Principiul disponibilităţii şi rolul activ al judecătorului. Limitele învestirii instanţei
C.proc.civ., art. 9, art. 22
Rolul activ al judecătorului trebuie înţeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil, al disponibilităţii şi cel al contradictorialităţii, neputând constitui temeiul substituirii instanţei în poziţia procesuală a uneia dintre părţi şi în apărarea intereselor acesteia.
Potrivit art. 22 alin. (6) din Codul de procedură civilă, judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a ceea ce s-a cerut, iar întelegerea acestei expresii trebuie raportată la prevederile înscrise în art. 9 alin. (2) din acelaşi cod, conform cărora obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererea de chemare în judecată. Astfel, limitele judecății trebuie raportate la ceea ce constituie obiect al învestirii instanţei, rolul activ al judecătorului de a stărui prin toate mijloacele la stabilirea situaţiei de fapt fiind limitat la aspectele ce formează obiectul pricinii supuse judecăţii, instanţa având sarcina de a clarifica doar acele situaţii care impun o explicitare a cererii de chemare în judecată, cum sunt cea în care cererea este denumită greşit, sau cea în care deşi se face referire la o anumită instituţie juridică, argumentarea în fapt a cererii vizează o altă instituţie.
Secţia I civilă, decizia nr. 2051 din 13 noiembrie 2019
I.Circumstanţele cauzei.
1. Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti, la data de 28.12.2015, reclamanţii A., B., C. şi D., au solicitat ca în contradictoriu cu pârâta E. să se constate dobândirea de către reclamante a dreptului de proprietate, prin uzucapiune, asupra imobilului - teren în suprafaţă de 250 mp, situat în Bucureşti, iar în subsidiar, dacă se va constata că pârâta a decedat şi nu are moştenitori, să se constate vacanţa succesorală asupra imobilului menționat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti.
2. Prin sentinţa civilă nr.15377/2016, Judecătoria Sectorului 3 București a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, dosarul fiind înregistrat pe rolul Secţiei a IV a Civile.
3. Prin sentinţa civilă nr. 714 din 15.05.2017, Tribunalul București, Secţia a IV-a Civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi, pe cale de consecinţă a respins acţiunea principală, precum şi capătul de cererea subsidiar formulate de reclamanţii A., B., C., D., în contradictoriu cu pârâţii E. prin curator F., Statul Român şi Municipiul Bucureşti ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
4. Prin decizia civilă nr. 535 A din 29.05.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie apelul formulat de reclamantele D., A., B. şi C. împotriva sentinței civile nr.714/2017, Tribunalul București - Secția IV-a Civilă, a fost respins ca nefondat.
5. Împotriva deciziei nr. 535 A din 29.05.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au declarat recurs reclamantele D., A., B. şi C.
În motivarea recursului, recurentele au invocat următoarele:
Într-un prim motiv de recurs întemeiat pe art. 488 alin. 1 pct. 5 din Codul de procedură civilă s-a invocat încălcarea regulilor de procedură cuprinse în art. 425 alin. 1 lit. b din Codul de procedură civilă.
În acest sens, recurentele-reclamante au precizat că, în apel au invocat nemotivarea hotărârii instanței de fond prin raportare la dispozițiile art. 425 alin. 1 lit. b din Codul de procedură civilă şi art. 174 şi urm. din Codul de procedură civilă, în referire la soluția de respingere a solicitării acestora de unire a excepțiilor vizând cadrul procesual cu fondul cauzei şi a omisiunii de soluționare a cererii de stabilire a cadrului procesual pasiv prin raportare la dispozițiile art. 646 din Codul civil şi art. 4 din Legea nr. 213/1998, care reglementează situaţia bunurilor fără stăpân.
Susțin recurentele că, întrucât în cauză, instanța de apel nu a putut identifica în cadrul considerentelor nici argumentele care au stat la baza respingerii implicite a solicitării acestora de unire a excepțiilor cu fondul, şi nici argumentele care au condus la neluarea în seama a susținerilor vizând calitatea procesuală pasivă a Municipiului București şi a Statului Roman prin raportare la dispozițiile referitoare la bunurile fără stăpân, singura soluție legală şi temeinică a instanței de apel ar fi fost aceea de a admite acest motiv de apel, de a aplica sancțiunea nulității hotărârii apelate, şi de a trimite cauza spre rejudecare instanței de fond.
Or, în speţă, instanța de apel a ales un cu totul alt parcurs procesual, care a constat în expunerea în cadrul hotărârii pronunțate a unui raționament propriu prin care a încercat să complinească absența motivării primei instanțe, cu încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. 1 lit. b din Codul de procedură civilă, sancțiunea fiind, potrivit dispozițiilor art. 174 din Codul de procedură civilă, aceea a nulității.
Printr-o a doua critică, recurentele susțin că instanța de apel a pronunţat la rândul sau o hotărâre nemotivată, făcând exclusiv referiri generice la dispozițiile art. 248 din Codul de procedură civilă în întregul sau, fără a se explica motivul pentru care se „subînţelege" faptul ca instanța de fond ar fi dat eficienţă dispoziţiilor art. 248 alin. 1 din Codul de procedură civilă în defavoarea dispoziţiilor art. 248 alin. 4 din Codul de procedură civilă.
Chiar şi unicul argument expus de către instanţa de apel cu privire la soluţia „subînțeleasă" a instanţei de fond asupra solicitării noastre de unire a excepţiilor cu fondul, respectiv împrejurarea că nu s-ar fi impus motivarea hotărârii instanţei de fond asupra acestei solicitări câtă vreme aceasta nu fusese procedural formulată, reprezintă în opinia recurentelor o nemotivare, nefiind expuse condiţiile procedurale pretins a fi încălcate prin modalitatea în care a fost invocat acest aspect.
Prin cea de-a treia critică, se susţine încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. 6 şi art. 481 din Codul de procedură civilă.
