Asupra recursului de faţă:
Din examinarea actelor aflate la dosar, constată următoarele:
I. Hotărârea recurată
Prin Hotărârea nr. 8P din 5 septembrie 2018, pronunţată de Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru procurori în materie disciplinară în Dosarul nr. x/2018, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de A. împotriva Hotărârii nr. 2P din 8 ianuarie 2014, pronunţate de aceeaşi autoritate în Dosarul nr. x/2013.
Pentru a pronunţa Hotărârea nr. 8P din 5 septembrie 2018, instanţa disciplinară a reţinut, în esenţă, că, potrivit art. 510 din C. proc. civ., cererea de revizuire se îndreaptă la instanţa care a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere, iar Consiliul Superior al Magistraturii (secţiile în materie disciplinară), a cărui hotărâre este supusă revizuirii, nu este instanţă de judecată în sensul dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 304/2004, ci un organ administrativ-jurisdicţional.
În acest sens, instanţa disciplinară a invocat Deciziile nr. 391/2007, nr. 788/2007, nr. 514/2007 şi nr. 632/2016 ale Curţii Constituţionale.
S-a arătat, de asemenea, că, împotriva hotărârii de sancţionare a magistratului, pronunţate de secţia Consiliului Superior al Magistraturii, există o singură cale de atac, şi anume recursul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, conform art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004; cu privire la noţiunea de "recurs" cuprinsă în textul de lege menţionat, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 126/2011, a statuat că respectivul "recurs" nu trebuie calificat ca fiind acea cale extraordinară de atac prevăzută de C. proc. civ., ci ca o veritabilă cale de atac devolutivă, împotriva hotărârii organului disciplinar (Consiliul Superior al Magistraturii, prin secţiile sale, având doar rolul unei instanţe de judecată), cale de atac soluţionată de către o instanţă judecătorească, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin luarea în considerare a tuturor aspectelor şi prin verificarea atât a legalităţii procedurii, cât şi a temeiniciei hotărârii instanţei disciplinare.
Instanţa disciplinară a concluzionat că dispoziţiile art. 509 - 513 din C. proc. civ., ce reglementează calea de atac a revizuirii împotriva hotărârilor judecătoreşti, nu au aplicabilitate în ceea ce priveşte hotărârile pronunţate de secţiile în materie disciplinară ale Consiliului Superior al Magistraturii.
II. Cererea de recurs
Împotriva hotărârii nr. 8P din 5 septembrie 2018 a Consiliului Superior al Magistraturii, secţia pentru procurori în materie disciplinară a declarat recurs revizuentul A., invocând motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 şi 8 din C. proc. civ.
În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., se arată că C.S.M., căruia Constituţia şi legea sa organică îi conferă rolul de instanţă de judecată în materie disciplinară pentru magistraţi, denotând exces de putere, refuză să judece cererea de revizuire a propriei sale hotărâri, pe motiv că legea nu prevede, săvârşind, în realitate, denegare de dreptate.
Se arată că C.S.M. interpretează legea cu exces de putere şi, mai mult, adaugă la aceasta, interferând în sfera puterii legislative, atât timp cât normele de procedură privind judecata în faţa secţiei, prevăzute de Legea nr. 317/2004, care se completează cu art. 509 şi urm. din C. proc. civ., nu exceptează de la revizuire hotărârile disciplinare şi nu conţin norme derogatorii în acest sens.
În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., se arată că, prin hotărârea recurată, instanţa disciplinară a încălcat dispoziţiile art. 6 alin. (1) şi art. 13 din C. proc. civ., referitoare la dreptul la un proces echitabil şi la dreptul la apărare, întrucât recurentului (revizuent) i-a fost respinsă, ca "întemeiată", cererea privind exercitarea efectivă a garanţiilor unui proces echitabil, prevăzute imperativ de textele legale menţionate, precum şi de art. 24 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Se susţine că, pentru termenul de judecată din 5 septembrie 2018, care a fost şi primul termen de judecată fixat în cauză, recurentul (revizuent) a solicitat, prin cerere scrisă, transmisă instanţei disciplinare pe calea poştei electronice, amânarea cauzei şi acordarea unui termen rezonabil de judecată pentru pregătirea apărării şi angajarea unui avocat ales, în vederea asigurării exercitării tuturor drepturilor conferite de lege unui proces echitabil; cererea a fost motivată şi probată, în sensul că, începând cu 5 martie 2018, recurentul (revizuent) se afla pe teritoriul unui stat străin, unde presta activităţi în vederea obţinerii unor sume de bani necesare subzistenţei familiei şi susţinerii procesului în faţa C.S.M., fiind în imposibilitate obiectivă de a se prezenta la termenul fixat (5 septembrie 2018), de a-şi organiza adecvat şi eficient apărarea şi de a-şi exercita drepturile procesuale în conformitate cu exigenţele unui proces echitabil, precum şi de a-şi angaja un apărător ales.
