Răspundere civilă delictuală. Proces penal. Achitarea inculpatului. Acțiune în despăgubiri. Cazurile în care poate fi antrenată răspunderea statului
C.civ. din 1864, art. 998 - 999
C.proc. pen., art. 538, art. 539
Răspunderea statului în temeiul celor înscrise în Capitolul VI din Legea nr. 135/2010 poate interveni numai în cazurile şi condiţiile arătate la art. 538 şi 539 din Codul de procedură penală: eroare judiciară şi privare nelegală de libertate.
Sintagma „în alte cazuri”, înscrisă numai în titlul Capitolului VI din Codul de procedură penală nu poate privi decât situaţiile anume reglementate și care trebuie să existe doar în condiţiile prevăzute de legiuitor în cuprinsul acestui capitol. Cu alte cuvinte, în măsura în care nu există un text care să reglementeze „un alt caz” de răspundere a statului potrivit dispoziţiilor Codului de procedură penală, acesta nu poate fi dedus doar din denumirea unui capitol.
Înscrierea acestei sintagme doar în titlul capitolului care reglementează răspunderea statului pentru pagubele materiale sau morale produse în cursul procesului penal se explică prin intenţia legiuitorului de a sublinia, în aplicarea Deciziei nr. 45/2008 a Curţii Constituţionale care a stabilit că textul art. 504 Cod procedură penală este constituţional numai în măsura în care nu limitează la ipotezele prevăzute de text cazurile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale, că răspunderea statului intervine indiferent de temeiul achitării.
Astfel, în situația în care nu există o hotărâre de achitare subsecventă condamnării – printr-o hotărâre care să fi fost anulată sau desfiinţată de către o instanţă penală, aceasta din urmă fiind cea care să constate eroarea judiciară săvârşită prin condamnare - şi cum sintagma „ori în alte cazuri”, înscrisă în titlul Capitolului VI al Codului de procedură penală, nu are corespondent într-un text din capitolul respectiv, nu poate fi angajată răspunderea statului pentru prejudiciile materiale şi morale suferite în cursul procesului penal.
Secția I civilă, decizia nr. 1811 din 17 octombrie 2019
1. Obiectul cauzei. Sentinţa
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la 11.04.2016, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata a sumei de 58.323 lei cu titlu de daune materiale şi a sumei de 100.000 euro cu titlu de daune morale pentru repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat de trimiterea în judecată şi durata excesivă a procesului penal.
Prin sentinţa civilă nr. 862/PI din 04.06.2018, Tribunalul Timiş a respins acţiunea reclamantului.
2. Hotărârea instanţei de apel
Apelul declarat de reclamant a fost respins prin decizia civilă nr. 162 din 24.10.2018 a Curţii de Apel Timişoara – Secţia I civilă.
3. Recursul
3.1. Motive
Reclamantul a declarat recurs, critica vizând următoarele aspecte:
1. Hotărârea este nelegală, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, ceea ce constituie motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.pr.civ.
Astfel, recurentul a arătat că prin rechizitoriul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DNA - Secţia de combatere a corupţiei, înregistrat la data de 29.03.2010 cu nr. x/P/2009, s-a
dispus trimiterea în judecată a recurentului pentru complicitate la infracțiunea de luare de mită în formă continuată,
prevăzuta de art. 26 C.pen. raportat la art. 254 alin. (2) C.pen. şi la art.7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen.
Prin sentinţa penală nr.617 din 02.08.2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia Penală, s-a dispus achitarea recurentului în baza art. 11 pct.2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C.pr.pen., soluţie rămasă definitivă prin decizia penală nr. 1674 din 07.12.2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a Penală.
Prejudiciile cauzate recurentului prin trimiterea în judecată nevinovat, pentru o faptă pe care nu a comis-o,
sunt atât de natură materială, cât şi morală şi au fost demonstrate prin probatoriul administrat în fata primei instanţe.
