Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Asupra cauzei constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti la data de 18.12.2008, sub nr. x/2008, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii B., C. şi D., solicitând obligarea acestora să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul intravilan în suprafaţă de 4000 mp situat în Bucureşti, str. x, precum şi evacuarea acestora de pe terenul în litigiu, conform identificării din titlul de proprietate nr. x/28.09.2007.

Prin Sentinţa civilă nr. 4404/07.06.2010 pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, în Dosarul nr. x/2008, a fost declinată competenta de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 21.07.2011, sub nr. x/2011.

Prin cererea distinctă, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 10.08.2011 sub nr. x/2011, reclamantul A. a chemat în judecată pârâţii B., C. şi D., solicitând obligarea acestora să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul intravilan în suprafaţa de 4000 mp situat în Bucureşti, str. x şi evacuarea acestora de pe terenul în litigiu, conform identificării din titlul de proprietate nr. x/28.09.2007.

Prin încheierea din 08.06.2012, instanţa a admis excepţia de litispendenţă şi a dispus ataşarea dosarului nr. x/2011 la dosarul mai vechi, respectiv nr. x/3/2011.

La data de 08.06.2012, pârâtul B. a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat constatarea nulităţii absolute parţiale a titlului de proprietate nr. x/28.09.2007 emis de Comisia Municipiului Bucureşti pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor, precum şi a procesului-verbal de punere în posesie nr. x/33.06.2007. S-a solicitat introducerea în cauza în calitate de pârâţi a Comisiei Municipiului Bucureşti pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Asupra Terenurilor şi a Comisiei Locale pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Asupra Terenurilor Sector 4.

La termenul de judecată din data de 07.09.2012, instanţa a dispus disjungerea cererii având ca obiect constatarea nulităţii absolute parţiale a titlului de proprietate nr. x/28.09.2007 emis de Comisia Municipiului Bucureşti pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor şi a procesului-verbal de punere în posesie nr. x/33.06.2007 şi constituirea unui nou dosar, respectiv dosarul cu nr. x/2012

Prin încheierea din data de 05.10.2012, instanţa a dispus, în temeiul disp. art. 244 alin. (1) C. proc. civ., suspendarea dosarului nr. x/2011, având ca obiect revendicare şi evacuare, până la soluţionarea irevocabilă a dosarului cu nr. x/2012, ce are ca obiect nulitate parţială titlu de proprietate.

Prin încheierea din data de 18.09.2015, a fost repusă cauza pe rol ca urmare a soluţionării irevocabile a dosarului cu nr. x/2012

Pe parcursul soluţionării procesului a decedat reclamantul A., la data de 15.03.2014, fiind introduşi în cauza în calitate de moştenitori numiţii E., F. şi G., conform certificatului de calitate de moştenitor nr. 26/24.04.2014.

Pârâţii C. şi D. şi B. şi H. au formulat cerere reconvenţională la data de 16.09.2015, prin care au solicitat să se constate că au dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune asupra terenului revendicat, exercitând o posesie utilă mai mare de 10 ani, de buna-credinţă şi întemeiată pe un just titlu.

Prin încheierea din 18.09.2015, această cerere a fost respinsă de tribunal (ca şi cerere reconvenţională) ca inadmisibilă.

Prin încheierea din data de 22.01.2016, instanţa a dispus introducerea în cauza în calitate de pârâtă şi a numitei H., având în vedere că din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/05.09.2002, rezulta că B. era căsătorit cu aceasta la data dobândirii imobilului.

Ulterior, la data de 10.06.2016, pârâţii C., B. şi H. au invocat excepţia de uzucapiune ca apărare de fond, excepţie apreciată ca fiind admisibilă prin încheierea din 09.09.2016 a primei instanţe.

Prin încheierea din data de 13.04.2017, tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a numitei D., având în vedere că prin Sentinţa civilă nr. 5180/17.10.2008 pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti în Dosarul nr. x/2006, numitului C. i-au revenit toate bunurile mobile şi imobile dobândite în timpul căsătoriei.

Prin Sentinţa civilă nr. 1240/22.06.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins acţiunile conexe formulate de reclamanţii E. F. şi G., în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi H. ca neîntemeiate şi a obligat reclamanţii la plata către pârâţii B. şi C. a sumei de 10.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî în acest sens, prima instanţă a stabilit că are a soluţiona o acţiune în revendicare prin comparare de titluri, dat fiind că atât reclamantul, cât şi pârâţii se prevalează fiecare de titluri de proprietate în legătură cu terenul revendicat, stabilind totodată că incidente în cauză sunt dispoziţiile vechiul cod de procedură, respectiv art. 480 şi următoarele C. civ. de la 1865, conform dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., având în vedere că acţiunea a fost formulată în anul 2008.

Sub aspectul situaţiei de fapt a cauzei, s-a reţinut pe baza raportului de expertiză în specialitatea topografie efectuat de expertul I. (avizat prin procesul-verbal de recepţie nr. x/02.04.2018 de către OCPI) că reclamanţii deţin o suprafaţă de teren de 9920 mp iar pârâţii o suprafaţa de 4024 mp, între acestea existând o suprapunere de 2526 mp, identificată ca făcând parte din imobilul cu nr. CF x.

Prin Sentinţa civilă nr. 12318/14.11.2000 pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 în Dosarul nr. x/2000, definitivă şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 129/27.01.2005, a fost obligată Subcomisia la punerea în posesie a reclamantului A. asupra terenului în suprafaţă de 10.000 mp, conform raportului de expertiză topometrică omologat, întocmit de expert J., situat în str. x, Bucureşti, având ca vecinătăţi proprietatea K., 468 ml, la Nord; proprietatea L., 468 m, la Sud; drumul x, 21.35 m, la Est şi drumul y, 21,35 m, la Vest. Prin aceeaşi sentinţă s-a dispus obligarea Comisiei la eliberarea titlului de proprietate pentru terenul în suprafaţă de 10.000 mp, situat în Bucureşti, str. x, respectiv anularea Titlurilor de proprietate nr. x/1995 şi nr. y/1995 emise de Comisie, în favoarea numiţilor M. şi N. (pârâţi).

Prin încheierea din 31.03.2006, Judecătoria sector 4 a încuviinţat executarea silită a hotărârii judecătoreşti împotriva Subcomisiei, astfel că reclamantul a fost pus în posesia terenului prin procesul-verbal din 19.05.2006 întocmit de BEJ "O.", în dosarul de executare nr. 255/2006, ce priveşte Sentinţa civilă nr. 12318/14.11.2000 definitivă şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 129/27.01.2005.

Prin art. 27 din Hotărârea nr. 917/20.04.2006 adoptată de Comisie s-a aprobat amânarea soluţionării propunerii, înaintată de subcomisie în 21.03.2006, privind punerea în aplicare a Sentinţei civile nr. 12318/14.11.2000 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, având în vedere notificările formulate de SC "P." SA şi numiţii B., Q..

Având în vedere hotărârea adoptată de Comisie, A. a înregistrat la Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti Dosarul nr. x/2006, soluţionat prin Sentinţa civilă nr. 6598/23.10.2006, prin care s-a dispus obligarea debitoarei Comisia la plata daunelor cominatorii, în cuantum de 100 de RON, pentru fiecare zi de întârziere, în executarea obligaţiei stabilită în titlul executoriu - Sentinţa civilă nr. 12318/14.11.2000, de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la executarea obligaţiei. Deşi a fost formulat recurs împotriva sentinţei, acesta a fost respins, în mod irevocabil, ca nefondat, la data de 15.03.2007.

Prin procesul-verbal de punere în posesie încheiat de Consiliul local a sectorului 4 al municipiului Bucureşti, în data de 20.06.2007, s-a procedat la măsurarea suprafeţei de 1 ha teren, situat în intravilanul sectorului 4 Bucureşti, între strada x şi Drumul x şi punerea în posesie a domnului A., efectuată de către executorul judecătoresc prin procesul-verbal din 19.05.2006. În procesul-verbal de punere în posesie s-a precizat că terenul de 1 ha are dimensiunile consemnate în planul de situaţie întocmit de expert J., în raportul de expertiză tehnică judiciară privind Dosarul nr. x/1995, vizat de primare. La finalul actului s-a notat că terenul este împrejmuit de SC P. SA..

La data de 28.09.2007, Comisia Municipiului Bucureşti pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor a emis Titlul de proprietate nr. x/28.09.2007 prin care s-a reconstituit reclamantului A. dreptul de proprietate asupra unui teren în suprafaţa de 10000 mp situat între Drumul x şi Drumul y, Bucureşti, acest titlu având menţionat pe verso:

"Amplasamentul reconstituit se suprapune cu imobilele care au primit numerele cadastrale x şi au fost înscrise în Cărţile Funciare nr. x".

Cu referire la situaţia pârâţilor, tribunalul a reţinut că autoarei N. i-a fost reconstituit dreptul de proprietate conform titlului de proprietate x/20.11.1995 eliberat de Comisia municipiului Bucureşti pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, pentru o suprafaţă de 16.200 mp, din care o suprafaţă de 14.242 mp (compusă din 11.742 mp şi 2.500 mp), în str. x.

La data de 23.02.1996, N. a vândut suprafaţa de teren de 2.500 mp în str. x, sector 4 şi suprafaţa de teren de 6742 mp în str. x, către numitul R., prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/23.02.1996. La rândul său, numitul R. a transmis dreptul de proprietate asupra unei suprafeţe de 4000 mp către B. şi soţii C. şi D., prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/05.09.2002.

La rândul lor, pârâţii C. şi D. au vândut o suprafaţă de teren de 2742 mp din suprafaţa deţinută, către Q., conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2004. După defuncta Q., unicul moştenitor a rămas C., potrivit menţiunilor certificatului de moştenitor nr. x/27.01.2015.

Întrucât ambele părţi invocă titluri de proprietate apte din punct de vedere formal să facă dovada dreptului de proprietate, tribunalul a stabilit că trebuie comparate titlurile de proprietate pentru a determina care este preferabil.

Titlurile de proprietate nr. x/1995 şi nr. y/1995 eliberate de Comisia municipiului Bucureşti, care au stat la baza dobândirii terenului de către pârâţi, au fost desfiinţate prin Sentinţa civilă nr. 12318/2000 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti. Titlul dobândit de reclamanţi este ulterior celui dobândit de pârâţi, care şi-au intabulat în Cărţile funciare drepturile de proprietate, aspecte menţionate încă de la data punerii în posesie a reclamantului. Pârâţii, însă, apare că au dobândit de la un autor al cărui titlu de proprietate a fost anulat prin Sentinţa civilă nr. 12318/14.11.2000 definitivă şi irevocabilă, astfel că autoarea N., deşi a avut un titlu de proprietate din anul 1995 şi a vândut ulterior numitului R. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 23.02.1996 (care, la rândul său, a vândut reclamantului B. prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/05.09.2002) nu poate justifica existenţa unui titlu valid emis anterior celui al reclamantului, din moment ce acest titlu a fost anulat prin hotărârea prin care a fost obligată Comisia să emită titlu de proprietate pe acel amplasament pe numele reclamantului A..

Totuşi, s-a observat că, deşi titlul autoarei pârâţilor a fost desfiinţat, titlurile acestora nu au fost desfiinţate, fiind consideraţi dobânditori de buna-credinţă, astfel că şi ei se pot prevala de un bun, în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

S-a evocat, pe acest aspect, existenţa Sentinţei civile nr. 1010/07.07.2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/2016, prin care au fost respinse capetele de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. x/1996 şi nr. y/1996, ca fiind formulate în contradictoriu cu persoane fără capacitate procesuală de folosinţă şi au fost respinse capetele de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. x/2002 şi nr. y/2004, ca nefondate.