În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul susţine că, potrivit argumentelor cererii de revizuire, înscrisul nou pe care l-a invocat în fundamentarea acesteia dovedeşte, pe deplin, o altă "situaţie de fapt" decât cea avută în vedere în hotărârea atacată, respectiv aceea că împrejurările de fapt şi de drept ale cauzei au fost stabilite în baza "datelor şi informaţiilor relevante transmise de Serviciul Roman de Informaţii", conform "Protocolului privind organizarea cooperării între Serviciul Roman de Informaţii şi Consiliul Superior al Magistraturii pentru îndeplinirea sarcinilor ce le revin, potrivit legii", raţionamentul logico-juridic al judecătorilor formându-se pe baza acestui înscris.
De asemenea, se arată că, raportat la art. 20 din Constituţia României, art. 6 şi 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi la jurisprudenţa instanţei europene (cauza Rotaru vs. România - hotărârea din 29 martie 2000), hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, cu restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, cu ignorarea şi violarea principiilor fundamentale consacrate de dispoziţiile constituţionale şi convenţionale menţionate, cărora judecătorul naţional are obligaţia de a le da prevalenţă, aplicându-le cu prioritate şi înlăturând prevederile din dreptul intern, ce le contravin.
Astfel, susţine recurentul, chiar şi în situaţia în care hotărârea în materie disciplinară, ce face obiectul cererii de revizuire, ar fi fost exceptată explicit de la această cale de atac conform legii naţionale, instanţa de disciplină, ca singură "autoritate naţională competentă", avea obligaţia de a constata că o asemenea exceptare încalcă flagrant garanţiile prevăzute de dispoziţiile constituţionale şi convenţionale invocate.
III. Apărările intimatei
Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata a solicitat, în principal, respingerea recursului ca inadmisibil şi, în subsidiar, ca neîntemeiat.
Intimata a susţinut că recursul este inadmisibil în raport cu dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., având în vedere că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a cererii de revizuire, în sensul că înscrisul invocat (Protocolul de cooperare S.R.I. - C.S.M.) nu este doveditor şi determinant în cauză, nefiind de natură să poată conduce la modificarea soluţiei din hotărârea a cărei revizuire se solicită.
În subsidiar, s-a arătat că recursul este neîntemeiat, iar Hotărârea nr. 8/P/din 5 septembrie 2018 a Consiliului Superior al Magistraturii, secţia pentru procurori în materie disciplinară este legală şi temeinică, impunându-se a fi menţinută.
IV. Hotărârea instanţei de recurs
Excepţia inadmisibilităţii recursului este neîntemeiată.
Înalta Curte constată că intimata, în mod greşit, îşi motivează excepţia prin raportare la condiţiile de admisibilitate a cererii de revizuire. Or, admisibilitatea recursului nu se verifică prin prisma inadmisibilităţii cererii de revizuire.
Astfel, întrucât hotărârea recurată este dată asupra unei cereri de revizuire, dispoziţiile aplicabile în cauză sunt cele ale art. 513 alin. (5) din C. proc. civ., conform cărora "Hotărârea dată asupra revizuirii este supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită".
Calea de atac în ceea ce priveşte hotărârea atacată cu revizuire este prevăzută de art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, potrivit căruia "Împotriva hotărârilor prevăzute la alin. (1) (prin care s-a soluţionat acţiunea disciplinară - n.r.) se poate exercita recurs în termen de 15 zile de la comunicare de către judecătorul sau procurorul sancţionat ori, după caz, de Inspecţia Judiciară. Competenţa soluţionării recursului aparţine Completului de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. (...)".