Prejudiciul material a fost dovedit, în concret, cu facturile şi chitanţele depuse la dosarul cauzei. Astfel, pe parcursul celor 7 ani cât a durat soluţionarea cauzei, atât în faza de urmărire penală, cât şi la instanţă, recurentul a efectuat cheltuieli în vederea asigurării apărării de specialitate în cuantum de 58.323 lei reprezentând onorariu avocaţial.
Daunele morale solicitate au fost probate cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei precum şi cu probele testimoniale administrate. Acestea sunt justificate, raportat la stresul psihic la care recurentul a fost supus pe parcursul soluţionării cauzei, viața fiindu-i afectată. Din cauza stresului provocat de acest proces, de durata acestuia precum şi de acuzațiile ce i-au fost aduse recurentului, mama acestuia a decedat, iar tatăl a suferit un atac cerebral, fiind internat în cursul anului 2015 cu diagnosticul de atac ischemic regresiv, hemipareză dreaptă agravată şi afazie motorie, sechele hematom intracerebral, ateroscleroza cerebrală stadiul II.
De asemenea, a existat un impact major asupra vieţii de familie, mariajul recurentului destrămându-se în acea perioadă, din cauza stresului şi tensiunii existente, aspect ce rezultă în mod clar din depoziția martorilor audiaţi.
A existat şi o expunere permanentă a recurentului în faţa judecăţii publice, pe lângă deteriorarea situaţiei materiale generată de costurile mari pe care le implica soluţionarea unei cauzei penale desfășurată pe o perioadă de ani de zile.
Instanţa de apel a interpretat şi aplicat eronat dispoziţiile Codului de procedura penală prin care se reglementează Procedura reparării pagubei materiale şi a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri (Capitolul VI art. 538 -542), apreciind că nu sunt aplicabile în speţă.
Așa cum rezultă din modalitatea de formulare, pe lângă cele două situaţii descrise atât în titlul capitolului menționat, cât şi în cuprinsul art. 538 şi 539, răspunderea statului poate fi antrenată şi în alte cazuri. Astfel, chiar dacă situaţia recurentului nu se încadrează în cele două expres prevăzute de legiuitor, apreciază că acest articol îi este aplicabil, pe considerentul că cele doua situaţii descrise nu au fost prevăzute în mod limitativ.
Instanţa de apel nu exclude posibilitatea ca răspunderea specială a statului să fie antrenată şi în alte cazuri decât în cel al erorii judiciare sau al privării nelegale de libertate însă apreciază ca aceste „alte cazuri" presupun în mod obligatoriu preexistenta unei hotărâri de condamnare ori a unei masuri privative de libertate. In situaţia în care aceste considerente ale instanţei de apel ar fi corecte, nu ar mai avea sens includerea sintagmei „ori în alte cazuri” în textul de lege menţionat.
Vechea reglementare cuprinsă în Capitolul IV art. 504 C.pr.pen. nu conţinea sintagma „ori în alte cazuri" şi aceastǎ sintagmă a fost introdusă în noua reglementare tocmai datorita faptului că prin Decizia nr. 45/1998 a Curţii Constituţionale s-a decis că textul art. 504 C.pr.pen. este constituţional numai în măsura în care nu limitează la ipotezele prevăzute de text cazurile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale, potrivit art. 48 alin.(3) din Constituţie. Această decizie a Curţii Constituţionale, deşi este dată în aplicarea art. 504 C.pr.pen. vechi, este aplicabilă şi spetei de fată, întrucât textul actual ce reglementează dreptul la repararea pagubei este identic cu cel vechi în ceea ce priveşte cele două situaţii principiale descrise.
În mod nelegal instanţa de apel a reţinut că, în speţă, nu se impune nici atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului.
Faptele ilicite săvârşite de către pârât constau atât în violarea art. 6 din CEDO, sub aspectul duratei nerezonabile a procedurii, precum şi în generarea unui proces neechitabil, din finalitatea acestuia rezultând faptul
că recurentul a fost trimis în judecată în mod nelegal, în baza unor probe care în final au condus de fapt la achitarea sa.