La adoptarea acestei soluţii s-a avut în vedere faptul că reclamanţii nu au făcut dovada înscrierii în Cartea Funciară a vreunei menţiuni de natură a determina răsturnarea prezumţiei de bună credinţă în persoana pârâţilor, nerealizând niciun demers în acest sens decât în data de 13.01.2009. De aceea, s-a apreciat că în privinţa pârâţilor devin aplicabile pe deplin prevederile art. 36, pct. 1 şi 38 din Legea nr. 7/1996, fiind vorba despre subdobânditori de bună credinţă, cu titlu oneros, ai unor imobile, care s-au întemeiat pe cuprinsul cărţii funciare, aceasta constituind o excepţie de la principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial. Instanţa ce a pronunţat acea soluţie a subliniat că, şi în condiţiile existenţei unei clauze de scutire de verificări în cartea funciară (nu în toate actele juridice supuse analizei, după cum s-a susţinut), aceasta nu poate concluzionă, singular, în sensul reţinerii relei credinţe a pârâţilor întrucât ar fi trebuit probat de către reclamanţi că, dacă s-ar fi realizat aceste verificări, rezultatul lor ar fi determinat cunoaşterea aspectului că titlul vânzătorului iniţial este desfiinţat. Or, înscrierea în cartea funciară a unui litigiu abia în anul 2009, cu mult după încheierea ultimului contract de vânzare-cumpărare în cauză, nu este de natură a atrage această concluzie a relei-credinţe a pârâţilor.

Tribunalul a reţinut că revine sarcina instanţei care compară titlurile de proprietate să aprecieze dacă în raport de criteriile de preferabilitate, unul sau altul dintre titluri este mai bine caracterizat.

Totodată, tribunalul a reţinut că adevăratului proprietar neînscris în cartea funciară nu îi poate fi opusă publicitatea materială a cărţii funciare şi îi rămâne deschisă acţiunea în revendicare împotriva subachizitorului de la un neproprietar înscris în cartea funciară, astfel încât pe calea acţiunii în revendicare se pot compara aceste titluri de proprietate.

S-a arătat că, deşi aparent titlul reclamanţilor ar fi preferabil, având în vedere că titlul autoarei iniţiale a pârâţilor a fost anulat prin hotărâre judecătorească, pârâţii au invocat pe cale de excepţie, ca apărare de fond, uzucapiunea de scurtă durată.

Practica şi doctrina de specialitate au admis că invocarea beneficiului prescripţiei achizitive în procesul civil poate fi făcută, fie pe calea unei apărări de fond în cadrul unei acţiunii în revendicare (introdusă împotriva posesorului) fie, printr-o acţiune în constatare a dreptului dobândit prin efectul uzucapiunii introdusă împotriva unui terţ sau împotriva titularului iniţial. Invocarea uzucapiunii constituie o apărare de fond, neavând caracterul unei pretenţii de sine stătătoare atât timp cât există o legătură cu raportul juridic dedus judecăţii (reclamantul pretinzând că este proprietarul bunului aflat în stăpânirea pârâtului, iar acesta din urmă că a dobândit dreptul de proprietate asupra aceluiaşi bun prin prescripţia achizitivă), apărare permisă de art. 1842 din C. civ. de la 1864, care dă posibilitatea invocării acesteia până la pronunţarea hotărârii definitive de către instanţa de fond, ori în apel.

Astfel, tribunalul a reţinut că acţiunea în revendicare poate fi paralizată prin invocarea de către pârât a dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, legiuitorul permiţând din considerente ce vizează stabilitatea raporturilor juridice, recunoaşterea de efecte juridice aparenţei de proprietate creată în persoana celui care se comportă timp îndelungat ca proprietar al bunului. Acesta este, de altfel, şi interpretarea dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prevederilor înscrise în art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, instanţa europeană admiţând că o atare ingerinţă este compatibilă cu dispoziţiile convenţionale care garantează dreptul de proprietate, deoarece prescripţia achizitivă de un anumit termen urmăreşte un scop legitim, de interes general, de natură a favoriza securitatea juridică, prin paralizarea eventualei acţiuni în revendicare introduse de adevăratul proprietar. Curtea europeană a statuat că şi atunci când un drept real imobiliar este supus regimului de publicitate imobiliară, legislativul naţional este îndreptăţit să acorde preponderenţă unei posesii de lungă durată şi necontestată faţă de formalitatea înregistrării funciare. [Cauza J.A.Pye (Oxford) - hotărârea din 30 august 2007, Marea Cameră].

Pentru a fi admisibila aceasta uzucapiune de scurtă durată, trebuie ca posesia să fie exercitată cu bună-credinţă şi să existe un just titlu.

Condiţia bunei-credinţe a pârâţilor şi a autorilor acestora trebuie înţeleasă ca fiind credinţa greşită a posesorului că a dobândit de la adevăratul proprietar [art. 1898 alin. (1) C. civ.]. Potrivit art. 1898 alin. (2) C. civ., este suficient ca buna-credinţă să fi existat la momentul dobândirii imobilului, faptul că ulterior posesorul şi-a dat seama de greşeala sa neavând nicio importanţă potrivit adagiului "mala fides superveniens non impedit usucapionem".

De asemenea, conform dispoziţiilor art. 1899 alin. (2) C. civ., bună credinţă se prezumă. Prezumţia fiind una simplă, este permisă proba contrară.

Tribunalul a reţinut că în cauză nu s-a făcut dovada că autorii pârâţilor au fost de rea-credinţa, deoarece la niciuna dintre datele încheierii actelor translative succesive menţionate a fi avut loc, nu a existat vreo notificare sau vreo chemare în judecată a deţinătorului titlului de proprietate. La momentul chemării în judecată a deţinătorilor iniţiali, respectiv M. şi N., prin cererea modificatoare depusă la Judecătoria sectorului 4 Bucureşti, la data de 16.12.1998, fiecare dintre aceştia înstrăinaseră parcelele de teren către numitul R., încă din anul 1996.

În contractul prin care R. vinde pârâţilor în anul 2002, nu există o clauză prin care s-a renunţat la verificarea sarcinilor, iar în ceea ce priveşte opozabilitatea hotărârilor, Sentinţa civilă nr. 12314/14.11.2000 nu le este opozabilă pârâţilor întrucât nu au fost parte în litigiu, abia la data de 13.01.2009 s-a notat în CF existenţa unui litigiu având ca obiect revendicare teren de 4.000 mp, astfel că atât la data primelor înstrăinări, cât şi la înstrăinările ulterioare, cumpărătorul considera că a contractat cu adevăratul proprietar.

Reclamanţii nu au făcut dovada înscrierii în Cartea Funciară a vreunei menţiuni de natură a determina răsturnarea prezumţiei de bună credinţă în persoana pârâţilor, nerealizând niciun demers în acest sens decât în data de 13.01.2009. Prin urmare, în privinţa pârâţilor devin aplicabile pe deplin prevederile art. 36, pct. 1 şi 38 din Legea nr. 7/1996, fiind vorba despre subdobânditori de bună credinţă, cu titlu oneros, ai unor imobile, care s-au întemeiat pe cuprinsul cărţii funciare

Aşadar, tribunalul a reţinut că existenţa litigiului înregistrat sub nr. x/2000 început de A. în anul 1998 nu a fost notat în Cartea Funciară sau în Registrul de Transcripţiuni, şi, reţinând inopozabilitatea Sentinţei civile nr. 12318/2000, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 129/27.01.2005 pronunţată în Dosarul nr. x/2004, faţă de alte persoane decât părţile litigiului, nici din existenţa litigiului şi nici din conţinutul Registrului de Transcripţiuni sau a cărţii funciare, nu se poate reţine vreun element care să atragă concluzia relei-credinţe la momentul dobândirii imobilului pentru pârâţi sau pentru vreunul dintre autorii acestora.

Tribunalul nu a reţinut reaua credinţă a pârâţilor pentru faptul că au dobândit dreptul fără verificarea registrelor de transcripţiuni, întrucât acesta a fost dobândit de la un proprietar tabular, care la rândul său a dobândit în regim de Carte Funciară, fiind transcris sub nr. x/05.03.1996 de Judecătoria Sectorului 4, iar încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut în temeiul unui Extras de Carte Funciară pentru autentificare nr. x/04.09.2002 eliberat de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti în Cartea Funciara nr. x, care arăta că nu există sarcini sau alte servituţi. În plus, reclamanţii nu au probat că în conţinutul Registrului de Transcripţiuni ar fi existat elemente care să poată naşte un dubiu în ceea ce priveşte calitatea de proprietar a vânzătorului.

Pe de altă parte, Tribunalul a reţinut că posesia exercitată de pârâţi şi autorii acestora a fost utilă, respectiv continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar.

Tribunalul a mai reţinut că s-a probat că titlurile de proprietate care au dus la dobândirea succesivă a imobilului de către pârâţi au fost transcrise în Registrul de Transcripţiuni, iar din anul 2002 înscrise în Cartea Funciară. În plus, pârâţii au obţinut autorizaţie de construire încă din anul 2003 ce a fost emisă de către autorităţi, astfel încât este evident că posesia exercitată nu a fost exercitată pe ascuns, pentru a se reţine că este afectată de viciul clandestinităţii.

S-a probat şi caracterul continuu şi sub nume de proprietar al posesiei, dovadă fiind transmiterile succesive prin act autentic precum şi recunoaşterea posesiei chiar de către reclamanţi, dar şi existenţa justului titlu.

Amintind conţinutul art. 1897 C. civ., tribunalul a reţinut că, invocându-se joncţiunea posesiilor, pentru fiecare intrare în posesie este nevoie de un nou just titlu, care este reprezentat de contractele de vânzare-cumpărare succesive prin care s-a transmis bunul imobil ce face obiectul prezentei cauze, contracte ce nu au fost anulate, cererea de anulare a acestora fiind respinsă de către instanţă.

Instanţa de fond a reţinut că reclamantul iniţial a fost cunoscut cu singurul domiciliul în municipiul Bucureşti, începând din 01.11.1950 şi până la deces, astfel că, locuind din totdeauna în aceeaşi circumscripţie în care se află şi imobilul litigios, termenul în care devine operantă uzucapiunea scurtă este cel de 10 ani (art. 1895 C. civ.).

În condiţiile în care pârâţii s-au prevalat de joncţiunea posesiei cu autorii lor, imobilul fiind dobândit prin act autentic în anul 2004 de la C. şi D., care l-a rândul lor l-au dobândit prin contractul din anul 2002 alături de B., de la R. care, la rândul său, îl dobândise în anul 1996, de la N., al cărui titlu a fost anulat, este evident că începând cu anul 1996 termenul necesar prescripţiei achizitive scurte s-a împlinit.

S-a apreciat, totodată, că în sistemul C. civ. de la 1864, uzucapiunea este prescripţie, din ansamblul reglementării rezultând dubla natură a acesteia: nu doar mod de dobândire al proprietăţii, ci şi sancţiune; sancţiunea îl priveşte pe proprietar şi se fundamentează pe o prezumţie de culpă a acestuia, constând în neglijenţa sa pentru conservarea dreptului.

Tribunalul a reţinut că, din punct de vedere logic, prescripţia este mai întâi sancţiune şi abia apoi mod de dobândire a proprietăţii, întrucât naşterea dreptului în patrimoniul posesorului este subsecventă pierderii acestui drept de către proprietar (sancţionării proprietarului).

Împrejurarea că pe parcursul duratei unei posesii a unui bun de către un neproprietar se întâmplă că dreptul de proprietate să se transmită de la adevăratul proprietar la o altă persoană care devine (preia calitatea de) proprietar, nu face să se nască câte un nou termen de prescripţie pentru fiecare din titularii succesivi de proprietate, cu sarcina posesorului de a începe o nouă prescripţie de fiecare dată.