Înalta Curte constată, aşadar, că excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de intimată, este neîntemeiată, urmând a fi respinsă ca atare.
Examinând hotărârea recurată în raport cu motivele şi criticile formulate de recurent, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.
Aşa cum s-a menţionat mai sus, recurentul susţine că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., critica invocată fiind aceea că C.S.M., cu exces de putere, a refuzat să-i judece cererea de revizuire, motivând că legea nu prevede; prin aceasta, arată recurentul, instanţa disciplinară adaugă la lege, substituindu-se puterii legislative, atât timp cât normele de procedură privind judecata în faţa secţiilor C.S.M., prevăzute de Legea nr. 317/2004 şi de art. 509 şi urm. din C. proc. civ., nu exceptează de la revizuire hotărârile disciplinare şi nu conţin norme derogatorii în acest sens.
Critica nu este întemeiată.
Prin Hotărârea nr. 2P din 8 ianuarie 2014, Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru procurori în materie disciplinară a admis acţiunea disciplinară formulată de Inspecţia Judiciară împotriva pârâtului A. şi, în baza art. 100 lit. d) din Legea nr. 303/2004, i-a aplicat acestuia sancţiunea disciplinară constând în "suspendarea din funcţie pe o perioadă de 3 luni", pentru săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute la art. 99 lit. m) şi t) din aceeaşi lege.
Împotriva acestei hotărâri, rămase definitivă prin nerecurare, în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., pârâtul a formulat cerere de revizuire, care a fost respinsă de instanţa disciplinară, ca inadmisibilă, prin hotărârea nr. 8P din 5 septembrie 2018, ce face obiectul recursului.
Potrivit art. 510 alin. (1) din C. proc. civ., "Cererea de revizuire se îndreaptă la instanţa care a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere".
Competenţa de a soluţiona cererea de revizuire aparţine, aşadar, potrivit textului legal citat, exclusiv unei "instanţe" judecătoreşti.
Conform art. 126 din Constituţie (Cap. VI - Autoritatea judecătorească; Secţiunea 1 - Instanţele judecătoreşti), "Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege" (alin. (1) şi "Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege" (alin. (2).
În aplicarea dispoziţiilor constituţionale citate, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară prevede, în cuprinsul art. 2, că "Justiţia se înfăptuieşte de către judecători în numele legii, este unică, imparţială şi egală pentru toţi" (alin. (1) şi "Justiţia se realizează prin următoarele instanţe judecătoreşti: a) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; b) curţi de apel; c) tribunale; d) tribunale specializate; e) instanţe militare; f) judecătorii" (alin. (2).
De asemenea, conform art. 3 din acelaşi act normativ, "Competenţa organelor judiciare şi procedura judiciară sunt stabilite de lege".
Aşa cum rezultă din dispoziţiile constituţionale şi legale citate, au calitatea de instanţe judecătoreşti Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curţile de apel, tribunalele, tribunalele specializate, instanţele militare şi judecătoriile.
Consiliul Superior al Magistraturii nu este menţionat în Constituţie, în cuprinsul Cap. VI, la Secţiunea 1 referitoare la instanţele judecătoreşti, ci la Secţiunea a 3-a, ca autoritate distinctă, având rolul de garant al independenţei justiţiei, conform dispoziţiilor art. 133 alin. (1) din Legea fundamentală, reluate şi de art. 1 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.
Conform aceloraşi dispoziţii constituţionale, cuprinse în art. 134 alin. (2) şi reluate de art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, Consiliul Superior al Magistraturii nu este instanţă judecătorească în sensul dispoziţiilor art. 126 din Constituţie şi art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, ci un organ administrativ-jurisdicţional, care doar "îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor, potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică".
În exercitarea acestui rol, Consiliul Superior al Magistraturii emite hotărâri în materie disciplinară, împotriva cărora singura cale de atac care poate fi formulată este "recursul" la Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform art. 133 alin. (3) din Constituţie şi art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004.
