Revizuire pe latură civilă a unei hotărâri penale. Neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 322 pct. 5 din Codul de procedură civilă din 1865. Noţiunea de „parte potrivnică”
C.proc.civ. 1865, art. 322 pct. 5
C.proc.pen., art. 453
Sintagma ”parte potrivnică”, prevăzută de dispoziţiile art. 322 pct. 5 Cod procedură civilă, desemnează partea adversă din proces, adică partea cu interese opuse, contradictorii în procesul finalizat prin pronunţarea hotărârii a cărei revizuire se cere, analiza realizându-se din perspectiva legitimării procesuale a persoanelor fizice şi juridice implicate în respectivul proces.
Fiind vorba de „parte potrivnică”, ea nu poate fi asimilată cu „aceeaşi parte”, întrucât o astfel de ipoteză nu este acoperită de textul de lege, nefiind de admis ca persoane fizice sau juridice care se legitimează ca având aceeaşi poziție procesuală şi justifică acelaşi interes cu privire la una şi aceeaşi pretenție, în unul şi acelaşi proces, să-şi ascundă reciproc înscrisuri doveditoare existente la momentul judecăţii pentru a obține, în cazul pronunţării unei hotărâri nefavorabile (ale cărei efecte, în materie civilă, se extind asupra tuturor persoanelor având aceeaşi legitimare procesuală) revizuirea respectivei hotărâri.
Concluzia se impune şi în ceea ce priveşte acţiunea civilă exercitată în procesul penal, cu privire la care inculpații sunt în poziția similară părţii pârâte din procesul civil, întrucât soluţionarea acesteia se realizează în conformitate cu dispoziţiile Codului de procedură civilă, nefiind relevant din perspectiva îndeplinirii condiţiilor de admisibilite prevăzute de art. 322 pct. 5 din Codul de procedură civilă, caracterul personal al răspunderii penale.
Aşa fiind, cum unii dintre inculpații din procesul penal având, din punct de vedere al laturii civile, aceeaşi legitimare procesuală cu revizuentul, s-au aflat în posesia înscrisurilor invocate drept temei al revizuirii, însă nu au înţeles să le înfățișeze instanţei penale, acestea nu pot fi folosite, ulterior pronunţării hotărârii definitive, de către alți inculpați, având acelaşi interes procesual, în scopul obţinerii revizuirii soluției date asupra laturii civile, în beneficiul tuturor inculpaților.
Secţia I civilă, decizia nr. 1871 din 23 octombrie 2019
- Circumstanțele cauzei
1. Hotărârea penală
Prin decizia penală nr. 416 din 3 martie 2016, Curtea de Apel București, Secţia penală, în baza art. 397 coroborat cu art. 25 Cod procedură penală şi art. 6 CEDO a admis acţiunea civilă formulată de partea civilă ANAF şi i-a obligat pe inculpaţi la plata către partea civilă a sumei de 1.730.951,10 lei noi, la care se adaugă obligațiile fiscale accesorii calculate de la data scadenței obligaţiei şi până la data plăţii efective, în solidar, după cum urmează: A.; B.; C.; D.; E. - acesta în solidar şi cu partea responsabilă civilmente SC F. SRL prin lichidator judiciar; G. - acesta în solidar şi cu partea responsabilă civilmente SC H. SRL prin lichidator judiciar; I., acesta în solidar doar cu inculpatul B. şi în solidar şi cu partea responsabilă civilmente SC J. SRL prin lichidator judiciar şi doar în limita sumei de 134.354,45 lei noi la care se adaugă obligațiile fiscale accesorii calculate de la data scadenței obligaţiei şi până la data plăţii efective; K. şi L., ambii în solidar doar cu inculpatul D. şi doar în limita sumei de 16.506,40 lei noi, la care se adaugă obligațiile fiscale accesorii calculate de la data scadenței obligaţiei şi până la data plăţii efective.
2. Obiectul cererii
Prin cererea înregistrată la data de 7.08.2018, A. a solicitat revizuirea deciziei penale nr. 416 din 3.03.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I penală în ceea ce priveşte soluţia dată asupra acţiunii civile, invocând incidenţa prevederilor art. 509 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă.
Prin decizia civilă nr. 3836/A din 16.10.2018, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secțiile civile.
În motivarea sentinţei s-a reţinut că soluţia de declinare se impune în raport de dispoziţiile art. 323 alin. (1) Cod procedură civilă de la 1865 potrivit cărora: Cererea de revizuire se îndreaptă la instanţa care a dat hotărârea rămasă definitivă şi a cărei revizuire se cere şi de împrejurarea că decizia penală nr. 416/2016, a cărei revizuire se cere, a fost pronunţată de către Curtea de Apel București, Secţia penală, în calea de atac a apelului.
3. Sentinţa pronunţată în primă instanţă
Prin decizia civilă nr. 442/A din 19.03.2019, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a respins excepţia tardivității cererii de revizuire, ca nefondată, precum şi cererea de revizuire, ca inadmisibilă.
