Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul litigiului.
Prin cererea formulata la data de 03.12.2018 şi înregistrata pe rolul Tribunalului Argeş, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, sub nr. x/2018 reclamanţii A., B., C. Şi D., Grefieri şi E. (faţă de care s-a dispus disjungerea competenţei de soluţionare a cauzei), personal conex în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie şi Ministerul Finanţelor Publice, au solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâţilor la reîncadrarea şi plata către reclamanţi a salariului brut lunar şi a celorlalte drepturi aferente prin raportate la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 440,16 RON (reprezentând VRS 405 RON ce trebuia acordată la nivelul anului 2007, la care se adaugă majorările cu 8,5% conform O.G. nr. 13/2008) începând cu 9.04.2015, respectiv de 484,18 RON (cuantum ce cuprinde majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015) începând cu 01.12.2015 precum şi obligarea pârâţilor la plata pentru fiecare lună, până la recunoaşterea efectivă a dreptului, a diferenţei dintre venitul la care sunt îndreptăţiţi şi venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.
2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă
2.1. Prin Sentinţa nr. 573/8.02.2019 a Tribunalului Argeş, secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale, s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Argeş şi s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a invocat prevederile art. 127 din C. proc. civ., precum şi Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 7/2016 (RIL) şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 280/2018 pentru a motiva soluţia de declinare în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, ca instanţă competentă de acelaşi grad aflată în circumscripţia unei curţi de apel învecinate.
2.2. Prin Sentinţa nr. 573/8.02.2019 a Tribunalului Dâmboviţa, secţia civilă, s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
A reţinut această instanţă prevederile art. 7 din Capitolului VIII, Anexa V, a Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, pentru a concluziona că în cauză suntem în prezenţa unui caz de competenţa materială exclusivă stabilită de legiuitor în ceea ce priveşte analiza legalităţii şi temeiniciei încadrării personalului din justiţie, raportat la precizarea acţiunea formulată de reclamanţi, dispunând astfel declinarea soluţionării prezentului litigiu - în favoarea secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti.
2.3. Prin Sentinţa nr. 575 din data de 09.10.2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a admis excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Bucureşti.
A fost declinată competenţa materială de soluţionare a cauzei formulată de în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă.
S-a ivit conflictul negativ de competenţă şi s-a dispus trimiterea dosarului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ în vederea soluţionării conflictului de competenţă.
A reţinut curtea de apel că litigiul are natura unui conflict de muncă şi nu de contencios administrativ, competenţa materială a instanţei fiind astfel stabilită în raport de prevederile art. 266 din C. muncii şi art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, şi în lumina dezlegării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în cadrul Deciziei RIL nr. 9/2017.
De asemenea, s-a reţinut şi Decizia în interesul legii nr. 10/2016, potrivit căreia în materie de competenţă în aplicarea O.G. nr. 137/2000 se are în vedere natura raporturilor juridice ce guvernează relaţiile dintre părţi; raportul juridic dedus judecăţii fiind guvernat de normele de dreptul muncii, iar competenţa materială a instanţei fiind stabilită în raport de prevederile Legii nr. 567/2004 şi de cele ale Codului muncii.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra conflictului negativ de competenţă.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Înalta Curte, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 133 alin. (2), art. 134, art. 135 alin. (1) C. proc. civ., urmează a pronunţa regulatorul de competenţă în raport cu obiectul cauzei, precum şi cu dispoziţiile legale incidente cauzei.
Pentru identificarea instanţei competente după materie este esenţial de stabilit obiectul cererii de chemare în judecată.
Instanţa de litigii de muncă şi asigurări sociale a fost învestită cu cererea formulată de reclamanţi prin care s-a solicitat obligarea pârâţilor Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie şi Ministerul Finanţelor Publice, la reîncadrarea şi plata către reclamanţi a salariului brut lunar şi a celorlalte drepturi aferente prin raportate la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 440,16 RON (reprezentând VRS 405 RON ce trebuia acordată la nivelul anului 2007, la care se adaugă majorările cu 8,5% conform O.G. nr. 13/2008) începând cu 9.04.2015, respectiv de 484,18 RON (cuantum ce cuprinde majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015) începând cu 01.12.2015 precum şi obligarea pârâţilor la plata pentru fiecare lună, până la recunoaşterea efectivă a dreptului, a diferenţei dintre venitul la care sunt îndreptăţiţi şi venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.
Înalta Curte reţine că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile speciale ale art. 7, Capitolul VIII din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017, în raport de petitul acţiunii, apreciind că legiuitorul a prevăzut competenţa materială şi teritorială exclusivă a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, doar în cazul litigiilor având ca obiect plângerile formulate de personalul vizat împotriva hotărârilor prin care se soluţionează contestaţia împotriva actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, aceste prevederi neputând fi extinse prin analogie la orice litigii având ca obiect drepturile salariale ale magistraţilor, întrucât, fiind norme speciale, se aplică strict în ipoteza reglementată de către legiuitor.
Înalta Curte reţine că obiectul cauzei de faţă îl reprezintă acţiunea pentru stabilirea indemnizaţiei de încadrare şi al celorlalte drepturi salariale aferente prevăzute de lege şi plata unor diferenţe salariale (iar nu o acţiune în anulare sau în obligare la emiterea unui ordin de salarizare), fiind astfel incidente dispoziţiile art. 208 din Legea nr. 62/2011 coroborat cu art. 1, art. 278 alin. (2), art. 170 - 171, art. 266 şi art. 269 din C. muncii.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din C. muncii: "Prezentul cod se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii specifice derogatorii, art. 269 din acelaşi act normativ prevăzând că "judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii."
Dând eficientă principiului disponibilităţii, potrivit căruia cadrul procesual este stabilit de reclamant, iar instanţa se pronunţă în limitele învestirii, având în vedere dispoziţiile legale sus-menţionate şi obiectul acţiunii de faţă, Înalta Curte apreciază este competentă să soluţioneze cauza în primă instanţă secţia specializată în materia litigiilor de muncă din cadrul tribunalului.
Cum în speţă, faţă de calitatea de grefieri a reclamanţilor, sunt incidente şi dispoziţiile art. 127 din C. proc. civ., anterior modificărilor introduse prin Legea nr. 310/2018, în raport de Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 7/2016 (RIL) şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 280/2018, competenţa de soluţionare a cauzei aparţine Tribunalului Dâmboviţa.
2. Temeiul legal al regulatorului de competenţă
În consecinţă, având în vedere considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 133 alin. (2), art. 135 alin. (1) şi alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa soluţionării cauzei privind pe reclamanţii A., B., C., D. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie din cadrul Parchetul de la lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Ministerul Finanţelor Publice în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 februarie 2020.
GGC - GV