În acest sens se arată că instanţa de apel a depăşit limitele învestirii, care, în cazul dedus judecaţii, se transpune în înrăutăţirea situaţiei apelantelor în propria cale de atac.
Susţin recurentele că, prin completarea motivării hotărârii instanţei de fond cu privire la solicitarea acestora de unire a excepţiilor cu fondul cauzei, instanţa de apel a arătat că nu se poate invoca o nulitate a sentinţei determinată de nemotivarea unei cereri - cererea de unire a excepţiei cu fondul cauzei - în condiţiile în care cererea însăşi nu a fost formulată în condiţii procedurale, partea nesolicitând anterior acordării cuvântului pe excepţie unirea acesteia cu fondul, cu indicarea cerinţelor înscrise în art. 248 alin. 4 din Codul de procedură civilă.
În opinia recurentelor acest raționament încălcă regula de procedură instituită de dispoziţiile art. 22 alin. 6 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora instanţa de judecata trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în condiţiile în care acestea au invocat nemotivarea hotărârii cu privire la solicitarea acestora de unire a excepţiilor cu fondul cauzei, iar pe de altă parte, nici prima instanţa şi nici intimații-pârâți nu au invocat acest aspect.
Mai mult decât atât, analizând un aspect asupra căruia nu fusese învestită, instanţa de apel a săvârşit o nouă încălcare a regulilor de procedură, generând pentru recurentele-reclamante o situaţie mai grea în propria lor cale de atac.
Tot astfel, contrar normelor legale anterior evocate, deşi hotărârea instanţei de fond nu cuprinde nicio menţiune expresă în legătură cu solicitarea recurentelor-reclamante de stabilire a cadrului procesual pasiv şi în raport de dispoziţiile art. 646 din Codul civil şi art. 4 din Legea nr. 213/1998, instanţa de apel a reţinut că din succesiunea actelor de procedură efectuate în cauză, rezultă că reclamanţii nu au depus o cerere adiţională în forma prevăzută de lege, temeiul juridic nou fiind invocat doar oral cu ocazia concluziilor asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.
De asemenea, instanţa de apel face referire la încălcarea dispoziţiilor art. 204 alin. 1 din Codul de procedură civilă şi la sancţiunea decăderii, recalificând practic în apel solicitarea recurentelor ca reprezentând o modificare a acţiunii iniţiale, ignorând faptul că în faţa instanţei de fond nu a fost pus în discuţia părţilor acest aspect, nu s-a invocat tardivitatea cererii precizatoare sau alte aspecte legate de modalitatea de formalizare a acesteia, astfel că nu avea căderea să analizeze acest aspect, cu vădita depăşire a limitelor învestirii şi cu consecinţa înrăutăţirii situaţiei recurentelor-reclamante în propria lor cale de atac.
Au mai arătat recurentele reclamante atât în ceea ce priveşte aspectele vizând nemotivarea hotărârii instanţei de fond, cât şi în referire la aspectele vizând nelegala stabilire a cadrului procesual pasiv, hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei, situaţie care atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 din Codul de procedură civilă.
În opinia recurentelor, soluţia pronunţată de către instanţa de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei,
Astfel, în privința solicitării recurentelor-reclamante de aplicare a dispozițiilor art. 248 alin. 4 din Codul de procedură civilă instanța de apel s-a limitat la expunerea prevederilor alin. 1 ale art. 248 din Codul de procedură civilă statuând că aceste norme reprezintă „regula generală", însă fără a justifica de ce dispozițiile art. 248 alin. 1 din Codul de procedură civilă ar conduce la inaplicabilitatea, în speţa dedusă judecății, a dispozițiilor art. 248 alin. 4 din Codul de procedură civilă.
S-a reținut, totodată, că tribunalul a încuviințat cererea reclamanților de administrare de probe cu privire la excepție şi a prorogat pronunțarea asupra sa, dând posibilitatea părților de a procura şi depune toate probele pe care le apreciază ca fiind necesare, argument care este străin de natura cauzei şi contradictoriu în raport de celelalte considerente expuse.
De asemenea motivarea instanței de apel apare ca fiind vădit contradictorie, reținându-se, pe de o parte că solicitarea recurentelor-reclamante de unire a excepțiilor cu fondul a fost formulată cu încălcarea normelor de procedură (fără însă a preciza în ce consta această încălcare), iar pe de altă parte, că instanța de fond ar fi dat curs acestei solicitări, permițând oricum administrarea probelor cu privire la stabilirea cadrului procesual pasiv.
Şi în privința aspectelor ținând de stabilirea cadrului procesual pasiv consideră recurentele că hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde dispoziții contradictorii, stabilirea lipsei calității de proprietar a paratei E. fiind de natură a conduce, în opinia acestora în mod automat la constatarea calității de proprietar fie a Statului Roman, fie a Municipiului București, orice altă interpretare ducând la un veritabil caz de probatio diabolica.
În acest sens, se susține că, în cadrul unei acțiuni pentru constatarea uzucapiunii, independent de modalitatea de formulare a petitului, instanța de judecată are obligația de a verifica şi stabili calitatea de proprietar asupra terenului a persoanelor chemate în judecată, or, câtă vreme în cauză nu s-a putut stabili cu certitudine dacă terenul posedat a fost proprietatea pârâtei E., instanța de judecată avea obligația de a aplica dispozițiile art. 646 din Codul civil şi de a stabili că la momentul începerii posesiei de către reclamanți imobilul în discuție se încadra în categoria bunurilor fără stăpân, care intră în domeniul privat al statului sau al unităților administrativ teritoriale.
Un ultim motiv de recurs întemeiat pe art. 488 alin. 1 pct. 8 din Codul de procedură civilă vizează faptul că hotărârea a fost dată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 1846 şi urm. din Codul civil.
