cu recentele modificări ale Legii nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

La termenul din data de 10 iunie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători Penal 2-2018 s-a pronunţat asupra cererilor în probaţiune formulate şi, în vederea începerii cercetării judecătoreşti, a stabilit următorul termen de judecată la 23 septembrie 2019.

Astfel, instanţa a admis cererea de probe formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Judiciară - Serviciul judiciar penal şi luând act că reprezentantul Ministerului Public a renunţat la audierea martorului FFF., a încuviinţat reaudierea martorilor: V., TT., VV., W., III. (martor cu identitate protejată), WW., XX., YY., ZZ., AAA., UUUU., BBB., P. (audiat în cursul urmăririi penale ca martor cu identitate protejată sub numele P. şi LLL.), R. (audiat în cursul urmăririi penale ca martor cu identitate protejată R.), KK., DDD., CC., CCC., DD., OO., NN., L., EE., MMMM., J., JJ., GG., K., HH., VVVV., Z., QQQQ., GGG., PPPP. şi RRRR.. Totodată, instanţa a prorogat pronunţarea asupra celorlalte cereri în probaţiune după administrarea probei testimoniale încuviinţate Ministerului Public - Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Judiciară - Serviciul judiciar penal.

La acelaşi termen, instanţa a luat act că Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Judiciară, Serviciul Judiciar penal a renunţat la susţinerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88⁸ alin. (1) lit. d) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară modificată prin art. 14 pct. 4 şi 6 din O.U.G. nr. 7/2019, ce a făcut obiectul dosarului asociat nr. x/2018 (generat doar electronic).

Ulterior termenului din data de 10 iunie 2019, când instanţa, în condiţii de oralitate, contradictorialitate şi nemijlocire, s-a pronunţat asupra cererilor în probaţiune formulate fixând următorul termen de judecată la 23 septembrie 2019, pentru începerea cercetării judecătoreşti, procurorul şef al secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la data de 13 iunie 2019, a transmis la dosar o declaraţie de retragere a apelului formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie .

Urmare faptului că, la data de 18 iunie 2019 s-a înregistrat la dosar o cerere de preschimbare de termen, formulată şi transmisă de către apărătorul ales al intimatului inculpat A., prin e-mail, la data de 14 iunie 2019 şi prin poştă, la data de 18 iunie 2019, instanţa de control judiciar a dispus, prin rezoluţie administrativă, preschimbarea termenului anterior stabilit la 23 septembrie 2019, orele 09:00 la data de 25 iunie 2019, orele 13:00 şi efectuarea demersurilor necesare îndeplinirii procedurii de citare cu toate părţile din dosar.

La termenul din data de 25 iunie 2019, prealabil acordării cuvântului asupra cererii de retragere a apelului, depusă de procurorul şef al secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie în dosarul mai sus menţionat, instanţa a luat act că reprezentantul Ministerului Public a transmis la dosar, prin registratură, cu puţin timp înainte de începerea şedinţei de judecată, o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88¹ alin. (6) şi art. 88⁸ alin. (1) lit. d) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară modificate prin art. 14 pct. 4 şi 6 din O.U.G. nr. 7/2019 şi a dispus generarea electronică a dosarului asociat având ca obiect cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată.

Concluziile reprezentantului Ministerului Public şi ale apărătorilor aleşi ai intimaţilor inculpaţi B., D., C., F. şi A., exclusiv cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate formulată nu se vor mai relua în prezenta, întrucât se regăsesc în partea introductivă a încheierii de şedinţă de la termenul din data de 25 iunie 2019, întocmită separat şi pronunţată în Dosarul asociat nr. x/2018, în sensul admiterii cererii şi dispunerii sesizării Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată.

La termenul preschimbat din data de 25 iunie 2019, cu prilejul dezbaterilor asupra tuturor chestiunilor puse în discuţie, concluziile reprezentantului Ministerului Public, ale apărătorilor aleşi ai intimaţilor inculpaţi B., D., C., F. şi A., precum şi ultimul cuvânt al intimaţilor inculpaţi prezenţi au fost consemnate şi redate, în detaliu, în cuprinsul încheierii de dezbateri de la acel termen, motiv pentru care nu vor mai fi reluate.

În esenţă, reprezentantul Ministerului Public a solicitat amânarea cauzei pentru ca partea civilă să fie citată cu menţiunea dacă îşi însuşeşte sau nu apelul declarat în cauză, retras de secţia pentru investigare a infracţiunilor de justiţie, întrucât pentru infracţiunea de şantaj reţinută în sarcina inculpatului D. există parte civilă, cu privire la care a apreciat că sunt incidente prevederile art. 415 alin. (4) C. proc. pen., care prevăd faptul că apelul retras de procuror poate fi însuşit de partea în favoarea căreia a fost formulat. A mai precizat că se impune disjungerea cauzei numai în ceea ce priveşte infracţiunea de şantaj reţinută în sarcina inculpatului D., această solicitare nevizându-i pe ceilalţi inculpaţi pentru toate faptele reţinute în sarcina acestora şi nici celelalte fapte reţinute în sarcina inculpatului D.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători - Penal 2-2018, prioritar pronunţării asupra cererii de retragere a apelului formulat de parchet apreciază necesare câteva precizări teoretice cu privire la solicitarea prealabilă de formulată de Ministerul Public, constatând că respectiva cerere de disjungere a cauzei nu îndeplineşte condiţia esenţială impusă de C. proc. pen., aceea a realizării mai bunei înfăptuiri a justiţiei şi a desfăşurării procedurilor judiciare într-un termen rezonabil.