Tribunalul a reţinut că în cauză sunt îndeplinite şi condiţiile pentru joncţiunea posesiei, reglementate de art. 1860 C. civ., potrivit cu care orice posesor posterior are facultatea, spre a putea opune prescripţia, să unească posesiunea sa cu posesiunea autorului său.

Astfel, cumpărătorii succesivi din cauză au exercitat o posesie asupra terenului, nu o detenţie precară, fiecare dintre aceştia au fost succesori cu titlu particular ai autorului lor, fiecare dintre aceştia au dobândit terenul în temeiul unui just titlu, aşa cum s-a arătat anterior. De asemenea, în persoana fiecăruia s-a reţinut îndeplinirea condiţiei bunei-credinţe, motiv pentru care posesia astfel joncţionată este aptă să atragă operarea uzucapiunii de scurtă durată.

În măsura în care adevăratul proprietar înstrăinează bunul a cărei posesie nu o are şi nu o întrerupe după mai mult de 10 ani de când a fost lipsit de posesie, dobânditorul bunului îl va prelua sub condiţia rezolutorie ca posesorul să nu invoce uzucapiunea (proprietate rezolubilă); de asemenea, în măsura în care adevăratul proprietar înstrăinează bunul de a cărei posesie este lipsit de o anumită perioadă de timp, bunul se transmite însoţit de obligaţia dobânditorului de a ţine seama de durata posesiei exercitată de către posesor şi de a-şi conserva dreptul doar în limita perioadei rămase până la împlinirea termenului de 10 ani, după care posesorul este în drept să invoce uzucapiunea scurtă. Argumentul acestei interpretări rezultă din aceea că o interpretare contrară ar avea ca urmare apariţia unei cauze de întrerupere a prescripţiei (schimbarea titularului dreptului de proprietate), care nu se regăseşte în enumerarea limitativă a art. 1864 C. civ. sau art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

Cu alte cuvinte, proprietarul actual preia bunul în starea juridică în care se afla la momentul dobândirii, adică afectat de posesia şi termenul de prescripţie curs până la momentul dobândirii. Aceasta este şi situaţia în speţă: posesia de bună-credinţă pe o durată de 10 ani întemeiată pe un just titlu s-a desfăşurat în contra adevăratului proprietar iar lipsa de diligenţă prezumată a vizat pe proprietarul existent de-a lungul exercitării posesiei, fiind lipsit de relevanţă că reclamantul, adică persoana căreia ulterior comisia de fond funciar i-a transmis dreptul (stabilirea dreptului de proprietate în materia Legii nr. 18/1991 având caracter constitutiv, iar nu declarativ de drepturi) nu a mai avut la îndemână un nou termen de 10 ani pentru a acţiona, terenul fiind deja afectat de dreptul posesorilor la a invoca uzucapiunea.

Pentru toate aceste titluri, tribunalul a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile cerute de dispoziţiile art. 1897 C. civ., întrucât reprezintă titluri translative de proprietate, care nu emană de la un adevăratul proprietar.

Sub aspectul incidenţei în cauză a art. 15 din Legea nr. 54/1998, tribunalul a apreciat că dispoziţia legală se poate considera că prevede o inalienabilitate, dar nu şi o imprescriptibilitate.

De altfel, în cuprinsul Legii nr. 54/1998 nu există niciun fel de prevedere prin care terenurile vizate de art. 15 să fie declarate imprescriptibile achizitiv, cu atât mai mult cu cât potrivit art. 1 din Legea nr. 54/1998 terenurile în proprietate privată, indiferent de titularul lor, sunt şi rămân în circuitul civil.

În plus, s-a apreciat că în cauză este necontestat faptul că nu s-a notat existenţa litigiului în termenul de 10 ani necesar operării uzucapiunii, motiv pentru care nu se poate reţine că simpla existenţă a litigiului în care niciunul dintre posesori nu a fost parte la momentul exercitării posesiei, în lipsa notării acestuia în registrele de publicitate imobiliară, cumulat cu lipsa înregistrării unei opoziţii la vânzare ar putea atrage scoaterea terenului din circuitul civil, în sensul imprescriptibilităţii achizitive a acestuia.

În aceste condiţii, tribunalul a reţinut că în cauză pârâţii au invocat cu succes uzucapiunea de scurtă durată, paralizând astfel acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi.

De altfel, o soluţie similară a fost pronunţată şi în cauza ce a avut ca obiect revendicarea suprafeţelor de teren ce au fost înstrăinate de către M., al cărui titlu de proprietate nr. x/1995 a fost anulat prin aceeaşi sentinţa civilă în temeiul Sentinţei civile nr. 12318/2000 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, prin care a fost anulat şi titlul de proprietate x/1995 pe numele N., ambele titluri stând la baza înstrăinărilor succesive către mai mulţi cumpărători.

Ca situaţie de fapt, acestea sunt asemănătoare, deoarece prin titlul de proprietate nr. x/11.08.1995, lui M. i s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru o suprafaţă de 5000 mp, situată în str. x. Prin titlul de proprietate nr. x/20.11.1995, lui N. i-a fost reconstituit dreptul de proprietate pentru o suprafaţă de 16.200 mp, din care o suprafaţă de 14.242 mp (compusă din 11.742 mp şi 2.500 mp), în str. x. Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1995, M. vinde suprafaţa de 5.000 mp către S. şi T.. Aceştia vând prin contractul de vânzare - cumpărare nr. x/1996, către U. şi V., suprafaţa de 5.000 mp, care, la rândul lor, o transmit mai departe, către fiica lor, W., prin contractul de donaţie nr. x/09.04.2003. W. vinde mai departe către SC P. SA aceeaşi suprafaţă de teren, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2005.

Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/23.02.1996, N. vinde soţilor X. şi Y., o suprafaţă de teren de 5000 mp în str. x. Aceştia transmit dreptul de proprietate asupra acestei suprafeţe de teren către U. şi V., prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/20.09.1996, care îl donează fiicei lor, pârâta W., prin contractul nr. x/2003, iar aceasta, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2005, transmite dreptul de proprietate către pârâta P. SA.

La data de 23.02.1996, N. mai vinde suprafaţa de teren de 2.500 mp în str. x, şi suprafaţa de teren de 6742 mp în str. x, către pârâtul R., prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 368. Pârâtul R. transmite dreptul de proprietate asupra unei suprafeţe de 4000 mp către B. şi soţii C. şi D., prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/05.09.2002, la rândul lor, pârâţii C. şi D. vând o suprafaţă de teren de 2742 mp din suprafaţa deţinută, către Q., conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2004. După defuncta Q., unicul moştenitor a rămas C., potrivit menţiunilor certificatului de moştenitor nr. x/27.01.2015.

Deci autorii iniţiali au vândut în anii 1995 şi 1996 către primii subdobânditori care, ulterior, au înstrăinat succesiv terenurile iar titlurile autorilor au fost anulate prin aceeaşi hotărâre judecătoreasca ce stă la baza emiterii titlului de proprietate pe numele reclamantului.

Astfel, prin Decizia civilă nr. 661A/25.02.2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/2008, rămasă definitivă, a fost admis apelul şi a fost respinsă acţiunea în revendicare formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu parata SC P. SA pentru terenul în suprafaţa de 10000 mp, situaţia de fapt fiind identică cu cea din prezenţa cauza, astfel că identitatea de situaţie impune identitate de raţionament, ca urmare a puterii de lucru judecat determinat de o hotărâre definitivă.

Instanţa de fond a făcut aplicarea principiului puterii lucrului judecat şi a apreciat că, întrucât prezumţia de lucru judecat are caracter absolut faţă de părţi, reclamanţii nu pot să pretindă în prezentul litigiu stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat judecătoreşte faţă de ei în litigiul anterior, cu privire la condiţiile uzucapiuni de scurtă durată, respectiv buna-credinţă şi justul titlu şi joncţiunea posesiilor, pentru că aceasta ar însemna încălcarea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat a hotărârii irevocabile sus-menţionate.

Pentru aceste considerente, tribunalul a respins acţiunile conexe formulate de reclamanţi, ca neîntemeiate.

În temeiul disp. art. 274 alin. (1) C. proc. civ. având în vedere culpa procesuală a reclamanţilor, instanţa i-a obligat pe aceştia la plata către pârâţii B. şi C. a sumei de 10.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, apreciind că acestea respectă principiul proporţionalităţii în raport cu complexitatea dosarului, vechimea acestuia şi munca efectivă prestata de apărătorul acestora.

Împotriva sentinţei au formulat apel reclamanţii E. F. şi G., solicitând schimbarea în tot a hotărârii apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea apelului, apelanţii reclamanţi au criticat hotărârea apelată pentru aprecierea greşită a probelor şi interpretarea greşită a stării de fapt, motivarea greşită a hotărârii în sensul că devine operantă uzucapiunea de scurtă durată prin joncţiunea posesiei, paralizând astfel acţiunea în revendicare a reclamanţilor.

Astfel, apelanţii reclamanţi au arătat că titlul lor de proprietate este preferabil contractului de vânzare-cumpărare al pârâţilor şi mai bine caracterizat, deoarece are la bază o hotărâre definitivă şi irevocabilă în timp ce titlul pârâţilor a fost încheiat pe riscul acestora - "cunoaşte situaţia juridică". Mai mult, titlul de proprietate al apelanţilor reclamanţi atestă dreptul de proprietate al autorilor acestora, în timp ce actul pârâţilor are la origine un titlu nul constatat de instanţa de judecată definitiv şi irevocabil.

De asemenea, titlul de proprietate al apelanţilor reclamanţi are la bază reconstituirea dreptului de proprietate la care au fost îndreptăţiţi potrivit legii, dobândit cu bună credinţă în calitate de moştenitori legitimi, în timp ce actul pârâţilor a fost încheiat cu rea-credinţă, deoarece a menţionat în contract că are cunoştinţă de situaţia juridică a terenului.

Titlul lor de proprietate se bucură de validitate atât din punct de vedere al Sentinţei civile nr. 12318/2000, definitivă şi irevocabilă, cât şi a Sentinţei civile nr. 963/27.06.2014 a aceleiaşi instanţe Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, definitivă şi irevocabilă, prin care instanţa a constatat că titlul de proprietate al apelanţilor a fost emis cu respectarea dispoziţiilor legale, în consecinţă două instanţe s-au pronunţat irevocabil pe validitatea titlului apelanţilor reclamanţi.

Apelanţii susţin că argumentarea instanţei este făcută nu numai cu nerespectarea flagrantă a prevederilor legale în materie de uzucapiune, dar această interpretare este de natură a goli de conţinut atât Sentinţa civilă nr. 12318/2000, cât şi actul administrativ-titlu de proprietate nr. x/2007, emis de Prefectura Bucureşti.

Uzucapiunea este un mod de a dobândi o proprietate împotriva unui proprietar nediligent, care nu are grijă de bunul său, apelantul a devenit proprietar în anul 2007, după un proces care a durat 10 ani, judecându-se cu instituţiile statului, nu i se poate imputa lipsa de diligenţă.

Cât priveşte motivarea instanţei de fond privind uzucapiunea prin joncţiunea posesiei, în sensul că paralizează acţiunea în revendicare a apelanţilor reclamanţi, apelanţii au arătat că aceasta nu poate fi primită având în vedere că nu operează joncţiunea posesiei, atâta timp cât pe rolul Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti există acţiune introdusă de pârâtul B., dosar înregistrat sub nr. x/2009 din 07.01.2009, având ca obiect contestaţie la executare privind punerea în posesie a autorului reclamanţilor A., respectiv că orice acţiune introdusă, întrerupe prescripţia, iar potrivit încheierii din 26 05 2016 a Judecătoriei Sector 4 Bucureşti - Dosar nr. x/2009, cauza este suspendată până la finalizarea dosarului de faţă nr. x/2011, încheiere depusă la dosarul cauzei.