Arată recurentele sub acest aspect, că această normă a fost interpretată formalist, de natura a lipsi instituția uzucapiunii de efectele sale primordiale, şi anume sancționarea fostului proprietar neglijent şi beneficiul reglementat de legiuitor în favoarea celui care, cu diligentă şi bună credință stăpânește terenul, ignorându-se în cadrul analizei celui de-al doilea motiv de apel, referitor la caracterul neîntemeiat al hotărârii primei instanțe cu privire la modalitatea de stabilire a cadrului procesual pasiv, împrejurarea ca finalitatea juridică a demersului procesual al reclamantelor era aceeași atât în ipoteza în care s-ar fi dovedit calitatea de proprietar a paratei E. şi s-ar fi constatat decesul acesteia şi, în lipsa unor moștenitori, s-ar fi stabilit vacanţă succesorală şi pe cale de consecință calitatea procesuală pasivă a Statului Roman/Municipiului București, cât şi în ipoteza în care, neputându-se identifica un proprietar persoană fizică, Statul Roman/Municipiul București ar fi fost proprietar asupra imobilului în considerarea dispozițiilor art. 646 din Codul civil şi art. 4 din Legea nr. 213/1998, vizând bunurile fără stăpân.
În opinia recurentelor, în cadrul unei cereri de constatare a dobândirii dreptului de proprietate ca efect al uzucapiunii de lungă durată, instanța de judecată are obligația de a verifica, în raport de fiecare dintre pârâţii indicați de către reclamant, în ce măsură este justificată calitatea pasivă a acestora, fie ca este incidentă situaţia unui proprietar decedat şi a unei succesiuni vacante, fie ipoteza unor bunuri fără stăpân, existând o evidentă similitudine între aceste situații şi o finalitate identică urmărită de către reclamant.
În acest sens, recurentele au făcut trimitere la doctrina şi la practica judiciară, respectiv la considerentele Deciziei nr. 24/2017 pronunțată de către Înalta Curte de Casație şi Justiție completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.
Se mai susține că prin hotărârea instanței de apel au fost nesocotite şi dispozițiile art. 22 din Codul de procedură civilă care reglementează rolul activ al judecătorului, potrivit cărora, chiar şi dacă nu au precizat incidența dispozițiilor art. 646 din Codul civil şi art. 4 din Legea nr. 213/1998, instanța de judecată ar fi avut obligația de a da eficienţă acestor prevederi legale din oficiu, în îndeplinirea obligației de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză şi soluționarea temeinică şi legală a cererii de chemare în judecată.
6.Procedura de filtru.
Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin.(2) și (3) din Codul de procedură civilă astfel cum a fost completat a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 25 septembrie 2019 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de recurentele reclamante şi a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea recursului la data de 13 noiembrie 2019.
6.Apărările formulate în cauză.
Prin întâmpinarea formulată la data de 12.10.2018, intimata E., prin curator special a invocat excepția inadmisibilității cererii de recurs, prin raportare la prevederile ar. 483 din Codul de procedură civilă şi art. XVIII alin. 2 din Legea nr. 2/2013.
Totodată, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susţinându-se că recurentele nu au deschisă calea de atac a recursului pentru nepronunțarea instanței asupra cererii de unire a excepțiilor cu fondul, ci calea reglementată de prevederile art. 444 din Codul de procedură civilă.
Totodată, s-a arătat că recurentelor nu le-a fost înrăutățită situaţia, având în vedere că a fost menținută soluția primei instanțe, că cererea de unire a excepțiilor cu fondul cauzei nu a fost formulată cu respectarea art. 248 alin. 4 din Codul de procedură civilă, iar aceasta era nefondată, dat fiind că, administrarea de probe cu privire la datele de identificare ale pârâtei şi la existenţa sa, nu au legătură cu dovedirea condițiilor uzucapiunii.
În opinia intimatei, soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei E. este legală, aceasta neputând fi identificată, deşi recurentele au avut la dispoziție numeroase termene de judecată în vederea stabilirii identității acestei pârâte.
Se mai arată că în cauză a fost respectat pe deplin principiul disponibilității procesului civil, legea neprevăzând că judecătorul are obligația de a propune probe în favoarea unei părți.
II. Soluția şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Preliminar verificării legalității deciziei recurate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie precizează că succesiunea în care urmează a fi analizate criticile expuse în memoriul de recurs va fi cea impusă de logica raționamentului judiciar, raportat la motivele de casare cărora li se subsumează, iar nu cea în care aceste critici au fost configurate de către recurente.
În referire la prima critică întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 din Codul de procedură civilă.
În esenţă, prin acest motiv de recurs, recurentele tind la a evidenţia o situaţie de nelegalitate care ar decurge, în opinia acestora din imposibilitatea păstrării sentinței criticate în apel ca urmare a omisiunii primei instanţe a se pronunţa şi a motiva cererea acestora de unire a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtilor chemaţi în judecată cu fondul cauzei şi de a stabili cadrul procesual pasiv, soluţionând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi prin raportare la dispozițiile art. 646 din Codul civil şi art. 4 din Legea nr. 213/1998, norme care reglementează situaţia bunurilor fără stăpân.
Critica este nefondată.
Astfel, potrivit art. 480 alin. 3 din Codul de procedură civilă, în cazul în care prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare, o singură dată, primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, dacă părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare.
Cum prevederile art. 480 alin. 3 din Codul de procedură civilă au caracter imperativ, pentru a se putea dispune desființarea cu trimitere spre rejudecare a sentinței apelate nu este suficientă cererea formulată de titularul căii de atac apelului cu acest obiect, ci, este necesar să fie incident unul din cele două cazuri de excepţie, în care, legea procesuală prevede o atare posibilitate, respectiv: 1) când judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, situaţie care nu comportă discuţii; şi 2) în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului.
