Deliberând asupra contestaţiei în anulare de faţă, constată următoarele:
1. Obiectul cauzei.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la data de 29.01.2015, sub nr. x/2016, reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate CFR SA a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa, în contradictoriu cu pârâta SC A. SRL, să se dispună:
- obligarea pârâtei la lăsarea imobilului, constând în teren intravilan în suprafaţă de 8.133 mp, situat în Triajul Palas, municipiul Constanţa, nr. cadastral x, în deplină folosinţă şi liniştită posesie reclamantei;
- evacuarea pârâtei de pe terenul menţionat;
- obligarea pârâtei la plata sumei de 365.400 RON, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului, calculate pentru ultimii trei ani, la care se vor adăuga despăgubiri ulterioare, până la data evacuării efective a pârâtei de pe terenul ocupat fără drept;
- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 563 şi următoarele C. civ., art. 1349 şi art. 1357 C. civ.
2. Hotărârile pronunţate în cauză:
Prin Sentinţa civilă nr. 1040 din 06.06.2017, Tribunalul Constanţa, în baza art. 438 - 441 C. proc. civ., a consfinţit înţelegerea părţilor intervenită prin acordul de mediere nr. 57/01.11.2016, încheiat la Birou de Mediator B., privind stingerea litigiului în privinţa capetelor de cerere având ca obiect evacuarea pârâtei A. SRL şi obligarea acesteia la lăsarea imobilului - constând în teren intravilan în suprafaţă de 8.133 mp, situat în Triajul Palas, municipiul Constanţa, număr cadastral x - în deplină folosinţă şi liniştită posesie reclamantei Compania Naţională de Căi Ferate CFR SA, ca parte integrantă a hotărârii judecătoreşti.
A respins, ca nefondată, cererea reclamantei având ca obiect obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului - teren menţionat.
A luat act de renunţarea pârâtei A. SRL la cererea reconvenţională.
A obligat pârâta la plata către reclamanta a sumei de 20 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
A luat act că pârâta A. SRL nu a solicitat cheltuieli de judecată, şi a respins ca nefondată cererea pârâtei de restituire a taxei judiciare de timbru aferentă cererii reconvenţionale.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate CFR SA.
Prin Decizia nr. 76/12.02.2018, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis apelul astfel formulat, şi a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că:
A admis în parte cererea formulată de reclamantă şi a menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii apelate.
A fost obligată pârâta SC A. SRL la plata către reclamantă a sumei de 365.400 RON, reprezentând plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului.
A fost obligată pârâta SC A. SRL la plata către reclamanta a sumei de 10.888,50 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs ambele părţi.
Prin Decizia civilă nr. 771/10.04.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, au fost respinse, ca nefondate, recursurile astfel promovate.
4. Contestaţia în anulare
Împotriva acestei ultime hotărâri, contestatoarea SC A. SRL a formulat contestaţie în anulare.
În motivarea căii de atac astfel exercitate se susţine în esenţă că:
Dezlegarea recursului este rezultatul unei erori materiale, eroare care data de faptul că, în contextul analizării motivului de recurs referitor la nelegalitatea deciziei atacate datorita aplicării greşite de către instanţa de apel a normelor de drept material care reglementează condiţiile răspunderii civile delictuale, instanţa de recurs a confundat situaţia juridica a terenului în litigiu pentru care reclamanta-recurenta CNCF CFR SA a solicitat despăgubiri, în sensul ea ar fi similara celei ce face obiectul Dispoziţiei directorului general nr. 83/09.09.2008.
Eroarea materială astfel descrisă este considerată de contestatoare ca fiind una esenţiala, ea rezultând din cele consemnate de instanţa de recurs la pag. 9 şi 10 din Decizia 771/10.04.2019 potrivit cărora "Procedând la analiza modului în care instanţa de apel a interpretat şi aplicat normele legale care reglementează răspunderea civilă delictuală prin raportare la situaţia juridica a imobilului în litigiu, s-a reţinut în mod legal ca în cauza sunt întrunite în mod cumulativ condiţiile impuse de dispoziţiile art. 1357 C. civ., respectiv prejudiciul, fapta ilicita, raport de cauzalitate între fapta ilicita şi prejudiciu, precum şi vinovăţia autorului faptei ilicite care, în aceasta materie, răspunde şi pentru cea mai uşoara culpa (culpa levissima) ".
Se mai arată că eroarea este dată de faptul că, în analiza efectuată, în mod involuntar instanţa de recurs nu a observat că cele consemnate în Decizia nr. 76/12.02.2018 (atacată cu recurs), în raport de actele existente la dosar, nu pot fi aplicate terenului în litigiu prin raportare la Dispoziţia directorului general nr. 83/09.09.2008 privind stabilirea tarifelor minimale pentru servicii auxiliare efectuate de către CNCF CFR SA pentru terţi.