În consecinţă, apelanţii reclamanţi au solicitat admiterea apelului astfel cum a fost formulat.

Nu au fost administrate probe noi în apel.

Prin Decizia nr. 407 A/29.03.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondat apelul declarat, obligându-i pe apelanţii-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3300 RON.

Instanţa de apel a reţinut, că în raport de data sesizării, 18.10.2008, prezenta acţiune este supusă normelor înscrise în C. proc. civ. de la 1865, conform art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Pe fondul cauzei, a reţinut că reclamanţii s-au prevalat în susţinerea cererii lor în revendicare de Sentinţa civilă nr. 12318/14.11.2000 pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 în Dosarul nr. x/2000, definitivă şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 129/27.01.2005 şi de Titlul de proprietate nr. x/28.09.2007 prin care s-a pus în executare hotărârea menţionată, în sensul că s-a reconstituit autorului acestora, A., dreptul de proprietate asupra unui teren în suprafaţa de 10.000 mp situat între Drumul x şi Drumul y, Bucureşti. Potrivit menţiunilor emitentului acestui titlu, amplasamentul terenului reconstituit se suprapune cu imobilele care au primit numerele cadastrale x, înscrise în Cărţile Funciare nr. x.

Potrivit procesului-verbal de punere în posesie încheiat de Consiliul local al sectorului 4 Bucureşti, în data de 20.06.2007, s-a procedat la măsurarea suprafeţei de 1 ha teren, situat în intravilanul sectorului 4 Bucureşti, între strada x şi Drumul x şi la punerea în posesie a autorului A., precizându-se că terenul de 1 ha are dimensiunile consemnate în planul de situaţie întocmit de expert J., anexat la raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit în Dosarul nr. x/1995 fiind împrejmuit de SC P. SA.

Potrivit concluziilor expertului judiciar în specialitatea topografie I., administrat în cauza de faţă, există o suprapunere de 2526 mp între titlurile de proprietate ale părţilor.

Pârâţii au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului revendicat în speţă, astfel cum a fost acesta identificat prin expertiza menţionată, prin cumpărare, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x/05.09.2002, încheiat cu vânzătorul R., în convenţia menţionată precizându-se că vânzătorul, deţinea terenul înstrăinat în suprafaţa de 4.000 mp, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/23.02.1996 de la autoarea N., căreia îi fusese reconstituit dreptul de proprietate conform titlului de proprietate x/20.11.1995 eliberat de Comisia de fond funciar de pe lângă Prefectura Bucureşti, pentru o suprafaţă de 16.200 mp, din care o suprafaţă de 14.242 mp (compusă din lotul 11.742 mp şi lotul de 2.500 mp), în str. x.

Deşi reclamanţii au revendicat suprafaţa de 4.000 mp, teren situat în Bucureşti str. x (parte din suprafaţa deţinută de aceştia în temeiul titlului de proprietate nr. x/28.09.2007), suprapunerea între terenurile posedate de părţile litigante în privinţa cărora acestea opun titlurile de proprietate anterior prezentate, vizează doar o suprafaţă de 2526 mp, astfel că, în privinţa restului suprafeţei revendicate, nefăcându-se dovada că aceasta ar fi în posesia pârâţilor, în mod judicios au fost respinse pretenţiile reclamanţilor.

Prin Sentinţa civilă nr. 12318/14.11.2000 pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 în Dosarul nr. x/2000, definitivă şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 129/27.01.2005, s-a dispus anularea titlurilor de proprietate nr. x/1995 şi nr. y/1995 emise de Comisia de fond funciar de pe lângă Prefectura Bucureşti, în favoarea numiţilor M. şi N.

Raportat la această stare de fapt s-a apreciat, contrar argumentelor din apel, că prima instanţă a dat în mod corect eficienţă regulilor aplicabile în situaţia vânzării lucrului altuia, în sensul că dreptul de proprietate se consideră a nu fi fost transmis către achizitori în urma declarării ca fiind nul a titlului primului vânzător, fără ca această situaţie să echivaleze cu anularea contractelor subsecvente.

Astfel, deşi până la acest moment nu s-a constatat pe cale judiciară nulitatea convenţiei exhibate de pârâţi, anterior menţionate, în justificarea dreptului de proprietate în privinţa terenului care se suprapune cu cel asupra căruia reclamanţii deţin titlul de proprietate nr. x/28.09.2007 şi nici a titlului autorului pârâţilor, R., raportat la ipoteza cauzei deduse judecăţii - în care titlurile exhibate de părţile adverse provin de la autori diferiţi - criteriul determinant în soluţionarea revendicării vizează stabilirea titlului mai bine caracterizat. O atare operaţiune, presupune ca analiza să regreseze spre titlurile autorilor părţilor din prezentul litigiu, pentru a determina ce putea fiecare transmite, în lumina principiului conform căruia nimeni nu poate transmite ceea ce nu are (nemo dat quod non habent sau nemo plus juris ad alium transferre potest, quam ipse habet), deci să se compare între ele drepturile autorilor de la care provin cele două titluri, pentru a stabili care drept este preferabil.

Or, raportat la aceste criterii, câtă vreme titlul autoarei N. a fost constatat nul pe cale judiciară, în mod judicios a apreciat Tribunalul că titlul exhibat de pârâţi, deşi rămâne valabil, a transmis un drept, care, aşa cum s-a statuat irevocabil, pe cale judiciară, nu exista valabil în patrimoniul vânzătorului iniţial (N.).

Se poate considera că primul vânzător nu a fost niciodată proprietar şi, prin urmare, nici subachizitorii, astfel că, titlul exhibat de pârâţi în privinţa terenului care se suprapune cu cel al reclamanţilor, deşi valabil, nu este eficient şi în consecinţă, nici preferabil.

În cauză, însă, apărarea pârâţilor a fost întemeiată pe uzucapiunea reglementată de prevederile art. 1895 şi urm. din C. civ. de la 1864, norme care reglementează tocmai situaţia dobânditorului unui imobil printr-un titlu valabil de la un neproprietar.

De altfel, apelanţii nu evidenţiază prin cererea de apel, o situaţie concretă de apreciere eronată a probelor în speţă sau în care prima instanţă să fi ignorat modalitatea stabilită pe cale doctrinară în care se realizează, de principiu, compararea de titluri de titluri specifică acţiunii în revendicare, ci, susţinerea acestora vizează criteriile de comparaţie şi tind la a susţine că, analiza tribunalului trebuia să se limiteze la constatarea că titlurile pârâţilor nu sunt preferabile; or, o atare susţinere nu a fost validată, câtă vreme intimaţi pârâţi au optat să formuleze, în speţă, şi o apărare subsecventă, întemeiată uzucapiune - ca mod originar de dobândire a proprietăţii asupra terenului revendicat.

S-a arătat şi că invocarea beneficiului prescripţiei achizitive în procesul civil poate fi făcută, fie pe calea unei apărări de fond în cadrul unei acţiunii în revendicare (introdusă împotriva posesorului), fie, printr-o acţiune în constatare a dreptului dobândit prin efectul uzucapiunii introdusă împotriva unui terţ sau împotriva titularului iniţial.

Or, deşi în apel se critică aprecierea Tribunalului vizând posibilitatea pârâţilor de a invoca în speţă o atare apărare şi de a administra probe în dovedirea incidentei uzucapiunii, apelul este formulat exclusiv împotriva Sentinţei civile nr. 1248/22.06.2018, iar nu şi împotriva încheierii de şedinţă premergătoare, aşa cum s-ar fi impus potrivit art. 282 alin. (2) din C. proc. civ.

În mod constant s-a statuat pe cale doctrinară, dar şi în jurisprudenţă, faptul că invocarea uzucapiunii poate constitui o apărare de fond, care neavând caracterul unei pretenţii de sine stătătoare este permisă de art. 1842 din C. civ. de la 1864, atât timp cât există o legătură cu raportul juridic dedus judecăţii (reclamanţii pretinzând că sunt proprietarii bunului aflat în stăpânirea pârâţilor, iar aceştia din urmă că au dobândit dreptul de proprietate asupra aceluiaşi bun prin prescripţia achizitivă. Cum o atare apărare de fond, poate fi invocată, până la pronunţarea hotărârii definitive de către instanţa de fond, ori în apel, nu se poate reţine incidenţa unui motiv de nelegalitate a sentinţei apelate în cauză, ca urmare a aprecierii Tribunalului, realizată prin încheierea de şedinţă din 18.09.2015, în sensul că cererea reconvenţională formulată de pârâţi cu acest obiect nu poate fi primită, fiind formulată cu nerespectarea termenului procedural. Astfel, primind apărarea pârâţilor întemeiată pe excepţia de uzucapiune, Tribunalul nu a revenit asupra măsurii dispuse la termenul din 18.09.2015, prin încheierea interlocutorie de la acest termen, pe această cale pârâţii urmărind nu obţinerea unui titlu pentru terenul revendicat ci, respingerea acţiunii reclamanţilor. De altfel, Curtea constată că, la termenul ce a urmat celui din 10.06.2016 - la care pârâţii au invocat, de această dată, pe cale de excepţie, uzucapiunea ca apărare de fond - termen acordat tocmai pentru a se pentru a se putea lua act de această apărare, reclamanţii nu s-au opus, la primirea ei. În considerarea acelor anterior evocate, Curtea raportându-se şi la prevederile art. 1862 din C. civ. şi art. 118 din C. proc. civ. de la 1865, în forma în vigoare la acea dată, nu a validat susţinerea din apel în sensul că Tribunalul nu se putea considera învestit legal cu analiza acestei apărări.

În egală măsură, invocarea acestei apărări,nu reprezintă o situaţie care ar goli de conţinut instituţia revendicării prin comparare de titluri şi nicio situaţie de intervertire eronată a unei stări de drept, ci vizează exercitarea dreptului de opţiune cu privire la uzucapiune, drept recunoscut de lege oricărui dobânditor care exercită o posesie utilă asupra unui imobil, pe timpul prevăzut de lege, în temeiul unui just titlu, de la un non dominus.

Astfel, acţiunea în revendicare poate fi paralizată prin invocarea de către pârât a dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, legiuitorul permiţând din considerente ce vizează stabilitatea raporturilor juridice, recunoaşterea de efecte juridice aparenţei de proprietate creată în persoana celui care se comportă timp îndelungat ca proprietar al bunului. Acesta este, de altfel, şi interpretarea dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prevederilor înscrise în art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, instanţa europeană admiţând că o atare ingerinţă este compatibilă cu dispoziţiile convenţionale care garantează dreptul de proprietate, deoarece prescripţia achizitivă de un anumit termen urmăreşte un scop legitim, de interes general, de natura a favoriza securitatea juridică, prin paralizarea eventualei acţiuni în revendicare introduse de adevăratul proprietar. Curtea europeană a statuat că şi atunci când un drept real imobiliar este supus regimului de publicitate imobiliară, legislativul naţional este îndreptăţit să acorde preponderenţă unei posesii de lungă durată şi necontestată faţă de formalitatea înregistrării funciare. [Cauza J.A.Pye (Oxford) - hotărârea din 30 august 2007, Marea Cameră].