Ultima ipoteza are în vedere, în mod evident ipoteza necercetării fondului raportului juridic litigios, mai exact situaţiile în care instanţa a soluţionat greşit procesul în temeiul unei excepţii procesuale, ori s-a pronunţat asupra a cu totul altceva decât s-a cerut, iar nu o omisiune a primei instanțe de a analiza o apărare sau o excepție.
În acest ultim caz, întrucât mijloacele de apărare, nu pot fi asimilate actelor de procedură prin care se declaşează controlul judecătoresc asupra actelor sau situaţiilor juridice deduse judecăţii, regula instituită prin art. 480 din Codul de procedură civilă este aceea a devoluării fondului de către instanţa de apel, care judecă litigiul, context în care urmează a fi analizate, potrivit art. 478 alin. 2 din Codul de procedură civilă, motivele, mijloacele de apărare şi dovezile invocate la prima instanţă sau arătate în cadrul apelului sau prin întâmpinare.
Ca urmare, aprecierea asupra legalității și temeiniciei soluţiei primei instante permite instanţei de control suplimentarea şi complinirea motivării primei instanţe, caz în care poate fi menţinută, în totalitate, sentinţa atacată fără a se putea reţine încălcarea de către instanţa de apel a formelor procedurale prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii.
De altfel, chiar în jurisprudenţa CEDO s-a statuat că „o instanţă superioară poate, în anumite cazuri, să remedieze deficienţele procedurii în primă instanţă (cauza Kyprianou vs. Cipru), iar echitabilitatea procedurii judiciare se apreciază global, iar nu pe stadii de jurisdicție.
Cum, în speţă, recurentele au criticat în apel, omisiunea soluţionării şi motivării de către prima instanţă a cererii având ca obiect unirea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive cu fondul cauzei, iar o atare ipoteză nu poate fi asimilată cu însăşi omisiunea soluţionării fondului cauzei, în sensul art. 480 alin. 3 din Codul de procedură civilă, este eronată susținerea din recurs, în sensul că instanţa de apel nu avea posibilitatea de a analiza ea însăşi dacă o atare cerere a fost legal dedusă analizei primei instanţe, respectiv de a verifica cerinţele impuse de legea procesuală pentru constatarea nulității hotărârii apelate.
Tot astfel, susţinerea din apel în sensul că instanţa de fond ar fi ignorat solicitarea formulată oral de către reclamante la termenul la care au fost formulate concluzii asupra excepției lipsei calităţii procesuale pasive, prin care acestea au susţinut că legitimarea procesuală a pârâţilor Municipiul Bucureşti şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice derivă din calitatea bunului posedat de bun fără stăpân, impunea în sarcina instanței de apel obligaţia de a verifica cadrul procesual obiectiv stabilit în cauză.
Astfel, întrucât raportat la prevederile art. 176 şi art. 175 din Codul de procedură civilă, nulitatea care ar fi putut opera în speţă era una condiţionată, nefiind expres prevăzută de lege, instanţa de apel avea obligaţia de a stabili, în conformitate cu cerințele impuse de art. 175 alin. 1 din Codul de procedură civilă dacă, prin
hotărârea apelată s-a produs o vătămare apelantelor care să nu poată fi înlăturată decât prin anularea acesteia.
Totodată, era necesară verificarea condiției generale impuse în materia nulității actelor de procedură prin art. 178 alin. 2 din Codul de procedură civilă, respectiv aceea ca neregularitatea să nu fi fost cauzată prin propria faptă.
Or, în speţă, instanța de apel a constatat, făcând o aplicare judicioasă a prevederilor art. 248 alin.1 şi art. 204 din Codul de procedură civilă, că nici una dintre cererile la care s-au raportat recurentele în justificarea criticilor din apel nu a fost formulată cu respectarea normelor de procedură incidente, respectiv că apelantele nici nu justifică o vătămare, ca efect al faptului că nu s-a dispus unirea excepției lipsei calității procesuale pasive cu fondul cauzei câtă vreme acestora le-a fost încuviinţată cererea de probatorii cu privire la această excepţie.
Cum raportat la aceste circumstanţe factuale în speţă, nu sunt îndeplinite cerinţele impuse de art. 175 alin. 1 din Codul de procedură civilă, este eronată susținerea din recurs în sensul că invocarea în cadrul criticilor de apel a acestor pretinse neregularităti procedurale ar fi impus sancțiunea nulității hotărârii tribunalului cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare.
În referire la criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din Codul de procedură civilă.
Potrivit art. 425 alin.1 lit. b din Codul de procedură civilă, hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă „motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”.
Se reţine, totodată, că potrivit unei jurisprudenţe constante, Curtea Europeană acordă o atenție deosebită respectării de către instanțe a obligației de a examina problemele ridicate de către părți ca o garanție a respectării dreptului la un proces echitabil.
În acest sens, instanța europeană a arătat totuşi, în mod constant faptul că „a Art. 6 parag. 1 din Convenție, obligă tribunalele să-și motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument” (Hotărârea Ruiza Torija c.Spaniei).
Ca urmare, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care și-au întemeiat cererile, iar întinderea obligației de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura și circumstanțele specifice fiecărei cauze.
În speţă, deşi recurentele susţin că instanţa de apel s-ar fi limitat la a se referi generic la dispozițiile art. 248 din Codul de procedură civilă, fără a răspunde în concret susţinerilor acestora, Înalta Curte constată, contrar argumentelor expuse în recurs, că prin decizia civilă recurată s-a răspuns argumentat criticii din cererea de apel, care viza omisiunea tribunalului de a se pronunţa asupra cererii de unire a excepției lipsei calităţii procesuale pasive cu fondul cauzei, arătându-se de o manieră coerentă şi judicioasă care sunt considerentele de fapt și de drept pentru care s-a apreciat că hotărârea primei instanțe este legală.
