Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Circumstanţele cauzei
Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată sub nr. x/2016 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Primarul Municipiului Slatina a formulat contestaţie împotriva Hotărârii nr. 357/11.05.2016 pronunţată de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminări, în ceea ce priveşte sancţionarea Primarului Municipiului Slatina.
Soluţia primei instanţe
Prin Sentinţa nr. 3202 din 24 octombrie 2016 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte contestaţia formulată de reclamantul Primarul Municipiului Slatina, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, a anulat Hotărârea nr. 357/11.05.2016 emisă de pârâtul CNCD, în parte, a înlăturat sancţiunea amenzii aplicată contestatorului prin hotărârea atacată.
Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe, pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate în sensul respingerii acţiunii.
În motivarea opţiunii sale procesuale recurentul a susţinut următoarele: Sentinţa civilă nr. 3202/24.10.2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, este criticabilă sub aspectul nelegalităţii întrucât a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap şi art. 63 alin. (1) lit. d) şi alin. (5) lit. c) din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, a dispoziţiilor art. 16 respectiv art. 19 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, a dispoziţiilor art. 10 alin. (1) lit. g) şi h) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare şi a dispoziţiilor O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare şi a Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale incidente, constată că recursul este fondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare.
Prin Hotărârea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării nr. 357 din 11 mai 2016 s-a constatat că neasigurarea condiţiilor de transport local, prin mijloacele de transport în comun, a persoanelor cu dizabilităţi locomotorii, prin neluare de măsuri concrete pentru facilitarea persoanelor cu dizabilităţi motorii la transportul local, le încalcă dreptul la demnitate a acestora şi reprezintă discriminare conform art. 2 alin. (1) şi (4) coroborate cu art. 10 lit. g) şi h) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, precum şi potrivit prevederilor art. 9, art. 19 şi art. 20 din Convenţia pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi, ratificată de România prin Legea nr. 221/2010.
Potrivit art. 2 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, "(1) Potrivit prezentei ordonanţe, prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.", "(4) Orice comportament activ ori pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate faţă de alte persoane, grupuri de persoane sau comunităţi atrage răspunderea contravenţională conform prezentei ordonanţe, dacă nu intră sub incidenţa legii penale.".
Conform art. 10 din actul normativ mai sus menţionat, "Constituie contravenţie, conform prezentei ordonanţe, dacă fapta nu intră sub incidenţa legii penale, discriminarea unei persoane fizice, a unui grup de persoane din cauza apartenenţei acestora ori a persoanelor care administrează persoana juridică la o anumită rasă, naţionalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată, respectiv din cauza convingerilor, vârstei, sexului sau orientării sexuale a persoanelor în cauză prin: (...) g) refuzul accesului unei persoane sau unui grup de persoane la serviciile oferite de companiile de transport în comun - prin avion, vapor, tren, metrou, autobuz, troleibuz, tramvai, taxi sau prin alte mijloace; h) refuzarea acordării pentru o persoană sau un grup de persoane a unor drepturi sau facilităţi.".
De asemenea, conform art. 15, "Constituie contravenţie, conform prezentei ordonanţe, dacă fapta nu intră sub incidenţa legii penale, orice comportament manifestat în public, având caracter de propagandă naţionalist-şovină, de instigare la ură rasială sau naţională, ori acel comportament care are ca scop sau vizează atingerea demnităţii ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptat împotriva unei persoane, unui grup de persoane sau unei comunităţi şi legat de apartenenţa acestora la o anumită rasă, naţionalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată ori de convingerile, sexul sau orientarea sexuală a acestuia.".
Din perspectiva normelor mai sus enunţate, în mod corect s-a constatat existenţa discriminării, potrivit art. 2 alin. (1) şi (4), din O.G. nr. 137/2000, prin deosebirea pe criteriul dizabilităţii, care are ca efect restrângerea exercitării, în condiţii de egalitate, a dreptului de a beneficia de serviciile oferite în domeniul transportului în comun. Neasigurarea pe toate mijloacele de transport comun al transportului persoanelor cu dizabilităţi locomotorii reprezintă o discriminare directă, întrucât se creează o deosebire pe criteriul dizabilităţii, care are ca efect restrângerea exercitării, în condiţii de egalitate, a dreptului de a beneficia de serviciile oferite în domeniul transportului în comun. Prin neasigurarea pe toate mijloacele de transport comun al transportului persoanelor cu dizabilităţi locomotorii nu este asigurată acordarea drepturilor stabilite de lege şi se refuză accesul acestei categorii de persoane la serviciile oferite de companiile de transport în comun.