În mod nelegal şi cu aplicarea greşita a dispoziţiilor art. 6 CEDO, instanţa de apel, cât şi prima instanţă au apreciat că 7 ani reprezintă o durata rezonabilă pentru un proces în care recurentul a fost trimis în judecată în mod nelegal, în baza unor probe care în final au condus de fapt la achitarea acestuia. Perioada cuprinsă între 18.11.2009 (momentul prezentării învinuirii) şi 07.12.2015 (pronunţarea deciziei penale prin care s-a menţinut soluţia de achitare) a reprezentat o perioada lungă de stres şi presiune psihica, iar urmările acestei perioade în viața recurentului au fost probate cu înscrisuri şi martori; mama recurentului a decedat, iar tatăl a suferit un atac cerebral; mariajul recurentului s-a destrămat în acea perioadă.
În ceea ce priveşte aprecierea caracterului rezonabil al termenului, CEDO a statuat că durata rezonabilă a unei proceduri trebuie apreciată în funcţie de circumstanţele cauzei şi cu ajutorul următoarelor criterii: complexitatea afacerii, comportamentul reclamantului şi al autorităţilor, precum şi miza litigiului pentru reclamant (Pelissier şi Sassi împotriva Franţei, nr. 25444/94, pct. 67 şi Frydlender împotriva Franţei, nr. 30979/96, pct. 43). Or, indiferent de complexitatea cauzei reţinută în motivare de Curtea de Apel Timişoara, faţă de recurent nu s-au efectuat probatorii complexe, nu s-au efectuat expertize sau vreo altă procedură care să justifice durata de 7 ani, astfel că, în mod nelegal s-a reţinut că procesul a avut o durată rezonabilă fără a se avea în vedere cazul particular al recurentului.
A fost depăşit termenul rezonabil de soluţionare a cauzei, prevăzut de art. 6 alin. 1 CEDO şi, potrivit jurisprudenţei constante a CEDO, răspunderea pentru această încălcare revine pârâtei, ca stat semnatar al Convenţiei ce avea obligaţia de a-şi organiza sistemul judiciar de aşa manieră încât să permită respectarea tuturor exigenţelor art. 6 par. 1 şi în particular celor privitoare la „termenul rezonabil”.
3.2. Analiza recursului
Recursul nu este întemeiat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
Prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata a sumei de 58.323 lei cu titlu de daune materiale precum şi a sumei de 100.000 euro cu titlu de daune morale.
Temeiul juridic al cererii l-a constituit achitarea definitivă a reclamantului pentru complicitate la infracțiunea de luare de mită în formă continuată, în urma unui proces penal care s-a desfăşurat pe parcursul a 7 ani, ceea ce fundamentează eroarea judiciară.
Temeiul de drept invocat: art. 998 - 999 C.civ., art. 538 - 542 C.pr.pen., art. 20 şi art. 52 alin. (3) din Constituţia României, art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Instanţele de fond au respins pretenţiile reclamantului.
O primă critică formulată prin motivele de recurs este în legătură cu aprecierea instanţei de apel în sensul că, sintagma „ori în alte cazuri”, înscrisă în Capitolul VI din Codul de procedură penală intitulat „Procedura reparării pagubei materiale şi a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri”, nu este aplicabilă în cauză.
Având în vedere temeiul juridic şi de drept al cererii de chemare în judecată, astfel cum au fost stabilite de reclamant în baza principiului disponibilităţii, Înalta Curte a considerat că sintagma „în alte cazuri”, înscrisă în titlul Capitolului VI din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, nu poate justifica admiterea cererii de chemare în judecată.