Astfel, învestită cu analiza acestei critici, instanța de apel avea a răspunde dacă este incidentă sancțiunea nulității hotărârii apelate, sens în care avea a stabili dacă potrivit art. 248 alin. 1 şi 4 din Codul de procedură civilă, excepția procesuală a lipsei calității procesuale pasive se impunea a fi unită cu fondul cauzei sau cu administrarea probelor, respectiv de a determina, în considerarea prevederilor art. 258 și art. 248 alin. 4 din Codul de procedură civilă, momentul procesual până la care era posibilă formularea unei cereri având ca obiect unirea excepției cu fondul cauzei, în condițiile în care anterior, la cererea aceleiași părți au fost încuviințate și administrate probe cu privire la excepție.
Or, în speţă, s-a reținut, pe de o parte, că această cerere a fost formulată tardiv, doar ulterior momentului la care părților li s-a acordat cuvântul asupra excepției, după formularea concluziilor asupra acesteia de către partea adversă, care a şi invocat-o, iar pe de altă parte, s-a constatat că nu se impunea unirea excepției cu fondul cauzei, câtă vreme, fusese deja încuviinţată cererea de administrare de probatorii formulată de reclamante cu privire la această excepție.
În speţă, nu s-ar putea reține nici argumentarea contradictorie a instanței de apel care a constatat că reclamantelor le-au fost încuviințate probe cu privire la excepție și împrejurarea că înscrisurile administrate au fost obținute de reclamante prin realizarea unor demersuri personale.
Acesta întrucât propunerea și administrarea probelor reprezintă etape distincte în desfășurarea procesului, cărora li se asociază anumite obligații ale părților, a căror neaducere la îndeplinire poate atrage anumite sancțiuni, specific asociate fiecăreia dintre acestea. Astfel, propunerea probelor, căreia i se asociază obligația de a proba și sarcina probei, este succedată de încuviințarea lor de către instanță, adică de evaluarea admisibilității și a caracterului lor necesar în proces, fază care, la rândul său, este urmată de administrarea probelor, adică de confruntarea lor directă în fața instanței, pentru ca, în cele din urmă, aceasta să le poată interpreta, adică să delibereze asupra greutății și semnificației lor în proces.
De asemenea, Înalta Curte constată, că prin decizia civilă recurată s-a răspuns argumentat criticii din apel care tindea la a susține o omisiune a tribunalului de a se pronunța asupra calității procesuale pasive a pârâților Municipiul București şi Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin raportare la calitatea de bun fără stăpân a imobilului în litigiu, ca în considerarea ipotezei în care fostul proprietar nu este cunoscut, arătându-se cu trimitere la obiectul cererii de chemare în judecată, la actele de procedură ulterioare şi la prevederile art. 204 alin. 1 din Codul de procedură civilă, considerentele pentru care s-a apreciat că, tribunalul nu a fost învestit cu o cerere adițională prin care reclamantele să invoce acest temei, în susținerea pretențiilor deduse judecății.
Astfel, fiind învestită cu analiza unei critici care viza o pretinsă omisiune a primei instanțe de a soluționa un capăt de cerere, instanța de apel avea a verifica, în primul rând, aspectul vizând legala învestire a tribunalului cu respectiva cerere, respectiv dacă există o corespondenţă între capetele de cerere formulate de reclamante şi cererea pretins ignorată.
Ca urmare, faţă de argumentele anterior prezentate nu se poate reține absența unei motivări care să susțină soluția pronunțată şi nici o contradicție între considerentele expuse în justificarea raționamentului instanței de control judiciar sau o motivare străină de natura cauzei, situație care exclude incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din Codul de procedură civilă.
În referire la motivul de recurs întemeiat pe art. 488 pct. 5 din Codul de procedură civilă, prin care se susține încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. 6, şi art. 481 din Codul de procedură civilă prin argumentele expuse în decizia recurată cu privire la solicitarea recurentelor-reclamante de unire a excepției lipsei calității procesuale pasive cu fondul cauzei, respectiv la nemotivarea hotărârii apelate în ceea ce privește soluția dată excepției lipsei calității procesuale pasive, ca urmare a pretinsei ignorări a dispozițiilor care reglementează situaţia juridică a bunurilor fără stăpân.
Critica nu poate fi primită.
Astfel, se observă că, în speţă, recurentele nu contestă faptul că prin cererea de apel au invocat nulitatea hotărârii apelate susținând vătămarea lor procesuală prin soluția pronunțată de prima instanță cu privire la modalitatea de soluționare a cererii acestora de unire a excepției lipsei calității procesuale pasive cu fondul cauzei, respectiv că au susținut incidența acestei sancțiuni ca urmare a unei pretinse omisiuni a tribunalului de a analiza excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice şi Municipiul București, prin raportare la prevederile art. 646 din Codul civil care reglementează situaţia juridică a bunurilor fără stăpân.
Or, pretinzând în calea de atac a apelului, incidența nulității actului procedural reprezentat de sentința civilă apelată, reclamantele au învestit neechivoc prima instanța de control judiciar cu verificarea condițiilor impuse de normele procesuale reprezentate de art. 174 şi următoarele din Codul de procedură civilă pentru aplicarea acestei sancțiuni.
Ca urmare, analiza condițiilor impuse de lege pentru a se putea dispune sancțiunea nulității unui act de procedură, prin decizia recurată, nu poate avea valența nerespectării, în speţă, a limitelor învestirii stabilite prin art. 22 alin.6 ci, a unei aplicări judicioase a prevederilor art. 479 alin. 1 din Codul de procedură civilă, în realitate prin argumentele prezentate subsumate acestei critici, recurentele ignorând nepermis regimul juridic al nulitații reglementat de dispoziţiile art. 174 și următoarele din Codul de procedură civilă.