Dispoziţiile art. 19 din Convenţia privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi, ratificată de România prin Legea nr. 221/2010, prevăd că "Pentru a da persoanelor cu dizabilităţi posibilitatea să trăiască independent şi să participe pe deplin la toate aspectele vieţii, Statele Părţi vor lua măsurile adecvate pentru a asigura acestor persoane accesul, în condiţii de egalitate cu ceilalţi, la mediul fizic, la transport, informaţie şi mijloace de comunicare, inclusiv la tehnologiile şi sistemele informatice şi de comunicaţii şi la alte facilităţi şi servicii deschise sau furnizate publicului, atât în zonele urbane, cât şi rurale. Aceste măsuri, care includ identificarea şi eliminarea obstacolelor şi barierelor faţă de accesul deplin, trebuie aplicate, printre altele la: (a) Clădiri, drumuri, mijloace de transport şi alte facilităţi interioare sau exterioare, inclusiv şcoli, locuinţe, unităţi medicale şi locuri de muncă; (...)".
De asemenea, în mod legal s-a reţinut comportamentul pasiv al reclamantului, raportat la obligaţiile care îi reveneau, în calitate de autoritate a administraţiei publice locale. Au fost validate în mod corect constatările C.N.C.D. potrivit cărora reclamantul a avut un comportament pasiv în ceea ce priveşte măsurile de accesibilizare a mijloacelor de transport în comun pe raza administrativ-teritorială a municipiului Slatina, îndeplinindu-şi parţial obligaţiile legale, comportament care a produs efecte ce au defavorizat în mod nejustificat persoanele cu dizabilităţi locomotorii, în acest sens avându-se în vedere că la nivelul acestui municipiu un procent mai mic de 50% din mijloacele de transport sunt accesibilizate, adică adaptate pentru transportul persoanelor cu dizabilităţi.
Obligaţiile cu privire la adaptarea tuturor mijloacelor de transport în comun aflate în circulaţie pentru a facilita accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap la transport şi călătorie sunt prevăzute de dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, potrivit cărora "Autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia să ia următoarele măsuri specifice în vederea asigurării transportului în comun al persoanelor cu handicap: a) să achiziţioneze mijloace de transport în comun adaptate; b) să adapteze mijloacele de transport în comun aflate în circulaţie în limitele tehnice posibile, conform reglementărilor în vigoare", şi art. 64 alin. (1) din aceeaşi lege, conform cărora "Pentru a facilita accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap la transport şi călătorie, până la 31 decembrie 2010, autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia să ia măsuri pentru: a) adaptarea tuturor mijloacelor de transport în comun aflate în circulaţie".
În aceste circumstanţe legale, este neîntemeiată apărarea reclamantului referitoare la mărimea efortului bugetar pe care-l impune înnoirea parcului auto şi existenţa unui parc auto învechit. Dispoziţiile legale menţionate mai sus nu obligă la înnoirea parcului auto cu autobuze, troleibuze sau tramvaie accesibilizate, ci şi la alternativa adaptării mijloacelor de transport în comun aflate în circulaţie, operaţiune care implică costuri mai reduse, şi care se impunea a fi îndeplinită până în anul 2010.
Neîntemeiată este şi critica intimatului-reclamant referitoare le inexistenţa unor responsabilităţi în domeniu a instituţiei primarului.
Primarul este autoritate a administraţiei publice locale, prin care se realizează autonomia locală, astfel cum prevede chiar art. 121 alin. (1) din Constituţia României, iar potrivit dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 448/2006, mai sus evocate, responsabilitatea asigurării mijloacelor de transport în comun adaptate persoanelor cu handicap revine în mod direct instituţiei Primarului, în calitatea sa de organ executiv, acestuia revenindu-i obligaţia de a lua măsuri specifice în vederea asigurării transportului în comun al persoanelor cu handicap, astfel ca pentru neîndeplinirea acestei obligaţii îi poate fi antrenată răspunderea administrativă pentru discriminare.
Faţă de aceste împrejurări, sunt întrunite elementele constitutive ale contravenţiilor reţinute, prevăzute de art. 10 lit. g) şi h) şi art. 15 din O.G. nr. 137/2000, întrucât, prin neadaptarea tuturor mijloacelor de transport în comun aflate în circulaţie pentru a facilita accesul neîngrădit al persoanelor cu dizabilităţi la transport şi călătorie, până la 31 decembrie 2010, practic s-a refuzat accesul acestei categorii de persoane la serviciile oferite de companiile de transport în comun şi acordarea drepturilor sau facilităţilor reglementate de lege, şi s-a adus atingere demnităţii acestei categorii de persoane defavorizate.
În raport de aceste argumente, reţine instanţa de control judiciar că hotărârea C.N.C.D. contestată în prezenta cauză este legală, sancţionând o conduită care e discriminatorie.
Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite recursul declarat de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, va casa sentinţa recurată şi va respinge acţiunea ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul formulat de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării împotriva Sentinţei nr. 3202 din 24 octombrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi, rejudecând în fond cauza, respinge acţiunea ca neîntemeiată.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 februarie 2019.
GGC - NN