Rezultă, aşadar, că, în mod corect, a reţinut instanţa disciplinară, prin hotărârea recurată, că dispoziţiile art. 509 - 513 din C. proc. civ., ce reglementează calea de atac a revizuirii împotriva hotărârilor judecătoreşti, nu sunt aplicabile în privinţa hotărârilor secţiilor în materie disciplinară ale Consiliului Superior al Magistraturii.
Această concluzie este rezultatul verificării de către Consiliul Superior al Magistraturii a propriei competenţe, în temeiul prevederilor constituţionale şi legale citate, şi nu reprezintă un exces de putere sau un refuz de a judeca şi nici o depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti, aşa cum, greşit, susţine recurentul.
Prin urmare, nu se poate reţine denegarea de dreptate în sarcina organismului învestit cu cererea revizuire, întrucât legea este cea care nu permite exercitarea căii de atac de retractare împotriva hotărârii date în materie disciplinară.
O altă critică adusă de recurent hotărârii atacate vizează încălcarea de către instanţa disciplinară a regulilor de procedură prevăzute de art. 6 alin. (1) şi art. 13 din C. proc. civ., ceea ce ar atrage, în opinia sa, incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod.
Recurentul a susţinut că, deşi "întemeiată" cererea sa de amânare a judecăţii, în vederea pregătirii apărării şi angajării unui avocat, formulată pentru termenul din 5 septembrie 2018, a fost respinsă, fiindu-i, astfel, încălcat, dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare.
Critica nu este întemeiată.
Aşa cum rezultă din Dosarul de revizuire nr. 9/P/2018 al instanţei disciplinare, revizuentul a fost citat pentru termenul de judecată stabilit la 5 septembrie 2018, la 16 iulie 2018, conform dovezii de citare ataşate la dosar, iar "cererea de amânare" a judecăţii a fost transmisă la dosar de către revizuent, prin poşta electronică, în preziua judecăţii, la 4 septembrie 2018, având ataşat un "permis de îmbarcare" eliberat pe numele revizuentului pentru zborul Iaşi - Roma, din 5 martie 2018.
Nu subzistă argumentul invocat în sprijinul cererii de amânare, referitor la necesitatea organizării apărării şi angajării unui avocat.
În acest scop, revizuentul (recurent) a avut la dispoziţie o perioadă de aproximativ 2 luni între data citării şi termenul de judecată fixat, perioadă suficientă pentru pregătirea apărării şi angajarea unui avocat.
De altfel, aşa-zisa cerere de amânare formulată de revizuent, contrar susţinerilor acestuia din recurs, nu conţine nicio motivare în sensul necesităţii angajării unui apărător, singurul indiciu că este vorba despre o cerere de amânare fiind denumirea acesteia.
Se reţine, aşadar, că, prin citarea cu aproximativ 2 luni înaintea termenului la care a avut loc judecata, revizuentului (recurent) i-a fost respectat în mod efectiv dreptul la apărare şi la un proces echitabil, prevăzut de textele legale invocate, precum şi de art. 24 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât prezentarea magistratului în faţa instanţei disciplinare, personal sau prin reprezentant, este o opţiune a acestuia, iar "neprezentarea judecătorului sau a procurorului cercetat la judecarea acţiunii nu împiedică desfăşurarea în continuare a judecăţii", conform art. 49 alin. (1) teza finală din Legea nr. 317/2004.
Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. cu referire la Protocolul de cooperare S.R.I.-C.S.M. nu va fi analizat de prezenta instanţă, de vreme ce, pentru argumentele deja prezentate, calea de atac a revizuirii împotriva hotărârilor date de C.S.M., prin secţiile sale, nu este conferită de lege la îndemâna magistratului sancţionat disciplinar.
Instanţa de casare constată că nici critica formulată de recurent prin raportare la dispoziţiile art. 20 din Constituţia României, art. 6 şi 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi la jurisprudenţa instanţei europene, reprezentată de cauza Rotaru vs. România - hotărârea din 29 martie 2000, nu este întemeiată.
Astfel, potrivit art. 20 din Constituţia României, intitulat "Tratatele internaţionale privind drepturile omului", "Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte" alin. (1) şi "Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile" (alin. (2).
De asemenea, dispoziţiile din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului invocate de recurent prevăd următoarele:
"Art. 6
Dreptul la un proces echitabil
(1) Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public şi în termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.