În acest context, se impune a se constata, contrar argumentelor recurentelor, că potrivit art. 177 alin. 1 din Codul de procedură civilă, sancțiunea nulității prevăzută de art. 174 alin. 1 din Codul de procedură civilă, operează ca ultim remediu procesual, adică numai în cazul inexistenței unui alt mijloc prin intermediul căruia să se poată înlătura vătămarea suferită de parte prin îndeplinirea unui act procedural cu neobservarea formelor legale, fiind, totodată, judicioasă aprecierea instanței de apel în sensul că reclamantele nu pot pretinde aplicarea sancțiunii nulității unui act procedural, decât în măsura în care cauza nulității exclude culpa procesuală a acestora.
Contrar afirmațiilor din recurs, în speţă, nu este incidentă o situație în care instanța de apel ar fi recalificat, cu încălcarea principiului disponibilității procesului civil, cererile ce au constituit temei al criticilor apelantelor, câtă vreme verificarea pretinsei omisiuni imputate de reclamante tribunalului, conform criticilor din apel, impunea în sarcina instanței de control judiciar verificarea situației premisă a învestirii primei instanțe, în mod legal, cu analiza acestor cereri şi o dezbatere în contradictoriu asupra acestor chestiuni litigioase, aşa cum, de altfel, s-a şi procedat în cauză.
Așa cum corect a apreciat instanța de apel, câtă vreme prin cererea de chemare în judecată, reclamantele nu au invocat situaţia juridică de bun fără stăpân a imobilului posedat şi nu au justificat legitimarea procesuală a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice și a Municipiului București prin formularea unor considerente în fapt şi în drept sub acest aspect, cererea formulată oral de acestea la termenul de judecată din 15.05.2017 - prin care recurentele au pretins că raportul juridic litigios şi implicit justificarea legitimării procesuale a pârâților se impune a fi analizată prin prisma unui element nou, nemenţionat în cererea introductivă - calitatea imobilului posedat de bun care ar fi intrat în patrimoniul statului sau a Municipiului București nu ca urmare a culegerii unei succesiuni vacante ci, a constatării calității acestuia de bun fără stăpân (abandonat) sau cărui
proprietar nu este cunoscut - tindea la modificarea cadrului procesual.
Aceasta întrucât cauza cererii de chemare în judecată - fundamentul calificat juridic al cererii - este derivată din argumentul care susţine pretenţia și nu se confundă cu scopul demersului judiciar care, în cazul acţiunii în constatarea uzucapiunii, corespunde apărării dreptului de proprietate.
Or, prevederile art. 204 alin. 1 din Codul de procedură civilă consacră momentul cel mai înaintat, până la care reclamantul poate modifica cererea iniţială, și anume primul termen la care acesta este legal citat, depășirea acestui termen fiind sancționată cu decăderea, cu excepția cazurilor în care celelalte părți consimt în mod expres la modificare.
Aşa fiind, este corectă aprecierea instanţei de apel în sensul că era necesar ca reclamantele să învestească tribunalul cu o cerere adiţională care să îndeplinească atât condițiile de formă, cât şi limitele temporale impuse impuse de art. 204 alin.1 din Codul de procedură civilă, numai în acest caz, recurentele putând justifica o vătămare procesuală care să le fi fost produsă prin pretinsa omisiune a analizării acesteia - premisă care, nu este incidentă în speţă, de vreme ce solicitarea reclamantelor care tindea la modificarea cererii de chemare în judecată a fost formulată doar oral, ulterior primului termen de judecată stabilit de instanţa competentă material în cauză.
Faptul că nu s-a invocat tardivitatea formulării cererii modificatoare, la termenul la care aceasta a fost formulată oral, este lipsit de relevanţă juridică în speță, în condiţiile în care art. 204 alin. 1 şi 3 din Codul de procedură civilă impun condiția formulării cererii modificatoare în formă scrisă, sub sancțiunea decăderii, respectiv acordul expres al părților adverse pentru modificarea cererii de chemare în judecată peste termenul prevăzut de alin. 1 al art. 204 din Codul de procedură civilă, iar nu un acord tacit, iar art. 22 alin. 6 din Codul de procedură civilă impune instanței obligația de a analiza ceea ce s-a cerut, respectiv, cererile în privința cărora instanţa a fost legal învestită.
Dat fiind faptul că, în speţă, temeiul juridic al cererii a fost clar şi neechivoc indicat şi susținut de motivele de fapt şi de drept invocate, iar sarcina justificării calității procesuale revine reclamantului, care, prin cererea de chemare în judecată trebuie să expună împrejurările din care să rezulte că este îndreptațit să-l cheme în judecată pe pârât, este corectă aprecierea instanței de apel în sensul că analiza legitimării procesuale pasive a pârâților trebuie circumscrisă acestui temei juridic, în virtutea principiului disponibilității, iar nu unui temei juridic nou, invocat în condiții neprocedurale.
Totodată, prevederile art. 248 alin. 1- 4 din Codul de procedură civilă, stabilesc regula potrivit cu care excepțiile procesuale se soluționează cu prioritate, acestea putând fi unite cu administrarea probelor sau cu fondul cauzei doar în situațiile de excepție prevăzute de această normă legală, respectiv atunci când dovezile necesare soluționării excepției procesuale sunt aceleași cu probele necesar a fi administrate pentru finalizarea cercetării procesului sau pentru soluționarea fondului.
Cum din perspectiva texului de lege menţionat anterior, nu se justifică unirea excepţiei cu fondul în cazul în care situaţia de fapt este clar determinată prin cererea de chemare în judecată, iar această situaţie de fapt este susţinută prin înscrisurile ataşate, este corectă aprecierea instanței de apel în sensul că stabilirea calității procesuale a pârâților chemați în judecată, raportat la temeiul acțiunii formulate de reclamante nu impunea, în speță, administrarea de probatorii comune cu fondul cauzei, dat fiind că determinarea identității dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta a fost dedus judecăţii, nu presupunea verificarea condițiilor posesiei impuse de art. 1846 din Codul civil de la 1864, ci stabilirea statutului civil al pârâtei E. și verificarea calității de succesori a Municipiului București și a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, din perspectiva pretinsei succesiuni vacante a pârâtei persoană fizică.