Prin aceeaşi sentinţă, a fost admisă cererea de restituire a cauțiunii şi, în baza art. 1064 alin.(1) şi (2) Cod procedură civilă, s-a dispus restituirea cauțiunii în sumă de 15.230,96 RON, consemnată la dispoziţia Tribunalului Bucureşti, potrivit recipisei de consemnare CEC nr. 204868153/1 în favoarea revizuentului.
Cu titlu preliminar, instanţa a reţinut că judecata cererii de revizuire este guvernată de prevederile vechiului Cod de procedură civilă de la 1865, în raport de dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a noului Cod de procedură civilă, dat fiind că actul de sesizare a instanţei penale a fost înregistrat anterior datei de 15 februarie 2013.
Instanţa a reţinut că revizuentul îşi fundamentează cererea de revizuire pe următoarele înscrisuri noi doveditoare: somaţia de executare nr. 2237 din 04.02.2002 emisă către SC M. SRL (ataşată cererii de revizuire la momentul înregistrării pe rolul Tribunalului Bucureşti, şi, în completare somaţia de executare nr. 2236 din 04.02.2002 emisă către SC N. SRL, procesul-verbal nr. 92/218 din 07.01.2002 încheiat între Administrația Națională a Drumurilor şi SC N. SRL, adresa nr. 90037 din 02.01.2004 de înaintare a protocolului nr. 4937/MM/10.12.2003/ 15191/09.01.2004 emisă de Ministerul Finanțelor Publice către Ministerul Transporturilor, decizia nr. 4035 din 24.06.2005 şi decizia nr. 77 din 12.01.2005 ale ÎCCJ - Secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Cât priveşte excepţia tardivității cererii de revizuire, instanţa a reţinut că nu poate fi primită, întrucât, în ceea ce priveşte înscrisurile depuse de revizuent în şedinţa publică din data de 15 februarie 2019, termenul prevăzut de dispoziţiile art. 324 alin. (1) pct. 4 de Codul de procedură civilă nu s-a împlinit, având în vedere că la momentul invocării acestor înscrisuri cererea de revizuire fusese deja formulată şi înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, iar în ceea ce priveşte înscrisul anexat cererii de revizuire, somaţia de executare nr. 2237/2002 emisă către SC M. SRL, termenul a început să curgă la data de 06.07.2018, data protocolului de predare primire încheiat de revizuent şi intimatul D., protocol pe baza căruia revizuentul a intrat în posesia somației, potrivit propriilor susțineri, caz în care s-a împlinit la data de 06.08.2018, data înregistrării revizuirii pe rolul tribunalului, astfel că revizuentul a respectat termenul legal şi cu privire la acest înscris.
Instanţa reţine, totodată, că, deşi afirmația intimatei ANAF, potrivit căreia partea revizuentă nu poate determina ea însăşi momentul de la care începe a curge termenul legal de o lună, norma stabilind momentul obiectiv al luării la cunoştinţă a înscrisurilor este corectă, nu se pot ignora susținerile părţii revizuente cu privire la împrejurările acestui moment obiectiv, întrucât ea este cea care, exercitând calea extraordinară de atac a revizuirii, învederează momentul luării la cunoştinţă a înscrisurilor şi care nu poate fi ignorat în lipsa altor dovezi contrare.
Cât priveşte excepţia inadmisibilității cererii de revizuire, instanţa a reţinut că nu poate fi primită, întrucât niciunul dintre înscrisurile prezentate nu întrunește cumulativ cerinţele prevăzute de lege pentru a fi apte să atragă revizuirea.
Cu referire la somaţia de executare nr. 2237/2002 emisă către SC M. SRL, somaţia de executare nr. 2236/2002 emisă către SC N. SRL, procesul-verbal nr. 92/218/2002 încheiat între Administraţia Naţională a Drumurilor şi SC N. SRL, decizia nr. 4035/2005 a ÎCCJ-SCAF şi decizia nr. 77/2005 a ÎCCJ-SCAF, instanţa a reţinut că nu reprezintă înscrisuri care să nu fi putut fi folosite în procesul penal, sub motiv că ar fi fost reţinute, cu rea credinţă, de partea adversă sau dintr-o împrejurare mai presus de voința părţii.
Aceasta, întrucât, cele două somații de executare şi procesul-verbal au fost comunicate entităţilor vizate şi, pe cale de consecinţă, s-au aflat în posesia administratorilor acestor entități, inculpați alături de revizuent, în procesul penal.
Faptul că acești inculpați, administratori ai celor două persoane juridice, M. şi N., nu au înţeles să administreze, în privința laturii civile a procesului penal, aceste înscrisuri, în opinia instanţei, a reprezentat alegerea lor în plan procesual penal şi civil şi expresia configurării apărării pe care aceştia şi-au făcut-o în respectivul proces.
În atare condiţii, instanţa constată că nu poate reţine situaţia premisă prevăzută de dispoziţiile legale invocate, anume aceea ca înscrisurile să fi fost reţinute de partea potrivnică, identificată de revizuent ca fiind MFP-ANAF ci, dimpotrivă, se impune a reţine că acestea s-au aflat în sfera de interes a două părţi din procesul penal, respectiv inculpații D. şi C.
