Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
1. Obiectul cauzei
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de 17 iulie 2015, reclamantul A., în contradictoriu cu paraţii B. şi C., a solicitat: dezbaterea succesiunii după defuncţii D. şi B. (bunicii paterni ai pârâţilor); să se constate că B. este moştenitor al acestora în cota de 1/1 parte în calitate de fiu şi succesiv, după defunctul B. (tatăl pârâţilor) şi să se constate că B. şi C. sunt moştenitori ai acestuia, în cotă de 1/2 parte fiecare, pentru titlul de proprietate nr. x din data de 6 aprilie 2009, cod x, în suprafaţă de 8,31 ha, teren aflat în extravilanul comunei Dumbrăviţa, judeţul Timiş, intabulat în CF x Dumbrăviţa şi CF x Dumbrăviţa; să se pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare pentru suprafaţa care va reveni pârâţilor C. şi B. cu titlu de moştenire după tatăl acestora, B., din Titlul de proprietate nr. x din data de 6 aprilie 2009, cod x, teren aflat în extravilanul comunei Dumbrăviţa, judeţul Timiş, intabulat în CF x Dumbrăviţa şi CF x Dumbrăviţa, conform promisiunii sinalagmatice de vânzare-cumpărare nr. x/30 decembrie 2002; să se intabuleze dreptul de proprietate al reclamantului în cărţile funciare nr. x Dumbrăviţa şi x Dumbrăviţa; obligarea pârâţilor la restituirea către reclamant a cotei-părţi din preţul achitat conform promisiunii sinalagmatice de vânzare-cumpărare nr. x/30 decembrie 2002, corespunzătoare cotei-părţi din obligaţie care nu mai poate fi executată, actualizată cu rata inflaţiei; obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
2. Hotărârea pronunţată de tribunal în primă instanţă
Prin Sentinţa nr. 2025 din 1 iulie 2015, Tribunalul Timiş, secţia I civilă, a admis excepţia puterii de lucru judecat şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru o suprafaţă de 5,54 ha din terenul înscris în titlul de proprietate x/06 aprilie 2009 emis de Comisia Judeţeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor Timiş, a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de pronunţare a unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii B. şi C..
Prin aceeaşi sentinţă, a admis cererea de intervenţie în interesul pârâţilor formulată de intervenienta E., a respins cererea reclamantului privind obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată şi a obligat reclamantul la plata către pârâţi a unei sume totale de 4.340 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, respectiv câte 2.170 RON către fiecare pârât.
Prin Sentinţa nr. 2368 din 30 septembrie 2016, Tribunalul Timiş, secţia I civilă, a admis, în parte, cererea de completare a Sentinţei civile nr. 2025 din 1 iulie 2016, formulată de reclamantul A. şi a obligat, în solidar, pe pârâţii B. şi C. să restituie reclamantului A. suma de 9.540 de euro, la cursul BNR din data plăţii, actualizată cu rata inflaţiei.
A respins în rest cererea de completare a hotărârii.
3. Hotărârea pronunţată de curtea de apel în apel
Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, prin Decizia civilă nr. 233 din 19 decembrie 2018, a admis apelul formulat de reclamantul A. împotriva Sentinţei nr. 2025 din 1 iulie 2015 a Tribunalului Timiş şi a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a dispus compensarea cheltuielilor de judecată efectuate de părţi în faţa primei instanţe.
Restul dispoziţiilor din sentinţa apelată au fost menţinute.
Prin aceeaşi decizie, a respins apelul formulat de reclamantul A. împotriva Sentinţei nr. 2368 din 30 septembrie 2016 a Tribunalului Timiş şi a compensat cheltuielile de judecată efectuate de părţi în apel.
4. Cererea de recurs
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel a declarat recurs reclamantul A., în temeiul art. 488 pct. 8 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor formulate, recurentul-reclamant susţine că soluţia de respingere a apelului a fost întemeiată, în principal, pe excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, reţinută cu caracter de lucru judecat în raport de Sentinţa nr. 2742 din 6 februarie 2011 a Judecătoriei Timişoara. Susţine că cota de 1/3, reţinută prin sentinţa menţionată nu are autoritate de lucru judecat, deoarece instanţa a respins acest capăt de cerere, cota în discuţie nefiind reţinută în dispozitivul hotărârii judecătoreşti.
Pe de altă parte, recurentul susţine că termenul de prescripţie nu a început încă să curgă, având în vedere că în cuprinsul promisiunii de vânzare-cumpărare s-a stabilit de comun acord de către părţi că perfectarea actului de vânzare-cumpărare se va produce de îndată ce se va obţine titlul de proprietate şi certificatul suplimentar de moştenitor.