Astfel, după ce a făcut o prezentare a evoluţiei reglementării în materie – arătând: faptul că Decizia nr. 45/1998 a Curţii Constituţionale a statuat că dispoziţiile art. 504 alin. (1) C.pr.pen. sunt constituţionale numai în măsura în care nu limitează la ipotezele prevăzute în text cazurile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale, potrivit art. 48 alin. (3) din Constituţie; faptul că instanţa de contencios constituţional s-a raportat la prevederile art. 48 alin. (3) din Constituţie pentru a statua astfel: „Circumstanţierea, „potrivit legii”, nu priveşte posibilitatea legiuitorului de a restrânge răspunderea statului doar la unele erori judiciare, ci stabilirea modalităţilor şi condiţiilor în care angajarea acestei răspunderi urmează a se face pentru plata despăgubirilor cuvenite. Cu alte cuvinte, potrivit normei constituţionale menţionate, organul legislativ nu ar putea stabili ca anumite erori judiciare, neimputabile victimei, să fie suportate de aceasta … Prevederile art. 504 … ce fac obiectul excepţiei, instituie două cauze care antrenează răspunderea statului pentru erorile judiciare săvârşite în procesele penale, şi anume când persoana condamnată nu a săvârşit fapta ori fapta imputată nu există … această dispoziţie legală exclude angajarea răspunderii statului pentru oricare altă eroare judiciară ce nu ar fi imputabilă victimei. Or, o asemenea limitare este neconstituţională, întrucât art. 48 alin. (3) din Constituţie instituie numai competenţa legiuitorului de a reglementa despăgubirea şi nu de a alege erorile judiciare pentru care statul trebuie să răspundă … Prin urmare, se constată că organul legislativ nu a pus de acord prevederile art. 504 din Codul de procedură penală cu cele ale art. 48 alin. (3) din Constituţie …”; faptul că norma constituţională în raport cu care prevederile art. 504 alin. (1) C.pr.pen. au fost constatate ca nefiind conforme a primit o altă formă în noua Constituţia din 2003; faptul că prin Legea nr. 281/2003 prevederile art. 504 C. pr. pen. au fost modificate în sensul celor statuate de Curtea Constituţională - instanţa de apel a evidenţiat că sintagma „ori în alte cazuri” a fost introdusă în denumirea capitolului ce reglementează procedura angajării răspunderii statului prin Legea nr. 135/2010 privind noul Cod de procedură penală.
Înalta Curte observă că, de vreme ce sintagma „ori în alte cazuri” apare înscrisă numai în titlul unui capitol din Codul de procedură penală, ea nu poate privi decât situaţiile anume reglementate în cuprinsul acelui capitol, situaţii care trebuie să existe doar în condiţiile prevăzute de legiuitor în capitolul respectiv. Cu alte cuvinte, în măsura în care nu există un text care reglementeze „un alt caz” de răspundere a statului potrivit dispoziţiilor Codului de procedură penală, acesta nu poate fi dedus doar din denumirea unui capitol.
Or, răspunderea statului în temeiul celor înscrise în Capitolul VI din Legea nr. 135/2010 poate interveni numai în cazurile şi condiţiile arătate la art. 538 şi 539 C.pr.pen.: eroare judiciară şi privare nelegală de libertate.
Instanţa de apel a apreciat corect că angajarea răspunderii statului pentru eroare judiciară, în temeiul art. 538 C.pr.pen., presupune existenţa unei hotărâri de condamnare, anulată sau desfiinţată ulterior, condiţie care nu este îndeplinită în cauză.
Având în vedere alin. (1) şi (2) ale art. 538 C.pr.pen., eroarea judiciară este indisolubil legată de pronunţarea unei hotărâri de achitare, urmare a desfiinţării sau anulării soluţiei de condamnare. Ca atare, indiferent de temeiul de achitare reţinut în rejudecare, desfiinţarea sau anularea unei hotărâri de condamnare va constitui o eroare judiciară care va da naştere unui drept de reparaţie dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii ale art. 538 C.pr.pen. Constatarea unei erori judiciare naşte în sarcina statului obligaţia de a repara paguba creată chiar în absenţa oricărei încălcări de către instanţa de judecată a dreptului la un proces echitabil.