Acţiunea penală constituie instrumentul juridic prin intermediul căruia se deduce în faţa organelor judiciare raportul conflictual de drept penal în vederea dinamizării procesului penal şi a realizării scopului său, fiind de fapt, mijlocul prin care se realizează în justiţie tragerea la răspundere penală şi pedepsirea inculpatului. Promovarea acţiunii penale are drept scop sesizarea instanţei care odată învestită este obligată să judece, însă numai în măsura în care se exercită împotriva inculpatului o acţiune penală. Dată fiind autonomia acţiunii penale, precum şi funcţionalitatea sa deosebită în cadrul procesului penal, se poate spune că ea reprezintă o instituţie procesuală de o importanţă cu totul deosebită; ea constituie mijlocul legal prin intermediul căruia se realizează scopul procesului penal.

Acţiunea penală este indivizibilă, ea extinzându-se asupra tuturor celor care au participat la săvârşirea infracţiunii. Caracterul indivizibil al acţiunii decurgând din unitatea infracţiunii, nu are nicio relevanţă în determinarea acestuia faptul că la săvârşirea infracţiunii au participat mai multe persoane. Ca o consecinţă a faptului că infracţiunea, ca fapt juridic indivizibil, determină şi indivizibilitatea acţiunii penale în cazul participaţiei penale, în speţă nu vor fi tot atâtea acţiuni penale câţi infractori sunt, ci numai o singura acţiune îndreptată împotriva tuturor participanţilor.

Procedura disjungerii este reglementată potrivit art. 46 C. proc. pen., al cărui conţinut este următorul:

"(1) Pentru motive temeinice privind mai buna desfăşurare a judecăţii, instanţa poate dispune disjungerea acesteia cu privire la unii dintre inculpaţi sau la unele dintre infracţiuni.

(2) Disjungerea cauzei se dispune de instanţă, prin încheiere, din oficiu sau la cererea procurorului ori a părţilor."

Totodată, potrivit art. 551 C. proc. pen., care statuează asupra situaţiilor/datelor la care hotărârea primei instanţe rămâne definitivă:

"1. la data pronunţării, când hotărârea nu este supusă contestaţiei sau apelului;

2. la data expirării termenului de apel sau de introducere a contestaţiei:

a) când nu s-a declarat apel sau contestaţie în termen;

b) când apelul sau, după caz, contestaţia declarată a fost retrasă înăuntrul termenului;

3. la data retragerii apelului sau, după caz, a contestaţiei, dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de apel sau de introducere a contestaţiei;

4. la data pronunţării hotărârii prin care s-a respins apelul sau, după caz, contestaţia."

Raportând aceste consideraţii teoretice la speţa dedusă judecăţii se constată că ceea ce a solicitat reprezentantul Ministerului Public, concomitent cu amânarea judecării cauzei şi admiterea cererii de disjungere, a fost emiterea, în subsidiar, a unei adrese către partea civilă SCE. SRL Bucureşti pentru a-şi preciza punctul de vedere cu privire la o eventuală însuşire a apelului retras de către Ministerul Public, fiind constituită parte civilă în cauză cu referire la fapta de şantaj prevăzută de art. 13¹ din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 207 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. reţinută în sarcina inculpatului D. (faptă presupus a fi fost comisă în luna martie 2011).

Verificând actele şi lucrările dosarului prin prisma acestor solicitări se constată următoarele:

Conform actului de sesizare a instanţei (fila x rechizitoriu), numitul V., fiind audiat în calitate de persoană vătămată la data de 12 mai 2016, a precizat că se constituie parte civilă în prezenta cauză cu sumele de bani care au fost achitate SC U. SA, în baza Contractului de prestări servicii nr. x/2011, respectiv sumele de 510.202 RON şi 100.000 RON, iar prin Adresa nr. x din 13 mai 2016 WWWW., în calitate de administrator judiciar al SC E. SRL Bucureşti, a precizat că debitoarea SC E. SRL se constituie parte civilă împotriva inculpatului D. pentru prejudiciul suferit, cu o sumă de bani pe care urmează să o precizeze până la terminarea cercetării judecătoreşti.

Ulterior, în faţa primei instanţe, la termenul de judecată de la data de 17 aprilie 2017, numitul V., interpelat fiind, a precizat că nu se constituie parte civilă în cauză, aşa cum a arătat încă din cursul procedurii de cameră preliminară, menţionând că doar SC E. SRL s-a constituit parte civilă în prezenta cauză şi, în acest context, a solicitat să fie audiat în faţa Înaltei Curţi ca persoană vătămată, presupusă victimă a infracţiunii de şantaj şi nu în calitate de martor, astfel cum rezultă atât din cuprinsul respectivei încheieri de şedinţă (la fila x verso), cât şi din declaraţia sa de la aceeaşi dată.

Pe parcursul derulării cercetării judecătoreşti, atât în faţa primei instanţe, cât şi în faza de apel, deşi a fost legal citată, inclusiv prin administratorul judiciar, partea civilă SC E. SRL Bucureşti nu s-a mai prezentat, apărarea sa rezumându-se doar la împrejurarea că, în etapa camerei preliminare, a depus la Dosarul nr. x/2016, prin intermediul Consorţiului de administratori judiciari WWWW. SPRL şi XXXX. SPRL, o cerere de constituire parte civilă cu suma de 610.202,95 RON, pentru termenul din 5 octombrie 2016, ocazie cu care a precizat că solicită şi administrarea probei cu înscrisuri(Dosar nr. x/2016.