Din actele existente în dosar rezulta că, în speţă, nu se solicita contravaloarea serviciilor auxiliare efectuate de către reclamantă la nivelul tarifelor reglementate prin Dispoziţiei 83/2008, aplicabile operatorilor de transport feroviar intern, internaţional care execută servicii de transport feroviar marfă şi călători pe reţeaua administrată de reclamanta CNCF CFR SA, ci despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului în litigiu, pe care nu se execută astfel de servicii. În speţă, este vorba de o cale ferată industrială de incintă, proprietate privată a SC A. SRL, edificată pe terenul proprietate publică a Statului Român, de pe care se doreşte evacuarea acesteia, fapt pentru care eventualul prejudiciu putea fi cuantificat funcţie de indicatori de piaţă, şi nu de tariful reglementat prin Dispoziţia nr. x/2008, întrucât lipseşte caracterul similar al terenului.
Mai precizează contestatoarea că eroarea materială invocată în prezenta procedură nu a fost observată de către instanţa de recurs, deşi recurenta A. SRL a invocat-o prin cererea de recurs, astfel că instanţa de recurs, în mod involuntar, nu s-a pronunţat asupra acestei chestiuni.
Toate aceste considerente evidenţiază - în opinia contestatoarei - faptul că motivul contestaţiei este unul întemeiat, situaţia faţă de care solicită ca, în raport de dispoziţiile art. 508 C. proc. civ., să se dispună anularea hotărârii atacate şi soluţionarea pe fond a cauzei.
În continuare, sunt expuse critici ample la adresa deciziei pronunţate de instanţa de apel.
În drept, sunt invocate următoarele prevederi legale: art. 503 alin. (2) pct. 2, art. 508 alin. (3), art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, coroborat cu Decizia nr. 369/30.05.2017 a Curţii Constituţionale, art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., art. 251, art. 252, precum şi celelalte acte normative şi texte de lege invocate în cuprinsul recursului.
Analizând contestaţia în anulare în raport de criticile formulate şi de prevederile art. 503 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, a cărei exercitare este supusă unor condiţii limitativ stabilite prin lege, respectiv prin dispoziţiile art. 503 C. proc. civ. care au următorul conţinut: "(1) Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat şi nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata.
(2) Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când:
1. hotărârea dată în recurs a fost pronunţată de o instanţă necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei şi, deşi se invocase excepţia corespunzătoare, instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra acesteia;
2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale;
3. instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen;
4. instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză.
(3) Dispoziţiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător hotărârilor instanţelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs".
Din economia normelor juridice enunţate reiese că hotărârile susceptibile a fi atacate cu contestaţie în anulare sunt hotărâri definitive, respectiv: fie hotărâri pronunţate de instanţe de recurs, fie hotărâri care au fost pronunţate de instanţele de apel şi în privinţa cărora nu este deschisă prin lege calea de atac a recursului.
Trebuie subliniat că o însuşire definitorie a hotărârilor judecătoreşti definitive este aceea că ele au autoritate de lucru judecat, bucurându-se astfel de prezumţia de adevăr şi incontestabilitate.
În lumina prevederilor art. 430 alin. (1) şi a art. 431 din C. proc. civ., soluţia conţinută de o hotărâre intrată sub autoritatea de lucru judecat este considerată a exprima adevărul, astfel încât aceeaşi cauză nu va mai putea fi judecată încă o dată de o instanţă, asigurându-se prin aceasta, de principiu, siguranţa circuitului civil şi respectarea dreptului pronunţat de către un judecător.
Deschizându-se posibilitatea retractării unor hotărâri judecătoreşti definitive, prin reglementarea căii de atac extraordinare a contestaţiei în anulare, motivele concret şi limitativ stabilite de lege care permit un atare demers trebuie privite ca unele de strictă interpretare şi aplicare, ele având caracter de excepţie. Motivele de exercitare a contestaţiei în anulare nu pot fi extinse - pe cale de analogie - la alte situaţii decât cele explicit prevăzute în norma legală pentru că o astfel de extindere ar avea drept consecinţă nesocotirea autorităţii de lucru judecat a hotărârii atacate, şi implicit afectarea siguranţei circuitului civil.
Un alt reper necesar a fi avut în vedere este principiul legalităţii căilor de atac, principiu care îşi găseşte expresie în prevederile art. 457 alin. (1) din C. proc. civ. în termenii următori "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei". Această reglementare reflectă imperativul respectării condiţiilor prevăzute de lege pentru exercitarea unei căi de atac, imperativ în raport de care orice persoană care înţelege să exercite un asemenea demers trebuie să îşi fundamenteze cererea (de exercitare a căii de atac) pe motive care se circumscriu riguros exigenţelor legale care reglementează materia respectivă.
În speţă, contestatoarea a înţeles să invoce motivul de contestaţie reglementat prin art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., susţinând că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale.