Referitor la cele două decizii emise la nivelul anului 2005 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, instanţa a observat că în procesele finalizate prin pronunţarea acestor hotărâri au avut calitate de reclamante entităţile SC N. SRL şi SC O. SRL, situaţie în care şi aceste două înscrisuri puteau fi administrate în procesul penal de către inculpații care le dețineau, C. şi B., lipsa administrării acestora în procesul penal reprezentând opţiunea lor în plan procesual, sens în care nu poate fi primită susținerea revizuentului potrivit căreia imposibilitatea folosirii ar fi fost determinată de reținerea lor de partea potrivnică sau dintr-o împrejurare mai presus de voința părţii.
Faptul că inculpații care dețineau înscrisurile invocate în prezenta cauză nu au dorit sau nu au ales să le folosească în probațiune în procesul penal, în opinia instanţei, nu poate deschide unui alt inculpat din cadrul aceluiaşi proces penal calea unei revizuirii pentru a obține rejudecarea acţiunii civile, iar faptul că revizuentului nu i-au fost comunicate (căci nu era destinatarul lor) nu echivalează nici cu reținerea acestora de către partea potrivnică, nici cu o împrejurare mai presus de voința părţii.
Relativ la adresa nr. 90037 din 02.01.2004 de înaintare a protocolului nr. 4937/MM/10.12.2003/15191/09.01.2004 emisă de Ministerul Finanțelor Publice către Ministerul Transporturilor, instanţa a reţinut lipsa caracterului determinant al acestui înscris, întrucât atestă doar înaintarea unui Protocol pentru predarea – preluarea exercitării atribuţiilor privind stabilirea, constatarea, controlul, urmărirea şi încasarea sumelor datorate la Fondul special al drumurilor publice.
Instanţa a mai reţinut şi că partea revizuentă din prezenta cauză avea posibilitatea de a putea procura şi înfățișa respectivele înscrisuri în cadrul procedurii judiciare penale, în aceeaşi manieră în care le-a procurat, ulterior finalizării procesului penal, la nivelul anilor 2018-2019, înscrisurile aflându-se la îndemâna altor trei inculpaţi vizaţi de aceeaşi procedură judiciară penală, apreciind că această concluzie se impune în raport de constatările instanţei penale care, în apel, a reţinut, în privința inculpaților trimiși în judecată, inclusiv a revizuentului, existenţa unei conivențe ilicite, ceea ce, transpusă în cadrul procesual de faţă, conduce la existenţa unei relații comune de interes şi de interacțiune între aceste persoane, care exclude ipotezele prevăzute de dispoziţiile art. 322 pct. 5 Cod procedură civilă.
4. Căile extraordinare de atac exercitate în cauză
Împotriva acestei decizii a declarat recurs revizuentul A., invocând incidenţa dispoziţiilor art. 304 alin. (1) pct. 7 şi 9 din Codul de procedură civilă de la 1865, coroborat cu dispoziţiile art. 453 alin. (2) Cod procedură penală.
În prealabil, revizuentul a susţinut că are deschisă calea de atac a recursului împotriva deciziei recurate în conformitate cu prevederile art. 328 alin. (1) din vechiul Cod de procedură civilă, aplicabil litigiului pendinte în raport de dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 (întrucât obiectul litigiului îl reprezintă o cale extraordinară de atac promovată împotriva unei hotărâri judecătoreşti prin care a fost finalizat un proces care a debutat în anul 2002).
Cum, decizia penală nr. 413/2016 a fost pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia penală, în apel, fiind supusă recursului în casație conform prevederilor art. 433 şi urm. Cod procedură penală, revizuentul a susţinut că şi hotărârea dată asupra revizuirii de curtea de apel, în raport de dispoziţiile art. 328 alin.(1) din vechiul Cod de procedură civilă, este supusă recursului prevăzut de dispoziţiile art. 299 şi urm. din acelaşi cod.
În argumentarea susținerii privind necesitatea recunoașterii dreptului la recurs, revizuentul a criticat interpretarea reţinută prin hotărârea recurată, potrivit căreia hotărârea dată asupra cererii de revizuire ar fi irevocabilă, întrucât este de natură să pună în discuţie încălcarea principiul egalității în drepturi între cetățeni în ceea ce priveşte recunoașterea dreptului fundamental de acces liber în justiție, în componenta acestuia referitoare la dreptul la un proces echitabil.
Aceasta, întrucât situaţia inculpatului căruia i-a fost soluționată acţiunea civilă printr-o hotărâre definitivă penală este similară situaţiei pârâtului dintr-un proces civil, având ca obiect acţiunea în răspundere civilă delictuală, pârât care are posibilitatea recunoscută de legea civilă de a ataca cu recurs hotărârea definitivă, pronunţată în apel, caz în care şi hotărârea dată asupra revizuirii în apel este, la rândul ei, supusă căii de atac a recursului.
În dezvoltarea criticii subsumate motivului de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă (1865), revizuentul a invocat ca fiind contradictorii considerentele reţinute în fundamentarea soluției privind excepţia tardivității cererii de revizuire în raport de cele care au fundamentat soluţia de respingere a aceleași cereri, ca inadmisibilă.