În conformitate cu art. 1895 vechiul C. civ., nefiind contestat că, în speţă, domiciliul autorului reclamanţi, a fost stabilit în municipiul Bucureşti, începând cu anul 1950, rezultă că, locuind în aceeaşi circumscripţie în care se află şi imobilul litigios, termenul în care devine operantă uzucapiunea scurtă este, în speţă, cel de 10 ani.

De asemenea, este real că pârâţii au dobândit terenul ocupat de aceştia, ce se suprapune cu cel în privinţa căruia reclamanţii exhibă un titlu de proprietate, prin act autentic în anul 2002, însă o atare împrejurare nu era de natură a conduce la concluzia că apărarea acestora întemeiată pe uzucapiune este nefondată, aceştia putând invoca joncţiunea posesiei lor cu cea a autorului R., care a exercitat posesia terenului în litigiu începând cu 23.02.1996 (data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. x/23.02.1996 între autoarea N. şi autorul R.).

Potrivit dispoziţiilor art. 1860 din C. civ. de la 1864 incident în speţă, "orice posesor are facultatea spre a putea opune prescripţia să unească posesiunea sa cu posesiunea autorului său".

Apelanţii reclamanţii nu au contestat exercitarea posesiei asupra terenului ce constituie obiect al litigiului nici de către pârâţi chemaţi în judecată în cauza de faţă şi nici de către autorul R..

Curtea nu a validat nici argumentul că efectele Sentinţei civile nr. 12318/2000 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti şi ale titlului de proprietate nr. x/2007 ar fi anihilate, observând că hotărârea judecătorească, ce reprezintă temeiul emiterii titlului de proprietate menţionat, nu a fost pronunţată în contradictoriu cu pârâţii şi nici cu autorul R., astfel că, potrivit art. 1201 din C. civ. de la 1864, în vigoare la data pronunţării acesteia, ea nu este opozabilă decât părţilor care au stat în acel litigiu, neputând profita şi nici vătăma terţilor.

Argumentul apelanţilor că uzucapiunea nu era operabilă, în condiţiile în care autorul lor a devenit proprietar doar în anul 2007, situaţia sa nefiind aceea a unui proprietar nediligent, care nu are grijă de bunul său, nu a fost validat întrucât se omite fără temei faptul că terenul în litigiu a mai avut un alt proprietar înaintea autorului reclamanţilor, proprietar anterior împotriva căruia au posedat pârâţii şi autorii acestora, ale căror posesii au fost unite şi împotriva căruia a curs prescripţia.

Astfel aşa cum s-a statuat în jurisprudenţa obligatorie a Curţii Constituţionale, "chiar dacă naţionalizarea sau alte moduri prin care, sub imperiul unor legi anterioare, a luat naştere dreptul de proprietate al statului nu sunt corespunzătoare prevederilor Constituţiei, dreptul subiectiv de proprietate al statului, constituit potrivit reglementărilor legale anterioare actualei Legi fundamentale, nu este stins ca efect al intrării în vigoare a acesteia, independent de modificările aduse regimului juridic al proprietăţii. Aşa fiind, dreptul fostului proprietar de a i se restitui imobilul se naşte în viitor, prin aplicarea prevederilor legale care îi reconstituie acest drept. Prevederile privind garantarea şi ocrotirea proprietăţii, potrivit art. 44 din Constituţie, se aplică numai după reconstituirea sau constituirea dreptului de proprietate".

Schimbarea titularului dreptului de proprietate nu se regăseşte între cauzele enumerate limitativ de dispoziţiile Decretului nr. 167/1958. În aplicarea acestor norme, transmisiunea dreptului de proprietate de la adevăratul proprietar la o altă persoană care devine (preia calitatea de) proprietar, nu naşte în sarcina posesorului obligaţia de a începe o nouă prescripţie, în raport cu fiecare dintre titularii succesivi ai dreptului proprietate, ci proprietarul actual preia bunul în starea juridică în care se afla la momentul dobândirii, adică afectat de posesia şi termenul de prescripţie curs până la momentul dobândirii.

Or, în speţă, posesia pe o durată de 10 ani a intimaţilor întemeiată pe just titlu s-a desfăşurat în contra unităţii administrativ-teritoriale prin Comisia de aplicare a Legii fondului funciar (aceasta fiind adevăratul proprietar în condiţiile în care titlul de proprietate emis autorului prim al pârâţilor - N. a fost declarat nul), iar lipsa de diligenţă prezumată a vizat pe proprietarul existent de-a lungul exercitării posesiei (unitatea administrativ-teritorială), fiind lipsit de relevanţă că autorul reclamanţilor - căreia ulterior comisia de fond funciar i-a transmis dreptul (stabilirea dreptului de proprietate în materia Legii nr. 18/1991 având caracter constitutiv, iar nu declarativ de drepturi) nu a mai avut la îndemână un nou termen de 10 ani pentru a acţiona, terenul fiind deja afectat de dreptul posesorilor la a invoca uzucapiunea.

Astfel, terenul în speţă a fost transmis către autorul reclamanţilor însoţit de obligaţia dobânditorului de a ţine seama de durata posesiei exercitată de către posesori şi de a-şi conserva dreptul în limita perioadei rămase până la împlinirea termenului de uzucapiune, ulterior acestui moment, posesorii fiind în drept să invoce uzucapiunea, fără ca lipsa de diligenţă a autorităţilor statului în punerea în executare a Sentinţei civile nr. 12318/2000 pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, să poată avea drept consecinţă întreruperea posesiei exercitate de aceştia asupra acestui imobil. În acelaşi sens, Curtea reţine că omisiunea autorului reclamanţilor de a chema în judecată şi pe dobânditorii subsecvenţi ai terenului la data formulării acţiunii ce a constituit obiectul dosarului nr. x/2000 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti sau de a formula cereri îndreptate împotriva acestora anterior împlinirii termenului de uzucapiune, nu poate avea drept consecinţă, inadmisibilitatea invocării pe cale de apărare a uzucapiunii în speţă.

Deşi apelanţii au susţinut că nu operează joncţiunea posesiei, dată fiind introducerea pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti a acţiunii pârâtului B., ce face obiectul dosarului înregistrat sub nr. x/2009 din 07.01.2009, cu obiect contestaţie la executare privind punerea în posesie a autorului reclamanţilor A., Curtea nu a validat nici această apărare, în contextul în care, chiar în cererea de apel se arată că această cerere a fost suspendată până la finalizarea dosarului de faţă nr. x/2011, potrivit încheierii din 26.05.2016 pronunţată de Judecătoria Sector 4 Bucureşti, în Dosarul nr. x/2009. Or, pentru a avea efect întreruptiv de prescripţie era necesar a se proba că cererea menţionată a fost admisă. De altfel, o atare cerere oricum nu putea produce efectul invocat în apel, în condiţiile în care, ea a fost formulată doar ulterior împlinirii termenului de 10 ani şi oricum nu autorul reclamanţilor este cel care a iniţiat procedura judiciară menţionată.

Pe de altă parte, procesul-verbal de punere în posesie datat 19.05.2006, încheiat de Biroul Executorului Judecătoresc O., nu i-a vizat nici pe pârâţii chemaţi în judecată în cauza de faţă şi nici pe autorul R., executarea astfel realizată fiind opusă doar Comisiei de aplicare a fondului funciar sector 4 Bucureşti.

În egală măsură, procesul-verbal de punere în posesie din 20.06.2007, nu face referire la posesia exercitată de pârâţi, ci se limitează la a menţiona că terenul este împrejmuit de o terţă persoană - SC P. - împotriva căreia autorul reclamanţilor a formulat acţiunea în revendicare care a construit obiectul Dosarul nr. x/2008 (ce a vizat o parte din terenul în suprafaţa de 10000 mp, din titlul de proprietate nr. x/2007, emis de Prefectura Bucureşti).

Or, câtă vreme niciuna dintre aceste operaţiuni de executare nu a vizat pârâţii din cauza de faţă, fiind oricum îndeplinite ulterior datei de 23.02.2006 - data epuizării termenului de 10 ani, care a început să curgă odată cu încheierea contactului nr. 368 din 23.02.1996 între N. şi R. (la acest moment, potrivit convenţiei dobânditorul preluând şi posesia terenului cumpărat), apărările apelanţilor vizând întreruperea termenului prescripţiei achizitive nu au fost validate nici din această perspectivă.

Nici susţinerea din apel vizând reaua credinţă a pârâţilor şi a autorului acestora la momentul încheierii actelor de vânzare-cumpărare de care se prevalează aceştia nu a fost primită. Astfel, trebuie observat că această apărare prezintă relevanţă juridică în cauză din perspectiva cerinţelor impuse de art. 1865 din C. civ. şi următoarele pentru invocarea uzucapiunii de scurtă durată şi nu a criteriilor de comparare a titlurilor exhibate de părţile litigante. Or, în această materie, buna credinţă este credinţa greşită a posesorului că a dobândit de la adevăratul proprietar [art. 1898 alin. (1) C. civ.], fiind necesar şi suficient, potrivit art. 1898 alin. (2) C. civ., ca această reprezentare să fi existat la momentul dobândirii imobilului.

Şi Tribunalul a apreciat că potrivit dispoziţiilor art. 1899 alin. (2) C. civ., buna-credinţă se prezumă, apelanţilor reclamanţi revenindu-le sarcina de a administra probe contrare acestei prezumţii.

Potrivit primei instanţe, în cauză, nu s-a făcut dovada că autorii pârâţilor au fost de rea-credinţă, deoarece Sentinţa civilă nr. 12318/2000, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 129/27.01.2005 pronunţată în Dosarul nr. x/2004, nu este opozabilă faţă de alte persoane decât părţile litigiului, respectiv că nici din conţinutul Registrului de Transcripţiuni sau a cărţii funciare, nu se poate reţine vreun element care să atragă concluzia relei-credinţe la momentul dobândirii imobilului pentru pârâţi sau pentru vreunul dintre autorii acestora, câtă vreme la niciuna dintre datele încheierii actelor translative succesive nu a existat vreo notificare sau vreo chemare în judecată a deţinătorului titlului de proprietate, respectiv că abia la data de 13.01.2009 s-a notat în CF existenţa unui litigiu având ca obiect revendicarea terenului de 4.000 mp, astfel că atât la data primelor înstrăinări, cât şi la înstrăinările ulterioare, cumpărătorii au considerat că au contractat cu adevăratul proprietar.

În egală măsură, s-a avut în vedere că pârâţii au dobândit de la un proprietar tabular, dreptul dobândit în regim de Carte Funciară fiind transcris sub nr. x/05.03.1996 de Judecătoria Sectorului 4, iar încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut în temeiul Extrasului de Carte Funciară pentru autentificare nr. x/04.09.2002 eliberat de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti în Cartea Funciara nr. x, care arată că nu există sarcini sau alte servituţi. În plus, reclamanţii nu au probat că în conţinutul Registrului de Transcripţiuni ar fi existat elemente care să poată da naşte unui dubiu în ceea ce priveşte calitatea de proprietar a vânzătorului.

Aceste împrejurări de fapt nu au făcut obiect de contestaţie în apel şi reprezintă repere obiective de natură a contura buna credinţă a pârâţilor.

S-a apreciat, astfel, că menţiunea din contractul prin care autorul pârâţilor a dobândit dreptul înstrăinat, în sensul că operează o scutire de verificarea registrelor de transcripţiuni, nu are relevanţa invocată de apelanţi, în condiţiile în care, în speţă, nu s-a făcut dovada existenţei vreunei înscrieri a unui litigiu sau a unor sarcini în aceste registre, care să aibă aptitudinea de a naşte o îndoială cu privire la certitudinea dreptului transmis.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanţii F., E. şi G., susţinând nelegalitatea hotărârii atacate în considerarea următoarelor motive de recurs:

- Instanţa de apel a interpretat greşit actul dedus judecaţii (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.).

- Hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii deoarece din modul de redactare nu se poate determina dacă legea a fost sau nu aplicată, a nesocotit existenţa normei speciale, textului de lege al uzucapiunii i s-a dat o interpretare greşită faţă de înscrisurile depuse şi de situaţia de fapt (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) .

În dezvoltarea acestei critici, s-a susţinut că buna credinţă a pârâţilor nu a fost privită în mod realist de instanţă, deoarece în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie bunurile imobile revin în patrimoniul adevăratului proprietar care deţine titlul de proprietate valabil, în situaţia în care titlul de proprietate al recurenţilor reclamanţi este preferabil contractului de vânzare-cumpărare al pârâţilor şi mai bine caracterizat, având la baza o hotărâre definitiva şi irevocabilă, în timp ce titlul pârâţilor a fost încheiat pe riscul acestora, pe baza declaraţiei "cunosc situaţia juridică".

Titlul de proprietate al recurenţilor-reclamanţi atestă dreptul de proprietate al autorilor acestora, în timp ce actul pârâţilor are la origine un titlu nul constatat de instanţa de judecată definitiv şi irevocabil.

Titlul de proprietate al recurenţilor-reclamanţi are la bază reconstituirea dreptului de proprietate la care au fost îndreptăţiţi potrivit legii, dobândit cu bună-credinţă, în calitate de moştenitori legitimi, în timp ce actul pârâţilor a fost încheiat cu rea-credinţă deoarece în contract se menţionează că a fost încheiat în cunoştinţă asupra situaţiei juridice a terenului.

Titlul de proprietate al recurenţilor-reclamanţi se bucură de validitate atât din punct de vedere al Sentinţei civile nr. 12318/2000 definitivă şi irevocabilă, cât şi a Sentinţei civile nr. 963/27 06/2014 a aceleiaşi instanţe, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, definitivă şi irevocabilă, prin care instanţa a constatat că titlul de proprietate al recurenţilor a fost emis cu respectarea dispoziţiilor legale, în consecinţa două instanţe s-a pronunţat irevocabil pe validitatea titlului apelanţilor reclamanţi.

Instanţa de apel a ignorat apărările recurenţilor-reclamanţi, nu a procedat la compararea titlurilor de proprietate invocate de părţi, îşi argumentează soluţia pe uzucapiune, interpretarea acesteia fiind de natură a goli de conţinut atât Sentinţa civilă nr. 12318/2000 cât şi actul administrativ emis în baza acesteia, în speţă titlul de proprietate nr. x/2007.

Practic, instanţa de apel îşi motivează soluţia pe argumentele ce puteau fi invocate într-o eventuală acţiune în nulitatea contractelor. Procedând astfel, aceasta a aplicat greşit legea, ignorând pe de o parte dispoziţiile procesului-verbal de punere în posesie cât şi dispoziţiile hotărârii definitive şi irevocabile prin care i s-a reconstituit dreptul de proprietate autorului recurenţilor şi s-au anulat cele 2 titluri ale autorilor pârâţilor din prezenta cauză.

Motivarea instanţei, în sensul că nu s-a obţinut anularea contractelor de vânzare-cumpărare nu este valabilă întrucât nu există o astfel de condiţionare, buna-credinţă a cumpărătorului neavând relevanţă într-o comparare a titlurilor, fiind cert faptul ca autorul recurenţilor reclamanţi a fost lipsit de proprietatea sa cu încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeana.

Între cele două valori juridice, şi anume apărarea terţului de bună credinţă şi dreptul fundamental de proprietate, instanţa avea obligaţia să reţină preeminenţa ce se cuvine a fi recunoscută adevăratului proprietar. Instanţa de apel a ignorat întru totul dispoziţiile legii speciale fără să tina cont că imobilul în litigiu intra sub incidenţa legii speciale.

În situaţia în care autorul recurenţilor reclamanţi deţine act de proprietate, aşa cum reiese din actele anterioare naţionalizării şi al căror drept de proprietate a fost consolidat prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă ca urmare a cererii de reconstituire, acest titlu este preferabil celui opus de pârâţi.

Din considerentele hotărârii irevocabile se retine că imobilul în litigiu a fost proprietatea autorului recurenţilor reclamanţi, fiind preluat de stat în mod abuziv, fără titlu valabil, astfel încât statul nu a devenit niciodată proprietar, aşa cum menţionează instanţa de apel, iar autorul recurenţilor nu a pierdut proprietatea.

Argumentul dat de întabularea dreptului de proprietate de către pârâţi, spre deosebire de recurenţi care nu au făcut această dovadă, nu are relevanţă, deoarece conform dispoziţiilor art. 26 alin. (1) şi (2) din Legii nr. 7/1996 dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale sunt opozabile faţă de terţi fără înscriere în cartea funciara când provin din succesiune şi sunt stabilite prin hotărâre judecătorească.

Instanţa nu a făcut cercetări pe fondul cauzei sub aspectul suprafeţei de teren care a aparţinut autorului recurenţilor reclamanţi referitor la registrul agricol şi contractul de vânzare-cumpărare din 1929, nu a verificat cu atenţie contractele de vânzare-cumpărare ale pârâţilor din care reiese ca R. a vândut paraţilor un teren în suprafaţa de 4000 mp din suprafaţa totală de 6742 mp iar din măsurători suprafaţa fiind de 7271,35 mp.

În motivarea deciziei a reţinut că ambele părţi invoca un drept de proprietate, fără a respecta obiectul cauzei privind revendicarea prin compararea titlurilor de proprietate, soluţionând cauza pe excepţie. Suprafaţa de teren din titlul de proprietate al recurenţilor reclamanţi se regăseşte în registrul agricol ca amplasament, are la baza o cerere de reconstituire faţă de autorul pârâţilor al cărui titlu a fost anulat irevocabil. Cât timp titlul de proprietate al autoarei pârâţilor a fost anulat, terenul nu a fost atribuit legal altor persoane, astfel că revine de drept proprietarilor care au solicitat reconstituirea pe vechiul amplasament, în speţă recurenţilor.

Potrivit art. 32 din Legii nr. 18/1991, modificată, a fost instituit de legile fondului funciar un termen de 10 ani prohibitiv în materia vânzării cumpărării, instanţa neţinând cont de acest aspect când s-a pronunţat pe uzucapiune .

Pretinsei bune credinţe reţinută de către instanţa nu i se poate da eficienţă cât timp, cu minime diligenţe, se putea verifica dacă există cereri de reconstituire, cu atât mai mult cu cât, din conţinutul contractelor încheiate de către pârâţi aceştia susţin că au cunoştinţă de situaţia de fapt şi de cea juridică, aceasta, cu atât mai mult cu cât, actele de înstrăinare succesivă au intervenit în termenul prohibitiv de 10 ani iar condiţionarea desfiinţării a tuturor vânzărilor succesive este impusa de Legii nr. 247/2007.

Greşit retine instanţa că recurenţii reclamanţi nu s-au opus excepţiei de uzucapiune, ca apărare de fond, în situaţia în care, aşa cum rezultă din încheierea din 10.06.2016, reiese că se proroga discutarea uzucapiunii pe excepţie. Prin încheierea din 29.08.2016 instanţa prorogă din nou discutarea excepţiei uzucapiunii şi prorogă suplimentarea probatoriului pe excepţie. Prin încheierea din 09.09.2016, reclamanţii au pus concluzii de respingere a excepţiei uzucapiunii, ca nefiind îndeplinită condiţia posesiei.

Greşit retine instanţa faptul că recurenţii reclamanţi nu au contestat posesia, în situaţia în care aceştia au promovat acţiuni în revendicare, în nulitatea titlului de proprietate al pârâţilor, acţiunea de nulitate aflându-se la Curtea de Apel Bucureşti, secţia A IV civilă în Dosarul nr. x/2016, hotărârea în momentul de faţă nefiind redactată, având cale de atac recurs şi mai mult, recurenţii reclamanţi plătesc impozit pe teren la ora actuală.

Instanţa interpretează greşit buna credinţa a pârâţilor, atâta timp cât au încheiat contractele de vânzare-cumpărare pe riscul lor menţionând expres citez "cunosc situaţia de fapt şi cea juridică."

Mai mult, uzucapiunea este un mod de a dobândi o proprietate împotriva unui proprietar nediligent, care nu are grijă de bunul său, apelantul a devenit proprietar în anul 2007 după un proces care a durat 10 ani judecându-se cu instituţiile statului, nu i se poate imputa lipsa de diligenţă.

La 26.08.2019, intimaţii-pârâţi au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, învederând cu prioritate faptul că memoriul de recurs cuprinde o serie de critici ce au fost invocate omisso medio, şi care, din acest motiv, trebuie înlăturate din analiză. Sunt menţionate în această categorie criticile prin care s-a susţinut că instanţa de apel şi-a motivat soluţia pe argumente ce puteau fi invocate într-o acţiune în nulitate a contractelor, cele prin care s-au invocat prevederile art. 26 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 7/1996, cele prin care s-a invocat că nu s-a avut în vedere şi cercetat registrul agricol şi contractul de vânzare-cumpărare din 1929 ori suprafeţele de teren care apar în contractul lui R. şi apoi în cel al intimaţilor, ca şi criticile prin care se invocă nesocotirea dispoziţiilor art. 32 din Legea nr. 18/1991.

Cu referire la celelalte critici ce pot fi supuse analizei, s-a susţinut că sunt nefondate.

În recurs nu au fost administrate probe suplimentare.

Analizând criticile de recurs formulate, Înalta Curte apreciază asupra caracterului nefondat al acestora, după cum urmează:

- Cel dintâi motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. - "când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia" - a fost invocat formal de către recurenţi, observându-se că în cuprinsul memoriului de recurs critica cu acest conţinut nu a fost dezvoltată în niciun fel cu referire la cazul dedus judecăţii, prin a se arăta în concret, spre exemplu, care anume din actele deduse judecăţii sau implicate în analiza instanţei ar fi fost greşit interpretate de aceasta şi, desigur, sub ce aspect actul interpretării ar fi fost realizat eronat.

Solicitându-se lămuriri de către instanţă în legătură cu acest motiv la termenul de dezbatere a recursului, recurenţii-reclamanţi au precizat prin apărătorul lor că actul juridic dedus judecăţii interpretat greşit de instanţă este buna credinţă a pârâţilor şi că, în soluţionarea cauzei, nu s-ar fi ţinut cont de hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă.

Înalta Curte are în vedere că prin motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se invocă încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ. (potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante) prin interpretările date de instanţa de judecată conţinutului (clauzelor) unui anume act juridic, denaturându-i astfel înţelesul ori natura acestuia.

Cum soluţionarea prezentei acţiuni în revendicare nu a presupus astfel de activităţi din partea instanţelor de fond în legătură cu actele juridice deţinute de ambele categorii de părţi litigante aflate în concurs şi cum buna credinţă a intimaţilor-pârâţi - element subiectiv exterior conţinutului actelor juridice realizate de aceştia în legătură cu bunul imobil revendicat - nu poate constitui "actul juridic dedus judecăţii" în prezenta cauză, în sensul art. 304 pct. 8 C. proc. civ., pentru a deschide recurenţilor calea unor critici de nelegalitate formulate pe acest temei legal, Înalta Curte reţine ca fiind lipsit de conţinut acest prim motiv de recurs.