Pe de altă parte, argumentul recurentului în sensul că vechea reglementare nu conţinea sintagma „ori în alte cazuri”, ceea ce înseamnă că aceasta a fost introdusă în noua reglementare tocmai datorită Deciziei nr. 45/2008 a Curţii Constituţionale, care a stabilit că textul art. 504 C.pr.pen. este constituţional numai în măsura în care nu limitează la ipotezele prevăzute de text cazurile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale, nu este de natură să fundamenteze admiterea acţiunii.
Înalta Curte apreciază că înscrierea acestei sintagme doar în titlul capitolului care reglementează răspunderea statului pentru pagubele materiale sau morale produse în cursul procesului penal se explică prin intenţia legiuitorului de a sublinia, în aplicarea deciziei menţionate a Curţii Constituţionale, că răspunderea statului
intervine indiferent de temeiul achitării.
Cum în speţă, nu există o hotărâre de achitare subsecventă condamnării recurentului – printr-o hotărâre care să fi fost anulată sau desfiinţată de către o instanţă penală, aceasta din urmă fiind cea care să constate eroarea judiciară săvârşită prin condamnare - şi cum, faţă de cele arătate anterior, sintagma „ori în alte cazuri”, înscrisă în titlul Capitolului VI al Codului de procedură penală, nu are corespondent într-un text din capitolul respectiv, instanţele de fond au apreciat în mod corect că, în cadrul procesual fixat de către reclamant, nu poate fi angajată răspunderea statului pentru prejudiciile materiale şi morale suferite de acesta în cursul procesului penal.
Nu este întemeiată nici critica întemeiată pe nesocotirea art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, urmare a încălcării cerinţei duratei rezonabile de soluţionare a unei cauze.
Astfel, analizând legalitatea sentinţei sub aspectul învederat, instanţa superioară de fond a subliniat că prima instanţă a ţinut cont de criteriile stabilite în jurisprudenţa instanţei europene a drepturilor omului pentru a se aprecia dacă durata procesului este rezonabilă sau excesivă, respectiv complexitatea cauzei, comportamentul părţilor, comportamentul autorităţilor şi importanţa pentru părţi a procesului.
Înalta Curte consideră că în mod corect au reţinut instanţele de fond ca fiind ridicată complexitatea cauzei
penale care l-a vizat pe reclamant, câtă vreme acesta a fost trimis în judecată pentru infracțiunea de complicitate
la infracțiunea de luare de mită în formă continuată, alături de alţi șase inculpaţi, în cauză au fost 152 părţi vătămate, dintre care 138 s-au constituit părţi civile, majoritatea având domiciliul la aproximativ 600 km distanţă de locul unde s-a desfăşurat procesul penal.
Cu privire la conduita reclamantului pe parcursul procedurii, s-a reţinut că în faţa instanţei penale de fond, acesta a provocat patru amânări ale procesului şi că nu a solicitat disjungerea cauzei penale în ceea ce îl priveşte, o asemenea cerere fiind formulată în faţa instanţei de apel, care a şi admis-o.
În ceea ce priveşte conduita autorităţilor pe aceeaşi durată, s-a constatat că instanţa penală a luat toate măsurile pentru asigurarea celerității procedurii (citarea cu mandat de aducere a părţilor vătămate şi a părţilor civile, aplicarea amenzii martorilor legal citaţi) şi a legalităţii acesteia (actele instanţei de fond fiind menţinute în apel, iar procesul finalizându-se în cursul unui singur ciclu procesual, fără trimiteri spre rejudecare sau trimiteri spre completare la organele de urmărire penală).
Având în vedere cele mai sus arătate, Înalta Curte a apreciat că aspectele învederate prin motivele de recurs nu pot fundamenta critica de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.pr.civ., instanţa de apel făcând aplicarea şi interpretarea corectă a normelor de drept material incidente în cauză.
Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 496 C.pr.civ. recursul a fost respins ca nefondat, cu consecinţa rămânerii definitive a hotărârii instanţei de apel.