Anume, revizuentul a susţinut că atâta timp cât instanţa a reţinut că momentul la care a cunoscut efectiv înscrisurile noi este data de 6.07.2018 (considerent care a fundamentat soluţia dată asupra excepţiei tardivității), în mod contradictoriu a reţinut, ulterior, că aceleași înscrisuri nu îndeplinesc condiţia de admisibilitate a revizuirii, aceea de a nu fi putut fi produse în procesul penal, sub motiv că au fost reținute de partea potrivnică sau dintr-o împrejurare mai presus de voința revizuentului (considerent care a fundamentat soluţia de respingere a cererii de revizuire, ca inadmisibilă).
Revizuentul a opinat în sensul că tocmai necunoașterea existenţei înscrisurilor şi a faptelor pe care acestea le documentează reprezintă, în sine, o împrejurare mai presus de voința părţii, care împiedica în mod efectiv producerea respectivelor înscrisuri ca probe în proces, în înțelesul dispozițiilor art. 322 pct. 5 Cod procedură civilă (1865), în speţă, în procesul penal în care s-a pronunţat hotărârea penală a cărei revizuire o cere.
În dezvoltarea criticii subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, revizuentul a susţinut că soluţia de respingere a cererii de revizuire, ca inadmisibilă, este rezultatul unei greșite interpretări şi aplicări a dispozițiilor art. 322 pct. 5 Cod procedură civilă.
Revizuentul a învederat că instanţa de revizuire a reţinut ca nefiind îndeplinită doar condiţia potrivit căreia înscrisurile noi să nu fi putut fi produse în procesul penal pentru că ar fi fost reţinute cu rea-credinţă de partea potrivnică sau pentru că s-ar fi aflat în imposibilitate dintr-o împrejurare mai presus de voința sa, celelalte condiţii de admisibilitate apreciindu-se a fi îndeplinite, motiv pentru care va dezvolta critici doar sub acest aspect.
Revizuentul a susţinut că instanța de revizuire a delimitat greşit conținutul noțiunii de parte potrivnică, prevăzută de dispoziţiile art. 322 pct. 5 Cod procedură civilă, reținând eronat că acesta are în sfera sa de acoperire doar părţile care sunt adversare în proces, prin raportare la legitimarea lor procesuală, activă sau pasivă, ignorând faptul că în ceea ce priveşte părţile care au aceeaşi legitimare procesuală în proces nu există o prezumție care ar putea justifica concluzia potrivit căreia fiecare dintre aceste părţi cunoaște faptele sau probele celorlalte părţi.
Revizuentul a mai susţinut că argumentele instanței de revizuire care acreditează teza potrivit căreia ar exista o suprapunere perfectă între noțiunea de parte potrivnică şi cea de parte adversă sunt cu atât mai mult eronate din perspectiva caracterului personal al răspunderii penale care impune o nuanțare a poziției procesuale a fiecărui inculpat şi a raporturilor în care acesta se află cu ceilalţi coinculpați şi, respectiv, din perspectiva condiției interesului, analiză care a fost limitată, cât timp s-a realizat cu luarea în considerare, cu prioritate, a legitimării procesuale active ori pasive, a părţilor.
Revizuentul reiterează apărarea potrivit căreia înscrisurile noi pe care îşi fundamentează revizuirea puteau fi prezentate în procesul penal doar de către ceilalţi coinculpați care au avut cunoştinţă de existenţa lor, anume de inculpații B., C. şi D. ori de partea civilă ANAF, care este „parte potrivnică” în înţelesul dispoziţiilor art. 322 pct. 5 Cod procedură civilă (1865).
Cât priveşte situaţia celorlalți inculpați, revizuentul a înţeles să critice considerentul în baza căruia instanţa de revizuire a reţinut existenţa unei conivențe frauduloase şi a unei comunități de interese, apreciind că nu sunt susținute de probatoriile administrate în procesul pendinte şi nici de hotărârea penală prin care s-a dispus încetarea procesului penal pentru toți inculpații.
Din perspectiva condiției relative la interesul său de a se prevala de înscrisuri, revizuentul solicită a se observa că inculpații care au avut cunoştinţă de existenţa lor nu au avut interes să le utilizeze ca probe în procesul penal, întrucât acestea probau existenţa răspunderii societăților administrate de către inculpații menționați, chestiune aflată în legătură cu obiectul acţiunii penale, care viza tragerea la răspundere penală pentru eludarea, în mod fraudulos, a obligațiilor de plată către stat ce reveneau respectivelor societăți sau a administrațiilor respectivelor societăți (în raport de dispoziţiile procesuale penale incidente).
Spre deosebire de aceşti inculpați, revizuentul a susţinut că, în ceea ce îl priveşte, prezentarea respectivelor înscrisuri în procesul penal ar fi condus la înlăturarea vinovăţiei sale de către instanţa penală şi, pe cale de consecinţă, la exonerarea sa de obligaţia de plată a despăgubirilor, în soluţionarea acţiunii civile.