În apel intimata parte civilă SC E. SRL Bucureşti nu a efectuat nici un demers judiciar, nici în nume propriu şi nici prin reprezentant administrator judiciar, iar la termenul preschimbat de judecată instanţa de control judiciar a constatat că au fost legal citaţi, prin notă telefonică, atât intimaţii inculpaţii, cât şi intimatele parte civilă şi parte vătămată, inculpaţii fiind prezenţi cu o singură excepţie (inculpatul D.), lipsind şi intimatele partea vătămată şi parte civilă.

În urma verificărilor efectuate din oficiu de instanţa de control judiciar a reieşit faptul că intimata parte civilă SC E. SRL Bucureşti figurează în continuare în evidenţele Oficiului Naţional al Registrului Comerţului, nefiind radiată, având menţionate aceeaşi adresă la sediul social şi acelaşi administrator judiciar, prin urmare, conform notei telefonice întocmite la doar (dosar apel) rezultă că reprezentanţii acestei părţi civile (economistul YYYY. şi asistentul manager ZZZZ.) au luat cunoştinţă de termenul preschimbat şi, mai mult decât atât, s-au angajat să transmită direcţiei juridice a firmei, termenul preschimbat.

Prin urmare, nu există nicio justificare legală pentru a aprecia că, pe de o parte, intimata parte civilă SC E. SRL Bucureşti nu a avut cunoştinţă despre termenul din 25 iunie 2019, iar pe de altă parte, că trebuie refăcută procedura de citare cu această parte civilă, cu menţiunea de a preciza dacă îşi însuşeşte sau nu cererea de retragere a apelului formulat de parchet, aşa cum nefondat a solicitat reprezentantul Ministerului Public, întrucât dacă s-ar aprecia altfel, ar însemna că acestei părţi civile i s-ar crea o situaţie privilegiată în raport cu celelalte părţi din dosar, ce nu ar putea fi explicată, prin corelare cu exigenţele termenului rezonabil al procesului impuse de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului, întrucât aceasta a avut la îndemână toate instrumentele îngăduite de legea procesual penală pentru a-şi face toate apărările şi a-şi susţine pretenţiile materiale pe tot parcursul procesului penal, cu respectarea garanţiilor procesuale, termenelor şi dispoziţiilor legale incidente, fără nicio îngrădire sau părtinire.

Astfel, infracţiunea de şantaj îşi are sediul materiei în C. pen., Partea Specială, Titlul I "Infracţiuni contra persoanei", la Capitolul VI, "Infracţiuni contra libertăţii persoanei", la art. 207, potrivit căruia: "(1) Constrângerea unei persoane să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, în scopul de a dobândi în mod injust un folos nepatrimonial, pentru sine ori pentru altul, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.

(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează ameninţarea cu darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromiţătoare pentru persoana ameninţată ori pentru un membru de familie al acesteia, în scopul prevăzut în alin. (1).

(3) Dacă faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) au fost comise în scopul de a dobândi în mod injust un folos patrimonial, pentru sine sau pentru altul, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani."

Mai mult decât atât, infracţiunea de şantaj presupus a fi fost săvârşită în luna martie a anului 2011 de inculpatul D. şi în raport cu care partea civilă SC E. SRL Bucureşti a formulat respectiva cerere de constituire de parte civilă, se constată că este o infracţiune de pericol şi impune, ca situaţie premisă, o ameninţare/o constrângere cu un fapt iminent, compromiţător sau neplăcut, real sau imaginar, prin care să i se inducă subiectului pasiv al acestei infracţiuni, care nu poate fi decât o persoană fizică şi nu o persoană juridică, o stare de temere, de tensiune psihică sub imperiul căreia să fie determinat să abordeze o anumită conduită, în scopul dobândirii în mod injust a unui folos patrimonial, pentru sine sau pentru altul.

Prin urmare este evident că subiect pasiv al acestei infracţiuni nu ar putea fi decât o persoană fizică şi nu persoana juridică SC E. SRL Bucureşti, motiv pentru care instanţa de control judiciar constată că nu se impune nici disjungerea cauzei în scopul susţinut de reprezentantul Ministerului Public, acţiunea penală fiind, aşa cum mai sus s-a arătat, indivizibilă, operaţiune procesuală care, pe de o parte, n-ar avea nicio finalitate/justificare în economia dosarului penal aflat în faza apelului într-un moment în care instanţa de control judiciar a fost învestită cu o cerere de retragere a apelului formulat de parchet, iar pe de altă parte, nu ar face altceva decât să amâne aplicarea dispoziţiilor imperative ale art. 551 C. proc. pen. referitoare la stabilirea caracterului definitiv a hotărârii judecătoreşti pronunţate în apel, ca urmare a retragerii apelului de către titularul său în condiţiile legale.