Pe de altă parte, întrucât momentul la care se poate aprecia care sunt probele necesare soluționării excepției procesuale este cel la care se invocă această excepție, formularea cererii de unire a exceptiei cu fondul cauzei, trebuie să urmeze rigorile impuse de art. 248 din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 255 din Codul de procedură civilă.
De asemenea, în privința rolului activ al judecătorului în procesul civil, se impune precizarea că, prin procesul civil se urmărește, de regulă, protecția judiciară a unor interese private, ceea ce impune un rol important al părților nu numai în declanșarea procesului, ci și în desfășurarea acestuia.
Astfel, rolul activ al judecătorului trebuie înţeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil, al disponibilităţii şi cel al contradictorialităţii, neputând constitui temeiul substituirii instanţei în poziţia procesuală a uneia dintre părţi şi în apărarea intereselor acesteia.
Ca urmare, nu poate fi validată susţinerea recurentelor potrivit căreia, prima instanţă în virtutea rolului activ ar fi trebuit să deducă că acestea au înţeles să invoce și un alt temei juridic în justificarea pretențiilor deduse judecații, de vreme ce, prin reglementarea acestui principiu, legiuitorul nu şi-a propus să transforme pe judecător în apărătorul uneia sau alteia dintre părţi, acesta neputând iniţia cereri pe seama părţilor în litigiu, ci doar de a le da calificarea corectă.
Astfel, potrivit art. 22 alin. 6 din Codul de procedură civilă, judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a ceea ce s-a cerut, iar întelegerea acestei expresii trebuie raportată la prevederile înscrise în art. 9 alin. 2 din Codul de procedură civilă, potrivit cu care obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererea de chemare în judecată.
Ca urmare, limitele judecății trebuie raportate la ceea ce constituie obiect al învestirii instanţei, rolul activ al judecătorului de a stărui prin toate mijloacele la stabilirea situaţiei de fapt fiind limitat la aspectele ce formează obiectul pricinii supuse judecăţii, instanţa având sarcina de a clarifica doar acele situaţii care impun o explicitare a cererii de chemare în judecată, cum sunt cea în care cererea este denumită greşit, sau cea în care deşi se face referire la o anumită instituţie juridică, argumentarea în fapt a cererii vizează o altă instituţie.
Or, în cauza dedusă judecăţii, obiectul și temeiul juridic al acţiunii au fost clar stabilite prin cererea de chemare în judecată, iar argumentele de fapt și de drept pe care reclamantele, care, de altfel, au beneficiat de asistență juridică calificată, le-au adus în susținerea cererii lor nu impuneau o altă calificare a cererii de chemare în judecată sau alte clarificări ale cadrului procesual.
Aşa fiind, omisiunea recurentelor de a suplimenta sau completa cauza cererii deduse judecății nu putea fi complinită de judecător, în exercitarea rolului activ, ci este imputabilă recurentelor.
În acest context, câtă vreme pârâţii au invocat, în apărare, o excepţie procesuală, a cărei soluţionare avea precădere în raport cu cererea principală, împrejurarea că, prima instanță s-a supus obligaţiei instituite de art. 248 alin. 1 din Codul de procedură civilă de a se pronunţa mai întâi, asupra excepţiei procesuale care făcea inutilă cercetarea în fond a cauzei, fără a pune în dezbaterea contradictorie a părţilor o eventuală complinire a temeiului de fapt și de drept al cererii de chemare în judecată, respectiv incidenţa prevederilor art. 646 din Codul civil și art. 4 din Legea nr. 213/1998 nu are semnificația încălcării de către instanţele de fond a prevederilor art. 22 alin. 5 şi 6 din Codul de procedură civilă.
Totodată, în conformitate cu art. 249 coroborat cu art. 254 alin. 5 și 6 și art. 22 alin. 2 din Codul de procedură civilă, administrarea probelor încuviințate este în sarcina părţilor, exercitarea rolului activ al judecătorului constând în dreptul de a ordona dovezile pe care acesta le consideră necesare pentru aflarea adevărului, în afara probelor propuse de părți.
Or, trebuie observat că, recurentele deşi critică modalitatea în care s-a procedat în prima fază procesuală la administrarea probelor specifice soluţionării excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, nu aduc în discuţie nicio situaţie imputabilă primei instanţe, ci se raportează la împrejurarea că, în ciuda demersurilor întreprinse, autoritățile cu competențe în evidenţa persoanelor nu au putut furniza datele necesare identificării pârâtei E. şi stabilirii statutului civil al acesteia, după cum, acestea ignoră nepermis faptul că au avut posibilitatea de a solicita completarea probatoriului în căile de atac, posibilitate de care nu au înțeles să uzeze (acestea renunţând chiar la a administra probatorii noi în apel, aşa cum s-a consemnat în încheierea de ședință de la termenul de judecată din 04.05.2018).
În același timp, încălcarea principiului „non reformatio in peius”, consacrat de art. 481 din Codul de procedură civilă nu poate fi dedusă din constatarea caracterului nefondat al criticilor apelantelor, fiind așadar nefondată și această sustinere din recurs.
În referire la ultima critică întemeiată pe prevederile art. 488 alin. 1 pct. 8 din Codul de procedură civilă.
Răspunzând argumentelor de nelegalitate subsumate acestui motiv de casare, Înalta Curte reține că, într-adevăr, așa cum s-a statuat în mod constant în practica judiciară a instanței supreme - la care s-a raportat și decizia nr. 24/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - completul competent pentru dezlegarea unor chestiuni de drept- soluționarea excepției referitoare la calitatea procesuală pasivă a celui căruia i se opune prescripția achizitivă este determinată de probele administrate în cauză, prin care instanța stabilește care este situația juridică a imobilului ce face obiectul litigiului dedus judecății, respectiv dacă proprietarul extratabular ori moștenitorii acestuia sunt cunoscuți ori este incidentă ipoteza în care fostul proprietar este necunoscut - caz în care ar fi aplicabile normele care reglementează situația bunurilor fără stăpân, fie, ipoteza în care deși fostul proprietar este cunoscut, acesta a decedat, iar succesiunea sa este vacantă, caz în care, bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului, în temeiul legii.