În aceste condiţii, date fiind interesele contrare ale coinculpaților din procesul penal, revizuentul a susţinut că în cauză se impunea concluzia potrivit căreia înscrisurile noi, indicate drept temei al revizuirii, au fost reţinute cu rea-credinţă de ceilalţi inculpați şi de partea civilă din dosarul penal, care şi-au exercitat cu rea-credinţă dreptul de apărare, omițând (ascunzând) instanţei penale aceste înscrisuri hotărâtoare din perspectiva analizei privind vinovăţia.
Cât priveşte partea civilă ANAF, revizuentul a apreciat că atitudinea sa subiectivă a fost analizată superficial şi afirmă că faptul comunicării înscrisurilor către anumiți inculpați nu poate infirma teza reţinerii cu rea-credinţă a acestor înscrisuri în privința sa, cât timp, astfel cum a arătat, nu a avut posibilitatea de a le propune şi de a le utiliza în probațiune în procesul penal, în realizarea dreptului său la apărare şi cât timp prezentarea acestor înscrisuri ar fi condus la înlăturarea răspunderii sale civile şi penale.
În fundamentarea criticii de nelegalitate, revizuentul a susţinut că în ipoteza în care instanţa de revizuire reținea că nu este îndeplinită condiția ca înscrisurile noi să fi fost reţinute de partea potrivnică, era îndeplinită condiţia alternativă prevăzută de dispoziţiile art. 322 pct. 5 Cod procedură civilă, anume, era dată o imposibilitate absolută, mai presus de voința sa, care l-a împiedicat să le prezinte în dosarul penal, imposibilitate dedusă din faptul nerecunoașterii existenţei şi a conținutului respectivelor înscrisuri.
Aceasta, întrucât, sintagma „ce nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părţilor” prevăzută de norma de drept menţionată, trebuie interpretată în strictă corelare cu persoana revizuentului şi cu posibilitatea obiectivă a acestuia de a propune şi de a utiliza respective probe în proces.
În dezvoltarea acestei critici, revizuentul a arătat că instanţa de revizuire a apreciat în mod eronat că ar fi putut obține înscrisurile şi anterior anului 2018, adică pe parcursul procesului penal, fără a observa că situaţia concretă la nivelul anului 2018, când a intrat în posesia acestor înscrisuri, a suferit modificări ca urmare a finalizării procesului penal, fără a mai exista riscul unei condamnări penale a vreunuia dintre inculpați.
A învederat şi împrejurarea că instanţa de revizuire a ignorat faptul că, urmare a declarației sale în sensul că nu dorește continuarea procesului penal, toate probele avute în vedere în soluţionarea laturii civile a cauzei de către instanţa penală, fie au fost administrate ulterior, fără a-i fi ascultate concluziile, fie au fost administrate anterior şi nu puteau fi folosite fără a-i fi încălcată prezumția de nevinovăție, fiind astfel lipsit de posibilitatea de promovare a unei căi de atac eficiente împotriva hotărârii pronunţate de această instanţă asupra laturii civile.
5. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinare, intimata Agenţia Națională pentru Administrare Fiscală a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Intimata a susţinut că revizuirea este o cale extraordinară de atac admisibilă doar în condiţiile reglementate procedural şi care, astfel cum s-a reţinut prin hotărârea recurată, nu sunt îndeplinite în cauza pendinte, dat fiind că înscrisurile invocate nu sunt noi ci, dimpotrivă, au existat la momentul judecăţii cauzei penale şi s-au aflat în posesia unora dintre inculpații din dosarul penal.
Pârâta a învederat şi faptul că respectivele înscrisuri sunt acte de executare realizate de Ministerul Transporturilor care nu prezintă relevanță din punct de vedere al modului de soluţionare a laturii civile şi nici din perspectiva beneficiului solidarității recunoscut în favoarea părţii civile, cu menţiunea că împrejurarea că aceste acte de executare sunt individuale nu presupune, cum eronat interpretează revizuenta, renunţarea de către partea civilă la beneficiul menţionat.
- Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Cu privire la admisibilitatea căii de atac a recursului:
Stabilind, prin dispoziţiile art. 453 alin. (2) Cod procedură penală, în sensul că: Revizuirea hotărârilor judecătoreşti penale definitive, exclusiv cu privire la latura civilă, poate fi cerută numai în faţa instanţei civile, potrivit Codului de procedură civilă, legiuitorul nu a statuat, printr-o normă specială, date fiind reglementările diferite ale căilor de atac prevăzute de cele două coduri: de procedură penală şi, respectiv, de procedură civilă, cu privire instituirea unei căi de atac specifice împotriva hotărârilor date de instanţa civilă asupra cererii de revizuire.
În materie penală, dispoziţiile art. 436 alin. (1) Cod procedură penală statuează cu privire la condiţiile care permit exercitarea căii de atac a recursului în casație. Potrivit acestora, inculpatul poate formula recurs în casație în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă, împotriva hotărârilor prin care s-a dispus condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei ori încetarea procesului penal (lit. b).
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 448 alin. (2) Cod procedură penală statuează cu privire la soluţia care poate fi dispusă cu privire la recursul în casație exercitat pentru greșita soluţionare a laturii civile, în sensul că instanţa penală, după admiterea recursului, va înlătura nelegalitatea constatată sau va dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost casată, în condiţiile alin. (1) pct. 2 lit. b).