Mai mult decât atât, se constată că apelul nu a fost declarat exclusiv în favoarea persoanei vătămate prin comiterea infracţiunii de şantaj şi cu privire la care se solicită disjungerea, ci s-a exercitat de Ministerul Public cu privire la toate faptele şi toate persoanele care au fost trimise în judecată, nefiind incidentă ipoteza unui apel susceptibil de însuşire, în sensul art. 415 alin. (4) C. proc. pen., iar dacă instanţa de apel ar considera altfel, amânarea judecării cauzei dintr-un motiv generat artificial cu efect dilatoriu, pentru a fi citată partea civilă cu menţiunea de a preciza dacă îşi însuşeşte apelul retras în bloc de Ministerul Public, nu poate fi în mod rezonabil explicată şi justificată prin corelare cu exigenţele termenului rezonabil al procesului impuse de art. 6 par. 1 din Convenţie, în condiţiile în care atât retragerea, cât şi însuşirea apelurilor reprezintă manifestări de voinţă unilaterale şi liber consimţite, care nu trebuie justificate, câtă vreme se realizează în forma procedurală cerută de lege.

Pentru considerentele expuse anterior, instanţa de control judiciar, cu majoritate, va respinge cererea formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de disjungere a cauzei în ceea ce îl priveşte pe inculpatul D. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de şantaj prevăzută de art. 13¹ din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 207 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. (faptă din martie 2011).

Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători Penal 2-2018 va avea în vedere, pe de o parte, cererea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, în sensul retragerii apelului formulat, aceasta reprezentând manifestarea sa unilaterală de voinţă, iar pe de altă parte, împrejurarea că promovarea în instanţă a oricărei cereri este guvernată de principiul disponibilităţii, partea care a formulat respectiva cerere putând să o retragă până la închiderea dezbaterilor.

Pe cale de consecinţă, având în vedere şi dispoziţiile art. 406 C. proc. civ., aplicabile şi în procesul penal, potrivit dispoziţiilor art. 2 din acelaşi cod, cu majoritate, se va lua act de manifestarea de voinţă a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, în sensul retragerii apelului formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva Sentinţei penale nr. 357 din data de 14 iunie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în Dosarul nr. x/2016, privind pe intimaţii inculpaţi A., B., D., F. şi C.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelului formulat de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie vor rămâne în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariile cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru intimaţii inculpaţi A., B., D., F. şi C., până la prezentarea apărătorilor aleşi, în sumă de câte 313 RON, vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

I. Respinge cererea formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de disjungere a cauzei în ceea ce îl priveşte pe inculpatul D. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de şantaj prevăzută de art. 13¹ din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 207 alin. (1), (2) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. (faptă din martie 2011).

II. Ia act de declaraţia Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie de retragere a apelului formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva Sentinţei penale nr. 357 din data de 14 iunie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în Dosarul nr. x/2016, privind pe intimaţii inculpaţi A., B., D., F. şi C.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 iunie 2019.

Cu opinia separată a doamnei judecător AAAAA. în sensul admiterii cererii formulate Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de disjungere a cauzei în ceea ce priveşte soluţionarea apelului vizându-l pe inculpatul D. şi luării act de declaraţia Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie de retragere a apelului formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva Sentinţei penale nr. 357 din data de 14 iunie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în Dosarul nr. x/2016, privind pe intimaţii inculpaţi A., B., F. şi C.

MOTIVAREA OPINIEI SEPARATE

Contrar opiniei majoritare, apreciez că, pentru respectarea drepturilor şi garanţiilor procesuale ale părţilor (în speţă ale persoanei vătămate/părţii civile), a principiilor care guvernează procesul penal, aşa cum sunt reglementate la nivelul legislaţiei europene şi naţionale, se impune admiterea cererii formulate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de disjungere a cauzei în ceea ce-l priveşte pe inculpatul D., pentru următoarele considerente:

În urma săvârşirii infracţiunii ia naştere un raport juridic de drept penal al căror principali subiecţi sunt societatea, reprezentată prin stat, ca titular al ordinii de drept, şi autorul infracţiunii, ca subiect activ al acesteia. Din săvârşirea faptei penale se poate naşte însă un raport juridic penal adiacent între persoana vătămată, ca subiect pasiv special al infracţiunii, şi infractor. Subiecţii activi ai raportului penal (persoanele fizice sau juridice care au săvârşit ori au participat la săvârşirea unei infracţiuni) devin subiecţi pasivi ai raportului de drept procesual penal, în vreme ce subiectul pasiv general al raportului juridic penal (statul) devine subiect activ al raportului de drept procesual penal. Alăturat acestuia, în procesul penal poate participa şi persoana vătămată, în virtutea dreptului de a fi protejată împotriva unor noi infracţiuni săvârşite de acelaşi făptuitor, a dreptului de a contribui la înfăptuirea actului de justiţie prin tragerea la răspundere a celui vinovat şi a datoriei civice de a preveni comiterea de noi infracţiuni.

Astfel, titularii dreptului la un proces echitabil sunt nu numai persoanele acuzate de săvârşirea unei infracţiuni, dar şi victimele infracţiunilor, ca o garanţie procedurală a respectării drepturilor şi libertăţilor persoanei în faţa instanţelor de judecată şi premisă a asigurării principiului preeminenţei dreptului într-o societate democratică.