Chiar dacă titlul de proprietate a fost emis la 6 aprilie 2009, cea de-a doua cerinţă, respectiv obţinerea certificatului suplimentar de moştenitor nu a fost îndeplinită nici până în prezent. Ca atare, susţine că atâta timp cât una dintre condiţiile stabilite cumulativ de către părţi, pentru perfectarea contractului de vânzare-cumpărare nu este îndeplinită, termenul de prescripţie nu a început să curgă. Mai susţine că şi dacă termenul ar fi început să curgă, acesta a fost întrerupt prin recunoaşterile pârâţilor şi chiar dacă recunoaşterile au fost pentru cota de 1/3, nu operează numai parţial, ci asupra întregii obligaţii, efectul întreruptiv de prescripţie pentru cota de 1/3 din TP 1/8 din 2009 extinzându-se asupra întregului titlu. Legat de acest aspect, susţine că reţinerea instanţei de apel în sensul că recunoaşterea nu ar putea fi extinsă la întregul teren este greşită, atâta timp cât ceea ce moştenesc reclamanţii după tatăl lor este un aspect care nu este tranşat.
În continuare, recurentul-reclamant face referire la aspectele rezultate din expirarea avizului final nr. x din 9 iunie 2016 şi consecinţele acestui fapt asupra acţiunii, susţinând că din adresa nr. x din 2 octombrie 2018, emisă de Primăria Dumbrăviţa, rezultă, pe de o parte, ca acest aviz nu se mai afla în termenul de valabilitate, dar şi faptul că nu au mai existat alte persoane care să invoce un drept de preempţiune în afară de intervenienta E.. Arată că, în opinia sa, această adresă echivalează cu adeverinţa statuată de lege prin care imobilul este confirmat ca fiind liber la vânzare.
Faptul că nu s-a pronunţat o hotărâre care să ţină loc de act autentic în favoarea sa se datorează în mod exclusiv emiterii avizului final nr. x din 9 iunie 2016 în procedura prevăzută de Legea nr. 17/2014. Arată că procedura prevăzută de Legea nr. 17/2014 este îndeplinită, a existat o singură persoană care să invoce dreptul de preempţiune, s-a emis un aviz în favoarea acesteia, însă acest aviz a expirat, sens în care nu mai există niciun impediment în admiterea acţiunii şi pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic în favoarea reclamantului.
Având în vedere că legea aplicabilă în speţă nu prevede expres obligaţia vânzătorului de a repeta procedura în cazul în care expiră avizul pozitiv pentru înstrăinarea către un preemptor interpretarea instanţei este excesivă, împovărătoare pentru vânzător şi contrară spiritului legii.
Recurentul susţine că, în cauză, prin analogie se aplică prevederile art. 10 alin. (4) din Legea nr. 17/2014, care se referă la situaţia în care preemptorul care a acceptat oferta de vânzare primeşte aviz negativ din partea structurilor centrale sau teritoriale ale Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi nu mai există altă ofertă, iar vânzarea este liberă. Mai susţine că, în mod eronat, instanţa de apel a reţinut că nu s-ar putea pronunţa asupra aspectelor privind inexistenta dreptului de preempţiune, tardivitate sau reaua-credinţă a intervenientei. Referindu-se la dreptul de preempţiune al numitei E., expune pe larg aspectele ce ce ţin de inexistenţa acestuia, arătând că nu poate fi avut în vedere chiar dacă s-ar reţine că ar exista, întrucât a fost exercitat tardiv şi abuziv.
5. Procedura derulată în recurs
În temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.
Raportul a fost comunicat părţilor, iar recurentul-reclamant a depus la dosar punct de vedere la raport, solicitând admiterea recursului astfel cum a fost formulat.
Constatându-se încheiată procedura de filtru, în condiţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., s-a fixat termen pentru soluţionarea căii de atac, la data de 1 octombrie 2019, fără citarea părţilor.
6. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Analizând recursul sub aspectul îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:
Potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 486 (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar în conformitate cu prevederile art. 488 din acelaşi cod, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute în cuprinsul acestui articol.
Totodată, conform art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.
Deşi nu se prevede în mod expres, este fără dubiu că, pe lângă posibilitatea încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanţei de apel în soluţionarea cauzei, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.
În cauză, Înalta Curte constată că motivele de recurs formulate de recurentul-reclamant au fost încadrate doar formal în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în fapt criticile vizând, în esenţă, pe de o parte, aspecte ce ţin de admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi termenul de prescripţie care, în opinia sa, nu a început să curgă, iar pe de altă parte, aspecte privind expirarea avizului final nr. x din 9 iunie 2016 emis în temeiul art. 10 din Lege nr. 17/2014 şi consecinţele acestui fapt asupra acţiunii.
De fapt, se constată că prin cererea de recurs recurentul-reclamant a reluat criticile formulate în apel, contrar exigenţelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.
Prin urmare, fără a face referiri la soluţia apelului, fără să combată în vreun fel argumentele instanţei de apel şi fără a formula critici susceptibile de cenzură în recurs, recurentul a nesocotit existenţa judecăţii anterioare şi natura căii de atac a recursului.
Aşa fiind, cum aspectele invocate de recurentul reclamant nu se grefează pe conţinutul hotărârii atacate şi cum, în cauză, nu pot fi reţinute motive de ordine publică, Înalta Curte va aplica sancţiunea expres prevăzută într-o asemenea situaţie de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., respectiv aceea a nulităţii recursului, admiţând excepţia cu acest obiect.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 233 din 19 decembrie 2018 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Fără cale de atac.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 1 octombrie 2019.
GGC - CL