- Cel de-al doilea motiv de recurs a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pretinzându-se, în esenţă, de către recurenţi că acţiunea în revendicare ar fi trebuit soluţionată în favoarea lor deoarece titlul lor de proprietate este preferabil şi mai bine caracterizat decât cel al pârâţilor, că are la bază o hotărâre definitivă şi irevocabilă de recunoaştere a dreptului, în timp ce al pârâţilor a fost încheiate pe risc, că ei deţin dreptul de la autorul originar, dobândit în urma reconstituirii dreptului de proprietate pe lege specială, pe când dreptul pârâţilor are la bază un titlu ce a fost constatat nul, iar actul juridic de dobândire a fost încheiat cu rea-credinţă.

Recurenţii au mai susţinut că soluţia adoptată în cauză nesocoteşte dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie deoarece, în condiţiile menţionate, bunul imobil ar fi trebuit să revină în patrimoniul adevăratului proprietar care deţine titlul de proprietate valabil.

O primă observaţie care se impune a fi făcută în legătură cu aceste critici este că ele pun în discuţie criteriile de comparaţie necesare soluţionării acţiunii în revendicare, ca şi cum soluţia adoptată în cauză ar fi rezultat al utilizării eronate a acestora de către instanţele de fond. Or, în realitate, se observă că ceea ce a condus la respingerea acţiunii în revendicare promovate de reclamanţi a fost apărarea făcută în cauză de intimaţii-pârâţi, întemeiată pe justificarea dobândirii proprietăţii asupra terenului revendicat prin uzucapiunea de scurtă durată, ale cărei condiţii au fost constatate ca îndeplinite în persoana acestora.

O a doua observaţie este dată de împrejurarea că, dat fiind regimul de cale extraordinară de atac a recursului, circumscrisă exclusiv unui control în legalitate a hotărârilor instanţelor de apel atacate, elementele de fapt ale litigiului ori aprecierile realizate de instanţele de fond asupra acestora nu mai pot fi contestate ori rediscutate în această etapă procesuală.

Intră în această categorie spre exemplu, susţinerea în sensul că actul pârâţilor de dobândire a bunului litigios, anume contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/5.09.2002, ar fi fost încheiat cu rea-credinţă, pe baza declaraţiei făcută în cuprinsul actului, a cunoaşterii situaţiei juridice a terenului, ori afirmaţia că dreptul pârâţilor izvorăşte dintr-un act juridic încheiat "pe riscul acestora".

Or, în legătură cu aceste aspecte, se constată că, pe baza analizării probatoriului administrat, ambele instanţe au reţinut, contrar susţinerilor reclamanţilor din cuprinsul cererii de chemare în judecată, că deşi titlul autoarei pârâţilor N. a fost anulat (prin Sentinţa civilă nr. 12318/14.11.2000 a Judecătoriei sector 4, rămasă definitivă şi irevocabilă), titlurile lor de proprietate nu au fost desfiinţate, aceştia fiind consideraţi dobânditori de bună-credinţă.

Astfel, s-a arătat că Sentinţa civilă nr. 12318/14.11.2000 a Judecătoriei sector 4 nu poate fi opusă altor persoane decât părţile acelui litigiu, în care pârâţii din această cauză nu au fost atraşi, iar Registrul de Transcripţiuni sau cuprinsul cărţii funciare nu puteau furniza niciun element care să determine reaua-credinţă a pârâţilor sau a autorilor lor la momentul dobândirii terenului, câtă vreme la niciuna din datele încheierii actelor translative succesive nu a existat vreo notificare sau chemare în judecată a deţinătorului titlului de proprietate, abia la 13.01.2009 fiind notată în cartea funciară existenţa litigiului în revendicarea celor 4.000 mp teren (în actualul proces).

Cât priveşte natura de act juridic încheiat "pe riscul" pârâţilor, s-a observat, de asemenea, că pârâţii au dobândit terenul de la un proprietar tabular, dreptul de proprietate dobândit de R. în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/23.02.1996 fiind transcris în registrul de transcripţiuni sub nr. x/5.03.1996 la Judecătoria sector 4, în timp ce încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/5.09.2002 (titlul intimaţilor-pârâţi) s-a realizat în temeiul extrasului de carte funciară pentru autentificarea nr. 2929/4.09.2002, eliberat de Judecătoria sector 4 în CF nr. x, care menţiona inexistenţa de sarcini sau servituţi asupra bunului imobil. În plus, reclamanţii nu au probat că în conţinutul Registrului de Transcripţiuni ar fi existat elemente care să poată da naştere unui dubiu în ceea ce priveşte calitatea de proprietar a vânzătorului.

Toate aceste date au fost apreciate de instanţa de apel drept "repere obiective de natură a contura buna-credinţă a pârâţilor chemaţi în judecată", aprecierile proprii în această direcţie fiind regăsite ca dezlegate în mod identic şi în Sentinţa civilă nr. 1010/7.07.2017 pronunţată în Dosar nr. x/2016 de Tribunalul Bucureşti, hotărâre prin care a fost respinsă cererea aceloraşi reclamanţi (introdusă la data de 5.01.2016) în constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/1996 şi nr. y/1996, ca fiind formulată în contradictoriu cu persoane fără capacitate procesuală de folosinţă, şi ca nefondată, cu referire la constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/2002 (titlul pârâţilor) şi sub nr. x/2014.

Se înţelege, de altfel, că subsumat celui de-al doilea motiv de recurs, recurenţii-reclamanţi au pus în discuţie criteriile de comparare a titlurilor concurente, necesare soluţionării acţiunii în revendicare deduse judecăţii, dar pe care le-au distorsionat sub aspectul unora din împrejurările de fapt ce au făcut obiectul statuărilor instanţelor de fond, potrivit celor anterior arătate.

Sunt nefondate criticile recurenţilor privitoare la neanalizarea de către instanţa de apel a apărărilor lor în proces ori la neutilizarea procedeului comparării titlurilor de proprietate concurente deţinute de fiecare din părţile litigante.

Se reţine că atât prima instanţă, cât şi cea de apel au analizat în mod amplu şi în amănunt situaţia drepturilor părţilor litigante, a titlurilor pe care se întemeiază acestea, ca şi a titlurilor autorilor, stabilind deopotrivă că, întrucât ambele părţi se sprijină pe titluri de proprietate apte din punct de vedere formal să facă dovada dreptului de proprietate, se impune compararea acestora pentru a stabili care dintre ele este preferabil.

De asemenea, în urma comparării titlurilor, au reţinut că deşi aparent titlul reclamanţilor ar fi preferabil - exclusiv în considerarea împrejurării că titlul autoarei originare a pârâţilor, N., a fost anulat prin hotărâre judecătorească (iar nu şi a celorlalte împrejurări de fapt afirmate de recurenţi în cuprinsul memoriului de recurs, relative la reaua-credinţă a pârâţilor, care ar fi dobândit bunul în baza unui act juridic încheiat "pe riscul acestora") totuşi, inacţiunea eficientă şi la timp a acestora şi a autorului lor în legătură cu bunul litigios a făcut posibilă nu doar crearea unui circuit juridic paralel al terenului, prin încheierea unor acte de vânzare-cumpărare succesive a acestuia, ci şi condiţiile necesare uzucapării sale de către pârâţi, în condiţiile juridice de uzucapiunii de scurtă durată. Astfel că, cercetând apărarea pârâţilor întemeiată pe efectele prescripţiei achizitive asupra terenului revendicat şi constatând îndeplinirea condiţiilor legale ale acesteia, instanţele de fond au respins pentru acest motiv cererea în revendicare, apreciind că invocarea cu succes a uzucapiunii de scurtă durată paralizează acţiunea reclamanţilor.

Aşadar, concluzia instanţelor de fond şi soluţia adoptată în cauză nu sunt nici consecinţa ignorării apărărilor formulate de către reclamanţi şi nici a neutilizării procedeului juridic specific acţiunii în revendicare, cel al comparării de titluri, după cum fără temei critică recurenţi, ci a reţinerii ca întemeiată a apărării pârâţilor în sensul dobândirii proprietăţii suprafeţei de teren în litigiu prin uzucapiunea de scurtă durată.

Contrar susţinerilor critice ale recurenţilor, în soluţionarea acţiunii, instanţele de fond nu au impus condiţia anulării contractelor de vânzare-cumpărare ce s-au înscris în lanţul succesiv al transmisiunilor bunului litigios, dar neîndoielnic, au reţinut acest element al situaţiei de fapt tocmai pentru fixarea corectă a premisei de analiză a acţiunii în revendicare dedusă judecăţii, care a fost aceea în care ambele părţi litigante exhibă titluri de proprietate valabile, ceea ce a impus necesitatea comparării acestora şi observarea preferabilităţii lor.

În egală măsură, respingerea acţiunii în constatarea nulităţii absolute a titlului de proprietate deţinut de intimaţii-pârâţi (ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016, acţiune judecată până la acest moment în fond şi apel) şi buna-credinţă a acestora au constituit elemente pe baza cărora instanţele au reţinut întrunirea condiţiilor juridice ale uzucapiunii de scurtă durată în persoana intimaţilor-pârâţi, apărare ce a condus la respingerea acţiunii în revendicare, iar nu argumente de preferabilitate a titlurilor comparate, pentru a se putea justifica critica recurenţilor asupra lipsei de relevanţă a bunei-credinţe a cumpărătorului în compararea titlurilor concurente.

Instanţa de apel nu a argumentat soluţia sa pe considerente specifice unei acţiuni în nulitatea contractelor, după cum nefondat critică recurenţii, însă apărarea intimaţilor-pârâţi întemeiată pe uzucapiunea de scurtă durată a provocat verificarea inclusiv a condiţiei bunei credinţe a acestora şi a autorilor lor la data fiecărei dobândiri a imobilului, mai ales întrucât împlinirea termenului posesiei s-a considerat a fi realizată prin joncţiunea posesiilor.

Cât priveşte afirmaţia în sensul că autorul A. nu poate fi considerat un proprietar nediligent, de vreme ce timp de 10 ani de zile s-a aflat în proces cu autorităţile Statului pentru recunoaşterea dreptului la redobândirea terenului, Înalta Curte reţine că pe durata soluţionării litigiului înregistrat sub nr. x/2000 pe rolul Judecătoriei sector 4 (şi, iniţial, sub nr. x/1995, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti), suprafaţa de teren dedusă judecăţii a făcut obiectul a nu mai puţin de trei acte juridice de vânzare-cumpărare încheiate în condiţii de legalitate şi cu bună-credinţă.

Aceasta, întrucât, s-a stabilit pe baza probelor administrate în faţa instanţelor de fond, că încheierea actelor juridice a fost realizată pe baza verificărilor de publicitate imobiliară în registrele de transcripţiuni, iar mai apoi, în cartea funciară, şi în condiţiile în care chiar şi prima vânzătoare, numita N., a fost atrasă în procesul purtat în Dosarul nr. x/2000 abia în anul 1997, în urma completării cererii iniţiale de chemare în judecată din acest dosar, aşadar ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 368/23.02.21996 cu R. (astfel cum rezultă din considerentele Sentinţei civile nr. 12318/14.11.2000 a Judecătoriei sector 4, de ale cărei efecte se prevalează recurenţii).

Totodată, s-a stabilit, că încheierea acestor acte juridice a avut loc în absenţa oricărei informări/notări/notificări din partea reclamanţilor ori a autorului lor asupra drepturilor pretinse asupra terenului ori asupra existenţei litigiului, care să poată fi opuse pârâţilor, şi, de asemenea, în absenţa unei elementare verificări a stării de fapt a terenului, care le-ar fi permis observarea edificării de construcţii pe teren (autorizaţia deţinută de intimaţii-pârâţi cu nr. x a fost emisă în data de 1.08.2003, cu mult anterior emiterii titlului reclamanţilor) şi, eventual, luarea la timp a unor măsuri necesare stopării circuitului juridic paralel al bunului.