Importanţa garantării şi respectării drepturilor victimei în cadrul procedurilor penale este reflectată la nivelul legislaţiei europene prin recunoaşterea, în mod distinct, a dreptului la un proces echitabil. Drepturile victimei unei infracţiuni au fost integrate în cerinţa proporţionalităţii în ceea ce priveşte garanţiile recunoscute acuzatului conform art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fiind impuse obligaţii pozitive în sarcina Părţilor Contractante pentru a asigura victimei drepturile prevăzute de art. 2 (dreptul la viaţă), art. 3 (dreptul de a nu fi supus torturii, pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante) art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În spaţiul unional, începând cu adoptarea, în anul 2011, a Rezoluţiei Consiliului Uniunii Europene privind o foaie de parcurs pentru consolidarea drepturilor şi a protecţiei victimelor, în special în cadrul procedurilor penale, s-au depus eforturi pentru a asigura standarde minimale în materia drepturilor victimelor în toate statele membre, fiind adoptat un pachet de instrumente juridice şi anume Directiva 2011/99/UE privind ordinul european de protecţie, Directiva 2012/29/UE de stabilire a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea şi protecţia victimelor criminalităţii şi de înlocuire a Deciziei-cadru 2001/220/JAI a Consiliului, precum şi Regulamentul privind recunoaşterea reciprocă a măsurilor de protecţie în materie civilă, aplicabil, începând cu 2015.

Transpunerea directivelor europene privind garantarea drepturilor victimei în cursul procesului penal se reflectă la nivelul legislaţiei naţionale, în dispoziţiile C. proc. pen., unde sunt prevăzute o serie de drepturi pentru persoana vătămată de natură să-i garanteze un proces echitabil.

În concepţia C. proc. pen. român definiţia legală a persoanei vătămate se regăseşte în art. 79, aceasta fiind persoana care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală prin fapta penală. În cadrul procesului penal, persoana vătămată este subiect procesual principal, alături de suspect, iar subiecţii procesuali principali au aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi părţile, cu excepţia celor pe care legea le acordă numai acestora, potrivit art. 33 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. Drepturile procesuale ale persoanei vătămate sunt cuprinse în art. 81 C. proc. pen., prin conţinutul lor fiind de natura să faciliteze exercitarea dreptului la apărare, precum şi egalitatea părţilor. Astfel, sunt prevăzute următoarele drepturi: (a) dreptul de a fi informată cu privire la drepturile sale; b) dreptul de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii; c) dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale a cauzei; d) dreptul de a fi informată, într-un termen rezonabil, cu privire la stadiul urmăririi penale, la cererea sa expresă, cu condiţia de a indica o adresă pe teritoriul României, o adresă de poştă electronică sau mesagerie electronică, la care aceste informaţii să îi fie comunicate; e) dreptul de a consulta dosarul, în condiţiile legii; f) dreptul de a fi ascultată; g) dreptul de a adresa întrebări inculpatului, martorilor şi experţilor; g1) dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înţelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română; h) dreptul de a fi asistată de avocat sau reprezentată; i) dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege; j) alte drepturi prevăzute de lege.

Persoana vătămată care exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal este parte în procesul penal şi se numeşte parte civilă (art. 84 C. proc. pen.), având drepturile prevăzute de art. 81 C. proc. pen.

În cauză, ca urmare a cercetării şi, ulterior, trimiterii în judecată a inculpatului D. şi pentru infracţiunea de şantaj, prevăzută de art. 13¹ din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 207 alin. (1), (2) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., încă din faza de urmărire penală figurează ca persoane vătămate ale infracţiunii de şantaj, presupus a fi săvârşită de inculpatul D., persoana fizică V. şi persoana juridică SC E. SRL.

Persoana vătămată V., în faza de urmărire penală, la data de 12 mai 2016, s-a constituit parte civilă cu sumele de 510.202 RON şi 100.000 RON, iar SC E. SRL a înaintat o adresă înregistrată sub nr. x/2015, la 16 mai 2016, în care a arătat că:

"înţeleg să mă constitui parte civilă în procesul penal împotriva inculpatului D. pentru prejudiciul suferit a cărei valoare urmează să o precizăm până la terminarea cercetării judecătoreşti" .

În cursul cercetării judecătoreşti, la termenul din data de 5 octombrie 2016, SC E. SRL a depus o adresă către instanţa de judecată prin care învedera că se constituie parte civilă cu suma de 610.202,96 RON .

De asemenea, V., la data de 7 aprilie 2017, a fost audiat de instanţa de judecată menţionând, în cuprinsul declaraţiei, printre altele:

"înţeleg să dau declaraţie în calitate de persoană vătămată", iar în practicaua încheierii de şedinţă de la acea dată s-a consemnat:

"La interpelarea Înaltei Curţi, V. a precizat că nu se constituie parte civilă în cauză, aşa cum a arătat încă din cursul procedurii de Cameră preliminară, ci SC E. SRL s-a constituit parte civilă în prezenta cauză" .

Prin Sentinţa penală nr. 357 din 14 iunie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a dispus, printre altele, achitarea inculpatului D. pentru infracţiunea de şantaj, prevăzută de art. 13¹ din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 207 alin. (1), (2) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., întrucât fapta nu e prevăzută de legea penală, lăsând nesoluţionată latura civilă a cauzei în ceea ce priveşte partea civilă SC E. SRL

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, criticând, printre altele, soluţia instanţei de fond pentru greşita achitare a inculpatului D. pentru infracţiunea de şantaj, prevăzută de art. 13¹ din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 207 alin. (1), (2) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen.