Argumentele prin care şi-a fundamentat demersul procedural astfel întreprins sunt, însă, unele care se referă la o greşită evaluare a motivului de recurs referitor la pretinsa nelegalitate de deciziei din apel, nelegalitate atribuită de partea recurentă modalităţii în care instanţa de apel a făcut aplicarea normelor de drept material care reglementează răspunderea civilă delictuală. Susţine contestatoarea că, în analiza respectivului motiv de recurs, instanţa de recurs ar fi fost într-o confuzie referitor la situaţia juridică a terenului în litigiu, confuzie din cauza căreia a concluzionat că terenul respectiv are o situaţie similară celei a terenurilor care fac obiectul Deciziei nr. 83/2008 a Directorului General al CNCF CFR SA (privind stabilirea tarifelor minimale pentru serviciile auxiliare efectuate de CN CFR SA pentru terţi) în baza căreia au fost stabilite despăgubirile pentru lipsa de folosinţă.
Or, din analiza considerentelor deciziei pronunţate de instanţa de recurs se constată instanţa a analizat aspectele de nelegalitate pe care le-a identificat în criticile concret formulate de parte recurentă (contestatoarea din prezenta etapă procesuală), critici care priveau neîndeplinirea condiţiilor necesare angajării răspunderii civile delictuale (adică: a unei fapte ilicite a pârâtei recurente, a existenţei unui prejudiciu suferit de reclamanta intimată, a vinovăţiei pârâtei recurente şi a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu), iar în urma analizei astfel efectuate a apreciat caracterul lor nefondat, cu consecinţa respingerii recursului.
Astfel, se constată că soluţia de respingere a recursului este una dată în urma judecăţii pe fond a respectivei căi de atac, adică în urma unei judecăţi efectiv realizate de respectiva instanţă de control judiciar relativ la criticile care erau formulate de partea recurentă.
În acest context al analizei relevate de considerentele deciziei atacate prin contestaţia în anulare pendinte, argumentele critice expuse de contestatoare în fundamentarea acestei căi de atac sunt unele care se referă la o eroare de judecată imputată instanţei de recurs, iar nu la o eroare materială pretins săvârşită în mod involuntar prin adoptarea soluţiei asupra recursului.
Eroarea materială la care se referă motivul de contestaţie reglementat prin art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. priveşte aspecte formale ale judecăţii, respectiv statuări făcute de instanţă cu privire la aspecte procedurale ţinând de judecata desfăşurată chiar în faţa instanţei de recurs (sau de apel în ipoteza reglementată prin art. 503 alin. ultim din C. proc. civ.), iar nu la pretinse erori intervenite în judecata relativă la temeinicia cererii de recurs (sau de apel în cazurile prevăzute de art. 503 alin. ultim).
Se cuvine a fi observat că motivul de contestaţie în anulare potrivit căruia hotărârea atacată pe această cale trebuie să fie rezultatul unei erori materiale este preluat din vechea reglementare procedurală, respectiv art. 318 teza I din C. proc. civ. adoptat în anul 1865. Astfel jurisprudenţa şi doctrina dezvoltate în aplicarea vechii reglementări îşi păstrează actualitatea.
Or, în jurisprudenţă s-a decis în mod constant că în categoria erorilor materiale care deschid calea de atac extraordinară a contestaţiei în anulare intră exclusiv acele erori de natură procedurală constând în confundarea unor elemente importante sau date materiale (cum ar fi: anularea recursului ca netimbrat, în condiţiile în care parte a depus dovada achitării taxei de timbru; respingerea recursului ca tardiv formulat, deşi acesta era depus în termenul de exercitare), nu şi pretinse erori referitoare la modul de examinare a probelor şi argumentelor care fundamentau calea de atac soluţionată prin decizia contestată.
În speţă, contestatoarea afirmă că este rezultatul unei confuzii aprecierea instanţei de recurs în sensul că situaţia juridică a terenului (în raport de care a fost obligată să plătească despăgubiri materiale reprezentate de lipsa de folosinţă) este similară cu cea a terenurilor care intră în sfera de aplicare a unei Dispoziţii administrative emise de directorul general al entităţii intimate-reclamante. Printr-o atare susţinere, contestatoarea tinde a determina o reapreciere a probelor ("actele existente la dosar" în formularea utilizată explicit de parte), respectiv o reevaluare a aptitudinii acelui teren de a se încadra în categoria celor cărora li se aplică tarifele stabilite prin actul administrativ menţionat. Însă, un atare demers nu se circumscrie categoriei erorii materiale la care se referă dispoziţia înscrisă în art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. Realizarea unei evaluări în coordonatele propuse de contestatoare ar echivala cu o nouă judecată în recurs, ceea ce ar fi de natură să aducă atingere autorităţii de lucru judecat de care se bucură hotărârea (atacată) prin care recursul a fost analizat, şi apreciat nefondat.
Având în vedere considerentele expuse şi dispoziţiile legale menţionate, Înalta Curte constată argumentele critice susţinute de contestatoare în cadrul prezentei căi de atac nu relevă existenţa unei erori materiale intervenite cu prilejul judecăţii realizate, de instanţa de recurs, prin decizia contestată, astfel încât contestaţia în anulare întemeiată pe prevederile art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. apare ca fiind nefondată, urmând a fi respinsă ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea SC A. SRL împotriva Deciziei nr. 771 din 10 aprilie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în Dosarul nr. x/2016.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 08 octombrie 2019.
GGC - GV