Această împrejurare impune, în sarcina celui care pretinde dobândirea proprietății prin uzucapiune obligația de a justifica, în raport cu circumstanțele cauzei, prin argumentele de fapt și de drept expuse în petitul cererii formulate, în aplicarea art. 9 alin. 2 și 3 din Codul de procedură civilă, legitimarea procesuală a pârâților chemați în judecată, explicitând modalitatea în aceștia ar putea să se opună valorificării dreptului pretins prin cererea introductivă, invocând, în apărare, un drept de proprietate asupra imobilului sau contestând dreptul de proprietate dobândit de reclamant prin uzucapiune.
Trebuie observat, totodată, că, în speță, instanța de apel a reținut caracterul fondat la excepției lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București și a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice raportându-se la cadrul procesual stabilit în fața primei instante, respectiv a avut în vedere faptul că, în cererea formulată, reclamantele au indicat drept solicitare principală, constatarea dreptului lor de proprietate în contradictoriu cu pârâta E. şi că, numai în subsidiar, acestea au solicitat constatarea acestui drept în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice și Municipiul București, în considerarea vacanţei succesorale a pârâtei E. – indicată ca autoare de la care a fost dobândit bunul, respectiv că nu s-a dovedit că aceste subiecte de drept au cules succesiunea pretins vacantă a pârâtei E., iar nu a faptului că nu s-ar fi probat că pârâții dețin un drept proprietate asupra imobilului în litigiu, dobândit într-o altă modalitate.
Or, deși recurentele pretind că modalitatea în care instanțele de fond au aplicat prevederile art. 1846 si următoarele din Codul civil de la 1864 ar fi de natura a lipsi instituția uzucapiunii de efectele sale primordiale, Înalta Curte constată că, prin argumentele subsumate acestui motiv de recurs, acestea nu tind la a demonstra o situație de nelegalitate care ar deriva dintr-o interpretare neadecvată, contrară literei sau spiritului normelor anterior evocate sau dintr-o aplicare greșită a acestora, cu consecința impunerii în sarcina reclamantelor, prin decizia recurată, a unor obligații procesuale care ar impieta asupra justului echilibru dintre preocuparea legitimă de a proteja interesele proprietarului bunului posedat şi dreptul de acces la o instanță pentru a invoca dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului prin efectul uzucapiunii.
În realitate, susținând că finalitatea juridică a demersului lor procesual este identică atât în ipoteza în care s-ar fi constatat decesul pârâtei E. şi s-ar fi stabilit vacanța succesorală, cât şi în ipoteza în care, neputându-se identifica un proprietar persoană fizică, Statul Roman, prin Ministerul Finanțelor Publice, respectiv Municipiul București ar putea pretinde drepturi asupra imobilului în considerarea dispozițiilor art. 646 din Codul civil şi art. 4 din Legea nr. 213/1998, vizând bunurile fără stăpân, recurentele tind la a demonstra că cenzurarea legitimării procesuale a acestor pârâți s-ar fi impus a fi realizată de către instanțele de fond cu luarea în considerare a tuturor ipotezelor anterior enunțate.
Or, plecând de la premisa că, potrivit art. 36 din Codul de procedură civilă, raportul de drept procesual nu se poate lega valabil decât între subiectele dreptului ce rezultă din raportul de drept material dedus judecății, nu se poate ignora faptul că ipoteza moștenirii vacante se raportează exclusiv la acea vocaţie reziduală a statului, de a dobândi moştenirile vacante în lipsa moştenitorilor legali sau testamentari, în timp ce sfera bunurilor fără stăpân, culese de stat în temeiul dreptului de suveranitate nu este limitată la moștenirile vacante, ci includ și bunurile în privința cărora foștii proprietari s-au desistat voluntar sau nu sunt cunoscuţi.
Ca urmare, pentru a putea susține omisiunea instanțelor de fond de a analiza incidența unei situații în care fostul proprietar nu ar fi fost cunoscut sau calitatea imobilului posedat de bun abandonat, (de fostul proprietar sau de către succesorii acestuia), sau fără niciun stăpân, era necesară justificarea în cuprinsul cererii de chemare în judecată a acestei noi cauze a cererii subsidiare, în lipsa învestirii primei instanțe în această modalitate, finalitatea urmărită de reclamante prin formularea acțiunii în constatarea dreptului de proprietate ca efect al uzucapiunii, neputând reprezenta, așa cum s-a arătat deja în analiza precedentului motiv de recurs temei al ignorării principiului disponibilității are guvernează procesul civil, ci o încălcare nepermisă a prevederilor art. 478 alin. 1 din Codul de procedură civilă care limitează efectul devolutiv la ceea ce a făcut obiect al judecăţii în primă instanţă.
Cum în speță, recurentele nu au demonstrat o situație de nelegalitate ce ar putea atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din Codul de procedură civilă, critica cu acest obiect va fi respinsă ca nefondată.
Raportat la considerentele anterior expuse, Înalta Curte a respins recursul declarat de reclamantele D., A., B. şi C., împotriva deciziei nr. 535 A din 29.05.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat.
Totodată, se reţine că în conformitate cu prevederile art. 48 alin. 3 din O.U.G. nr. 80/2013, remuneraţia curatorului special se include în cheltuielile de judecată. Ca urmare, reclamantele D., A., B. şi C. care se află în culpă procesuală, vor fi obligate la plata sumei de 650 lei, reprezentând onorariul curatorului special desemnat
în recurs pentru pârâta E.