La data de 13 iunie 2019, la Dosarul de apel nr. x/2018, aflat pe rolul Completului de 5 judecători, prin adresa nr. x/2019, înregistrată la Registratura generală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. 17149, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie a depus o cerere prin care a solicitat, în baza art. 415 alin. (3) C. proc. pen. şi art. 88⁸ alin. (1) lit. d) din Legea nr. 304/2004 modificată şi completată, să se ia act de retragerea apelului declarat de către Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia judiciar penală prin Adresa nr. x din 1 noiembrie 2018 împotriva Sentinţei penale nr. 357 din 14 iunie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală .

Urmare a acestei adrese, la data de 14 iunie 2019, inculpatul A. a depus la dosarul cauzei o cerere argumentată prin care a solicitat preschimbarea termenului de judecată, anterior stabilit pentru data de 23 septembrie 2019, cu un alt termen "cât mai scurt posibil". Cererea inculpatului a fost admisă, stabilindu-se, prin rezoluţie administrativă, termen de judecată pentru data de 25 iunie 2019, "cu citarea părţilor, inclusiv prin notă telefonică a apărătorilor aleşi/oficiu şi încunoştinţarea Ministerului Public" .

În acest sens, ca urmare a procedurilor efectuate, s-a întocmit nota telefonică în care s-a menţionat că s-a luat legătura cu apărătorii aleşi ai inculpaţilor, cât şi cu economistul părţii civile SC E. SRL. Totodată, a fost citată partea civilă SC E. SRL, semnând citaţia persoana însărcinată cu primirea corespondenţei, iar pe citaţia privindu-l pe V., care figurează în citativul încheierilor de şedinţă ca parte civilă, s-a menţionat:

"destinatarul nu a fost găsit la locaţie" .

La termenul de judecată din data de 25 iunie 2019, faţă de Adresa nr. x/2019 emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie şi în raport de dispoziţiile art. 415 alin. (4) C. proc. pen. ("apelul declarat de procuror şi retras poate fi însuşit de partea în favoarea căreia a fost declarat") s-a solicitat, oral, de către reprezentantul Ministerului Public, amânarea cauzei pentru ca partea civilă să fie citată cu menţiunea însuşirii sau nu a apelului declarat în cauză, retras de secţia pentru investigarea infracţiunilor de justiţie, întrucât pentru infracţiunea de şantaj, reţinută în sarcina inculpatului D., există parte civilă, fiind incidente dispoziţiile art. 415 alin. (4) C. proc. pen. Totodată, a apreciat că, pentru acest motiv, se impune disjungerea cauzei în ceea ce-l priveşte pe acest inculpat, pentru a se da posibilitatea părţilor civile să-şi exprime punctul de vedere cu privire la apelul parchetului, în sensul dispoziţiilor legale invocate.

În opinie minoritară, apreciez întemeiată această solicitare, pornind de la faptul că, în cadrul procesului penal, persoanelor vătămate, suspecţilor, inculpaţilor, părţilor civile şi părţilor responsabile civilmente, în acord cu principiul egalităţii de arme juridice, le sunt garantate drepturi procesuale cu un conţinut identic sau similar, astfel încât se impune, ca organele judiciare să stabilească echilibrul procesual optim dintre drepturile suspectului sau inculpatului pe de o parte, şi drepturile persoanei vătămate sau părţii civile, pe de altă parte, să se asigure că acestea sunt respectate în mod efectiv, în vederea atingerii scopului procesului penal ("Organele judiciare au obligaţia de a desfăşura urmărirea penală şi judecata cu respectarea garanţiilor procesuale şi a drepturilor părţilor şi ale subiecţilor procesuali, astfel încât să fie constatate la timp şi în mod complet faptele care constituie infracţiuni, nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit legii, într-un termen rezonabil" art. 8 din C. proc. pen.).

Astfel, drepturile şi garanţiile procesuale trebuie respectate, în mod egal, atât inculpaţilor/suspecţilor, cât şi persoanelor vătămate/părţilor civile.

Importanţa garantării şi respectării unui proces echitabil pentru persoana vătămată, partea civilă sau partea responsabilă civilmente, a fost subliniată şi de Curtea Constituţională a României, care, constant, în jurisprudenţa sa, a evidenţiat faptul că acestea au aceleaşi drepturi ca şi inculpatul. De asemenea, în Deciziile nr. 641 din 11 noiembrie 2014, nr. 243 din 16 aprilie 2019, nr. 831 din 6 noiembrie 2015, nr. 631 din 8 octombrie 2015 a constatat neconstituţionalitatea unor dispoziţii din C. proc. pen. care vizau tocmai încălcarea dreptului la un proces echitabil pentru aceşti participanţi la procesul penal.

Potrivit art. 81 C. proc. pen., în calitatea sa de subiect procesual activ în latură penală, persoana vătămată/partea civilă are dreptul de a efectua, în tot cursul procesului penal, acte procesuale, respectiv dreptul de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii, de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale a cauzei şi de a consulta dosarul.

Totodată, în vederea exercitării drepturilor procesuale recunoscute de lege, persoana vătămată/civilă trebuie să fie informată cu privire la existenţa lor, fapt ce determină obligaţia corelativă a organelor judiciare de a avea rol activ, de a comunica subiectului procesual drepturile pe care acesta le are şi pe care le poate exercita într-un anumit context procesual.

Dreptul persoanei vătămate/părţii civile de a fi informată cu privire la drepturile sale reprezintă un drept-cadru, fiind premisa pentru exercitarea tuturor celorlalte drepturi prevăzute de lege, constituind o componentă a principiului loialităţi în îndeplinirea funcţiilor judiciare.