(...)
Art. 13
Dreptul la un remediu efectiv
Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale."
Critica nu este întemeiată.
Dispoziţiile art. 20 din Constituţia României, invocate de recurent, acordă prioritate tratatelor internaţionale privind drepturile omului la care România este parte, în cazul în care există neconcordanţe între acestea şi legile interne.
Prevederile art. 6 şi 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care, în opinia recurentului, au fost încălcate prin hotărârea atacată, vizează dreptul la un proces echitabil şi dreptul la un remediu efectiv.
În ceea ce priveşte art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, citat mai sus, din conţinutul său rezultă că acesta vizează mai multe aspecte ale unui proces, a căror respectare este obligatorie pentru ca procesul să fie definit ca echitabil.
Astfel, art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează fiecărei persoane dreptul de acces la justiţie, ceea ce presupune dreptul ca o instanţă să se pronunţe asupra oricărei contestaţii cu privire la drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil, în mod imparţial şi independent, în prezenţa părţilor, care au posibilitatea reală de a se apăra.
Recurentul nu precizează care dintre aspectele dreptului la un proces echitabil consideră că i-a fost încălcat.
Înalta Curte, prin raportare la argumentul invocat de recurent - potrivit căruia revenea instanţei de disciplină, ca singură "autoritate naţională competentă", obligaţia de a constata că o exceptare a hotărârii atacate de la calea de atac a revizuirii, conform legii naţionale, ar încălca garanţiile prevăzute de dispoziţiile constituţionale şi convenţionale invocate - apreciază că acesta este nemulţumit de modul de aplicare de către instanţa disciplinară a dispoziţiilor legale interne referitoare la inadmisibilitatea căii de atac a revizuirii împotriva hotărârilor date de către C.S.M., prin secţiile sale, în materie disciplinară.
În alţi termeni, acesta susţine că, prin neacceptarea de către instanţa disciplinară a cererii de revizuire, i-a fost încălcat dreptul de acces la o instanţă.
Acest argument nu poate fi primit.
Aşa cum a statuat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa, dreptul de acces la justiţie, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu este unul absolut, putând fi supus unor limitări implicite, în special cu privire la condiţiile de admisibilitate a unei căi de atac, măsură care presupune, prin însăşi natura sa, o reglementare din partea statului, care beneficiază de o anumită marjă de apreciere în această privinţă (Hotărârea din 27 decembrie 2017, pronunţată în cauza Dimon împotriva României, paragraf 20).
Într-adevăr, aceste limitări nu pot restrânge, pentru un justiţiabil, accesul liber într-o asemenea măsură încât să fie afectată însăşi esenţa dreptului său de acces la o instanţă; în consecinţă, pentru a putea vorbi despre respectarea de către stat a acestui drept este necesar ca persoana interesată să-şi poată vedea satisfăcute interesele legitime în faţa unui judecător.
Aceasta nu presupune, însă, dreptul oricărei persoane de a-şi alege instanţa pe care doreşte să o sesizeze ori calea procedurală prin care să aducă litigiul în faţa judecătorului, statul având numai obligaţia de a permite oricărei persoane posibilitatea ca orice litigiu al său să fie examinat de un judecător, în condiţiile prevăzute de lege.
Dreptul de acces la justiţie presupune, prin natura lui, reglementare din partea statului, reglementare care, conţinând, implicit, condiţii de exercitare a accesului la justiţie, nu poate contraveni libertăţii de acces, prin simpla sa existenţă; reglementarea accesului la justiţie contravine acestuia doar atunci când tinde să îl anuleze, impunând condiţii nerezonabile, nu şi când tinde doar să îl regleze.
Este, aşadar, evident că, odată cu stabilirea, prin lege, a modalităţii de accedere la justiţie, statul poate şi trebuie să stabilească anumite condiţii de formă şi fond, în care poate fi sesizată o instanţă; îndeplinirea lor este, într-adevăr, o limitare a accesului la justiţie, întrucât, fără respectarea acestor condiţii, persoana nu poate să-şi ducă litigiul în faţa unei instanţe.