Din analiza coroborată a menționatelor reglementări ale Codului de procedură penală se desprinde concluzia că, de principiu, hotărârile date în apel sunt susceptibile de recurs în casație, sub rezerva invocării unor motive de recurs susceptibile de încadrare în cele enumerate de art. 438 alin. (1) din acelaşi cod.
În acest context de reglementare dat de legea procedurală penală, se constată că decizia penală a cărei a cărei revizuire s-a cerut în cadrul prezentului dosar nu este exceptată de la calea de atac a recursului în casație.
Aşa fiind, interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 453 alin. (2) Cod procedură civilă şi ale art. 328 alin. (1) Cod procedură civilă potrivit cărora: Hotărârea asupra revizuirii este supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită, conduce la constatarea potrivit căreia decizia civilă nr. 442 A din 19.03.2019 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, dată de instanţa civilă asupra cererii de revizuire îndreptate împotriva soluției privind latura civilă a decizie penale nr. 416 din 3.03.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, este supusă recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Cu privire la recurs, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:
În drept, statuând că revizuirea hotărârilor judecătoreşti penale definitive, exclusiv cu privire la latura civilă, poate fi cerută numai în faţa instanţei civile, dispoziţiile art. 453 alin.(2) Cod procedură penală, prevăd şi că revizuirea se face potrivit Codului de procedură civilă.
Aşa fiind, partea care pretinde revizuirea laturii civile a unei hotărâri penale are a se supune rigorilor prevăzute de dispoziţiile Codului de procedură civilă în ceea ce priveşte condiţiile de admisibilitate ale aceste căi extraordinare de atac, neputând invoca, în scopul înlăturării acestora, specificul procedurii penale în care s-a finalizat judecata acţiunii civile.
Cu alte cuvinte, solicitând revizuirea unei hotărâri judecătorești penale definitive în privința laturii civile, partea interesată nu poate cere instanţei civile analizarea unor chestiuni de drept care prezentau relevanță cu
privire la latura penală a procesului (spre exemplu: analizarea condiţiilor revizuirii din perspectiva interesului inculpaților care se aflau în posesia înscrisurilor de a le înfățișa sau nu instanţei penale din perspectiva laturii penale, analizarea efectelor pe care aceste înscrisuri le aveau cu privire la vinovăţia inculpaților care le dețineau şi, respectiv, cu privire la nevinovăția inculpatului revizuent etc.), întrucât aceste aspecte sunt şi rămân în competenţa exclusivă a instanţei penale.
Concluzia se impune şi în situaţia în care, cu privire la latura penală a cauzei, instanţa penală a dispus încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
Aceasta, întrucât, dispoziţiile art. 18 Cod procedură penală prevăd următoarele: În caz de amnistie, de prescripţie, de retragere a plângerii prealabile, de existență a unei cauze de nepedepsire sau de neimputabilitate ori în cazul renunțării la urmărirea penală, suspectul sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal.
Dispoziţiile legale menţionate reglementează cadrul procesual penal în care persoanele interesate pot obține cu privire la latura penală o soluţie de achitare pentru lipsa vinovăției, soluţie care produce efecte şi asupra laturii civile a respectivei cauze, fără a mai exista, dată fiind intervenția prescripţiei răspunderii penale, riscul condamnării pentru respectivele fapte.
Cât priveşte condiţia relativă la interes, este de observat că în ceea ce priveşte acţiunea civilă, părţile justifică acelaşi interes atât în plan procesual penal, cât şi în plan procesual civil, anume acela de se stabili în mod corect existenţa sau nu a prejudiciului pretins şi a cuantumului despăgubirii.
Pornind analiza de la aceste premise, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 322 pct. 5 Cod procedură civilă prevăd posibilitatea revizuirii unei hotărâri judecătoreşti definitive: dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părţilor.
Prin instituirea acestei căi de retractare a unei hotărâri definitive, legiuitorul a urmărit, în principal, revenirea asupra unor erori de fapt săvârşite involuntar de judecător ca urmare a imposibilității în care s-a aflat una dintre părţi de a înfățișa înscrisuri existente la momentul judecăţii, cu caracter determinat asupra soluției, pentru că au fost reţinute (adică, ascunse) de cealaltă parte din proces (parte potrivnică) ori din împrejurări mai presus de voința sa (care nu se confundă cu împrejurările imputabile, precum pasivitatea, neglijența, neștiința, riscul condamnării penale etc.).
Cât priveşte motivul de casare relativ la contradictorialitatea considerentelor unei hotărâri judecătoreşti, Înalta Curte constată că poate fi invocat cu succes atunci când în cuprinsul hotărârii se regăsesc argumente care se exclud reciproc cu privire la soluţia pronunţată asupra aceleiaşi chestiuni juridice, astfel încât nu se poate ști pe care dintre acestea se fundamentează soluţia. Motivarea contradictorie nu pune în discuţie existenţa unor argumente diferite relative la aceleași împrejurări de fapt ale cauzei, reţinute de instanţa de judecată în fundamentarea unor soluții diferite pronunţate cu privire la chestiuni de drept distincte.