Raportat la particularităţile speţei, respectarea dreptului la un proces echitabil constă şi în informarea părţii civile despre posibilitatea exercitării dreptului cuprins în dispoziţiile art. 415 alin. (4) C. proc. pen. (însuşirea apelului declarat de procuror, apel care, ulterior, a fost retras).

În cauză, se constată că părţile civile au fost citate (V. nu a fost găsit la domiciliu), în vederea prezentării, la sediul instanţei, pentru ziua de 25 iunie 2019 (ca urmare a admiterii cererii inculpatului A. de preschimbare a termenului de judecată din data de 21 septembrie 2019), fără însă a se face vreo menţiune, în cuprinsul citaţiei, despre motivul prezenţei (discutarea cererii de retragere a apelului formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie). Mai mult, cererea de disjungere a cauzei privindu-l pe inculpatul D. a fost formulată, oral, de către reprezentatul Ministerului Public, pentru prima dată, la termenul de judecată din data de 24 iunie 2019, astfel încât au pus concluzii pe această cerere doar persoanele prezente, inculpaţii, care, de altfel, solicitaseră preschimbarea termenului de judecată stabilit iniţial.

Or, principiul contradictorialităţii presupune dreptul fiecărei părţi de a participa la prezentarea, argumentarea şi dovedirea pretenţiilor sau apărărilor sale, precum şi dreptul de a discuta şi combate susţinerile şi probele celeilalte părţi a argumentelor de fapt şi de drept, pe de o parte, şi posibilitatea reală de a dezbate în faţa judecătorului tot ceea ce e avansat în drept sau în fapt de către adversar şi tot ceea ce este prezentat de acesta, probe sau alte documente. Din perspectiva protejării drepturilor omului, principiul contradictorialităţii este un element al principiului egalităţii de arme - unul din elementele noţiunii mai largi de proces echitabil şi componentă importantă a unei apărări efective într-un proces cu caracter judiciar - care presupune ca fiecărei părţi să i se acorde posibilitatea rezonabilă de a prezenta cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie net dezavantajoasă faţă de adversarul său (cauza Klementyev împ. Rusiei,cauza Dombo Beheer BV împotriva Olandei, Cauza Ankerl împotriva Elveţiei).

Curtea Constituţională a României, la rândul său, a subliniat importanţa respectării acestor principii în cadrul procesului penal, arătând în Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, paragraful 38, faptul că un aspect fundamental al dreptului la un proces echitabil este acela că, în materie penală, inclusiv elementele ce ţin de procedură ar trebui să se desfăşoare într-o manieră contradictorie, trebuind să existe egalitate de arme între acuzare şi apărare.

Dreptul la un proces în contradictoriu înseamnă, într-un caz penal, că părţilor trebuie să li se ofere, în primul rând, posibilitatea de a avea cunoştinţă şi, în al doilea rând, de a putea aduce observaţii referitoare la toate probele prezentate sau la observaţiile depuse de către cealaltă parte în vederea influenţării deciziei instanţei (cauza Rowe şi Davis împ. Regatului Unit). Legislaţia naţională poate îndeplini această exigenţă în diverse maniere, dar metoda adoptată de către aceasta trebuie să garanteze ca partea adversă să fie la curent cu depunerea observaţiilor şi să aibă posibilitatea veritabilă de a le comenta (Hotărârea din 28 august 1991, pronunţată în Cauza Brandstetter împotriva Austriei).

În acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a instanţei de contencios constituţional, cu principiile care guvernează procesul penal, se impune disjungerea cauzei în ceea ce-l priveşte pe inculpatul D., acordarea unui termen de judecată pentru ca părţile civile să fie informate cu privire la posibilitatea exercitării dreptului prevăzut de art. 415 alin. (4) C. proc. pen. O asemenea soluţie nu vatămă interesele celorlalţi inculpaţi, nu aduce atingere dreptului de a le fi judecată cauza într-un termen rezonabil, întrucât pentru inculpaţii A., B., F. şi C., ca urmare a disjungerii, procesul se finaliza la termenul de judecată din data de 25 iunie 2019, în raport de adresa Ministerului Public privind retragerea apelului.

Mai mult, aşa cum s-a statuat şi la nivelul jurisprudenţei Curţii Europene renunţarea la un drept, trebuie să rezulte în mod neechivoc, dintr-o manifestare de voinţă expresă, după ce, în prealabil, partea a fost informată despre existenţa dreptului său (în speţă cel prevăzut de art. 415 alin. (4) C. proc. pen.) şi nu prezumată, dedusă, din anumite împrejurări, cum ar fi în cauză neprezentarea părţilor civile în faţa instanţei în urma citării (cauza Oţet c. României - Curtea Europeană a constatat că tribunalul nu l-a informat pe reclamant cu privire la cererea de constituire ca parte civilă a DGFP Caraş-Severin, nu l-a ascultat cu privire la acest aspect, iar acesta nu a consimţit expres la depunerea acestei cereri peste termenul legal; Curtea a respins argumentul Guvernului privind consimţământul implicit al reclamantului cu privire la depunerea tardivă a constituirii de parte civilă, având în vedere că renunţarea la un drept prevăzut de Convenţie trebuie să rezulte în mod neechivoc.).