Dacă aceste condiţii nu afectează însăşi esenţa dreptului de acces la o instanţă, fiind rezonabile, nediscriminatorii şi proporţionale cu scopul vizat, anume bunul mers al justiţiei, ele nu reprezintă o încălcare a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
Mai mult decât atât, accesul la justiţie nu presupune, automat, şi accesul la căile extraordinare de atac, însă, odată reglementată o astfel de cale, trebuie avut în vedere ca dreptul la un proces echitabil să fie garantat în aceeaşi măsură părţilor implicate într-o judecată.
În acest sens a statuat şi Curtea Constituţională a României, prin Decizia nr. 288 din 3 iulie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 560 din 5 august 2003, în considerentele căreia a reţinut că:
"(...) accesul la justiţie nu presupune şi accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, iar instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor ordinare sau extraordinare de atac, este de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură. Astfel, accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac."
Or, chiar acesta este sensul reglementării de către legiuitorul român a căii extraordinare de atac a revizuirii, prin dispoziţiile art. 509 - 513 din C. proc. civ., cale de atac al cărei obiect îl pot constitui numai hotărârile judecătoreşti, aceasta fiind una dintre condiţiile impuse de lege, în egală măsură, tuturor părţilor implicate într-o judecată, pentru exercitarea respectivei căi extraordinare de atac.
În cauză, se constată, însă, că recurentul a avut la dispoziţie căile de atac reglementate de sistemul judiciar intern, mai exact calea de atac a "recursului", prevăzută de art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, având, aşadar, asigurat accesul la justiţie.
În ceea ce priveşte art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aşa cum rezultă şi din hotărârea din 29 martie 2000, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Rotaru împotriva României, invocată de recurent, " (...) Art. 13 (din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului - n.r.) solicită ca în fiecare ţară să existe un mecanism care să permită persoanei remedierea în plan naţional a oricărei încălcări a unui drept consacrat în convenţie. Această dispoziţie solicită deci o cale internă de atac în faţa unei "autorităţi naţionale competente" care să examineze orice cerere întemeiată pe dispoziţiile convenţiei, dar care să ofere şi reparaţia adecvată, chiar dacă statele contractante se bucură de o anume marjă de apreciere în ceea ce priveşte modalitatea de a se conforma obligaţiilor impuse de această dispoziţie. Calea de atac la care art. 13 face referire trebuie să fie "efectivă" atât din punct de vedere al reglementării, cât şi al rezultatului practic (Hotărârea Wille împotriva Liechtenstein [GC]m nr. 28396/95, alin. (75), CEDO 1999-III)" (paragraful 67).
Aceste exigenţe sunt, însă, îndeplinite de legislaţia internă cu privire la hotărârile în materie disciplinară pronunţate de Consiliul Superior al Magistraturii, prin secţiile sale, împotriva cărora, aşa cum s-a arătat mai sus, se poate exercita "recurs" la Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform art. 133 alin. (3) din Constituţie şi art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, cale de atac care nu este, conform deciziilor Curţii Constituţionale nr. 126 din 1 februarie 2011 şi nr. 381 din 31 mai 2018, acea cale extraordinară de atac prevăzută de C. proc. civ., ci o veritabilă cale de atac devolutivă împotriva hotărârilor organului disciplinar, instanţa de judecată putând să examineze cauza sub toate aspectele.
Recurentul-revizuent nu a înţeles, însă, să apeleze la exerciţiul unui asemenea demers judiciar, neputând, astfel, imputa legiuitorului român sau instanţei disciplinare că nu a prevăzut, respectiv nu a soluţionat calea de atac de retractare pe care nu o are la îndemână.
În concluzie, nu se poate reţine încălcarea, în defavoarea recurentului a dreptului de acces la o instanţă, reglementat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pentru considerentele arătate, constatând că nu sunt întemeiate motivele şi criticile formulate de recurent, hotărârea atacată fiind temeinică şi legală, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca neîntemeiată, excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de intimata Inspecţia Judiciară.
Respinge recursul declarat de revizuentul A. împotriva Hotărârii nr. 8P din 5 septembrie 2018, pronunţată de Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru procurori în materie disciplinară, în Dosarul nr. x/2018, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 mai 2019.
Procesat de GGC - LM