Notarea existenţei actualului litigiu în cartea funciară a terenului la 13.01.2009, s-a reţinut de către instanţele de fond că a constituit prima măsură de informare şi avertizare a terţilor asupra situaţiei litigioase a bunului, măsură care s-a dovedit a fi târzie şi ineficientă din acest motiv în sensul securizării terenului.

Prin urmare, dată fiind problematica speţei, generată de existenţa unui circuit juridic paralel creat în legătură cu bunul litigios, se reţine că singură, măsura promovării litigiului ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2000 pe rolul instanţelor judecătoreşti timp de 10 ani zile, nu demonstrează un comportament suficient de diligent din partea autorului reclamantului de vreme ce a rezultat că în acest interval de timp terenul în cauză s-a aflat în circuitul civil fără nicio restricţie, făcând obiectul mai multor tranzacţii şi servind ca bază a edificării mai multor construcţii autorizate de către pârâţi.

Atâta timp cât, după cum corect au reţinut instanţele de fond, terenul s-a aflat în mod legal în circuitul civil, acesta putea deopotrivă face obiectul dobândirii în proprietate pe calea uzucapiunii, ale cărei condiţii au fost stabilite ca fiind regăsite/întrunite în persoana intimaţilor-pârâţi. Împrejurarea că bunul imobil revendicat a făcut obiectul legilor speciale de fond funciar ori că timp de 10 ani de zile autorul A. s-a aflat în proces pentru recunoaşterea dreptului său la reconstituire nu pot constitui fine de neprimire a apărării formulate de intimaţii-pârâţi, întemeiată pe uzucapiune, date fiind circumstanţele factuale arătate anterior.

Sub aspectul împrejurărilor de fapt ale cauzei, instanţele de fond au mai reţinut că titlul autorului reclamanţilor, respectiv TP nr. x/28.09.2007, la emiterea căruia a obligat Sentinţa civilă nr. 12318/14.11.2000 a Judecătoriei sector 4 rămasă definitivă şi irevocabilă, este ulterior celui al pârâţilor, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. x/5.09.2002, care, în plus, nici nu a fost supus publicităţii imobiliare în sistemul de carte funciară, dovadă fiind că pe verso-ul TP nr. x/28.09.2007 se menţionează suprapunerea cu alte imobile care primiseră la data emiterii sale numere cadastrale şi fuseseră înscrise în cartea funciară (unele din aceste numere fiind cele atribuite proprietăţii dobândite de intimaţii-pârâţi, identificate cu nr. cadastral x şi cu nr. de carte funciară x).

Contraargumentul recurenţilor-reclamanţi (invocat pentru prima oară în recurs), întemeiat pe dispoziţiile art. 26 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 7/1996 - în varianta în vigoare de până la data adoptării Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., respectiv 10 iunie 2011 - în sensul că dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale sunt opozabile faţă de terţi fără înscrierea în cartea funciară când provin din succesiune şi sunt stabilite prin hotărâre judecătorească, nu poate fi reţinut.

Astfel, dreptul recurenţilor-reclamanţi nu are nici statutul de drept ce provine din succesiune - lanţul transmisiunilor succesorale fiind întrerupt prin preluarea terenului de către stat, iar dreptul dobândit de aceştia în temeiul TP nr. x/28.09.2007 are la bază o reconstituire realizată în baza Legii nr. 18/1991 - şi nici statutul de drept stabilit prin hotărâre judecătorească, aceasta întrucât Sentinţa civilă nr. 1238/14.11.2000 a Judecătoriei sector 4, rămasă definitivă şi irevocabilă, nu a dispus în mod direct asupra dreptului de proprietate, ci a recunoscut autorului A. dreptul la reconstituire, obligând Comisiile locale de fond funciar să-i reconstituie acestuia dreptul de proprietate asupra terenului de 1 ha. Dar, chiar astfel fiind, la data rămânerii definitive a acestei hotărâri, dreptul dobândit de autorul pârâţilor R. fusese deja transcris în registrul de publicitate imobiliară încă din 5.03.1996, sub nr. x.

Împrejurarea că reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 a fost solicitată şi obţinută de fostul proprietar, care a deţinut terenul anterior preluării acestuia de către stat, constituie un argument de preferabilitate a titlului său în concursul cu cel exhibat de intimaţii-pârâţi, însă, astfel cum rezultă din considerentele deciziei recurate, o atare împrejurare nu exclude incidenţa altor instituţii juridice, cum ar fi cea a uzucapiunii de scurtă durată pe care aceştia din urmă au invocat-o şi a cărei reţinere de către instanţe a condus la respingerea acţiunii în revendicare.

Cât priveşte susţinerea recurenţilor, prin care arată că s-ar fi opus excepţiei uzucapiunii invocată de pârâţi ca apărare de fond, Înalta Curte are în vedere că ceea ce s-a reţinut de către instanţele anterioare în legătură cu această împrejurare a fost nu absenţa unei opoziţii procedurale din partea reclamanţilor în proces, ci absenţa unei opoziţii pe fond, de natură să contrazică, prin probatoriile propuse şi administrate, eventual, dovedirea condiţiilor uzucapiunii de scurtă durată de către intimaţii-pârâţi.

Sub aspectul condiţiilor de fond ale prescripţiei achizitive, recurenţii au susţinut că au contestat elementul posesiei prin promovarea de acţiuni în revendicare, în nulitatea titlului de proprietate al pârâţilor, cu referire la acţiunea în nulitate ce face obiectul dosarului nr. x/2016, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, şi prin plata impozitului pe proprietate.

Or, această apărare a reclamanţilor a fost în amănunt analizată de instanţa de apel, arătându-se pertinent că litigiul finalizat prin pronunţarea Sentinţei civile nr. 12318/2000 a Judecătoriei sector 4, ce a stat la baza emiterii TP nr. x/2007, nu ar putea fi văzut în semnificaţia atribuită de reclamanţi, de act întreruptiv al posesiei exercitate de pârâţi, câtă vreme el nu s-a purtat în contradictoriu nici cu aceştia şi nici cu autorul R., astfel că, în temeiul art. 1202 C. civ., nici hotărârea pronunţată în soluţionarea procesului nu este opozabilă decât părţilor acestuia, neputând profita şi nici vătăma terţilor.

Această dezlegare a instanţei de apel, pe argumentul întreruperii posesiei pârâţilor prin acţiunile promovate de reclamanţi, nu a fost în mod real combătută sau criticată în recurs de aceştia, care s-au rezumat doar la reiterarea susţinerilor lor în acest sens.

Analize similare au fost realizate de instanţa de apel în legătură cu Dosarul nr. x/2009 având ca obiect contestaţia la executare iniţiată de pârâtul B. ori în legătură cu procedurile execuţionale finalizate cu procesele-verbale de punere în posesie din 19.05.2006 şi din 20.06.2007.

Cât priveşte acţiunea în nulitatea titlului de proprietate al intimaţilor-pârâţi, înregistrată sub nr. de dosar x/2016 şi judecată până în faza apelului, prin Decizia nr. 139 A/1.02.2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV - a civilă, se reţine, de asemenea, că nu poate avea un atare efect cel puţin din două motive: în primul rând, întrucât respectiva acţiune a fost iniţiată, cum s-a mai reţinut anterior, la data de 5.01.2016, aşadar cu mult ulterior datei reţinute (necontestat) de instanţa de apel ca fiind cea a epuizării termenului prescripţiei achizitive de 10 ani, respectiv 23.02.2006; în al doilea rând întrucât, potrivit art. 16 alin. (1) lit. c) din Decretul nr. 167/1958, efectul întreruptiv al termenului de prescripţiei îl poate produce doar o acţiune admisă. Or, până la acest moment, acţiunea în cauză a fost soluţionată prin respingere.

Tot astfel, plata impozitului pe proprietate de către recurenţi ori de către autorul lor nu putea avea loc, prin ipoteză, decât ulterior emiterii titlului de proprietate nr. x/2007, fapt realizat la 28.09.2007, aşadar tot ulterior datei limită a împlinirii termenului de prescripţie achizitivă.

Printr-o serie de alte critici, subsumate aceluiaşi motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au mai susţinut că instanţa de apel nu ar fi făcut cercetări pe fondul cauzei sub aspectul suprafeţei de teren care a aparţinut autorului lor conform registrului agricol şi contractului de vânzare-cumpărare din 1929, nu ar fi verificat cu atenţie contractele de vânzare-cumpărare dintre R. şi intimaţii-pârâţi, sub aspectul suprafeţelor de teren vândute, că suprafaţa de teren din titlul lor se regăseşte în registrul agricol ca amplasament şi are la bază o cerere de reconstituire pe vechiul amplasament; în sfârşit, s-a susţinut că instanţa nu a ţinut cont, când s-a pronunţat pe uzucapiune, de termenul prohibitiv de 10 ani instituit în materia vânzării-cumpărării prin dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 18/1991 modificată şi că toate actele de înstrăinare succesivă a terenului ar fi intervenit în termenul prohibitiv de 10 ani, condiţionarea desfiinţării tuturor vânzărilor fiind impusă de Legea nr. 247/2007.

Înalta Curte reţine că toate aceste critici au fost invocate omisso medio de către recurenţi, pentru prima oară în recurs, cu toate că primele dintre ele, fiind privitoare la împrejurări de fapt ale cauzei, ar fi trebuit adresate în primul rând instanţelor de fond.

Argumentul fundamentat pe norma art. 32 din Legea nr. 18/1991, invocat de asemenea omisso medio, nu ar putea fi reţinut şi întrucât interdicţia de înstrăinare prin acte între vii timp de 10 ani, socotiţi de la începutul anului următor celui în care s-a făcut înscrierea proprietăţii, a fost instituită pentru categorii determinate de terenuri, din care nu face parte cel aflat în litigiu (respectiv pentru terenuri atribuite în baza art. 19 alin. (1) - membrilor cooperatori sau foştilor lucrători CAP stabiliţi sau care urmează să se stabilească în localitate şi nu deţin teren în proprietate în alte localităţi, art. 21-terenuri arabile de până la 10 ha atribuite familiilor care solicită şi se angajează în scris să lucreze pământul, şi art. 43- terenuri din zone montane sau defavorizate), terenul în dispută fiind unul supus procedurii de reconstituire în considerarea deţinerii lui în proprietate de către autorul A., anterior preluării de către stat.

În plus, un atare argument, care ţine de valabilitatea titlului de proprietate asupra terenului deţinut de intimaţii-pârâţi ar fi trebuit dedus cercetării judecătoreşti prin acţiunea specifică intentată de reclamanţi, pentru constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de intimaţii-pârâţi şi de autorii acestora, ce face obiectul Dosar nr. x/2016, acţiune ce a fost respinsă în fond şi apel.

În sfârşit, faptul că imobilul litigios a făcut obiectul legilor speciale de fond funciar, nu constituie în sine argument pentru adoptarea unei alte soluţii în cauză, în circumstanţele factuale reţinute ca fiind prezente, în legătură cu imobilul revendicat, de către instanţele de fond, după cum nejustificat au pretins recurenţii.

În considerarea tuturor acestor motive, apreciind că recursul declarat este nefondat, Înalta Curte îl va respinge, iar în temeiul art. 274 C. proc. civ. îi va obliga pe recurenţi să plătească intimaţilor cheltuieli de judecată în recurs în sumă de 3000 RON, ca parte căzută în pretenţii, cheltuieli ce constau în onorariu de avocat, justificat cu chitanţa depusă la dosar, fila x.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii F., E. şi G. împotriva Deciziei nr. 407 A din 29 martie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe recurenţi la 3000 RON cheltuieli de judecată către intimaţii-pârâţi C., B. şi H.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 septembrie 2019.

GGC - GV