În speţa supusă analizei, se constată că hotărârea recurată nu cuprinde considerente contradictorii care să atragă incidenţa motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă.
Anume, Înalta Curte constată că, invocând acest motiv de recurs, revizuentul pretinde a fi contradictorii considerentele reţinute de instanţa de revizuire cu privire la două chestiuni de drept diferite: excepţia tardivității şi excepţia inadmisibilității cererii deduse judecăţii, care, prin ipoteză, nu pot pune în discuţie incidenţa dispoziţiilor legale menţionate.
Aceasta, întrucât stabilirea zilei în care s-au descoperit înscrisurile, în vederea calculării termenului de revizuire prevăzut de art. 324 alin. (1) pct. 4 Cod procedură civilă, impune analiza faptelor prin care revizuentul a ajuns în posesia înscrisurilor, astfel cum aceste fapte sunt indicate şi probate de revizuent şi combătute de partea adversă.
Referitor la acest aspect, considerentele deciziei recurate evidențiază motivele pentru care instanţa a reţinut, în ceea ce priveşte înscrisul anexat cererii de revizuire, că termenul de o lună a început să curgă la data de 6.07.2018 şi s-a împlinit la data înregistrării cererii de revizuire, iar în ceea ce priveşte înscrisurile depuse de revizuent în data de 15.02.2019, că termenul de o lună nu s-a împlinit, întrucât revizuentul a intrat în posesia acestora după momentul înregistrării cererii de revizuire şi, totodată, că în lipsa unor dovezi contrare privind aceste aspecte de fapt ale litigiului, nu poate primi criticile formulate de intimată.
O astfel de constatare de fapt, relevantă din punct de vedere al excepţiei tardivității, nu conduce însă la
concluzia că descoperirea respectivelor înscrisuri la datele calendaristice menţionate de revizuent s-ar fi datorat faptului că acestea ar fi fost reţinute de parte potrivnică ori faptului că acesta ar fi fost împiedicat să le descopere şi să le înfățișeze instanţei dintr-o împrejurare mai presus de voința sa.
Reținerea de către partea potrivnică a înscrisurilor ori împiedicarea părţii revizuente să le înfățișeze instanţei dintr-o împrejurare mai presus de voința sa se constituie în chestiuni care vizează admisibilitatea revizuirii şi se analizează de către instanţa de revizuire, în raport de probatoriile administrate de părţi, subsecvent soluţionării excepţiei tardivității.
Aşa fiind, Înalta Curte constată că nu poate primi critica relativă la caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei recurate.
Analizând criticile formulate de revizuent circumscrise motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Înalta Curte constată, de asemenea, că nu pot fi primite.
Cât priveşte sintagma parte potrivnică, prevăzută de dispoziţiile art. 322 pct. 5 Cod procedură civilă, aceasta desemnează partea adversă din proces, adică partea cu interese opuse, contradictorii în procesul finalizat prin pronunţarea hotărârii a cărei revizuire se cere, analiza realizându-se, astfel cum corect s-a reţinut prin hotărârea recurată, din perspectiva legitimării procesuale a persoanelor fizice şi juridice implicate în respectivul proces.
Fiind vorba de parte potrivnică, ea nu poate fi asimilată cu aceeaşi parte, întrucât o astfel de ipoteză nu este acoperită de textul de lege invocat, anume de dispoziţiile art. 322 pct. 5 Cod procedură civilă, nefiind de admis ca persoane fizice sau juridice care se legitimează ca având aceeaşi poziție procesuală (semnifică aceeaşi parte) şi justifică acelaşi interes cu privire la una şi aceeaşi pretenție, în unul şi acelaşi proces, să-şi ascundă reciproc înscrisuri doveditoare existente la momentul judecăţii pentru a obține, în cazul pronunţării unei hotărâri nefavorabile (ale cărei efecte, în materie civilă, se extind asupra tuturor persoanelor având aceeaşi legitimare procesuală) revizuirea respectivei hotărâri.
Concluzia menţionată se impune şi în ceea ce priveşte acţiunea civilă exercitată în procesul penal, cu privire la care inculpații sunt în poziția similară părţii pârâte din procesul civil, întrucât soluţionarea acesteia se realizează în conformitate cu dispoziţiile Codului de procedură civilă, apărarea revizuentului privind caracterul personal al răspunderii penale nefiind relevantă din perspectiva chestiunii de drept supuse analizei, întrucât ea nu interesează latura civilă a procesului penal.
Aceasta, întrucât, astfel cum s-a arătat, nu este competenţa instanţei civile să analizeze, în revizuirea laturii civile, existenţa sau nu a răspunderii penale a inculpaților din procesul penal în raport de înscrisurile invocate drept temei al revizuirii, şi să statueze, astfel cum eronat pretinde revizuentul, cu privire la caracterul determinant al respectivelor înscrisuri în ceea ce priveşte stabilirea vinovăției ori nevinovăției penale a inculpaților şi, pe cale de consecinţă, a interesului prezentării acestor înscrisuri in faţa instanţei penale de către cei care le-au deţinut.