Nu se poate considera că o persoană a renunţat la dreptul său atât timp cât nu avea cunoştinţă despre existenţa dreptului său sau despre respectiva procedură (cauza Schimidt împotriva Letoniei).

Or, în speţă, partea civilă nu a fost informată cu privire la posibilitatea exercitării dreptului prevăzut de art. 415 alin. (4) C. proc. pen. pentru a-şi exprima opţiunea procesuală, iar instanţa să ia act de manifestarea de voinţă.

De asemenea, faptul că partea civilă nu a declarat apel în cauză nu poate constitui un motiv de a nu-i fi respectate drepturile conferite de lege. De altfel, raţiunea existenţei textului prevăzut de art. 415 alin. (4) C. proc. pen. este de a înlătura o inechitate, căci se poate presupune că partea nu a uzat de calea de atac ştiind că există apelul procurorului declarat în favoarea sa.

Respingerea solicitării Parchetului de disjungere a cauzei în ceea ce-l priveşte pe inculpatul D., la acest moment procesual (când partea civilă/persoana vătămată nu a fost informată cu privire la existenţa drepturilor conferite de lege - art. 415 alin. (4) C. proc. pen.- şi nu şi-a exprimat opţiunea procesuală cu privire la exercitarea lor), pe eventuale considerente ce ţin de presupusa inadmisibilitate a apelului părţii civile în raport de calitatea avută (persoană fizică/juridică) faţă de natura infracţiunii de şantaj pentru care inculpatul D. a fost trimis în judecată ("infracţiune de pericol ce impune, ca situaţie premisă, o ameninţare/o constrângere cu un fapt iminent, compromiţător sau neplăcut, real sau imaginar, prin care să i se inducă subiectului pasiv al acestei infracţiuni, care nu poate fi decât o persoană fizică şi nu o persoană juridică, o stare de temere, de tensiune psihică sub imperiul căreia să fie determinat să abordeze o anumită conduită, în scopul dobândirii în mod injust a unui folos patrimonial, pentru sine sau pentru altul"), de înţelesul noţiunii de parte la care face referire art. 415 alin. (4) C. proc. pen. (V. ar avea calitatea de persoană vătămată şi nu de parte civilă"), nu se justifică. Aceste aspecte urmează a fi analizate doar după ce părţile civile din prezenta cauză sunt informate cu privire la existenţa dreptului prevăzut de art. 415 alin. (4) C. proc. pen. şi îşi exprimă opţiunea procesuală cu privire la exercitarea acestuia. De altfel, în raport de actele şi lucrările dosarului, trebuie lămurită calitatea numitului V. (persoană vătămată sau parte civilă) în cadrul procesului, atât timp cât menţiunea din practicaua încheierii de şedinţă din 7 aprilie 2017 (" La interpelarea Înaltei Curţi, V. a precizat că nu se constituie parte civilă în cauză, aşa cum a arătat încă din cursul procedurii de Cameră preliminară, ci SC E. SRL s-a constituit parte civilă în prezenta cauză") vine în contradicţie cu declaraţia pe care acesta a dat-o în faza de urmărire penală în care a precizat că s-a constituit parte civilă cu sumele de 510.202 RON şi 100.000 RON, neexistând nicio declaraţie semnată de acesta în sensul renunţării la pretenţiile civile.

De asemenea, raportat la deciziile anterioare ale instanţei de contencios constituţional, referitoare la neconstituţionalitatea unor texte de lege prin care persoanei vătămate îi era restricţionat dreptul de a formula contestaţie în cameră preliminară împotriva încheierii prev. la art. 346 alin. (1) C. proc. pen., atât cu referire la modul de soluţionare a cererilor şi excepţiilor, precum şi împotriva soluţiilor prev. la art. 346 alin. (3)-(5) C. proc. pen. (Decizia nr. 631 din 8 octombrie 2015), şi în cazul dispoziţiilor art. 415 alin. (4) C. proc. pen. se poate ridica o excepţie de neconstituţionalitate (textul face referire doar la părţile procesului penal), motiv pentru care şi din această perspectivă, pentru a se da posibilitatea de a fi invocată, cererea Parchetului este justificată.

Numai în această măsură respectarea drepturilor, a libertăţilor şi intereselor legitime ale unei persoane vătămate are un caracter echitabil, prin oferirea plenităţii de exerciţiu a drepturilor conferite de lege pentru atingerea finalităţii urmărite. Curtea Constituţională în Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004 a statuat că, în cazul în care persoana vătămată formulează în cadrul procesului penal pretenţii pentru repararea prejudiciului suferit ca urmare a săvârşirii infracţiunii, aceasta cumulează două calităţi procesuale, calitatea de parte vătămată şi calitatea de parte civilă. Aceste două părţi ale procesului penal se află într-o situaţie identică şi anume de persoană lezată în drepturile sale, ceea ce justifică interesul legitim la care se referă art. 21 din Constituţie.

Pentru aceste considerente, apreciez că, în vederea garantării unui proces echitabil părţilor din proces, cererea Parchetului de disjungere a cauzei privindu-l pe D. este întemeiată.

Referitor la ceilalţi inculpaţi A., B., F. şi C., cu excepţia inculpatului D., în acord cu opinia majoritară, apreciez că se impune, pentru considerentele care s-au arătat în motivarea acesteia, să se ia act de declaraţia de retragere a apelului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva Sentinţei penale nr. 357 din data de 14 iunie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2016.

Procesat de GGC - LM

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

scj