Aşa fiind, cum, necontestat, unii dintre inculpații din procesul penal având, din punct de vedere al laturii civile, aceeaşi legitimare procesuală cu revizuentul, s-au aflat în posesia înscrisurilor invocate drept temei al revizuirii, însă nu au înţeles să le înfățișeze instanţei penale, în mod corect instanţa de revizuire a constatat că acestea nu pot fi folosite, ulterior pronunţării hotărârii definitive, de către alți inculpați, având acelaşi interes procesual, în scopul obţinerii revizuirii soluției date asupra laturii civile, în beneficiul tuturor inculpaților.
Cât priveşte partea civilă ANAF, în calitatea sa de reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice, parte reclamantă în acţiunea civilă din procesul penal şi, deci, parte potrivnică inculpaților din perspectiva legii procesual civile, se observă că hotărârea recurată cuprinde considerentele pentru care instanţa a apreciat că nu i se poate imputa reținerea şi ascunderea respectivelor înscrisuri, anume faptul că aceasta a comunicat înscrisurile persoanelor interesate, participanți în procesul penal şi având, din perspectiva acţiunii civile, aceeaşi poziție procesuală cu revizuentul din prezenta cauză.
Revizuentul mai pretinde că, în ipoteza în care instanţa de revizuire nu a reţinut că înscrisurile noi nu au putut fi folosite în procesul penal sub motiv că au fost reţinute de partea potrivnică, în cauză se impunea concluzia potrivit căreia era incidentă cea de-a doua ipoteză prevăzută de textul de lege, anume că înscrisurile nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părţilor, cu luarea în considerare a particularităților speţei şi în strictă corelare cu persoana revizuentului care, în mod obiectiv, din cauza neștiinței de existenţa acestor înscrisuri,
nu a putut intra în posesia lor şi nu le-a putut folosi în procesul penal.
Or, cele două ipoteze statuate prin dispoziţiile art. 322 pct. 5 Cod procedură civilă sunt diferite şi nu se confundă, neputând fi invocate, concomitent, cu privire la aceeaşi situaţie de fapt.
Statuând că înscrisurile descoperite nu au putut fi prezentate de partea interesată dintr-o împrejurare mai presus de voința sa, legiuitorul are în vedere nu faptul necunoașterii ori neștiinței de existenţa respectivelor înscrisuri, fapt care poate fi imputabil părţii revizuente, ci faptul existenţei unor împrejurări mai presus de voința sa, care nu au permis descoperirea şi folosirea lor în proces, împrejurări care să nu poată fi imputate în nici un fel părţii revizuente, întrucât nu le putea evita.
Analizând critica, se observă că revizuentul invocă, în realitate, nu existenţa unor împrejurări obiective care să excludă culpa sa în neprocurarea respectivelor înscrisuri pe parcursul procesului penal, ci doar neștiința, plecând de la premisa greșită că textul de drept invocat acoperă şi această ipoteză, raționament care nu poate fi însă primit, întrucât, astfel cum s-a arătat, nu este acoperit de norma de drept menţionată.
Cu atât mai puţin neștiința nu poate fi temei al revizuirii când ea este fundamentată, astfel cum a constat instanţa de revizuire, pe lipsa de diligență în identificarea şi procurarea unor mijloace de probă a căror administrare, indiferent de strategia de apărare adoptată cu privire la latura penală, se impunea cu necesitate, mijloace de probă necesare în susținerea apărărilor prin care combăteau elemente ale răspunderii civile delictuale.
Concluzia se impune, întrucât, indiferent de procedura de judecată, penală ori civilă, este în sarcina părţii pârâte să solicite şi să obţină de la partea civilă (partea reclamantă în procesul civil) ori de la instituțiile statului implicate în procedură, administrarea de dovezi privind întinderea prejudiciului şi, după caz, informaţii privind demersurile efectuate în vederea recuperării, în totalitate sau în parte, a sumelor pretinse, eventualele omisiuni fiindu-i imputabile.
În dezvoltarea acestei critici revizuentul invocă şi faptul că instanţa penală s-a pronunţat asupra laturii civile cu ignorarea declarației sale în sensul că nu înţelege să continue procesul penal, fără a observa că toate probele relative la latura civilă, fie au fost administrate ulterior, fără a i se da posibilitatea să pună concluzii, fie au fost administrate anterior şi nu puteau fi valorificate decât cu încălcarea prezumției de nevinovăție.
Astfel de critici, care pun în discuţie săvârşirea de către instanţa penală a unor greșeli de judecată cu ocazia soluţionării laturii penale ori a laturii civile prin hotărârea atacată cu revizuire, puteau face obiectul analizei instanţei penale, în măsura în care s-ar fi acceptat continuarea procesului penal, inculpații neavând deschisă, sub acest aspect, al analizării unor critici de nelegalitate, posibilitatea alegerii căii extraordinare de atac a revizuirii hotărârii date asupra laturii civile şi invocarea lor în faţa instanţei civile.
Aşa fiind, constatând că în cauză nu sunt incidente motivele prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi pct. 9 Cod procedură civilă, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) din acelaşi cod, a respins, ca nefondat, recursul dedus judecăţii de revizuentul A.